18 august 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

Expoziție de artă plastică Camelia Tasici, membru al Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” și al Galeriei K3  Satteins – Academia de Artă a Landului Vorarlberg / Austria, Cercul de pictură „Malgrund / der Kunst & Kultur Club”.

 

 

18. August 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin, Reschitza:

Kunstausstellung Camelia Tasici, Mitglied von „Deutsche Kunst Reschitza“ und Galerie K3 Satteins – Kunstakademie des Landes Vorarlberg / Österreich, Kunstkreis „Malgrund / der Kunst & Kultur Club“.

 

18 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Memoria locului (partea a II-a) cu dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și Bogdan Andrei Mihele:

• Balint Miklós (*1886, Szentmártonkáta / Ungaria – †1944, Budapesta): în 1905 devine, prin concurs, conducătorul Direcției ateliere la uzinele reșițene ale StEG până în anul 1934, sub conducerea sa construindu-se fabrica de roți dințate, se asimilează fabricația de tunuri și muniție, se pun bazele fabricației de mașini electrice, se realizează podurile mari peste Tisa, Mureș, Sava și se reface podul peste brațul Borcea, se construiește fabrica de locomotive cu abur (1922), se începe fabricația de serie a acestora (1925), rămânând timp de doi ani, după pensionare (1934) consilier tehnic al directorului Alexandru Popp);
• Silviu Bordan (*16 septembrie 1912, Lugoj – †3 iulie 1996, Reșița): angajat al UDR din 1935, proiectează în 1941 fabrica de mașini (secția motoare Diesel de mai târziu), conduce secția în perioadele 1941 – 1947 și 1947 – 1948), pune bazele prelucrării automate a datelor prin folosirea tehnicii de calcul, coordonează realizarea monografiei uzinelor reșițene, apărută în 1971;
• Carol Loncear (*14 aprilie 1917, Bocșa – †27 iunie 1991, Bocșa): inginer, înrudit pe linie maternă cu Corneliu Diaconovici; în 1948 este directorul UDR – Întreprindere Naționalizată, ulterior, ministru adjunct și ministru al industriei grele; între 1962 și 1964 este întemnițat; revenit la Bocșa, coordonează realizarea podului Giurgeni – Vadu Oii; în perioada 1969 – 1974 este consilier al directorului general al Grupului de Uzine Reșița; de numele lui se leagă înființarea Institutului de Subingineri Reșița (1971).

 

18. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Das Gedächtnis des Ortes (Teil II) mit Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță und Bogdan Andrei Mihele:

–           Miklós Balint (*1886, Szentmártonkáta / Ungarn – †1944, Budapest): gewann 1905 einen Wettbewerb um die Leitung der Werkstätten-Verwaltung der StEG-Werke in Reschitza, eine Position, die er bis 1934 innehatte; unter seiner Führung wurden das Zahnradwerk errichtet, die Fertigung von Kanonen und Munition aufgenommen, die Grundlagen für die Produktion elektrischer Maschinen geschaffen, bedeutende Brücken über die Flüsse Theiß, Marosch und Save gebaut (sowie die Brücke über den Borcea-Arm der Donau wiederaufgebaut), die Dampflokomotiven-Fabrik errichtet (1922) und die Serienproduktion von Lokomotiven gestartet (1925); nach seinem Ausscheiden aus dem aktiven Dienst im Jahr 1934 blieb er noch zwei Jahre lang als technischer Berater für Direktor Alexandru Popp tätig;

–           Silviu Bordan (*16. September 1912, Lugosch – †3. Juli 1996, Reschitza): ab 1935 bei UDR beschäftigt; 1941 entwarf er das Maschinenwerk (aus dem später die Abteilung für Dieselmotoren hervorging) und leitete diese Abteilung von 1941 bis 1947 sowie erneut von 1947 bis 1948; er legte den Grundstein für die automatisierte Datenverarbeitung mittels Rechentechnik und koordinierte die Erstellung der 1971 veröffentlichten Monografie über die Werke von Reschitza;

–           Carol Loncear (*14. April 1917, Bokschan – †27. Juni 1991, Bokschan): Ingenieur, mütterlicherseits verwandt mit Corneliu Diaconovici; 1948 fungierte er als Direktor von UDR (inzwischen ein verstaatlichtes Unternehmen) und wurde später stellvertretender Minister sowie Minister für Schwerindustrie; zwischen 1962 und 1964 war er inhaftiert; nach seiner Rückkehr nach Bokschan koordinierte er den Bau der Brücke Giurgeni – Vadu Oii; von 1969 bis 1974 war er als Berater des Generaldirektors der Industriegruppe Reschitza tätig; auch die Gründung des Instituts für Betriebsingenieure in Reschitza (1971) ist mit seinem Namen verbunden.

 

18 august 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

Expoziție de artă plastică Camelia Tasici, membru al Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” și al Galeriei K3  Satteins – Academia de Artă a Landului Vorarlberg / Austria, Cercul de pictură „Malgrund / der Kunst & Kultur Club”.

 

 

18. August 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin, Reschitza:

Kunstausstellung Camelia Tasici, Mitglied von „Deutsche Kunst Reschitza“ und Galerie K3 Satteins – Kunstakademie des Landes Vorarlberg / Österreich, Kunstkreis „Malgrund / der Kunst & Kultur Club“.

 

18 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Memoria locului (partea a II-a) cu dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și Bogdan Andrei Mihele:

• Balint Miklós (*1886, Szentmártonkáta / Ungaria – †1944, Budapesta): în 1905 devine, prin concurs, conducătorul Direcției ateliere la uzinele reșițene ale StEG până în anul 1934, sub conducerea sa construindu-se fabrica de roți dințate, se asimilează fabricația de tunuri și muniție, se pun bazele fabricației de mașini electrice, se realizează podurile mari peste Tisa, Mureș, Sava și se reface podul peste brațul Borcea, se construiește fabrica de locomotive cu abur (1922), se începe fabricația de serie a acestora (1925), rămânând timp de doi ani, după pensionare (1934) consilier tehnic al directorului Alexandru Popp);
• Silviu Bordan (*16 septembrie 1912, Lugoj – †3 iulie 1996, Reșița): angajat al UDR din 1935, proiectează în 1941 fabrica de mașini (secția motoare Diesel de mai târziu), conduce secția în perioadele 1941 – 1947 și 1947 – 1948), pune bazele prelucrării automate a datelor prin folosirea tehnicii de calcul, coordonează realizarea monografiei uzinelor reșițene, apărută în 1971;
• Carol Loncear (*14 aprilie 1917, Bocșa – †27 iunie 1991, Bocșa): inginer, înrudit pe linie maternă cu Corneliu Diaconovici; în 1948 este directorul UDR – Întreprindere Naționalizată, ulterior, ministru adjunct și ministru al industriei grele; între 1962 și 1964 este întemnițat; revenit la Bocșa, coordonează realizarea podului Giurgeni – Vadu Oii; în perioada 1969 – 1974 este consilier al directorului general al Grupului de Uzine Reșița; de numele lui se leagă înființarea Institutului de Subingineri Reșița (1971).

