De uzp Timiș

Comentariu de Dumitru Buțoi

Împreună cu colegii de breaslă Nicolae Toma, Gheorghe Lungu și Gheorghe Blejuscă, după o participare benefică la un eveniment- remember sentimental de readucere în conștiința celor ce l-am cunoscut și colaborat pe omul cu sufletul risipit prin cultură și jurnalismul din Banat și nu numai, Gherghe Rancu Bodrog, întemeietorul unui Muzeu la el acasă la Șopotul Vechi, județul Caraș Severin, poposim timp de vreo 30 de minute la Casa Memorială Novacovici din Gârbovăț, din apropiere, de Șopot, aici ne așteaptă cu entuziasmul specific Felicia Novacovici, o doamnă cu un suflet mare cât istoria noastră, pe care am cunoscut-o ca participantă cu o implicare activă în viața cultural-spirituală a Banatului de Munte, curatorul acestui depozitar prețios de patrimoniu românesc, care ne va fi un ghid de anvergură printr-o istorie tulburătoare.
Detalii despre Casa Memorială Muzeu Novacovici:
Familia Novacovici: Aparține vechii familii Novacovici (atestată documentar din 1754, avându-l ca strămoș pe plăieșul Iubimir Novac), o dinastie remarcabilă de preoți, învățători, teologi și intelectuali care au slujit Biserica Ortodoxă și viața culturală din Valea Almăjului.
Colecția muzeală: Casa adăpostește documente originale, corespondență, manuscrise, cărți bisericești, fotografii, tablouri, costume și țesături tradiționale, precum și obiecte de mobilier și uz casnic din secolele XIX–XX păstrate de-a lungul generațiilor.
Casa Memorială Muzeu Novacovici din Gârbovăț
Casa Memorială Muzeu Novacovici din Gârbovăț, situată în pitoreasca Vale a Almăjului (județul Caraș-Severin), este un monument esențial al istoriei și culturii bănățene. Construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în stil grăniceresc specific zonei, casa aparține vechii familii Novacovici, un neam atestat documentar încă din 1754, cu rădăcini în Moceriș și Răcășdia. Strămoșul Iubimir Novac, plăieș și grănicer bănățean, este considerat întemeietorul familiei, iar urmașii săi au format o veritabilă dinastie de preoți, învățători, teologi, intelectuali și militari care au marcat istoria Almăjului.
Muzeul păstrează numeroase documente originale, scrisori, acte bisericești și școlare, tipărituri chirilice de secol XVIII și arborele genealogic al familiei desfășurat pe nouă generații.
Interiorul casei muzeale a fost păstrat în forma sa autentică, cu mobilier, icoane, textile, lemnărie, obiecte casnice și piese grănicerești vechi de peste 150 de ani. Încăperile ilustrează universul unei familii almăjene înstărite: dulapuri și lăzi pictate, cărți bisericești, un război de țesut complet, unelte tradiționale, obiecte de cult, fotografii de epocă și manuscrise rare. Printre exponatele de valoare se numără documentele preoților Novacovici, publicațiile învățătorului Emilian Novacovici (contributor la cercetarea folclorului bănățean), corespondențele istorice, mărturii ale unei generații de oameni de cultură și acte privind rezidirea bisericii din Gârbovăț în anii 1871–1873. Casa însăși, cu arhitectura sa grănicerească, podrumul boltit și treptele înalte – simbol al statutului social – reprezintă o piesă valoroasă de patrimoniu.
Casa Memorială „Muzeu Novacovici” este astăzi un spațiu de memorie colectivă, în care vizitatorii pot descoperi istoria unei familii care a contribuit esențial la dezvoltarea culturală și spirituală a Văii Almăjului. Muzeul prezintă tradiții locale, obiceiuri religioase, ritualuri agricole și povești ale personalităților născute în sat. Gârbovățul, cunoscut drept „satul florilor”, își întâmpină vizitatorii cu ospitalitate, iar Casa Novacovici rămâne un reper important pentru turismul cultural din Banatul Montan, oferind o incursiune autentică în viața, cărturaria și rânduiala unui neam cu rădăcini adânci în istoria Banatului. (Muzee de la sate)

În concluzie pot spune că am devenit mai bogat cu un capitol cu o casă plin(ă) de spirit și simțire românească, dar și puțin trist pentru izolarea topografică a acestui așezământ devenit un izvor de istorie, care limitează cumva entuziasmul celor ce ar dori să-l cunoască, merită cred eu, mai multă mediatizare.

