Librăria Cărturești Operei din Timișoara a găzduit lansarea celui mai recent roman semnat de Cristian Fulaș, „Saraab”, publicat la Editura Litera. Evenimentul s-a desfășurat sub forma unui dialog între autor și Robert Șerban, președintele filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, care a fost și moderatorul serii. În cadrul întâlnirii s-a discutat despre tehnica de scriere din spatele cărții, dar și despre experiențele personale dure care au inspirat acest text. Lansarea a adunat un public atent, dornic să descopere culisele unui volum descris de critică drept luciditate necruțătoare.

Autenticitatea unui text devine indubitabilă când provine din realitate. Spre deosebire de volumele bazate strict pe documentare, „Saraab” (termen care în limba arabă înseamnă miraj, autorul menționează că traducerea agreată ar fi, totuși, viziune) își extrage forța din experiența directă de viață a autorului. Cristian Fulaș a vorbit deschis despre perioada în care a fost dependent, descriind modul în care această problemă îi confiscă întreaga existență a unui om.

„Banii sunt doar un instrument. Viața ta devine roaba lui. Asta înseamnă viața unui dependent: pur și simplu nu te gândești la altceva, nu vorbești despre altceva, nu faci altceva”, a explicat scriitorul. El a oferit detalii despre episoadele severe de spitalizare și despre realitatea fizică a sevrajului, o stare pe care o consideră aproape imposibil de tradus în limbaj obișnuit. A descris momentele de agonie prelungită, infecțiile grave și senzația copleșitoare din timpul crizelor, când controlul asupra propriului corp dispare complet.

Dincolo de dramatismul textului, Fulaș privește situația cu realism și se declară pur și simplu mulțumit și recunoscător că a scăpat cu viață. El a amintit că, din punct de vedere statistic, procentul celor care își revin pe termen lung din toxicomanie este sub 0,1%, într-o țară în care problemele legate de consumul abuziv afectează peste un milion de persoane. Pentru el, foștii prieteni din urmă cu două decenii s-au transformat într-o veritabilă „galerie a morților”, niciunul dintre ei neajungând până în prezent.

Moderatorul serii, Robert Șerban, a sintetizat forța acestui volum printr-o observație fină privind granițele dintre literatură și mărturie: „Există o frontieră a autenticității pe care nicio tehnică de documentare sau forță a imaginației nu o poate trece. Textul lui Cristian Fulaș își extrage puterea tocmai din faptul că autorul vorbește în deplină cunoștință de cauză; este ecoul unui om care a cunoscut infernul de aproape și a avut puterea de a-l transpune magistral în pagină.”

Din punct de vedere tehnic, romanul folosește un artificiu stilistic riguros: toate verbele din carte sunt scrise la timpul prezent. Cristian Fulaș a explicat că a ales această formulă pentru a mima din punct de vedere narativ „timpul fix” și repetitiv al dependenței, unde trecutul și viitorul dispar în favoarea unei nevoi permanente și imediate.

Această alegere a impus o muncă de redactare uriașă împreună cu Ovidiu Șerban, redactorul de la Editura Litera. Fiecare frază a fost șlefuită obsesiv pentru a asigura fluiditatea și armonia muzicală a textului. Un alt element inedit al cărții este inserția unei pagini scrise direct în limba franceză de scriitorul Jean-Marie Blas de Robles, integrată ca o semnătură experimentală de autor în interiorul romanului.

Născut pe 3 iulie 1978 la Caracal, Cristian Fulaș, o voce distinctă a prozei contemporane, Facultatea de Litere din Baia Mare (2002) și apoi studii aprofundate de teoria literaturii la Universitatea din București (2003). Debutul său editorial s-a produs în anul 2015 cu romanul Fâșii de rușine. Acesta a fost rapid recunoscut de critică, obținând Premiul Observator cultural pentru debut și Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”. A confirmat ulterior valoarea prozei sale prin volume precum Jurnal de debutant (2015), Après-coup / După plâns (2016) și, mai ales, prin apreciatul roman Ioșca (2021), desemnat „Romanul anului” de către platformele de specialitate și premiat pentru proză de revista Ateneu. În anul 2025, autorul a publicat volumul Forma tăcerii la Editura Litera (sursa: Wikipedia).

