27 octombrie 2026, ora 19.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
„Citește imaginea – Real sau fals?”: Atelier de alfabetizare vizuală susținut de Flavian Savescu, artist vizual, cercetător și educator din Reșița. Partea a III-a.
27. Oktober 2026, 19:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
„Das Bild lesen – echt oder gefälscht?“: Workshop zur visuellen Kompetenz mit Flavian Savescu, Künstler, Forscher und Pädagoge aus Reschitza, Teil III.
În urmă cu trei luni, trei luni și ceva. O terasă din centrul Bruxelles-ului. Batistuță, alias Rareș Bogdan, și un grup de amici, belgieni și români, la o cafea și o bere Tripel. „Domnilor, situația este gravă. Chiar mai gravă decât își imaginează Europa. Ile Bolojan a îngropat economia României!”, a decretat europarlamentarul în fața auditoriului rămas mască.
„Cum, domnule, a exclamat un ziarist de la București, căruia Batistuță îi repetase constatarea sa, chiar a îngropat-o la doi metri sub pământ. Adică, ca pe răposatul din Scornicești?”. Omului nu-i venea să-și creadă urechilor. Văzuse multe la viața lui de jurnalist, însă niciodată nu auzise un liberal să spună despre alt liberal (cel mai de seamă din PNL, de altfel) că a îngropat economia țării. Ba, mai mult, să fie convins că Ilie Sărăcie nu că citise mai mult de trei cărți în viața lui.
Sincer, la deficit bugetar, reforme în ferme zootehnice, în chestii de TVA, cotații la bursă, inflații și indexări de pensii nu mă pricep. Și de cât să-mi prind urechile și să spun o prostie, mai bine tac. Dar, când afirmi că Beau Le Jan nu a citit nici măcar trei cărți la viața lui, nu pot să nu am oarece rezerve. Că e prea de tot. E de-a dreptul răutate. Răutate din partea liberalilor care îl vor dat jos pe Ilie de pe capra de la șareta partidului. Că nu cred să nu fi citit măcar Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Tândală și Dănilă Prepeleac. Nu cred. Că astea erau lecturi obligatorii pe timpul vacanței.
Părerea mea e că Batistuță a spus asta la supărare, ca în 2017, când, vorba unuia, încă nu ajunsese liberal din naștere. Atunci i-a făcut albie de porci pe liberali, viitorii săi colegi: „La gunoi cu PNL. Să-i ia dracu pe marțafoii ăștia. Pe toți. La lada de gunoi a istoriei. La Canal cu ei!”. Așa și acum. Cine știe la ce rând o fi stat să-și plătească cheltuielile de acasă sau asigurarea la mașină, de și-a ieșit din nou din pepeni, spunând: „Aș fi vrut alegeri anticipate, că am apărat prea mulți idioți de-a lungul timpului și uite cu ce m-am ales.”
Repet, cred că a spus la supărare chestia aia cu „am vorbit cu Ilie de parcă aș fi vorbit cu pereții.” Pereții de la Palatul Victoria care tac și înghit toate prostiile debitate de unii, de alții.
Fenomenul nesupunerii armate în spațiul bănățean reprezintă o constantă a refuzului de înregimentare în structuri opresive, desfășurându-se în două mari epoci istorice distincte, determinate de cauze și ideologii diferite, haiducia tradițională manifestându-se intens pe parcursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, atingând apogeul în perioada stăpânirii austriece și austro-ungare, stingându-se treptat spre zorii secolului XX, partizanii anticomuniști, constituiți în grupuri de rezistență armată, activând între anii 1948 și 1958 (comandor Domăşneanu, Ionescu Gheorghe, Ambruş Petru, Tănase Ion, Işfănuţ Dumitru, Vernichescu, Doran Nicolae, Vuc Liviu, Romulus Mariţescu zis Fert, Petru Puşchiţă zis Mutaşcu ş.a.), o perioadă de sângeroasă confruntare cu regimul totalitar de factură sovietică, ultimele nuclee izolate fiind lichidate definitiv la începutul anilor ’60.