Contact: +40766 547 914 / feliciamioc@gmail.com

5 – 8 noiembrie 2026, Centrul Multifuncțional Reșița (cartier Lunca Pomostului):

Participări la evenimente organizate în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus Radio România de la Reșița (ediția I), organizat de Radio România, Radio România Reșița, în parteneriat cu Primăria Municipiului Reșița.

 

 

 

 

5. – 8. November 2026, Multifunktionelles Zentrum Reschitza:

Teilnahme an verschiedenen Veranstaltungen, organisiert innerhalb der Buchmesse Gaudeamus Radio România in Reschitza (I. Auflage), Hauptveranstalter: Radio România und Radio România Reșița, in Zusammenarbeit mit dem Bürgermeisteramt Reschitza.

 

În localitatea Gârliște merg ca la biserică: cu evlavie și mare bucurie. De ce? Fiindcă aici o găsesc pe buna mea prietenă Rita Aldea, artist plastic și creator de artă religioasă, iar la ea acasă mă simt ca într-un lăcaș sfânt. Sfinții care și-au găsit adăpost în spațiul de primire al casei mă întâmpină cu drag, iar eu le zâmbesc, mângâindu-i din priviri.

Admir de fiecare dată felul deosebit în care prietena mea știe să-și primească oaspeții – mereu diferit, dar întotdeauna la fel de cald. Pentru mine, fiecare vizită în casa Ritei Aldea reprezintă o bucurie curată. Mă bucur de flori, de pomii ei roditori și de animăluțele care, fiind iubite și bine îngrijite, se joacă fără griji prin grădină. În acest loc, o liniște senină mi se așterne în suflet și stăruie o vreme, devenind stăpână peste gândurile mele…

Repere istorice și geografice ale așezării                        

Denumirea localității Gârliște derivă din hidronimul „gârlă”, la care s-a adăugat sufixul „-iște”, definind un loc unde un râu sau un pârâu se împarte în brațe mici. Termenul indică o zonă umedă, un teren mlăștinos sau o vale pe cursul căreia curge un pârâu. Atât satul, cât și spectaculoasele chei din vecinătate sunt străbătute de râul Gârliște.

Numele satului apare menționat pentru prima dată în documentele medievale ungurești, evoluând treptat sub influența administrațiilor vremii. Localitatea este atestată istoric încă din secolele XIV–XV în diplomele medievale banatice. O prezență importantă în regiune a fost cea a familiei nobiliare a Gârliștenilor (Garlishteanu), nobili români din Banat atestați în documentele legate de cnezatele Almăjului și Carașului în jurul anului 1484, care dețineau proprietăți în zonă.

După alungarea turcilor din Banat (1716), așezarea a fost înregistrată în statisticile imperiale austriece. Pe celebra hartă a lui Mercy din 1723, satul apare sub numele de Gerlistie, fiind consemnat ca o așezare locuită ce aparținea de districtul Oravița/Palanca.

De-a lungul timpului, Gârliște a rămas o comunitate compactă și conservatoare. Locuitorii s-au ocupat în special cu pomicultura, creșterea animalelor și morăritul, profitând de relieful calcaros al cheilor. Izolarea geografică și cursul rapid al râului au favorizat dezvoltarea morilor de apă. La marginea localității se păstrează și astăzi un ansamblu de mori de apă (precum Moara de la Podeț sau Moara din Sat), folosite de localnici generații la rând pentru măcinarea cerealelor printr-un sistem arhaic.

Paraclisul de la intrarea în chei: un efort al comunității

În urmă cu câteva luni, la intrarea în Cheile Gârliștei s-a ridicat un loc de rugăciune ce oferă un frumos popas spiritual turiștilor. Paraclisul a fost sfințit în luna iulie de către Preasfințitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului. Lucrarea de artă sacră aparține Ritei Aldea și o are în centru pe Maica Domnului, alături de care stau Sfântul Ilie și Sfântul Ioan Botezătorul.