Pe lângă activitatea sa de scriitor, Cristian Fulaș deține un portofoliu impresionant în domeniul traducerilor, cu aproximativ 50 de volume transpuse din franceză, italiană și engleză. Printre autorii traduși se numără Mathias Énard, Stéphane Mallarmé sau Christophe Bataille. Proiectul său cel mai amplu și de lungă durată în acest domeniu este noua traducere integrală a ciclului În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust. După cum consemnează cronicile culturale din arhiva Radio România Cultural, acest efort de traducere i-a adus scriitorului o recunoaștere internațională majoră în anul 2023, când Academia Franceză i-a decernat „Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises” pentru servicii deosebite aduse culturii și limbii franceze.

Sesiunea finală a lansării a adus în prim-plan curiozități tehnice din partea publicului timișorean, o intervenție notabilă fiind cea a domnului Dumitru Oprișor, care l-a chestionat pe autor cu privire la gestionarea perioadelor de blocaj creativ și la refuzul său de a lăsa manuscrisul „să se răcească” înainte de publicare. Cristian Fulaș a oferit o perspectivă rară asupra rigorii din spatele textelor sale. Atunci când procesul de scriere se blochează, autorul nu își ia pauze, ci se refugiază în traduceri de sertar de o complexitate extremă (din Céline sau James Joyce), folosite ca antrenament stilistic. Dacă tot nu funcționează și blocajul continuă timp de una-două săptămâni, metoda sa este radicală: șterge ultimele pagini înapoi până în punctul în care simte că a pierdut controlul narativ și reia totul de la capăt.

Munca din spatele volumelor sale de mari dimensiuni presupune un dialog cu trei-patru colegi de breaslă și prieteni. Fulaș a dezvăluit că revizuiesc manuscrisele de câte patru ori, rând cu rând, un efort marcat de dispute profesionale aprinse, totul pentru ca în varianta finală textul să curgă perfect, iar procedeele tehnice și „cimentul care leagă frazele” să rămână complet invizibile pentru cititor. În cadrul discuției, Robert Șerban a remarcat o mai veche și constantă particularitate a statutului lui Cristian Fulaș în peisajul cultural autohton. Se numără printre foarte puținii mânuitori ai peniței care se dedică în totalitate scrisului și traducerilor. Activitatea sa intensă i-a oferit rigoarea necesară pentru a gestiona un ritm de creație neîntrerupt.

Autorul își începe activitatea în fiecare dimineață la ora 5:00. Deși este conștient de dinamica dură a pieței de carte din România — unde viața activă a unui volum la raft durează adesea doar între 4 și 6 luni înainte de a fi înlocuit de noutăți —, scriitorul își asumă acest parcurs ca pe o formă de disciplină zilnică și un mecanism stabil de existență.

„Saraab” este o carte dificilă care refuză liniaritatea cronologică. Ea nu începe ca o povestire din copilărie și până în prezent, ci culisează permanent între vocea naratorului și perspectivele clinice, oferind publicului o imagine documentată și extrem de lucidă asupra fragilității umane. Volumul propune o reflecție profundă asupra rolului literaturii: dacă pentru unii scrisul reprezintă o metodă de a-și inventa o altă viață, pentru Cristian Fulaș el a fost instrumentul concret care l-a menținut în realitate”, deslușește Robert Șerban.

Pentru a înțelege profunzimea acestui demers, fragmentul de mai jos, extras din chiar paginile cărții, este elocvent pentru modul în care autorul conceptualizează relația noastră cu marea literatură: „Intră într-o mare bibliotecă și uită-te la pereți, la zecile și zecile de mii de cărți despre care niciodată nu știi nimic, nici măcar titlurile nu le știi, nici măcar autorii. Atât știi, ăsta-i raportul tău cu literatura: cu un întreg pentru totdeauna imposibil de descris, de definit, de parcurs. Nimeni nu știe și, totuși, de fiecare dată când sunt întrebat despre o carte, spun că știu despre ce e vorba… Există un sistem inconștient care ne face să știm despre orice obiect despre care nu știm nimic și sistemul se numește viață.”