Relieful muntos și împădurit al Banatului a oferit refugiul ideal pentru cei care alegeau calea codrului, haiducii și, ulterior, partizanii anticomuniști, stabilindu-și cartierele generale în zone extrem de inaccesibile, munți, păduri, peșteri etc., diferențele majore dintre cele două mișcări rezidând în resorturile intime și sociale care i-au împins pe oameni să ia calea armelor, cauzele haiducilor fiind preponderent de natură socială și economică, exproprierea pământurilor de către coroana habsburgică, birurile excesive, recrutările forțate în armata imperială (căpătănia) și abuzurile marilor proprietari funciari, creând o clasă de răzvrătiți care căutau dreptatea prin redistribuirea bunurilor, pentru partizani cauzele fiind profund politice, ideologice și existențiale, instaurarea dictaturii proletare, sovietizarea brutală a țării, fraudarea alegerilor din 1946, eliminarea fizică a elitelor politice și intelectuale și, mai ales, colectivizarea forțată a agriculturii au determinat țăranii înstăriți („chiaburii”), ofițerii deblocați din armată, avocații și studenții bănățeni să se organizeze militar, ei sperând într-un conflict iminent între blocul democratic occidental și Uniunea Sovietică, crezând în mitul „Vin americanii!”, menit să ne elibereze țara.
Supraviețuirea în condițiile vitrege ale iernilor bănățene din munți necesita o organizare logistică impecabilă, partizanii și haiducii hrănindu-se cu ceea ce le ofereau natura și rețelele locale de sprijin, solidaritatea și comportamentul bănățenilor față de fugari fiind una de profundă complicitate morală și materială, localnicii din localități muntoase precum Teregova sau Domașnea privindu-i pe partizani ca pe niște apărători ai credinței, ai proprietății private și ai demnității naționale, sătenii organizînd rețele extinse de „gazde” și informatori, aceștia riscând totul pentru a le spăla hainele, a le cumpăra medicamente sau a le transmite mișcările trupelor de securitate, totuși, sub presiunea torturilor inumane aplicate de anchetatori sau momiți cu recompense financiare uriașe, au existat și cazuri tragice de trădare din interiorul comunității, care au dus direct la localizarea și distrugerea grupurilor de partizani.
Diferențele tehnologice dintre epoci se reflectă direct în armele utilizate, haiducii folosind flinte, pistoale cu cremene, flinte cu fitil, iatagane, topoare, bâte ghintuite și cuțite lungi, praful de pușcă fiind o marfă rară, adesea procurată prin contrabandă de peste granița otomană sau austriacă, partizanii dispunând de un arsenal militar modern, recuperat de pe frontul din Al Doilea Război Mondial sau procurat din depozitele armatei prin complicități locale, acesta incluzând puști „ZB” românești, pistoale-mitralieră sovietice „PPȘ-41”, automate germane „MP-40” (,,Schmeisser”), puști cu lunetă, pistoale „Parabellum” sau „Walther”, grenade de mână defensive și ofensive și cantități însemnate de muniție stocate în lăzi metalice etanșe.
Confruntările armate din Munții Banatului au fost marcate de o violență extremă, dar și de momente absurde născute din disperare sau din slaba pregătire a urmăritorilor, cel mai răsunător episod fiind lupta de la Pietrele Albe (ianuarie-februarie 1949), unde grupul condus de avocatul Spiru Blănaru și colonelul Ion Uță a fost încercuit de sute de militari ai trupelor de Securitate, schimbul sălbatic de focuri pe crestele înzăpezite soldându-se cu morți de ambele părți, culminând ulterior cu capturarea, torturarea feroce și executarea liderilor rezistenței, o altă tragedie fiind uciderea colonelului Ion Uță în noaptea de 7 spre 8 februarie 1949, în urma unei delațiuni.
Istoria orală menționează momente în care partizanii au reușit să ridiculizeze trupele Ministerului de Interne, în câteva rânduri, cunoscând perfect topografia locului, partizanii au atras patrulele de Securitate în văi adânci, deschizând focul din puncte diferite pentru a crea ecou și, panicați, securiștii s-au împușcat între ei ore în șir în întuneric, crezând că sunt atacați de forțe copleșitoare, în timp ce partizanii se retrăseseră de mult în siguranță, ascultând amuzați vacarmul de pe versantul opus.
Pentru a-i forța pe partizani să coboare din munți, autoritățile comuniste au dezlănțuit un iad psihologic și fizic asupra familiilor rămase în sate, jandarmii, militarii și anchetatorii Securității ocupând casele suspecților, părinții, soțiile și copiii partizanilor fiind bătuți cu ranga, arși cu țigara sau suspendați de grinzi pentru a mărturisi unde se află ascunzătorile, confiscându-le total averile, casele fiind sigilate, animalele confiscate, iar recoltele luate în totalitate, lăsând bătrânii și copiii într-o mizerie lucie. Începând cu noaptea de Rusalii din 1951, mii de familii bănățene suspectate de sprijinirea rezistenței au fost ridicate sub amenințarea armei, urcate în vagoane de vite și deportate în câmpia aridă a Bărăganului, unde au fost obligate să trăiască în bordeie de pământ sau sub cerul liber, copiii partizanilor fiind exmatriculați din școli și universități, fiind etichetați drept „pui de bandiți”.