 

18. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Das Gedächtnis des Ortes (Teil II) mit Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță und Bogdan Andrei Mihele:

–           Miklós Balint (*1886, Szentmártonkáta / Ungarn – †1944, Budapest): gewann 1905 einen Wettbewerb um die Leitung der Werkstätten-Verwaltung der StEG-Werke in Reschitza, eine Position, die er bis 1934 innehatte; unter seiner Führung wurden das Zahnradwerk errichtet, die Fertigung von Kanonen und Munition aufgenommen, die Grundlagen für die Produktion elektrischer Maschinen geschaffen, bedeutende Brücken über die Flüsse Theiß, Marosch und Save gebaut (sowie die Brücke über den Borcea-Arm der Donau wiederaufgebaut), die Dampflokomotiven-Fabrik errichtet (1922) und die Serienproduktion von Lokomotiven gestartet (1925); nach seinem Ausscheiden aus dem aktiven Dienst im Jahr 1934 blieb er noch zwei Jahre lang als technischer Berater für Direktor Alexandru Popp tätig;

–           Silviu Bordan (*16. September 1912, Lugosch – †3. Juli 1996, Reschitza): ab 1935 bei UDR beschäftigt; 1941 entwarf er das Maschinenwerk (aus dem später die Abteilung für Dieselmotoren hervorging) und leitete diese Abteilung von 1941 bis 1947 sowie erneut von 1947 bis 1948; er legte den Grundstein für die automatisierte Datenverarbeitung mittels Rechentechnik und koordinierte die Erstellung der 1971 veröffentlichten Monografie über die Werke von Reschitza;

–           Carol Loncear (*14. April 1917, Bokschan – †27. Juni 1991, Bokschan): Ingenieur, mütterlicherseits verwandt mit Corneliu Diaconovici; 1948 fungierte er als Direktor von UDR (inzwischen ein verstaatlichtes Unternehmen) und wurde später stellvertretender Minister sowie Minister für Schwerindustrie; zwischen 1962 und 1964 war er inhaftiert; nach seiner Rückkehr nach Bokschan koordinierte er den Bau der Brücke Giurgeni – Vadu Oii; von 1969 bis 1974 war er als Berater des Generaldirektors der Industriegruppe Reschitza tätig; auch die Gründung des Instituts für Betriebsingenieure in Reschitza (1971) ist mit seinem Namen verbunden.

 

O fotografie și un livret militar  – ferestre spre Marele Război
Anumite obiecte moștenite au proprietatea tăcută de a opri timpul în loc și de a purta peste veacuri ecoul unor vieți trăite în vremuri de pace sau, adeseori, de cumpănă – așa cum au fost anii zbuciumați ai secolului trecut, marcat de două mari conflagrații mondiale.
Recent, am descoperit în arhiva familiei mele două astfel de mărturii materiale, ambele îngălbenite de ani: o fotografie de grup și o carte de plată militară (Zsoldkönyv). Aceste mărturii deschid o fereastră directă spre una dintre cele mai mari drame ale istoriei moderne și spre chipul străbunicului meu, Constantin (maghiarizat Szilárd) Blidariu, participant direct la prima mare conflagrație a secolului XX.
Prima piesă de arhivă este un  livret militar maghiar purtând numărul de serie 19002. Filele sale îngălbenite păstrează amprenta birocrației riguroase a Armatei Austro-Ungare. Pe coperta interioară, scrisă cu o cerneală ce a înfruntat timpul în mod uimitor, apare înregistrarea oficială a soldatului: Blidariu Szilárd. Documentul poartă antetul și ștampilele unităților în care a fost înregimentat: Batalionul 8 de Infanterie de Rezervă Regal Maghiar (M. kir. 8. honvéd pótzászlóalj) și Compania/Escadronul 3 de Husari de Rezervă (M. kir. 3. honvéd huszár pótszázad).
Participarea străbunicului meu la Marele Război sub uniforme imperiale s-a înscris în continuitatea unei lungi și mândre tradiții militare: cea a grănicerilor bănățeni. Provenind din localitatea Plugova *¹ (atestată la 1439 ca Plwgoua, redenumită oficial Ékes în 1912 în Comitatul Caraș-Severin, vatră veche ce a aparținut de Batalionul Županek și ulterior de Compania Mehadia din Regimentul de Grăniceri Olah-Bănățean), străbunicul făcea parte din această mare familie a străjerilor de hotar. Acești oameni erau deprinși din generație în generație cu rigoarea disciplinei și cu simțul datoriei. Pentru românii din neamurile grănicerești, trimiterea pe front a reprezentat o datorie dar și un tribut greu de sânge: o luptă purtată adesea sub falduri străine, dar trăită cu conștiința neclintită a propriei identități. Privit astfel, livretul devine carnetul de identitate al unui om smuls din tinda casei și aruncat în vâltoarea celei mai sângeroase înfruntări pe care o cunoștea omenirea până atunci.
O precizare demnă de analiză în acest context privește transpunerea numelui său. O privire atentă asupra livretului dezvăluie o realitate complexă a Banatului de la începutul secolului XX: străbunicul, cunoscut în familie drept Constantin, figurează în actele oficiale austro-ungare ca Szilárd. Această dualitate nu a fost o coincidență, ci efectul politicilor de maghiarizare din ultimele decenii ale imperiului, când prenumele românești erau transpuse în variante semantice sau fonetice aprobate. Cazul este grăitor etimologic: prenumele Constantin provine din latinescul constans („constant”, „ferm”, „statornic”), iar în limba maghiară cuvântul szilárd înseamnă exact același lucru – „solid”, „ferm” sau „statornic”. Printr-o echivalare funcțională în cancelarii, Constantin Blidariu a devenit în actele Honvedimii Blidariu Szilárd. Cu toate acestea, în ciuda modificărilor din registre, identitatea sa profundă, credința și apartenența la comunitatea românească din Banat au rămas neatinse.
Cel de-al doilea document – fotografia de grup – completează vizual această filă de istorie. Într-un cadru sobru, camarazii poziționează armele spre obiectivul aparatului de fotografiat. În primul rând, în partea stângă a privitorului, îngenuncheat și ținând pușca în poziție verticală, se află străbunicul Constantin.
Privirea sa fermă este puntea de legătură între micro-istoria familiei și marele tablou geopolitic al luptelor purtate în Defileul Dunării și pe fronturile Europei Centrale. Poziția sa diferită de restul camarazilor – regulamentară de repaus, cu patul armei la sol (cunoscută în instrucția de front drept „la picior”) – indică faptul că el conducea sau supraveghea exercițiul acelei grupe, menținând o postură formală de instrucție în timp ce restul executau poziția de tragere. În general, militarii plasați în flancurile unei formații aveau rolul de ghid, gradați (caporali sau sergenți) ori responsabili cu alinerea.
Unitatea militară: Batalionul 8 de Rezervă Honvezi (Lugoj – Orșova)
Pe măsura escaladării Marelui Război, mașinăria militară a Imperiului Austro-Ungar a depins în mod critic de capacitatea de mobilizare a structurilor sale teritoriale de rezervă. Pentru românii din sudul Banatului, această realitate s-a întrupat în activitatea Batalionului 8 de Rezervă al Honvezilor Regali Maghiari (M. kir. 8. honvéd pótzászlóalj), unitate subordonată Regimentului 8 de Infanterie Honvezi din Lugoj (Lugosi 8. honvéd gyalogezred).
Rolul principal al unui batalion de rezervă (pótzászlóalj) era clar definit: recrutarea, instrucția de bază a tinerilor înrolați și formarea periodică a marș-batalioanelor menite să completeze pierderile masive de pe front.
Regimentul 8 de la Lugoj își extrăgea efectivele din comitatele Caraș-Severin (Krassó-Szörény) și Timiș (Temes). În consecință, un procent covârșitor – adesea de peste 70% – era format din români bănățeni, alături de etnici germani și maghiari. Majoritatea recruților români din zona muntoasă proveneau din familii cu o lungă tradiție militară moștenită de la vechiul Regiment 13 de Grăniceri de la Caransebeș. Militarii bănățeni aduceau în cazărmile din Lugoj și Orșova o rigoare nativă, deprinderea mânuirii armelor și o disciplină cultivată de generații, trăind totodată tragedia identitară de a jura credință unei coroane străine.
Spre deosebire de alte unități de rezervă ce activau doar în spatele frontului, Batalionul 8 a primit rapid misiuni operative directe în sectorul strategic al Cazanelor Dunării, constituind un comandament separat la graniță: M. kir. 8. honvéd pótzászlóalj orsovai különítmény parancsnoksága (Comandamentul Detașamentului Special Orșova).
Misiunile principale ale acestui detașament au vizat:
Paza și securizarea frontierei: Monitorizarea strictă a liniei râului Cerna și a punctului de graniță triplu (Triplex Confinium), unde se întâlneau Austro-Ungaria, Regatul României și Regatul Serbiei.
Sprijinirea pozițiilor fortificate: Asigurarea logisticii, pazei și infanteriei de sprijin pentru bateriile de artilerie austro-ungare amplasate pe stâncile Cazanelor Mari și Mici.
Controlul navigației și al punctelor cheie: Supravegherea sectorului fluvial și paza Insulei Ada Kaleh, pentru a împiedica acțiunile de spionaj și blocarea navigației pe Dunăre.
Militarii români înregimentați în Batalionul 8 au trăit o stare continuă de tensiune psihologică. Cei trimiși spre frontul din Galiția înfruntau rigorile bătăliilor împotriva armatelor țariste, în timp ce militarii rămași la Orșova priveau peste râul Cerna spre Regatul României. Autoritățile imperiale au impus o cenzură drastică asupra corespondenței de campanie (Feldpost), toate scrisorile purtând ștampila ovală a comandamentului din Orșova. Românii bănățeni au învățat însă să ocolească vigilența cenzorilor, folosind un limbaj metaforic pentru a-și exprima dramele și teama de a nu fi trimiși să luptă împotriva fraților de peste graniță.
În această atmosferă de incertitudine a servit și străbunicul Constantin (Szilárd) Blidariu, purtând în suflet moștenirea grănicerilor bănățeni și lăsând în urmă o mărturie directă a acelor timpuri zbuciumate.