„Am considerat potrivit să îl introduc în această mare lucrare și pe Ioan Botezătorul, deoarece aici, puțin mai jos, se sfințesc apele de Bobotează.”
— Rita Aldea, artist plastic

 

Un loc de rugăciune, artă și implicare comunitară

Paraclisul a căpătat această frumoasă formă semicirculară cu sprijinul lui Călin Canalaș și al lui Marius Spătaru. Familia Spătaru a avut, de altfel, un rol esențial în inițierea și dezvoltarea acestui colț de sat, implicându-se constant în amenajarea și repararea morilor, precum și în înfrumusețarea întregului loc.

Marius Spătaru, împreună cu echipa sa, a reușit să sape în stâncă și să elibereze spațiul necesar construirii paraclisului. Profesorul-inginer Călin Canalaș, specializat în lucrări de artă, a colaborat îndeaproape cu Rita Aldea, contribuind la transpunerea în realitate a ideilor și viziunii sale artistice.

Inițiativa construirii acestui loc de rugăciune a aparținut unui grup de oameni iubitori de artă și a primit binecuvântarea Episcopiei. Ulterior, proiectul a devenit un demers al întregii comunități, localnicii participând și contribuind, fiecare după posibilități, la ridicarea monumentului. În etapa finală a lucrărilor s-a implicat activ și Alexandru Tobă.

Cei implicați în realizarea proiectului speră ca satul să se dezvolte atât din punct de vedere turistic, devenind un important punct de plecare și de sosire pentru traseele spre și dinspre Cheile Gârliștei, cât și din punct de vedere artistic. Planurile de viitor includ noi inițiative culturale și artistice, menite să pună în valoare frumusețea și identitatea acestui loc.

„Sărbătoarea sfințirii și prezența Preasfințitului Părinte Lucian ne-au adus o mare mulțumire și bucurie”, mărturisește Rita Aldea. Acum, locul aparține întregii comunități, dar reprezintă și un binevenit popas de rugăciune și odihnă pentru excursioniști.

Rita Aldea – un reper al artei sacre din Banatul Montan

Artista Rita Aldea reprezintă un reper al picturii iconografice religioase din Banatul Montan. Numele său este strâns legat de arta sacră și de înfrumusețarea unor lăcașuri de cult din județul Caraș-Severin și din țară.

Informațiile documentare o atestă ca artistă creatoare de icoane, activă în Reșița încă din anii ’90. O primă mărturie importantă se regăsește în arhiva Institutului Național al Patrimoniului, care consemnează lucrarea intitulată „Nașterea Domnului” (datată 1993), realizată de Rita Aldea. Un an mai târziu, în 1994, aceeași instituție documentează icoana „Sfântul Ioan Botezătorul”, având-o ca autoare pe artista reșițeană. Arhiva INP mai înregistrează și alte creații de-ale sale, printre care „Patimile Domnului” și „Răstignirea Domnului”, lucrări inspirate din momentele fundamentale ale iconografiei creștine. Aceste date demonstrează că activitatea sa iconografică era deja recunoscută în circuitul cultural dedicat artei tradiționale românești în ultimul deceniu al secolului trecut.

Activitatea Ritei Aldea nu s-a limitat însă la realizarea icoanelor pe lemn. Documentele Episcopiei Caransebeșului o menționează ca pictor implicat în ample lucrări de pictură bisericească și în realizarea de iconostase:

• Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (Govândari, Reșița): Pictura în tehnica tempera a fost executată integral de Rita Aldea. Planul iconografic respectă erminia picturii bizantine, iar cromatica este construită în jurul verdelui, cu accente de roșu și ocru și o folosire echilibrată a foiței de aur. Icoanele iconostasului monumental, precum și cele de pe ușile împărătești și diaconești au fost realizate tot de ea, fiind pictate pe lemn și împodobite cu foiță de aur.
• Biserica „Schimbarea la Față” și „Sfântul Ioan Gură de Aur” (Govândari, Reșița): În anul 2014, o colaborare artistică dintre Rita Aldea și Dan Vulcan s-a concretizat prin realizarea picturii murale a acestui lăcaș de cult.
• Biserica „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș” (Reșița): Între anii 2007–2008, Rita Aldea, împreună cu fiul său, Dan Vulcan, a participat la recondiționarea picturii interioare (realizată inițial în frescă de Elvira Dăscălescu). Tot atunci, iconostasul a fost poleit cu foiță de aur, lucrările fiind binecuvântate la 15 septembrie 2008.