Aparatul de represiune a mobilizat resurse uriașe pentru strivirea rezistenței bănățene, Direcția Regională a Securității Timișoara, sprijinită de Batalioanele de Trupe de Securitate (trupe de elită dotate cu armament greu și câini lupi), a aplicat strategii metodice ca blocarea completă a masivelor muntoase, instituindu-se cordoane militare pe văi, interzicându-se urcatul oilor la stână,
Securitatea infiltrînd elemente dubioase în sate sau șantajând rudele partizanilor pentru a deveni agenți provocatori, utilizând capcane chimice și cu somnifere, alimentele trimise partizanilor prin intermediul unor gazde suspecte fiind uneori otrăvite sau tratate cu substanțe somnifere puternice pentru a-i captura vii și, deși unii erau supuși unor procese-spectacol, mulți partizani erau împușcați pe loc în pădure (mulți în Pădurea Verde de la marginea Timișoarei), cadavrele lor fiind lăsate intenționat la vederea trecătorilor pentru a teroriza populația, fiind ulterior îngropate în locații secrete, fără cruce.
După căderea comunismului, în 1989, adevărul istoric a fost scos la lumină de o nouă generație de cercetători care au studiat arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), printre istoricii de referință numărându-se Miodrag Milin (ale cărui studii fundamentale despre rezistența armată din Banat au reconstituit biografiile luptătorilor), și Radu Ciuceanu, el însuși fost deținut politic și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului (INST), care a documentat fenomenul la nivel național, un rol de pionierat avându-l scriitorul și medicul Banu Rădulescu, cel care a înființat Revista ,,Memoria – revista gândirii arestate”, o tribună esențială unde au fost publicate primele memorii, jurnale și documente de arhivă salvate de la distrugere, oferind o perspectivă nealterată asupra suferinței din închisorile politice.
Televiziunea și documentarul, pilonul central al recuperării acestei memorii îl reprezintă monumentalul serial documentar „Memorialul Durerii”, conceput și realizat de reputata jurnalistă Lucia Hossu-Longin la Televiziunea Română (TVR), care, prin interviuri emoționante cu supraviețuitorii și reconstituiri bazate pe dosarele Securității, a făcut ca emisiunea să aducă în conștiința publică chipurile martirilor din Teregova și Domașnea, de asemenea, și studioul teritorial TVR Timișoara, care a produs de-a lungul anilor numeroase emisiuni de comemorare, reportaje la fața locului și ediții speciale dedicate exclusiv rezistenței din Banat.
După 1989, perspectiva s-a schimbat radical, un film de referință pentru atmosfera rezistenței din munți fiind „Portretul luptătorului la tinerețe” (2010), în regia lui Constantin Popescu, un film tulburător axat pe grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu din Făgăraș, dar care reflectă fidel realitatea trăită și de partizanii bănățeni, actori precum Constantin Diță sau Alexandru Potocean dând viață pe ecran acestor caractere dăltuite în piatră, iar piesele de teatru documentar puse în scenă la Teatrul Național din Timișoara sau pe scenele independente, dramatizând jurnalele din detenție și procesele sumare ale partizanilor, au transformat actul scenic într-un rechizitoriu moral împotriva totalitarismului.
Pădurile Banatului nu mai răsună astăzi de ecoul focurilor de armă, iar cazematele de pe Pietrele Albe au fost înghițite de pământ și uitare, însă pământul acestor munți rămâne impregnat de sângele unei generații care a refuzat să îngenuncheze în fața celei mai întunecate utopii a secolului XX, haiducii și partizanii bănățeni nefiind simpli combatanți, ci purtătorii torței demnității noastre într-o epocă a beznei absolute.
Pentru tineretul de astăzi, istoria lor nu trebuie să fie doar o înșiruire sterilă de date și nume într-un manual, ci un testament spiritual viu, cunoașterea acestor sacrificii reprezentând singura pavăză reală împotriva uitării și singura garanție că libertatea pe care o trăim în prezent a fost plătită cu prețul suprem, pentru că o națiune care își onorează martirii își asigură trecutul, își securizează prezentul și își clădește un viitor liber și demn pentru generațiile ce vor veni.
Bibliografie
Milin, Miodrag, Rezistența anticomunistă în munții Banatului. Documente și mărturii, Fundația „Academia Civică”, București, 1998
Ciuceanu, Radu, Intrarea în tunel. Rezistența armată anticomunistă (1944-1949), Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2002
Rădulescu, Banu (coord.), Colecția Revistei „Memoria – revista gândirii arestate”, Fundația Culturală „Memoria”, București, 1990-2020
Hossu-Longin, Lucia, Memorialul Durerii. O istorie care nu se învață la școală, Editura „Humanitas”, București, 2013.