Scena operativă: Cazanele Dunării și Valea Cernei (1914–1916)
În dinamica geopolitică a Marelui Război, sectorul Orșova – Valea Cernei a reprezentat un punct nevralgic. Pentru Austro-Ungaria, stăpânirea acestui defileu montan și fluvial însemna controlul uneia dintre cele mai importante artere logistice din Europa Centrală și de Sud-Est.
În primii doi ani ai conflagrației (1914–1915), deși Regatul României și-a menținut neutralitatea, zona Orșovei a funcționat sub un regim de strictă alertă militară. Motivele erau evidente: Chiar în apropiere de Orșova se întâlneau hotarele a trei state – Imperiul Austro-Ungar, Regatul României și Regatul Serbiei (Triplex Confinium). Din prima zi a războiului, Serbia s-a aflat în stare de ostilitate directă cu Viena, transformând malul drept al Dunării într-un front activ.
Un al doilea motiv este asigurarea securității căii fluviale a Cazanelor. Austro-Ungaria trebuia să asigure cu orice preț navigabilitatea Dunării prin sectoarele înguste ale Cazanelor Mari și Cazanelor Mici, împiedicând bateriile de artilerie sârbești de pe malul opus (zona Tekija / Podgorac) să blocheze convoaiele fluviale de aprovizionare.
Nu în ultimul rând, asigurarea pazei graniței pe Cerna, reprezintă un element la fel de important: detașamentul special de la Orșova (Orsovai Különítmény), din care făceau parte trupele Batalionului 8 de Rezervă, avea misiunea permanentă de a patrula de-a lungul râului Cerna pentru a opri contrabanda, trecerile ilegale și acțiunile de spionaj înspre și dinspre România.
Relieful montan oferea avantaje defensive uriașe, iar geniștii austro-ungari au transformat promontoriile din jurul Orșovei într-un sistem fortificat:

1. Bateriile din Cazane: Pe abrupturile calcaroase ale Ciucarului Mare și în grotele naturale din Cazanele Dunării au fost amplasate baterii de artilerie grea și posturi de observație disimulate, destinate să domine și să acopere complet cursul apei.

2. Complexul defensiv de pe Muntele Alion: Alionul, care străjuia și domina direct orașul Orșova, a fost pânzeit cu o rețea complexă de tranșee săpate direct în piatră, adăposturi betonate pentru mitraliere și rețele de sârmă ghimpată.

3. Avanpostul Ada Kaleh și monitoarele fluviale: Insula Ada Kaleh și navele blindate de război (monitoarele dunărene) foloseau Orșova ca bază logistică, oferind sprijin de foc mobil pe apă.
Bătălia de la Orșova și confruntările din toamna anului 1916
Liniștea de la frontieră s-a spulberat în noaptea de 27 spre 28 august 1916, când România a intrat în război. Prin ofensiva Grupului Cerna (28 august – 4 septembrie 1916), trupele române din cadrul Diviziei 1 Infanterie, sub comanda generalului Ion Dragalina, au lansat un atac energic. După lupte dure la baionetă și bombardamente grele asupra pozițiilor de pe Muntele Alion, Ozoina și Drenec, românii au eliberat Orșova, împingând trupele austro-ungare și germane în lungul Văii Cernei, spre Mehadia și Băile Herculane.
A urmat Prima Bătălie de la Orșova (1–4 octombrie 1916), când trupele Puterilor Centrale au încercat o contraofensivă puternică, însă defensiva organizată de generalul Dragalina a rezistat eroic. Flancul de la Dunăre a cedat abia la mijlocul lunii noiembrie 1916, când ofensiva germană condusă de generalul Erich von Falkenhayn a străpuns trecătorile Carpaților (Jiul și Turnu Roșu). Amenințat de încercuire, Grupul Cerna s-a retras din Orșova după lupte dramatice purtate între 11 și 13 noiembrie.
În tot acest vârtej al confruntărilor, soldații români bănățeni mobilizați în unitățile austro-ungare au trăit drama cumplită de a fi prinși între moștenirea lor de grăniceri, jurământul militar imperial și durerea de a-și vedea frații de neam venind de peste Cerna în numele idealului național.

Înainte de a rezuma și a oferi concluziile finale, aș dori să zăbovim puțin asupra acestei fotografii de epocă pentru a evidenția câteva detalii ce le consider reprezentative, atât marturii asupra autenticității dar și pentru a contura o imagine vizuală a epocii și a momentului istoric.
Dacă livretul militar (Zsoldkönyv) constituie dovada scrisă a stagiului militar, fotografia istorică de grup oferă o mărturie vizuală directă și vie a chipurilor celor care au purtat pe umeri greul Marelui Război.
Fotografia surprinde un grup de 13 soldați din Batalionul 8 de Rezervă Honvezi, pozând în curtea unei cazărmi sau a unei clădiri oficiale folosite ca garnizoană. Poziționarea lor este riguros orchestrată pentru a reflecta spiritul de corp și gata de luptă al trupei: un rând în picioare în spate, iar în față, militarii îngenuncheați cu armele pregătite.
Conform documentelor foto și a datelor istorice moștenite de familie și corelării cu actele militare deținute, străbunicul Constantin (Szilárd) Blidariu este poziționat în primul rând, în partea stângă (primul din stânga jos). Spre deosebire de camarazii săi din rândul din față, care țin armele transversal în poziție de tragere, el ține pușca orientată vertical, cu mână fermă pe țeavă. Privirea sa directă, senină dar hotărâtă, captează atenția privitorului și transmite o demnitate nativă, tipică militarilor din comunitățile grănicerești ale Banatului Montan.
Imaginea oferă unele detalii tehnico-militare potențial valoroase pentru istorici și pasionați de figurație istorică, dintre care putem identifica uniforma de campanie (Hechtgrau / Feldgrau): Soldații poartă uniforma standard a trupelor de honvezi din perioada 1914–1916. Se observă vestoanele (Waffenrock) cu nasturi acoperiți, capelele de campanie (Feldkappe) specifice armatei austro-ungare și ranițele din piele sau pânză purtate în spate.
De asemenea, pușca Steyr Mannlicher M1895 (M.95): Toți militarii din imagine sunt înarmați cu pușca cu repetiție Mannlicher M1895, armamentul standard de infanterie al armatei comune (k.u.k.) și al Honvedimii. Această armă, renumită pentru închizătorul său cu mișcare rectilinie (straight-pull action), permitea o cadență de tragere ridicată pentru acea epocă.
Un alt element esențial în interpretare este baioneta montată la armă: armele din primul rând au montate baionetele lungi de tip M1895. Acest detaliu subliniază caracterul operativ al subunității – soldații sunt pregătiți nu doar pentru serviciul de pază și garnizoană la Orșova, ci și pentru confruntarea directă, corp la corp.
Această fotografie nu este doar un simplu instantaneu de grup, ci o adevărată „icoană de familie” care conservă chipul străbunicului meu și al camarazilor săi, într-un moment de cumpănă al istoriei universale.
În final, că o concluzie a tuturor celor consemnate, privite la peste un secol de la desfășurarea evenimentelor, aceste două documente reprezintă piese fundamentale din puzzle-ul identitar al Banatului Montan și din istoria personală a familiei noastre.
Destinul străbunicului Constantin (Szilárd) Blidariu sintetizează întreaga dramă a generației sale: maghiarizarea numelui în actele oficiale, mobilizarea sub falduri imperiale străine – purtând totodată în suflet rigoarea moștenită de la vechii grăniceri bănățeni – și serviciul credincios și greu în zona de graniță de la Orșova și Cazanele Dunării.
Prin recuperarea acestui gen de mărturii de arhivă, prin analizarea și punerea lor în valoare, săvârșim un act necesar de restituire istorică și morală. Păstrând vie memoria strămoșilor, nu doar îi cinstim pe ei, ci ne înțelegem mai bine rădăcinile bănățene și transmitem mai departe mărturia unei moșteniri de demnitate, jertfă și credință.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

