Între statut profesional în dreptul național și abordare funcțională în dreptul european
Rezumat. În practică, întrebarea „cine este jurnalist și cine nu?” se pune tot mai des, pe fondul diversificării actorilor care produc și difuzează informații de interes public. Totuși, din punct de vedere juridic, statutul de jurnalist profesionist și exercitarea unei activități jurnalistice nu se suprapun în mod necesar. Dacă apartenența la profesie rămâne, în principal, o chestiune reglementată de dreptul intern, calificarea unei activități drept jurnalistică presupune o analiză distinctă, raportată la natura, scopul și funcția acesteia. Articolul examinează principalele modele naționale privind statutul profesional al jurnalistului, cu referire la Franța, Belgia, Germania, Italia și România, evidențiind diferențele dintre definirea legală a profesiei, mecanismele de autoreglementare și absența unei definiții juridice generale. Distincția dintre statutul profesional și activitatea concret desfășurată permite separarea regimului aplicabil profesiei de condițiile în care o activitate de informare a publicului poate fi privită, în sens funcțional, ca activitate jurnalistică.
Cuvinte cheie: jurnalist profesionist, statut profesional, activitate jurnalistică, modele naționale, abordare funcțională
Modele naționale privind statutul profesional al jurnalistului
1. Jurnalistul profesionist
– Franța: profesia ca activitate principală și remunerată
– Belgia: un statut profesional recunoscut de lege
– Germania: criteriile profesiei sunt stabilite de organizațiile de jurnaliști
– Italia: statut profesional reglementat prin lege și autoreglementat prin Ordinul jurnaliștilor
– România: de la „ziaristul profesionist” la absența unei definiții legale
2. Ar fi utilă o definiție legală a jurnalistului?
Întrebarea pare simplă, dar ascunde două probleme diferite, sub aspect juridic. Una este cine poate fi considerat jurnalist profesionist, cu statutul, drepturile, obligațiile și răspunderile pe care le presupune această profesie. Cealaltă este cine poate beneficia de protecțiile pe care dreptul le acordă activității jurnalistice.
Cele două planuri juridice nu coincid întotdeauna. O persoană poate desfășura o activitate jurnalistică și poate beneficia, în anumite condiții, de protecția surselor, de garanțiile împotriva acțiunilor SLAPP[1] sau de alte forme de protecție asociate libertății presei, fără a deveni prin aceasta jurnalist profesionist. Și invers, simplul statut profesional nu este suficient, în orice împrejurare, pentru a atrage automat toate aceste garanții.
Actualitatea acestei distincții este ușor de observat chiar în reglementările recente. Decizia CNA nr. 116/2026[2] a stârnit controverse alimentate, în parte, tocmai de confuzia dintre statutul profesional al persoanei care publică și calificarea juridică a activității sau a serviciului media pe care aceasta îl furnizează. Reglementarea stabilește condițiile în care anumite canale de pe platformele de partajare video pot fi calificate drept servicii media audiovizuale la cerere, în funcție de caracteristicile activității desfășurate, fără ca această calificare să depindă de existența unui statut de jurnalist.
Pentru a stabili dacă un asemenea canal intră în categoria serviciilor media audiovizuale reglementate de Decizia CNA nr. 116/2026, analiza privește elemente precum caracterul comercial al activității, responsabilitatea editorială, organizarea conținutului și funcția sa de informare, divertisment sau educare. Faptul că o persoană administrează un asemenea serviciu nu o transformă, prin el însuși, în jurnalist profesionist, după cum lipsa acestei calități nu împiedică activitatea sa să intre, dacă sunt îndeplinite criteriile legale, sub incidența reglementării audiovizuale. Decizia ilustrează astfel cât de important a devenit, în mediul digital, să distingem între cine este persoana care publică, ce statut profesional are și care este natura juridică a activității pe care o desfășoară.
Problema a devenit tot mai vizibilă odată cu transformarea modului în care informația de interes public este produsă și transmisă. Activități care îndeplinesc funcții tradițional asociate jurnalismului sunt astăzi desfășurate și de persoane aflate în afara redacțiilor și a cadrului profesional clasic. De aici apare întrebarea la care dreptul a trebuit să răspundă: cum protejezi jurnalismul fără a condiționa protecția de statutul de jurnalist profesionist?
Dreptul european nu a răspuns printr-o definiție unică și rigidă a jurnalistului. A dezvoltat treptat o abordare care privește și natura, scopul și funcția activității concret desfășurate. Protecția poate depinde astfel nu numai de cine este persoana, ci și de ceea ce face.