Foto Bazilica
Context. Este bine știut că, în infuzia de reviste (format letric sau online), orice doritor de știri bine închegate le caută pe tarabe vechi sau taste noi. Ca să fie siguri de o aparte eligibilitate, jurnaliștii de astăzi scotocesc în arhive, memorii, corespondențe, gazete ș.cl., documente justificative, care să antreneze minți și să producă judecăți estetice și informative, cu succes. În prezent, nu se știe, dar se discută, despre viitorul revistelor (de orice fel ar fi) și acest fapt ne îndeamnă să respectăm și să reflectăm asupra unui conținut editat de profesioniști (care vine tocmai de la un for de specialitate, superior).
Conținuturi. Ne întoarcem în timp și, prin lectura recentei ediții a revistei Uniunii Ziariștilor Profesioniști cu numărul 43, aveam să constatăm atâtea argumente, ca să o putem defini a fi etalon. Actuala ediție, de toamnă, este croită după tipare moderne, din care răzbate o îndelungată observare, iar textele reflectă profesionalismul și umanul, în cel mai profund stil jurnalistic. Consecventă unui principiu bine elaborat, Caseta tehnică are în alcătuire nume de mare acuratețe, cum sunt: Roxana Istudor, redactor-șef; Bogdan Cercel, concept grafic (Bookuria Info); George Coandă, Marian Nencescu, Benone Neagoe, Valentin Uban, seniori editori; Teodora Marin, redactor; Marius Simion, fotoreportor. În peisajul publicațiilor, revista Uniunii Ziariștilor se remarcă a fi asemeni unui vârf de lance, din ipostaza unui peisaj publicistic de specialitate.
Revista UZPR, ediția cu nr. 43, întâmpină cititorii cu un însemnat articol: „Istoria presei românești” – 100 de episoade la Radio UZPR (semnat de Mădălina Corina Diaconu). Cu aceeași identitate proprie, doamna Roxana Istudor se apleacă, prin Editorial, asupra unei teme majore: „Jurnalismul contează. Profund și demonstrabil”, din care am selectat: Jurnalismul (…) este considerat un pilon de bază al societăților democratice (…). Strategia formulei de concepere a prezentei reviste (54 p.) continuă cu materiale încadrate în generice precum: Eveniment, Actualitate, Evoluții, Repere, Reflexii, Panorama, Reflecții, Conexiuni, Reflexe, Accente, Ecouri, Esențe, Însemne, Amprente, Direcții, Actualitate, Identitate, Indicativ, Diaspora, Efigii, Magazin, Caleidoscop, Confluențe, Reflector, ca să se încheie preluând din trecut cu „Presa în urmă cu un secol”. Copertele (I și IV) reflectă aspecte care conturează preocupările gazetarilor specialiști (prin imagologie) din Uniunea Ziariștilor privind protecția mai eficientă a jurnaliștilor și prezintă oferta editorială prin propriile apariții.
Pentru a evidenția (nu într-o odă elegiacă) valoricul și esența, ca model scris de revistă, am ales câteva nume, impuse de canonul jurnalistic actual (cu toată admirația pentru toți semnatarii, reprezentanți ai unor filiale gazetărești, de altfel): Claudius Dociu, Benone Neagoe, Marian Nencescu, Teodora Marin, Laurențiu Szemkovics, Maria Camelia-Manea, Puiu Nistoreanu ș.a. și ne-am oprit la „Constelația Gutenberg” (propusă de la Arad de cele care semnează și se regăsesc în Reverberații). Marcă a excelentissimului în arta editării și orientării deontologice în gazetărie, revista Uniunii Ziariștilor Profesioniști ne oferă o hartă a geografiei conceptuale a filialelor păstorite și, fie-ne permis, o parafrazare lirică a unui fructuos demers profesionist, în care, urmând titluri scurte, dar concise, ca într-o alternanță de aliterații și asonanțe lingvistic-textuale și cu gust de sinergie și simbioză baudelairiană din „Corespondențe”: Parfum, culoare, sunet / se-ngână și-și răspund.
Concluzii. Însetați de aceeași perfecțiune ori performanță, redactorii și semnatarii materialelor din ediția prezentei reviste fac din aceasta un etalon și un model remarcabil. Cu toate viciile acestor vremuri pe care le traversăm în industria tipografică, printre sute de catarge, am ales să partajăm cu cititorii, cu pasionații de lectură, altfel de vitralii informative, care se revarsă din paginile ediției recente a revistei Uniunii Ziariștilor Profesioniști, ca o chestiune a adevărului și a probității profesionale.