(Surse bibliografice folosite: Arhiva de familie Vlaicu (Blidariu); Istoria militară a poporului român, vol. V, Ed. Militară, 1989; C. Albert, Scena scrisorilor din Marele Război; Monografiile istorice ale localității Plugova/Ékes; Românii din Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș în Primul Război Mondial, Ancheta ASTREI.  „Tablourile nominale”
Ioan Popa, Sibiu, 2021) (https://www.academia.edu)
https://hu.wikipedia.org/wiki/Kezd%C5%91lap
https://www.academia.edu/10451690/Scrisori_din_Marele_Razboi)

Nota*1: Numele Plugova a fost menționat pentru prima dată într-un document din 1439 sub forma Plwgoua în districtul Myhald , ca moșie a familiei Csorna. În 1439 este menționat ca Plugova, iar în 1913 ca Ekés („plug”-rom.).
-În 1439, regele Albert, ca o nouă donație, i-a inclus pe Mihály și Balázs Csornai în moșia sa din Plugova, Csorna, Toplecz și alte sate din districtul Miháld. În 1540, soția lui István Simonfy, Borbála, a donat partea ei din moșie ginerelui său, Mátyás Dorka. La mijlocul anilor 1500, aceasta făcea parte din moșia lui Miklós și Ferenc Berta și a soției lui György Gámán, Katalin, care au negociat moșiile lor. În 1699, era deja trecută în lista moșiilor de trezorerie.
-Conform recensământului dintre 1690 și 1700, aparținea districtului Mehádia, iar în 1717 districtului Orșova, cu 32 de case. La momentul organizării regiunii de pază militară de frontieră , era unul dintre primele 35 de sate, din care s-a format batalionul Županek în 1769, iar apoi a aparținut companiei Mehádia a regimentului de graniță Oláhbánság .
-În 1891, Pallas Nagy Lexikona scria despre așezare: „Plugova, un mic sat din districtul Orșova din comitatul Krasnodar, cu 1.057 de locuitori vlahi”.
-Înainte de Tratatul de la Trianon, aparținea districtului Orșovai din comitatul Krassó-Szörény . În 1910, din 1.295 de locuitori, 13 erau maghiari și 1.279 erau români. Dintre aceștia, 1.283 erau ortodocși greci.
-Denumirea sa istorică maghiară a fost oficial Ekés (,,Ekés”=,,Plug”-magh.) până în anul 1912.

Peste 30 de organizații de presă locale din SUA, care dețin în total 400 de publicații, au dat în judecată OpenAI și Microsoft din cauza colectării și utilizării neautorizate a conținutului lor în cadrul serviciilor ChatGPT și Copilot. De partea cealaltă, ziarul brazilian Folha este doar una dintre publicațiile care au soluționat pe cale amiabilă procesul intentat împotriva OpenAI, semnând un acord cu creatorul ChatGPT, la scurt timp după anunțarea unei înțelegeri separate cu Google; CNN a dat în judecată Perplexity, invocând utilizarea neautorizată a conținutului său protejat prin drepturi de autor, iar News Corp, proprietarul Wall Street Journal, a semnat un acord în valoare de aproximativ 50 milioane de dolari pe an, prin care permite companiei Meta să utilizeze conținutul său în produsele bazate pe inteligență artificială. Pe scurt, marile organizații media abordează diferit inteligența artificial antrenată de conținutul lor: începând cu sfârșitul anului 2023, au fost intentate aproximativ o duzină de procese împotriva OpenAI, inițiate de diverse entități, în frunte cu The New York Times, dar și lista acordurilor încheiate cu companii de inteligență artificială continuă să se extindă constant; aceste înțelegeri includ, de regulă, utilizarea conținutului editorilor ca sursă de referință pentru interogările utilizatorilor în instrumente, dar și oferirea accesului la tehnologia respectivă pentru ca editorii să își poată dezvolta propriile produse.

O listă cu marii editori care au dat în judecată platformele de inteligență artificial include Reddit vs Perplexity, SerpApi, Oxylabs and AWMProxy, News Corp vs Brave AI, Encyclopedia Britannica vs OpenAI, Chicago Tribune vs Perplexity, US News & World Report vs OpenAI, Yomiuri Shimbun vs Perplexity, News/Media Alliance vs Cohere, Indian news publishers vs OpenAI, The Center for Investigative Reporting vs OpenAI și Microsoft, AlterNet vs OpenAI, The New York Times vs OpenAI și Microsoft, Getty Images vs Stability AI.

De partea cealaltă, printre organizațiile media care au semnat acorduri cu creatorii de sisteme de inteligență artificială pot fi consemnate News/Media Alliance (Bria), News Corp (Meta), Reach (Amazon), The Guardian, The Washington Post și Financial Times (Google), People Inc (Microsoft),  Le Monde (Perplexity), Shutterstock (Synthesia), Agence France-Press (Mistral), Associated Press (Google), Axios (OpenAI), The Independent, LA Times (Perplexity), Sky News (Prorata.ai), Reuters (Meta), Time, Der Spiegel, Fortune, Texas Tribune (Perplexity), The Atlantic (OpenAI).

În 2024, potrivit pressgazette.co.uk, s-a relatat că OpenAI oferea organizațiilor de știri sume cuprinse între 1 și 5 milioane de dolari pe an pentru a licenția conținutul lor protejat prin drepturi de autor în scopul antrenării modelelor sale – deși acordul încheiat cu News Corp ar fi avut o valoare de peste… 250 de milioane de dolari pe o perioadă de cinci ani.