Această orientare este reflectată de Recomandarea CM/Rec(2011)7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind o nouă noțiune de media, care propune identificarea actorilor și activităților media printr-un ansamblu de criterii ce depășesc simpla apartenență la o instituție sau la o profesie.[3]
În doctrină, această evoluție a fost descrisă prin trecerea către o abordare funcțională a jurnalismului, în care natura, scopul și funcția activității desfășurate dobândesc o importanță juridică proprie. [4]
Din această perspectivă, analiza trebuie să păstreze separate două planuri: jurnalistul ca statut profesional și jurnalismul privit funcțional, prin activitatea concret desfășurată. Primul permite identificarea persoanei care aparține profesiei și a regimului juridic aplicabil acesteia. Cel de-al doilea permite stabilirea situațiilor în care o activitate justifică protecții specifice libertății presei, chiar dacă este exercitată de o persoană care nu are statut de jurnalist profesionist.
1. Jurnalistul profesionist
În general, noțiunea de jurnalist profesionist este definită în dreptul național. Raportul din 2018 al Consiliului Europei privind statutul jurnaliștilor în Europa constată că nu există o definiție armonizată a jurnalistului la nivel european, iar soluțiile statelor diferă.
Acolo unde profesia este definită juridic, sunt utilizate criterii precum natura și caracterul regulat al activității sau legătura cu o organizație media. În absența unei definiții legale, delimitarea profesiei revine adesea organizațiilor profesionale, prin raportare la exercitarea cu titlu principal a unei activități de informare a publicului.[5]
Noțiunea de jurnalist profesionist trebuie, așadar, analizată în primul rând prin prisma legislațiilor naționale. Diferențele dintre sistemele naționale sunt însă semnificative, atât în ceea ce privește existența unei definiții legale a jurnalistului, cât și criteriile utilizate pentru delimitarea profesiei și efectele juridice asociate statutului de jurnalist profesionist. O privire asupra câtorva reglementări naționale permite evidențierea principalelor modele existente în Europa.
2. Franța: profesia ca activitate principală și remunerată
Franța consacră una dintre cele mai elaborate definiții legale. Potrivit art. L7111-3 din Code du travail, este jurnalist profesionist persoana a cărei activitate principală, regulată și remunerată constă în exercitarea profesiei în cadrul uneia sau mai multor întreprinderi de presă, publicații sau agenții de presă și care obține din această activitate partea principală a veniturilor sale. Sunt considerați asimilați jurnaliștilor profesioniști: colaboratorii direcți ai redacției, editorii-traducători, redactorii-stenografi, editorii-revizori, reporterii-ilustratori, reporterii-fotografi, excluzând agenții de publicitate și toți cei care oferă doar o colaborare ocazională, în orice calitate.[6]
3. Belgia: un statut profesional recunoscut de lege
În Belgia, Legea din 30 decembrie 1963 privind recunoașterea și protecția titlului de jurnalist profesionist condiționează recunoașterea acestui statut, între altele, de exercitarea jurnalismului ca activitate profesională principală timp de cel puțin doi ani și de desfășurarea activității pentru un mijloc de informare generală. [7]
4. Germania: criteriile profesiei sunt stabilite de organizațiile de jurnaliști
Germania urmează o concepție diferită. Profesia nu este supusă unei definiții legale generale, această opțiune fiind strâns legată de libertatea de exprimare și libertatea presei garantate de art. 5 alin. (1) din Grundgesetz.
În lipsa unei definiții legale, delimitarea profesională este realizată în principal de organizațiile profesionale. Deutscher Journalisten-Verband califică drept jurnaliști persoanele care desfășoară cu titlu principal activități precum cercetarea, colectarea și verificarea informațiilor, selectarea și prelucrarea lor editorială, comentarea și publicarea acestora, indiferent dacă lucrează ca salariați sau ca independenți[8].