În ambele ipostaze, icoana și pictura religioasă devin pentru Rita Aldea mijloace de transmitere a unei tradiții vizuale în care simbolul, culoarea și compoziția sunt subordonate mesajului spiritual.

Prezența lucrărilor sale în arhiva Institutului Național al Patrimoniului, participarea la expoziții naționale și implicarea în restaurarea și înfrumusețarea bisericilor din Reșița și din împrejurimi constituie repere esențiale pentru parcursul său artistic. Rita Aldea merită cu prisosință să fie inclusă în paginile dedicate creatorilor care au contribuit la păstrarea artei religioase din Banatul Montan. Opera sa se înscrie în zona de armonie dintre patrimoniul spiritual și cel artistic, unde icoana nu este doar un obiect de artă, ci o mărturie vie a credinței și a continuității tradiției.

Bibliografie

1. Institutul Național al Patrimoniului – Buletin informativ nr. 4/2020 (Publicația digitală / Biblioteca Digitală). Consemnează icoanele „Nașterea Domnului” (1993) și „Sfântul Ioan Botezătorul” (1994).
2. Episcopia Caransebeșului – Parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Reșița. Date privind pictura în tempera și iconostasul realizat de Rita Aldea.
3. Episcopia Caransebeșului – Praznic împărătesc și bucurie duhovnicească la Reșița. Documentează intervenția din anii 2007–2008 asupra picturii Bisericii „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș”.
4. Episcopia Caransebeșului – Parohia Schimbarea la Față, Govândari. Documentează lucrarea din anul 2014, realizată în colaborare cu Dan Vulcan

 

de Daria Alexandrescu

Jurnalistul reșițean Victor Nafiru pune din nou  politica sub lupa pamfletului. „Râzând cu mâinile în buzunare prin balamucul politic” este titlul celei mai recente cărți ale sale, în care umorul și spiritul critic se întâlnesc într-o radiografie satirică a vieții politice.

Cu o experiență de peste trei decenii în jurnalism și mai multe volume publicate, Victor Nafiru revine la una dintre formele de scriitură prin care poate spune lucrurilor pe nume fără să renunțe la umor: pamfletul. Noua sa carte – „Râzând cu mâinile în buzunare prin balamucul politic”- va fi lansată la Reșița, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, vineri, 6 noiembrie, de la ora 17.10, la Centrul Multifuncțional, situat în zona fostului bazin de înot din Lunca Bârzavei.

Apropierea lui Victor Nafiru de pamflet nu este întâmplătoare. Experiența acumulată în presa locală și națională, contactul îndelungat cu viața  politică și administrativă i-au oferit, de-a lungul anilor, numeroase subiecte pentru acest gen de scriitură. Urmăreștepolitica

Prin pamfletele sale, jurnalistul a ales să sancționeze, în registru ironic, comportamente și metehne din politică și administrație.

Victor Nafiru s-a născut la 16 mai 1954, în comuna Gogoșu, județul Mehedinți. Este jurnalist profesionist din 1994 și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Și-a început cariera la cotidianul „Timpul” din Reșița, publicație la care a făcut primii pași într-o meserie căreia avea să-i dedice cea mai mare parte a vieții profesionale.

În 2004, s-a numărat printre fondatorii cotidianului „Sud-Vestul”. De-a lungul timpului, a colaborat cu numeroase publicații regionale și naționale, printre care „Ziua de Vest”, „România liberă”, „Jurnalul” și „Gardianul”.