Foto: pixabay.com

17 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Memoria locului (partea I) cu dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și pr. dr. Cristian Rădulescu:

• Robert Toth (*1856, Reșița – †1913, Reșița): din 1888 conduce Fabrica de poduri a StEG Reșița, sub conducerea lui, fabricându-se aici podurile de pe Sava, Mureș (Arad), Cerna, Timiș, Criș, Vah (Slovacia), Ipel, podul rutier Tokay peste Tisa, podurile basculante de la Becicherecu Mare, Podul „Ancora de Aur” = „Ștefan cel Mare“ Timișoara, canalul Fontanka din Sankt Petersburg;
• Mihalik Alexander = Sándor (*15 ianuarie 1869, Spisská Nová Ves – †26 iunie 1940, Budafok – Ungaria): învățător, autorul primei Istorii a Reșiței (1896);
• Protopop dr. Iosif Ieremia (*31 decembrie 1895, Câlnic – †25 noiembrie 1966, Reșița): cel care a inițiat ridicarea Bisericii Ortodoxe Române „Adormirea Maicii Domnului” (Catedrala de la Muncitoresc) în 1938, de la finalizarea căreia se împlinesc 85 de ani (1941 – 2026).

 

 

 

17. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Das Gedächtnis des Ortes (Teil I) mit Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță und Pfr. Dr. Cristian Rădulescu:

–           Robert Toth (*1856, Reschitza – †1913, Reschitza): leitete ab 1888 die Brückenfabrik der StEG in Reschitza; unter seiner Führung fertigte das Werk Brücken über die Flüsse Save, Marosch (Arad), Tscherna, Temesch, Kreisch, Waag (Slowakei) und Eipel sowie die Straßenbrücke von Tokaj über die Theiß, die Klappbrücken in Großbetschkerek, die „Goldener-Anker“-Brücke = „Ștefan cel Mare“-Brücke in Temeswar und die Brücke über den Fontanka-Kanal in Sankt Petersburg;

–           Mihalik Alexander = Sándor  (*15. Januar 1869, Spišská Nová Ves – †26. Juni 1940, Budafok / Ungarn ): Lehrer, Verfasser der ersten Monographie von Reschitza (1896);

–           Protopope Dr. Iosif Ieremia (*31. Dezember 1895, Câlnic – †25. November 1966, Reschitza): Initiator des Baus der rumänisch-orthodoxen Kirche „Entschlafung der Mutter Gottes“ (der sogenannten Kathedrale im Arbeiterheim-Stadtviertel) im Jahr 1938. 85 Jahre seit der Vollendung, 1941 – 2026.

 

Recent, un scurt popas la Compartimentul de chirurgie plastică și microchirurgie reconstructivă a Spitalului Județean de Urgență Deva, care dispune de 7 paturi cu 21 de locuri.

Peste tot o stare igienico-sanitară demnă de apreciat.

Am întâlnit un colectiv medical însetat de pasiunea profesiei, harnic, unit care știe să facă cunoscut pacienților modul în care trebuie tratată sănătatea.

Știe să-și ofere valoarea muncii prin dăruire pe altarul grijii pentru însănătoșirea pacienților, dând în același timp sens fiecărei clipe a acestora.

Am cunoscut aici pe tânărul medic Călin ȘTEFAN (foto 1) în calitatea sa de coordonator, secondat de medicul Corina CLEPCE, asistenta coordonatoare Olimpia DEACONU (foto 2) și de asistentele Botezat Cecilia, Căpătan Mihaela, Dud Gheorghina, Dobrei Ana, Florea Camelia, Titel Lenuța, Luca Cătălin, Romoșan Ramona, Ursu Nicolița și Ghibu Aurica (ultimele două lucrând la blocul operator).

Din discuțiile purtate cu câțiva dintre pacienții internați, am consemnat: La acest compartiment se găsește un colectiv medical care în activitatea sa oferă un talent nativ, perseverență, seriozitate, încredere în forțele proprii, știind să-și mărească și șlefuiască orizontul cunoașterii profesionale, cât și respectul față de pacienți, exprimându-și astfel valoarea sarcinilor profesionale.

Nu puteam să nu creionăm părerea sinceră și sensibilă a unei paciente, și anume hunedoreanca Rădos Iohana, privind personalitatea medicului coordonator Călin Ștefan, și anume: „Din inima sa și sufletul cald, onest și generos, simți un mesaj clar și direct exprimat în cuvinte care te fac să crezi în însănătoșire, în viață”.

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

 

Ziua Porților Deschise la Castrul Roman Praetorium Mehadia!
Sunteți invitați să descoperiți istoria și secretele vechiului castru roman de la Mehadia într-un cadru special!
– Data: 19 August
– Interval orar: 18:00 – 20:00
– Locație: Castrul Roman Praetorium, Mehadia.

Vă așteptăm să pășiți pe urmele istoriei și să aflați mai multe despre cercetările și patrimoniul arheologic al zonei noastre, alături de specialiști.

Organizatori și parteneri:
* Universitatea de Vest din Timișoara
* Muzeul Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș
* Academia Română – Filiala Timișoara
* Liceul Tehnologic „Nicolae Stoica de Hațeg” Mehadia

Intrarea este liberă. Vă așteptăm cu drag să redescoperim împreună istoria locală!

Recent, după cum ne-a informat doamna Gladiola Chețe (foto), președinte Cred ONG Hunedoara – s-a desfășurat o activitate din cadrul unui proiect mai amplu de promovare a tradițiilor, intitulat metaforic MISS PĂDUREANA.

Au participat 13 doamne și domnișoare între 13 și 60 de ani, ideea fiind aceea de a spune o poveste.

Tânăra hunedoreancă, Daria Maria Șandroni, elevă la Colegiul Economic „Emanuil Gojdu” și originară din frumoasa așezare pădurenească Dăbâca, județul Hunedoara, a prezentat un costum complet și autentic, încântând juriul format din 6 membri, cu o poveste dedicată.

Intrând în discuție cu Șandroni Daria Maria, câștigătoarea Trofeului „MISS PĂDUREANA”, cu o emoție firească, aceasta ne-a spus: Încă de mică fiind, cu multă dragoste, bunicii mei Aurica și Dorel Ișfănoni, (membri ai Asociației CARP „Speranța” Hunedoara), mi-au inspirat dorința de continuitate a frumoaselor tradiții locale, ale culturii și artei populare, unice prin frumusețe și patriotism.

M-au îndemnat să-mi formez gustul pentru autenticitatea tradițiilor locale, a valorile spirituale ale zonei, dezvoltându-mi astfel capacitățile creative.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

13 august 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

Expoziție de artă plastică Livia Frunză, membru al Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”.

 

 

13. August 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin, Reschitza:

Kunstausstellung Livia Frunză, Mitglied von „Deutsche Kunst Reschitza“.

 

Inginerul Michael Românu, născut la Orşova în data de 15.05.1946, stabilit după Revoluţie în Germania, la München, ne surprinde din nou cu un adevărat maraton fotografic.

Fiind însufleţit de o mare iubire pentru plaiurile natale, a reuşit să strângă în colecţie personală, mii de fotografii vechi, unele de peste 100 de ani, din Orşova Veche, Cazanele Dunării, Ada + Kaleh, Canalul Sip (Serbia) şi Reşiţa. După mai mulți ani de muncă, a reconstituit mii de fotografii vechi afectate în mare parte de trecerea timpului, de prezența mucegaiului sau de urmele insectelor. După ce le-a dat o viață nouă, le-a scanat, le-a organizat pe obiective sau capitole și le-a expus publicului din sud-vestul României în frumoase expoziții fotografice.

Dacă în data de 17 mai 2022 deschidea la Reșița expoziția cu tema „Fabrica de locomotive din Reșița”, în aceeași locație, în data de 11 iulie 2024, prezenta „Insula Ada-Kaleh”, urmată de expoziția „Orșova veche”, în data de 16 august 2024 și „Cazanele Dunării”, în data de 8 aprilie 2025 – la Centrul de vizitare al Parcului Natural Porțile de Fier din Orșova, a revenit puternic în 2026 cu încă două expoziții.

În data de 27 iulie 2026, la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din Reșița, inginerul Michael Românu a deschis expoziția „Insula Ada – Kaleh, perla Dunării”, iar în 5 august 2026, în aceeași locație, a expus „Eibenthal – satul cehilor din Banatul Montan și Mina de cărbuni din Baia Nouă”.