 

Cristina Anișoara ZAINEA
membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Caraș-Severin

 

„Cenaclul este laboratorul secret unde orgoliile se ciocnesc pentru ca, la final, să rămână doar puritatea operei de artă” (Nichita Stănescu)

Banatul multicultural a transformat actul lecturii publice și al dezbaterii colective într-o adevărată instituție informală, dar de o rigoare estetică remarcabilă, cenaclul literar, care, încă de la finele secolului al XIX-lea și pe parcursul secolului XX, sub auspiciile unor publicații istorice și ale marilor personalități ale locului, nu au reprezentat simple spații de evadare, ci laboratoare autentice de formare artistică și de rezistență prin cultură, liantul fundamental al acestei efervescențe fiind, indiscutabil, presa locală, relația strânsă de simbioză dintre jurnaliști și scriitori, transformând foaia de ziar în prima „instanță” de validare și promovare a creatorului bănățean. 

Harta culturală a Timișoarei și a împrejurimilor sale oferă o diversitate tipologică și estetică unică, pilonul central al mișcării studențești reprezentându-l, fără îndoială, Cenaclul Literar „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților, înființat în anul 1958, generații întregi de „paveldaniști” formându-se sub bagheta unor mentori de excepție, devenind un reper la nivel național.

În paralel, pe filiera literaturii de anticipație, Cenaclul „H.G. Wells” (fondat în noiembrie 1969) deține titlul de cel mai longeviv club de science-fiction cu activitate neîntreruptă din România, întâlnirile wellsiste din incinta aceleiași Case a Studenților generând o estetică unică în epocă, dublată de publicarea fanzinului istoric ,,Paradox”. 

Mișcarea literară consemnează și alte nuclee de prestigiu, Cenaclul „Seniorii” de la Bastion, Filiala ,,Valeriu Braniște” Timiș, strângând în jurul său personalități consacrate, Ioan David, Dumitru Mnerie, Sylvia Constanța Hârceaga, Sinescu Gheorghe, Andrei Gorscovoz, Ion Medoia, Gheorghe Crișan etc., păstrând linia clasică a textului cizelat, în timp ce Cenaclul „Constantin Brâncuși”, mentori Daniel Luca, Aurel Bancu, Monica Condan, redactorul-șef al revistei ,,Coloana Infinitului” și rafinatul Cenaclul „Respiro”(cu prof. univ.Viorica Bălteanu) s-au aplecat asupra poeziei spirituale, metafizice, de o vibrantă deschidere eseistică, un rol tectonic în reconfigurarea, monitorizarea și comentarea critică a tuturor acestor fenomene avându-l criticul și istoricul literar Cornel Ungureanu, eminența cenușie a criticii vestice, cel care a trasat vectorii fundamentali ai receptării textului scris în Banat prin studiile sale monumentale de geografie literară. 

O dimensiune absolut identitară pentru spațiul cultural timișan o reprezintă literatura dialectală, punctul de referință modern al acestei manifestări fiind Cenaclul de literatură dialectală „Marius Munteanu”, sprijinit și găzduit de Casa de Cultură a Municipiului Timișoara, acesta purtând numele poetului etalon al literaturii în grai bănățean, personalitate complexă (profesor, ziarist și co-fondator al istoricei emisiuni radiofonice „Gura satului” de la Radio Timișoara). 

Cenaclul reunește periodic poeți și prozatori dialectali, asigurând nu doar perpetuarea fonetismelor specifice (ś, ź, ń, dz), ci și validarea lor estetică în fața criticii moderne, depășind faza simplului folclorism spre a deveni artă literară autentică, studiile fundamentale asupra acestui fenomen purtând semnătura de prestigiu a prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu, fin analist și teoretician al sufletului și graiului bănățean. 

Atmosfera de cenaclu bănățean reunește în mod organic membrii vârstnici și tineri, întâlnirile desfășurate în locații emblematice, precum Aula Festivă a Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran”, subsolurile Universității de Vest, sau în spații moderne precum librăriile „La Două Bufnițe” (unde activează noul val din cenaclul „Comuna 30”), aducând la aceeași masă scriitori cu operă fixată în canon și debutanți timizi, teme fierbinți de dezbatere precum „postmodernismul est-european”, „mutațiile SF-ului în era digitală” sau „păstrarea matricei stilistice în poezia dialectală” ascuțind argumentele și cultivând spiritul critic de elită. 