Timp de zece ani, a ocupat funcția de redactor-șef al publicației online „Argument” din Reșița. Din 2020, este senior-editor al publicației „Subiectiv” și colaborează cu cotidianul online Express de Banat, unde ne este coleg și partener de condei. Ziaronline Banat

Debutul editorial a avut loc în 2009, cu romanul „Amanți de sfârșit de săptămână”. Au urmat romanul „Boschetarul”, publicat în 2017, „Sfârșitul unei lumi, începutul alteia”, în 2019, și volumul de proză scurtă „Mahalaua”, apărut în 2025.

Pamfletul nu este însă o apariție nouă în scrierile lui Victor Nafiru. Jurnalistul a publicat de-a lungul anilor alte patru volume în care a ironizat „năravurile politicienilor și funcționărimii din administrație”: „Dalmațienii” (2009), „Jurnal de pandemie” (2020), „S.O.S. președinte în derivă” (2021) și „D’ale lu’ Puiucu” (2024).

https://expressdebanat.ro/

de Victor Nafiru

Celebrele vorbe rostite de Nicu Ceaușescu în urmă cu aproape 35 de ani, alea cu: „Nici în 20 de ani nu veți reuși să zugrăviți ceea ce a construit tata, darămite să construiți ceva nou”, ne-au ajuns de mult din urmă. De fapt, ele au început să producă efecte imediat după condamnarea la moarte a lu’ tătâne-su.

Și cât s-a mai bucurat ăl bătrân când l-a auzit pe fi-su luându-i apărarea în fața judecătorilor care până atunci slujiseră cu credință și devotament poporul, România și dictatorul. Și de la bucurie la răsucirea lu’ Ceașcă în mormânt n-a fost decât un pas. Nopțile trecute, cred că de Ziua morților, căreia i se spune mai nou Haloween, ca să fim și noi în pas cu lumea civilizată,  secretarului general i-a ajuns la ureche o bârfă și ca să se convingă personal că așa era, a bântuit preț câteva ore Casa Poporului, atât de dragă lui. Casa Poporului pe care, din motive de Târgoviște, cazarmă și dum, dum, dum scoase de gurile de foc ale kalașnikovurilor, nu a mai apucat să o inaugureze cu fastul de odinioară: cu șoimi ai patriei, pioneri, uteciști, activiști și oameni ai muncii din uzine și de pe ogoarele patriei.

Și cum bântuia el așa în sus și-n jos, numa’ ce vede un grup de patru foste tovarășe, aflate în câmpul muncii, dotate cu tot atâtea găleți din  plastic, mături și mopuri, plus cizme de cauciuc și pelerine adecvate momentului, sub stricta observație a unui tovarăș, responsabil cu indicațiile. Parcă erau din alt film, producție Alexandru Sahia. Și ce credeți că făceau fostele tovarășe? Strângeau apa care se prelingea pe pereții celei mai mărețe clădiri din Europa. Și nu de la vreo conductă spartă la ultimul etaj ori de la vreo budă înfundată de … mă rog, al aleșilor neamului, ci de la ploaia de afară, infiltrată prin acoperiș. Că ori de câte ori plouă în București, cele patru foste tovarășe se echipează corespunzător și se apucă de treabă. Și luptă împotriva ploii, cu armele din dotare, clasice și de demult, sub privirile indiferente ale deputaților și senatorilor și amuzante ale delegaților străine. Costul reparațiilor, undeva la 3 milioane de euro. Parlamentarii promit că vor încerca să facă rost de bani, dar nu acu’. Mai târziu, după ce își vor vota majorările de salarii.

Furios și trist, toa’șul, s-a întors la bază, înainte de primul cântat al cocoșilor, oră la care îi expira biletul de voie. Până la ziuă, s-a tot răsucit întruna în mormântul în care își doarme somnul de veci, cu gândul la vorbele lu’ Nicușor.

Scriitori de succes, personalități ale culturii românești, conferințe despre subiecte care ne privesc pe toți, concerte și experiențe pentru copii. Între 5 și 8 noiembrie 2026, Târgul de Carte Gaudeamus Radio România ajunge în premieră la Reșița, cu un program care aduce la Centrul Multifuncțional întâlniri cu Igor Bergler, Robert Șerban, Marina Constantinescu și numeroși alți invitați. Evenimentul este organizat de Radio România, Radio România Reșița, în parteneriat cu Primăria Municipiului Reșița. Intrarea este liberă!