Proiectul Ada – Kaleh (însemnând „Insula fortăreață” în limba turcă sau după denumirile austriece „Insula Carolina” sau „Insula Orșova Nouă”), îmbunătățit față de varianta anterioară, finalizat după 6 ani de recondiționări, este expus pe 16 capitole: „Pictură”, „Bego Mustafa”, „Locuitorii insulei”, „Fabrica de rahat”, „Fabrica de țigări”, „Vederi vechi”, „Porțile cetății”, „Casele insularilor”, „Zidurile cetății”, „Promenada Dunării”, „Bazarul”, „Ospătari insulari”, „Biserica – Moscheea”, „Vapoare acostate la debarcaderul insulei și turiști”, „Panorama insulei Ada – Kaleh” și „Cafeneaua Ada – Kaleh din Turnu Severin”. Sunt imagini inedite, care ne reamintesc de pitoreasca insulă dunăreană locuită de turci până în anul 1970, când a fost acoperită de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier I.

Cu sprijinul domnului Tigla Erwin, șeful Forumului German din Reșița, și a doamnei Ada Cruceanu, curator al expozițiilor, publicul bănățean și turiștii sosiți pe aceste meleaguri au putut admira fotografii vechi, care se constituie într-un veritabil tezaur istoric, precum: imagine din Moscheea Ada – Kaleh, în care se vede vestitul covor de 480 kg. donat de sultanul Otoman Abdul Hamid, promenada Dunării și parcul în anul 1900, poarta principală a cetății fotografiată în anul 1940, zidurile cetății – imagine din 1900, debarcaderul (1910), vaporul „Regele Carol al II-lea” acostat la Ada – Kaleh, zidurile cetății ce aveau baza de 6 metri (1905), Bazarul în 1930, turiști în cazemate în 1930 sau servind cafea turcească pregătită la nisip, o nuntă din 1920 și o cafenea din 1960, precum și alte sute de imagini interesante, care dezvăluie viața insularilor de-a lungul timpului.

A doua expoziție, din data de 8 august 2026, vernisată la două săptămâni după cea anterioară, a introdus vizitatorul în viața comunităților din Eibenthal și Baia Nouă, care aparțin comunei Dubova, din județul Mehedinți. În prezent, aici trăiesc aproximativ 200 de cehi și câteva familii de români, fiind cea mai mare comunitate cehă din România.

Istoria acestor localități începe în anul 1718, după războiul austro-otoman, când zona Banatului a fost atribuită Imperiului Habsburgic, mai târziu fiind pusă sub administrarea Ungariei. Ca provincie de frontieră, care trebuia apărată în caz de pericol, a fost colonizată de cehi, care au ajuns la Eibenthal în așa – numita a doua undă de colonizare, între 1826 – 1827, conform Wikipedia.

Satul Baia Nouă s-a format în jurul fostei mine de cărbune, unde lucrau peste 1.000 de oameni în urmă cu peste 35-40 de ani. În prezent, cu mina închisă, mai locuiesc câteva familii.

Privind cu atenție imaginile așezate într-o anumită ordine, parcă ne absorb în tumultul acelor vremuri, creându-ne senzații vizuale, olfactive sau auditive.

Plescăitul sacadat al vâslelor care conduc barca spre insula Ada-Kaleh se aude intuitiv. Coborând la mal, descoperim o lume arhaică: străduțe înguste printre prăvălii, terase și vânzători ambulanți care îți oferă țigări Ada – Kaleh și renumitele trabucuri (foarte apreciate de casele regale europene), rahat, baclava și alte dulciuri turcești, dulceață de smochine, bragă și înghețată. Ospătari cu turbane pe cap îți ies în întâmpinare cu cafea aromată preparată la nisip.

Eibenthalul și locuitorii harnici de aici sau minerii de la Baia Nouă întregesc un peisaj mai amplu al comunităților de pe malul Dunării.

Expozițiile inginerului Michael Românu se dovedesc a fi mai mult decât documentare imagistice istorice, economice, administrative și sociale, ele, în ansamblu, constituie un adevărat tezaur istoric. Întregul patrimoniu fotografic a fost donat de către creatorul acestuia Direcției Județene Mehedinți a Arhivelor Naționale.

Inginerul Michael Românu ne anunță că maratonul fotografic va continua în această toamnă cu noi expuneri, la Drobeta Tr. Severin, Orșova și în Serbia.

Transilvania nu se vizitează. Se trăiește. Încet. Împreună cu mai mulți colegi din FIJET România – Clubul Presei de Turism, am pornit într-un infotrip de documentare prin una dintre cele mai vii și mai autentice zone ale Transilvaniei multiculturale.

Timp de trei zile am străbătut satele săsești de pe Valea Târnavelor și a Mureșului, am întâlnit oameni care dau viață tradițiilor, am descoperit monumente încărcate de istorie și inițiative turistice multietnice construite cu răbdare și pasiune. A fost o călătorie în care patrimoniul multicultural, gastronomia locală și spiritul antreprenorial s-au împletit firesc, conturând imaginea unei regiuni care știe să-și prețuiască toate valorile.


Ziua 1 – Saschiz, satul în care tradițiile sunt încă vii

Sat UNESCO, dominat de turnul bisericii evanghelice din secolul XV, Saschiz este considerat o replică a celui din Sighișoara, iar urcușul până la cetatea țărănească, aflată în restaurare, merită: de sus vezi tot!

La prânz am poposit la Punctul Gastronomic Local „La Tanti Ibi”, unde conceptul Slow Food nu este doar o idee, ci un mod de viață. Gazda – Tanti Ibi însăși ne-a primit cu aceeași ospitalitate sinceră și cu credința că un turist pleacă mai bogat dacă ia cu el și poveștile locului, nu doar gustul bucatelor. În curtea umbrită am savurat ciorbă cu afumătură, supă de chimen, friptură la cuptor cu sos de agrișe și rubarbă, iar la final nelipsitul lichiu, desertul emblematic al zonei. Un astfel de prânz costă între 60 și 90 de lei de persoană și-și merită fiecare leuț.

După-amiaza ne-a purtat în lumea meșteșugurilor străvechi, unde, la Centrul de ceramică din Saschiz, junele olar Marinel Gyorfy ne-a arătat cum o simplă bucată de lut capătă formă și personalitate, readucând la viață vechea tehnică decorativă „Albastru de Saschiz”, dispărută de peste trei veacuri.

La „Pivnița bunicii”: am aflat, printr-un dialog online, povestea unui scoțian care s-a îndrăgostit de Saschiz și a ales să-și construiască aici o nouă viață, producând, pe lângă dulcețurile și chutney-ul din rubarbă, un gin artizanal care poartă numele localității.

Seara, la Hotel Sighișoara, discuțiile cu antreprenorii locali au adus și o firească notă de realism. Toderică Dima a vorbit despre paradoxul unui oraș foarte vizitat, dar în care prea puțini turiști rămân suficient de mult pentru a susține economia locală. La rândul său, Sergiu Pâcă – nepotul bunului meu prieten Florin Pâcă – binecuvântată fie-i memoria! – ne-a prezentat proiectele sale dedicate cicloturismului și implicarea  în dezvoltarea traseului Via Transilvanica, convins că viitorul turismului înseamnă experiențe trăite în ritmul locului.


Ziua a 2-a – castele, sate săsești și oameni care au schimbat destinul unor locuri

Dimineața ne-a găsit în Cetatea Sighișoarei, animată de pregătirile pentru festivalul „Carnaval în cetate”. Străzile medievale, împodobite cu stegulețe colorate, aveau farmecul unei scene hamletiene care își aștepta actorii.

Am pornit apoi spre Târgu Mureș, cu opriri care aveau să ne confirme încă o dată bogăția  regiunii, Castelul Bethlen din Criș impresionând prin eleganța sa renascentistă și prin atmosfera de poveste disneyană.