Exercitarea jurnalismului nu este condiționată de o anumită formare, de o autorizare prealabilă sau de deținerea unui statut profesional recunoscut de lege. Organizațiile profesionale germane s-au opus în mod tradițional instituirii unei definiții juridice obligatorii, considerând că stabilirea de către stat a criteriilor de apartenență la profesie ar putea crea riscul unor ingerințe în libertatea presei. Criteriile profesionale sunt stabilite, în schimb, prin mecanisme de autoreglementare și de organizațiile reprezentative ale jurnaliștilor.[9]
5. Italia: statut profesional reglementat prin lege și autoreglementat prin Ordinul jurnaliștilor
Italia reprezintă un caz distinct în peisajul european, întrucât statutul profesional al jurnalistului este reglementat prin lege și organizat în cadrul Ordine dei giornalisti. Legea nr. 69/1963 distinge între jurnaliștii profesioniști, care exercită profesia în mod exclusiv și continuu, și pubblicisti, care desfășoară o activitate jurnalistică neocazională și remunerată, chiar dacă exercită și alte profesii sau ocupații. Dobândirea statutului de jurnalist profesionist presupune înscrierea în registrul profesional și îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, inclusiv efectuarea practicii și promovarea examenului de aptitudini profesionale. [10]
6. România: de la „ziaristul profesionist” la absența unei definiții legale
România prezintă, din această perspectivă, o evoluție aparte. În perioada comunistă, Legea presei nr. 3/1974 cuprindea un capitol distinct intitulat „Profesiunea de ziarist” și definea expres „ziaristul profesionist”. Potrivit art. 39, era considerată astfel persoana care asigura redactarea, elaborarea sau conducerea publicațiilor, a emisiunilor de radioteleviziune, a jurnalelor cinematografice ori desfășura, în general, activități de presă.[11] Recunoașterea profesională se înscria însă într-un sistem supus unor condiții profesionale și ideologice specifice regimului politic al epocii. Art. 39, alin 2 prevedea că „Poate fi încadrat ca ziarist persoana care militează pentru aplicarea în viaţa a politicii Partidului Comunist Roman de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, se conduce în activitatea sa şi în viaţa particulară după normele eticii şi echităţii socialiste; este absolvent cu diploma al unei instituţii de învăţămînt superior sau al unei instituţii de învăţămînt de specialitate; are aptitudini, dovedite în activitatea practica, pentru profesiunea de ziarist; cunoaşte cel puţin o limbă străină; are cunoştinţe şi deprinderi practice necesare exercitării în bune condiţii a profesiunii de ziarist. În funcţie de profilul organului de presa, editorul poate stabili şi alte condiţii de încadrare a personalului redacțional.”
După 1990, acest model a fost abandonat. România nu a mai adoptat o lege generală a presei scrise care să reglementeze statutul jurnalistului profesionist.
Nici legislația audiovizualului nu oferă o definiție generală a jurnalistului, deși utilizează această noțiune și îi recunoaște anumite drepturi și garanții. În Legea audiovizualului nr. 504/2002 termenul „jurnalist” apare în dispoziții referitoare la adoptarea și aplicarea codurilor de conduită profesională, la protecția confidențialității surselor de informare, la protecția jurnaliștilor împotriva presiunilor și amenințărilor care le-ar putea împiedica sau restrânge activitatea, precum și la garantarea libertății lor de exprimare în cazul perchezițiilor efectuate în sediile radiodifuzorilor.[12]
Ar fi utilă o definiție legală a jurnalistului?
Privite în ansamblu, aceste modele arată că statutul profesional poate avea configurații foarte diferite. În unele state, jurnalistul profesionist constituie o categorie juridică definită prin lege, pe baza unor criterii legate de caracterul principal, regulat și remunerat al activității și, uneori, de raportul cu o organizație media. În altele, statutul profesional nu este definit printr-un regim legal general.[13]
În ambele situații însă, noțiunea de jurnalist profesionist privește, în primul rând, statutul persoanei care exercită jurnalismul ca profesie, și nu calificarea unei anumite activități drept jurnalistică. De aici începe, de fapt, problema dreptului european.
Raportul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind statutul jurnaliștilor în Europa arată că existența unei definiții legale nu reprezintă singura modalitate de delimitare a profesiei. În statele în care jurnalistul nu este definit prin lege, organizațiile profesionale pot avea un rol important în stabilirea, în termeni nejuridici, a criteriilor de apartenență la profesie. Este relevant exemplul Germaniei, unde jurnaliștii și organizațiile lor profesionale s-au opus unei definiții legale obligatorii, din preocuparea că aceasta ar putea permite autorităților să restrângă libertatea presei, dar Asociația Germană a Jurnaliștilor utilizează propria definiție profesională, raportată la faptul că jurnalismul constituie activitatea principală a persoanei sau ocupă cea mai mare parte a timpului său de lucru.[14]
În aceeași logică, legitimația de presă nu este considerată un element constitutiv al statutului de jurnalist, ci, în principal, un mijloc de identificare și recunoaștere profesională[15]. Raportul prezintă mai multe sisteme în care legitimațiile sunt eliberate de organizațiile profesionale și subliniază că acestea nu sunt, în mod necesar, obligatorii pentru exercitarea profesiei.[16]
În privința exercitării profesiei, raportul acordă o importanță deosebită autoreglementării, care prezintă, în raport cu reglementarea statală, avantajele flexibilității, adaptării mai rapide la schimbări și, mai ales, ale evitării ingerinței politice directe. Aceasta presupune însă existența unor organizații profesionale și a unor mecanisme capabile să formuleze și să susțină respectarea standardelor profesionale.[17]
În acest context, definirea jurnalistului profesionist de către organizațiile profesionale poate avea o utilitate importantă, chiar dacă o asemenea definiție nu are caracter juridic și nu constituie, prin ea însăși, izvor de drept. Organizațiile care reprezintă și apără drepturile jurnaliștilor pot formula criterii profesionale privind apartenența la profesie, contribuind astfel la delimitarea identității profesionale și la reprezentarea și apărarea intereselor acestei categorii.