Timp de patru zile, cărțile vor deveni punctul de plecare pentru dialoguri, descoperiri și întâlniri cu autori apreciați, iar programul va fi completat de dezbateri, concerte și ateliere pentru copii.

Președintele de onoare al primei ediții este prof. univ. dr. Rudolf Gräf, istoric și cercetător al istoriei Banatului.

Interviu realizat de Laura Sgaverdea, Radio România Reșița, cu Dorinel Hotnogu, consilier cultural la Primăria Reşiţa şi un comunicat de presă despre Târgul Gaudeamus de la Reşiţa.

Mulţumesc!

4 noiembrie 2026, ora 8.30, Hala „Thomas Schroll“ din Neumarkt in der Steiermark (Meranerweg 3), Austria:

Ceremonia de premiere pentru cea de-a XVIII-a ediție a concursului internațional „Kinder malen ihre Heimat = Copiii pictează ținutul natal” (2026 / 2027), pentru participanții din școlile Mariahof, Neumarkt și St. Marein bei Neumarkt, precum și gimnaziul  din Neumarkt. Acompaniamentul muzical este asigurat de corurile școlare de la VS Mariahof, VS Neumarkt, VS St. Marein bei Neumarkt și NMS Neumarkt.

 

4 noiembrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri literare. În calitate de oaspete al manifestării: autorul Nicolae Preda, împreună cu cele mai recente apariții editoriale ale sale: „Litanie lângă Vama Marga” (Editura „Castrum de Thymes“ Giroc, 2026) & „Pe Nermeș în sus (într-un sat nespus)” (Editura „TIM“ Reșița, 2026).

 

 

 

 

4. November 2026, 8:30 Uhr, Thomas Schrollhalle in Neumarkt in der Steiermark / Meranerweg 3, Österreich:

Preisverleihung der XVIII. Auflage des Internationalen Malwettbewerbes „Kinder malen ihre Heimat”, 2026 / 2027 an die Preisträger*innen der VS Mariahof, VS Neumarkt, VS St. Marein bei Neumarkt und NMS Neumarkt. Musikalische Umrahmung: die Schulchöre der VS Mariahof, VS Neumarkt, VS St. Marein bei Neumarkt und der NMS Neumarkt.

 

4. November 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Im schriftstellerischen Dialog: der Autor Nicolae Preda und seine neuesten Buchveröffentlichungen: „Litanie lângă Vama Marga” (Verlag „Castrum de Thymes“ Giroc, 2026) & „Pe Nermeș în sus (într-un sat nespus)”, (Verlag „TIM“ Reschitza, 2026).

 

de Victor Nafiru

N-a fost întâmpinat nici  cu pâine și sare, nici cu aplauze furtunoase și nici măcar cu atenția cuvenită a celui care la viața lui a fost de toate: consilier local, președinte de ședință, consilier județean, primar, președinte al Senatului, președintele României, prim-ministru. Cu siguranță, la câte a făcut pentru România, merita mai mult de atât, aseară, la Reșița.

Primarul Cîrdei: „Parcul fotovoltaic de la Zăvoi așteaptă recepția”

Nuntă, bă!

Da, dar el, Ilie Bolojan, n-a venit la Reșița să se laude cu performanțele economice, politice și de natură socială pe care le-a avut în mandatul de premier. Că vorba aia, ce l-ar fi costat să o facă, în condițiile în care politicienii cu asta se ocupă? Și n-a venit nici să-i contrazică pe ăia care nu l-au scos din Ilie Sărăcie. Nu, Bolo a venit la Reșița (de care este legat sentimental prin prietenia cu Nelu Tăițelu și Dunca, dar și cu anii în care își vizita fratele ce lucra în UCMR) să se întâlnească cu primarii liberali și cu membrii BPJ-ului județean. Adică cei mai fideli camarazi din Banatul de Munte, cei care s-ar arunca în apă și foc dacă li s-ar cere acest lucru. N-a venit ca șef, ci ca și coleg de partid. Unul simplu, după vorbă, după port. Nu tu cravată, nu tu freză a la Ciolacu, nu tu pantofi de nu știu câte sute de euro. Același costum, aceeași cămașă albă cu care a susținut programul de guvernare.