În Cund am întâlnit un alt model de succes. La Manufactura de brânză, István Varga ne-a prezentat ferma și pasiunea pentru brânzeturile maturate artizanal, fiecare roată de brânză fiind preparată manual, asezonată cu saramură, diverse ierburi aromatice, vin roșu sau bere, iar la câteva sute de metri distanță, Valea Verde Retreat spune povestea lui Jonas Schafer, un german din Hamburg, venit cândva ca simplu turist și rămas pentru totdeauna aici. Restaurând case săsești abandonate și transformându-le într-un elegant complex agroturistic, el a demonstrat că pasiunea pentru patrimoniu poate deveni și un model de afacere.

Drumul a continuat spre Castelul Bethlen din Bahnea, unde este amenajată expoziția dedicată scriitoarei Árva Bethlen Kata, iar seara s-a încheiat într-un registru cu totul diferit: un concert al Filarmonicii de Stat din Târgu Mureș, găzduit de impresionantul Palat al Culturii.


Ziua a 3-a – Târgu Mureș și Sovata, între istorie și natură

Ultima zi am dedicat-o descoperirii orașului Târgu Mureș, cu sprijinul Muzeului Județean și al Centrului de Informare Turistică ”Visit Mureș”. Palatul Culturii rămâne una dintre cele mai spectaculoase expresii ale stilului Secession din România, iar Sala Oglinzilor, cu vitraliile inspirate din baladele secuiești, este unul dintre spațiile care impresionează orice vizitator.

La Biblioteca Teleki am făcut o incursiune într-un univers al cărților și al culturii, într-o instituție care funcționează neîntrerupt din 1802.

Înainte de a ajunge la Sovata, am vizitat Castelul Rhédey din Sângeorgiu de Pădure, locul copilăriei contesei Claudia Rhédey, stră-străbunica reginei Elisabeta a II-a, cu o expoziție interactivă completată de mesajul video transmis recent de Regele Charles al III-lea cu prilejul redeschiderii castelului, după restaurare.

La Sovata am parcurs aleile din jurul Lacului Ursu, cel mai mare lac helioterm din lume, și am urcat în Turnul Belvedere, pentru o ultimă privire asupra peisajului, iar seara s-a încheiat la Vinfest – Festivalul Vinului din Sovata, unde am degustat, sub îndrumarea Cristinei, o selecție de vinuri albe și roșii produse în podgoriile regiunii. „Adesea trecem pe lângă lucrurile valoroase fără să le mai vedem cu adevărat” (Dana Matic, reprezentantă Visit Mureș).

După trei zile petrecute pe Mureș și pe Târnave, am plecat având convingerea că farmecul acestei regiuni nu stă doar în monumente sau peisaje, ci mai ales în armonia cu care oamenii locului le păstrează vii și le oferă, cu generozitate, celor care aleg să le descopere.

(gazetanord-vest.ro)

În data de 3 iulie s-au sărbătorit împlinirea a 255 de ani de la aprinderea primelor două furnale la Reșița, „Josephus” și „Franziskus”, 3 iulie 1771 – momentul 0 a ceea ce astăzi este Reșița.

Pentru a marca evenimentul, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin împreună cu Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița au editat și anul acesta mai multe plicuri filatelice ocazionale. De asemenea, au fost realizate ștampile ocazionale, aprobate de Federația Filatelică Română și de POȘTA ROMÂNĂ.

Această activitate consecventă reprezintă rodul unei lungi preocupări de a pune municipiul Reșița pe harta filateliei românești. Astfel, de-a lungul anilor au fost realizate plicuri filatelice ocazionale, obliterate cu ștampile ocazionale, dedicate istoriei industriale reșițene. 

 

Erwin Josef Țigla

13 august 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

Expoziție de artă plastică Livia Frunză, membru al Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”.

 

13 august 2026, ora 19.00, Centrul Cultural „Școala Pittner” Reșița:

Invitatul serii: autorul Jan Cornelius (Düsseldorf, Germania) revine din nou acasă, în Reșița sa natală și lecturează din „În al nouălea cer. Păcat că nu merge liftul” (Editura „Lebăda Neagră“ Iași, 2026) & „De ce nu-s românii ca nemții”, coautoare Adina Popescu (Editura „Lebăda Neagră“ Iași, 2026).

 

13. august 2026, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Ciclul de expoziții „Cuba, perla Caraibelor“, cu fotografii de Erwin Josef Ţigla (martie 2022):

„Havana / capitala Cubei“, partea a III-a.

 

14 – 16 august 2026, Vișeu de Sus / jud. Maramureș:

Participarea formației de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana” – adulții (coordonatori: Marianne & Nelu Florea) din Reșița la tradiționala sărbătoare a germanilor de pe Valea Vaserului: „Zipsertreff 2026”.

 

17 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Memoria locului (partea I) cu dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și pr. dr. Cristian Rădulescu:

• Robert Toth (*1856, Reșița – †1913, Reșița): din 1888 conduce Fabrica de poduri a StEG Reșița, sub conducerea lui, fabricându-se aici podurile de pe Sava, Mureș (Arad), Cerna, Timiș, Criș, Vah (Slovacia), Ipel, podul rutier Tokay peste Tisa, podurile basculante de la Becicherecu Mare, Podul „Ancora de Aur” = „Ștefan cel Mare“ Timișoara, canalul Fontanka din Sankt Petersburg;
• Mihalik Alexander = Sándor (*15 ianuarie 1869, Spisská Nová Ves – †?): învățător, autorul primei Istorii a Reșiței (1896);
• Protopop dr. Iosif Ieremia (*31 decembrie 1895, Câlnic – †25 noiembrie 1966, Reșița): cel care a inițiat ridicarea Bisericii Ortodoxe Române „Adormirea Maicii Domnului” (Catedrala de la Muncitoresc) în 1938, de la finalizarea căreia se împlinesc 85 de ani (1941 – 2026).

 

18 august 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

Expoziție de artă plastică Camelia Tasici, membru al Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” și al Galeriei K3  Satteins – Academia de Artă a Landului Vorarlberg / Austria, Cercul de pictură „Malgrund / der Kunst & Kultur Club”.

 

18 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Memoria locului (partea a II-a) cu dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și Bogdan Andrei Mihele:

• Balint Miklós (*1886, Szentmártonkáta / Ungaria – †1944, Budapesta): în 1905 devine, prin concurs, conducătorul Direcției ateliere la uzinele reșițene ale StEG până în anul 1934, sub conducerea sa construindu-se fabrica de roți dințate, se asimilează fabricația de tunuri și muniție, se pun bazele fabricației de mașini electrice, se realizează podurile mari peste Tisa, Mureș, Sava și se reface podul peste brațul Borcea, se construiește fabrica de locomotive cu abur (1922), se începe fabricația de serie a acestora (1925), rămânând timp de doi ani, după pensionare (1934) consilier tehnic al directorului Alexandru Popp);
• Silviu Bordan (*16 septembrie 1912, Lugoj – †3 iulie 1996, Reșița): angajat al UDR din 1935, proiectează în 1941 fabrica de mașini (secția motoare Diesel de mai târziu), conduce secția în perioadele 1941 – 1947 și 1947 – 1948), pune bazele prelucrării automate a datelor prin folosirea tehnicii de calcul, coordonează realizarea monografiei uzinelor reșițene, apărută în 1971;
• Carol Loncear (*14 aprilie 1917, Bocșa – †27 iunie 1991, Bocșa): inginer, înrudit pe linie maternă cu Corneliu Diaconovici; în 1948 este directorul UDR – Întreprindere Naționalizată, ulterior, ministru adjunct și ministru al industriei grele; între 1962 și 1964 este întemnițat; revenit la Bocșa, coordonează realizarea podului Giurgeni – Vadu Oii; în perioada 1969 – 1974 este consilier al directorului general al Grupului de Uzine Reșița; de numele lui se leagă înființarea Institutului de Subingineri Reșița (1971).