O asemenea definiție profesională nu poate însă stabili, cu efect juridic general, cine beneficiază de garanțiile pe care dreptul european le atașează exercitării unei activități jurnalistice. Această problemă depășește statutul profesional și presupune examinarea naturii și a funcției activității efectiv desfășurate. Este semnificativ că însăși Adunarea Parlamentară recomandă organizațiilor jurnaliștilor o abordare flexibilă a statutului profesional, arătând că esența acestuia rezidă în activitățile exercitate, iar nu în definiția juridică.[18]
În privința exercitării profesiei, raportul privilegiază autoreglementarea, prin coduri deontologice, consilii de presă și organisme de etică, drept mijloc de conciliere a libertății presei cu responsabilitatea jurnalistică[19]. Statutul profesional își păstrează, așadar, relevanța, atât pentru definirea standardelor de exercitare a profesiei, cât și pentru reprezentarea și protejarea intereselor jurnaliștilor.
Extinderea protecției juridice și asupra persoanelor care desfășoară activități jurnalistice fără a avea un asemenea statut nu înseamnă însă înlocuirea acestui model. Dreptul european nu a abandonat modelul instituțional în favoarea celui funcțional. Cele două coexistă: primul privește statutul și organizarea profesiei, iar cel de-al doilea permite identificarea activităților care, prin natura și finalitatea lor, justifică aplicarea garanțiilor asociate jurnalismului.
[1] SLAPP – Strategic Lawsuits Against Public Participation – acțiuni strategice în justiție împotriva participării publice.
[2] Decizia CNA nr. 116/2026 privind procedura de licențiere, de autorizare și de notificare a serviciilor media audiovizuale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 28 august 2026 și care intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării (27 septembrie 2026).
[3] Council of Europe, Committee of Ministers, Recommendation CM/Rec(2011)7 to member states on a new notion of media (adopted 21 September 2011), Appendix, paras 4, 7, 9–11.
[4] Damian Tambini, ‘What is journalism? The paradox of media privilege’ (2021) 5 European Human Rights Law Review 523, 524–526.
[5] Parliamentary Assembly of the Council of Europe, Committee on Culture, Science, Education and Media, The Status of Journalists in Europe, Doc 14505 (26 February 2018), Explanatory Memorandum, paras 76–79.
[6] Code du travail (France), art L7111-3.
[7] Loi du 30 décembre 1963 relative à la reconnaissance et à la protection du titre de journaliste professionnel (Belgium), art 1.
[8] Deutscher Journalisten-Verband, DJV-Aufnahmerichtlinien, adopted by the DJV-Gesamtvorstand on 16 June 2014, supplemented on 1 June 2015, DJV – Aufnahmerichtlinien.
[9] Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland, art 5(1); Parliamentary Assembly of the Council of Europe, Committee on Culture, Science, Education and Media, The Status of Journalists in Europe, Doc 14505 (26 February 2018), Explanatory Memorandum, para 12.
[10] Legge 3 febbraio 1963, n. 69, Ordinamento della professione di giornalista, în special artt. 1, 26, 32–34, Gazzetta Ufficiale della Repubblica Italiana, n. 49 din 20 februarie 1963.
[11] Legea presei din Republica Socialistă România nr. 3/1974, republicată în Buletinul Oficial nr. 3 din 19 ianuarie 1978, abrogată prin Legea nr. 95/2012.
[12] Legea audiovizualului nr. 504/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 alin. (5), art. 7 alin. (2)–(6), art. 8 alin. (1) lit. a) și art. 9.
[13] Parliamentary Assembly of the Council of Europe, Committee on Culture, Science, Education and Media, The Status of Journalists in Europe, Doc 14505 (26 February 2018), Explanatory Memorandum, paras 10–14.
[14] Ibid, para 12.
[15] Pentikäinen împotriva Finlandei (Marea Cameră), Cererea nr. 11882/10 (CEDO, hotărârea din 20 octombrie 2015), § 89.
[16] Parliamentary Assembly of the Council of Europe, Committee on Culture, Science, Education and Media, The Status of Journalists in Europe, Doc 14505 (26 February 2018), Explanatory Memorandum, paras 15–22.
[17] Ibid, para 7; a se vedea și paras 23–28 privind organismele de autoreglementare.
[18] Parliamentary Assembly of the Council of Europe, The Status of Journalists in Europe, Doc 14505 (26 February 2018), Draft Resolution, para 7.1: „the status of journalists […] should be adaptable, as its essence lies in the tasks and not in the legal definition”.
[19] Ibid, para 7.
– va urma –
(juridice.ro)