Cenaclul nu ar avea ecou public fără o presă pe măsură, jurnaliști de marcă și publicații din Banat dedicând spații ample acestor efervescențe, publicații legendare precum revista ,,Orizont”, suplimentul ,,Forum studențesc”, cotidienele ,,Renașterea Bănățeană” și ,,Ziua de Vest”, alături de redacția culturală de la Radio Timișoara, funcționând ca o oglindă fidelă, jurnaliștii realizând portrete detaliate ale debutanților, transformând cronica de cenaclu într-un gen de sine stătător.

Cărțile lansate în aceste ateliere de creație au fost imediat preluate și recenzate în paginile culturale ale ziarelor locale, fiecare cenaclu puternic dorindu-și propria tribună tipărită, Cenaclul „H.G. Wells” impunându-se prin revista ,,Paradox” (coordonată de redactori-șefi sau editori de calibru precum Antuza Genescu sau Daniel Haiduc).

Mișcarea studențească a pulsat prin ,,Forum Studențesc”, în timp ce literatura de grai și-a găsit exprimarea tipărită în periodice dedicate precum ,,Cununa”, foaie de cultură bănățană sau în paginile revistei ,,Bocșa culturală”, totodată, antologii colective precum recentul volum colectiv Brâncuși inspiră poezie sau antologiile dialectale, care au fixat generațiile literare în memoria tipografică locală.

Viața de cenaclu din vestul țării s-a remarcat mereu prin dinamism interjudețean, concretizat în schimburi culturale cu cenacluri din Arad, Caraș-Severin, Bihor sau București, dar și prin organizarea de ample simpozioane naționale, totuși, savoarea istoriei literare bănățene fiind dată și de numeroasele situații comice, rămânând de notorietate anecdota din primăvara anului 1987, când câțiva membri ai Cenaclului „H.G. Wells”, aflați în vizită la cenaclul „Solaris” din București, au testat vigilența critică a publicului bucureștean citind textul unui coleg timișorean absent, atribuindu-l unui autor fictiv străin și apelând la o formulă ambiguă, textul stârnind ropote de aplauze și analize critice extrem de sofisticate pe marginea unei proze complet parodice.

Spiritul românesc din Banat a spart granițele geopolitice în mod constant, colaborările intense cu comunitățile istorice de români din Serbia (Vârșeț, Novi Sad, Uzdin), Ungaria (Gyula) și Republica Moldova, ducând la înființarea de cenacluri românești în afara granițelor sau la înfrățiri de publicații (precum colaborările strânse stabilite de revistele timișorene cu ziarul ,,Libertatea” din Voivodina), aceste punți culturale trainice asigurând supraviețuirea limbii și a identității naționale prin textul literar. 

Dincolo de tipare, manuscrise și zgomotul rotativelor de tipografie, cenaclul literar bănățean rămâne, înainte de toate, o stare de spirit, el fiind locul geometric unde singurătatea scriitorului în fața paginii albe se întâlnește cu generozitatea publicului avizat, totul sub privirea atentă și exigentă a jurnalistului de cultura, care consemnează clipa pentru eternitate, presa și cenaclurile din Banat reprezentând o singură inimă ce bate sincron pentru cultura română, o flacără sacră ce nu se stinge, ci se predă ca o ștafetă de la seniori la tineri, în veșnica și fascinanta căutare a cuvântului perfect.

Note

Boldureanu, Ioan Viorel; Dănilă, Simion; Ungureanu, Cornel, Antologia literaturii dialectale bănățene (poezie, proză, teatru) 1891-2011, Editura „Universității de Vest”, Timișoara, 2011

Boldureanu, Ioan Viorel, Cultura românească în Banat – sec. XIX, Editura „Helicon”, Timișoara, 1994

Ungureanu, Cornel, Geografia literară a României. Vestul, Editura „Academiei Române”, București, 2012

Ionică, Lucian; Marineasa, Viorel, Cenaclul H.G. Wells Timișoara. Proza 1969-2019, Editura „Universității de Vest”, Timișoara, 2019

Foto: pixabay.com