 

19 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Confluențe în luna lui Secerar. Literatură, artă plastică, fotografie și muzică la ceas de seară (ediția a VIII-a).

19 august: Ziua Mondială a Fotografiei.

În program:

• Prezentarea revistei „Semenicul. Revistă de literatură, artă și cultură“, (serie nouă), an LV, nr. 1 / 2026 (redactor-șef Gheorghe Jurma);
• Dialoguri literare cu autorul reșițean Anton Georgescu, împreună cu cărțile sale;
• Ciclul de expoziții „Cuba, perla Caraibelor“, cu fotografii de Erwin Josef Ţigla (martie 2022): partea a IV-a, „Havana – capitala Cubei“;
• Expoziție de artă plastică Flavia Beatris Grădinaru, membră a Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”;
• Incursiuni muzicale: „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca).

 

20 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri culturale bănățene. În dialog cu dr. Ioan Sporea (Timișoara / Sasca Montană).

Expoziție de fotografii cu frumusețile naturale din zona Sascăi Montane, autor dr. Ioan Sporea.

 

 

13. August 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin, Reschitza:

Kunstausstellung Livia Frunză, Mitglied von „Deutsche Kunst Reschitza“.

 

13. August 2026, 19:00 Uhr, Kulturzentrum „Pittner-Schule“ Reschitza:

Der Reschitzaer Autor Jan Cornelius (Düsseldorf, Deutschland) kommt wieder nach Hause. Er liest aus seinen beiden Büchern: „În al nouălea cer. Păcat că nu merge liftul” („Im neunten Himmel. Schade, dass der Aufzug nicht funktioniert“, Verlag „Lebăda Neagră“ Jassy, 2026) & „De ce nu-s românii ca nemții” mit Adina Popescu (= „Warum sind Rumänen nicht wie Deutsche?“, Verlag „Lebăda Neagră“ Jassy, 2026).

 

13. August 2026, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Fotoausstellungsreihe „Kuba, die Perle der Karibik“, mit Fotos von Erwin Josef Ţigla (März 2022):

„Havanna, die Hauptstadt Kubas“, Teil III.

 

14. – 16. August 2026, Oberwischau / Kreis Marmarosch:

Beteiligung der deutschen „Enzian“-Volkstanzgruppe Reschitza – Erwachsene (Koordination: Marianne & Nelu Florea) am traditionellen Fest der Deutschen in Oberwischau: „Zipsertreff 2026”.

 

17. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Das Gedächtnis des Ortes (Teil I) mit Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță und Pfr. Dr. Cristian Rădulescu:

–           Robert Toth (*1856, Reschitza – †1913, Reschitza): leitete ab 1888 die Brückenfabrik der StEG in Reschitza; unter seiner Führung fertigte das Werk Brücken über die Flüsse Save, Marosch (Arad), Tscherna, Temesch, Kreisch, Waag (Slowakei) und Eipel sowie die Straßenbrücke von Tokaj über die Theiß, die Klappbrücken in Großbetschkerek, die „Goldener-Anker“-Brücke = „Ștefan cel Mare“-Brücke in Temeswar und die Brücke über den Fontanka-Kanal in Sankt Petersburg;

–           Alexander Mihalik (*15. Januar 1869, Spišská Nová Ves – †?): Lehrer, Verfasser der ersten Monographie von Reschitza (1896);

–           Protopope Dr. Iosif Ieremia (*31. Dezember 1895, Câlnic – †25. November 1966, Reschitza): Initiator des Baus der rumänisch-orthodoxen Kirche „Entschlafung der Mutter Gottes“ (der sogenannten Kathedrale im Arbeiterheim-Stadtviertel) im Jahr 1938. 85 Jahre seit der Vollendung, 1941 – 2026.

 

18. August 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin, Reschitza:

Kunstausstellung Camelia Tasici, Mitglied von „Deutsche Kunst Reschitza“ und Galerie K3 Satteins – Kunstakademie des Landes Vorarlberg / Österreich, Kunstkreis „Malgrund / der Kunst & Kultur Club“.

 

18. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Das Gedächtnis des Ortes (Teil II) mit Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță und Bogdan Andrei Mihele:

–           Miklós Balint (*1886, Szentmártonkáta / Ungarn – †1944, Budapest): gewann 1905 einen Wettbewerb um die Leitung der Werkstätten-Verwaltung der StEG-Werke in Reschitza, eine Position, die er bis 1934 innehatte; unter seiner Führung wurden das Zahnradwerk errichtet, die Fertigung von Kanonen und Munition aufgenommen, die Grundlagen für die Produktion elektrischer Maschinen geschaffen, bedeutende Brücken über die Flüsse Theiß, Marosch und Save gebaut (sowie die Brücke über den Borcea-Arm der Donau wiederaufgebaut), die Dampflokomotiven-Fabrik errichtet (1922) und die Serienproduktion von Lokomotiven gestartet (1925); nach seinem Ausscheiden aus dem aktiven Dienst im Jahr 1934 blieb er noch zwei Jahre lang als technischer Berater für Direktor Alexandru Popp tätig;

–           Silviu Bordan (*16. September 1912, Lugosch – †3. Juli 1996, Reschitza): ab 1935 bei UDR beschäftigt; 1941 entwarf er das Maschinenwerk (aus dem später die Abteilung für Dieselmotoren hervorging) und leitete diese Abteilung von 1941 bis 1947 sowie erneut von 1947 bis 1948; er legte den Grundstein für die automatisierte Datenverarbeitung mittels Rechentechnik und koordinierte die Erstellung der 1971 veröffentlichten Monografie über die Werke von Reschitza;

–           Carol Loncear (*14. April 1917, Bokschan – †27. Juni 1991, Bokschan): Ingenieur, mütterlicherseits verwandt mit Corneliu Diaconovici; 1948 fungierte er als Direktor von UDR (inzwischen ein verstaatlichtes Unternehmen) und wurde später stellvertretender Minister sowie Minister für Schwerindustrie; zwischen 1962 und 1964 war er inhaftiert; nach seiner Rückkehr nach Bokschan koordinierte er den Bau der Brücke Giurgeni – Vadu Oii; von 1969 bis 1974 war er als Berater des Generaldirektors der Industriegruppe Reschitza tätig; auch die Gründung des Instituts für Betriebsingenieure in Reschitza (1971) ist mit seinem Namen verbunden.

 

19. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Künstlerische Konfluenzen im Erntemonat August (VIII. Auflage).

19. August: Welt-Foto-Tag

Im Programm:

–           Vorstellung der Reschitzaer Kulturzeitschrift „Semenicul“, Jahr LV, Nr. 1 / 2026 (Chefredakteur Gheorghe Jurma);

–           Im schriftstellerischen Dialog: der Reschitzaer Autor Anton Georgescu und seine Bücher;

–           Fotoausstellungsreihe „Kuba, die Perle der Karibik“, mit Fotos von Erwin Josef Ţigla (März 2022): Teil IV, „Havanna, die Hauptstadt Kubas“;

–           Kunstausstellung von Flavia Beatris Grădinaru, Mitglied des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“;

–           Musikalische Einlagen: „Intermezzo“ (Koordination: Lucian Duca).

 

20. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Banater Kulturdialoge mit Dr. Ioan Sporea (Temeswar / Deutsch-Saska).

Fotoausstellung mit Naturschönheiten aus der Umgebung von Deutsch-Saska, Autor: Dr. Ioan Sporea.

 

11 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: ing. Iulian Georgevici. Tema conferinței: Oamenii și industria reșițeană.

 

 

11. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Dipl.-Ing. Iulian Georgevici. Thema der Konferenz: Die Menschen und die Reschitzaer Industrie.