La prima vedere, întâlnirea a fost un succes pe lângă cele pe care Bolo le-a avut în Teleorman și Călărași, acolo unde au fost prezenți doar patru primari, din 29, respectiv, șase din 20. La întâlnirea de la Reșița au venit 12 din 24 de primari care conduc primăriile din județ. Fiecăruia în parte i s-a găsit o scuză pentru lipsa la apel: Nelu Tăițelu plecat în vacanță în Zanzibar, unul e la băi, să-și trateze reumatismul, altul a avut pomană, nu știu care era programat la dentist, altuia i-a fătat vaca, unul era programat cu scroafa la vier și tot așa. Doar cinci au fost nemotivați. Dar nu vor păți nimic pe linie de partid. Nu vor fi sancționați din mai multe motive. Unu, erau în afara programului de opt ore și, doi,  la liberali prezența nu e obligatorie, fiecare face ce vrea și ce îl îndeamnă conștiința.

Mai rău s-a stat la capitolul Biroului Permanent Județean căci, mai puțini de jumătate din numărul total de membri, care e de 39, a fost la întâlnirea cu Bolo. Și aici s-au găsit scuze, fiind excluse bârfele cum că nea Ilie nu ar mai avea trecere la ei. „La noi nu e ca la PSD, cu tam-tam, cu confetti. E mai simplu, mai discret, dar mai productiv”, a încercat un june liberal să ne explice prezența redusă. Să nu vă imaginați, însă, că sala cu pricina a fost goală. Dimpotrivă, au avut grijă unii să o umple cu membri simpli (tineri și seniori) dar devotați cauzei partidului, după cum ne-au precizat sursele noastre.

Până la urmă, Bolo a purces spre Capitală, când afară se înserase de-a binelea, cu două sentimente. Unu, că putea fi mai rău decât a fost la Teleorman și Călărași și, doi, spre deosebire de Oradea, a rămas surprins de interesul presei față de prezența lui la Reșița, motiv pentru care a acceptat, de la început, un număr limitat de întrebări.

De Victor Nafiru

Nu l-ați crezut pe Marcel Ciolacu când v-a spus că șalul de blană purtat de iubita lui (domnișoara Docuz) la botezul lui Fredy a fost o imitație ordinară. Că dacă ar fi fost un șal original, cu siguranță nu ar fi costat doar 500 de euro. Și în niciun caz nu s-ar fi dus să-l cumpere din bazarul din Istanbul.

Numai că nu s-a jurat bietul om, ieri, când presa a sărit de cur în sus la auzul că în realitate șalul ar fi costat 15.000 de euro. „Bă, oameni buni, de unde ați scos-o și pe asta? De unde, bă, atâția bani la mine în portofel, de unde?” s-a căinat Marcelu.

„Lasă, lasă, nu te mai plânge, că știm noi ce știm”, s-ar fi auzit o voce de jurnalist apolitic, cinstit și fără contracte cu statul.

„Bă, fraților, v-am tot spus că n-am furat niciodată, n-am făcut niciun compromis în viaţa mea care să îmi dăuneze imaginii și prestigiului. Niciodată în viaţa mea nu am călătorit pe banii altcuiva”. Și ca să fie crezut pe cuvânt, și-a întors buzunarele pe dos: „Vedeți? N-am. Ce dracu’, credeți-mă că așa e. N-am mințit în viața mea.”

Și pentru că tot nu l-au crezut ăia care au fost puși să o demaște pe domnișoara Docuz, Marcelu a venit cu o dovadă irefutabilă. Norocul lui a fost că a păstrat bonul de casă de la turcaleții din bazar, de unde cumpărase șalul. Ba, mai mult, a vorbit și cu ăia să confirme că așa au stat lucrurile. Că ei vând marfă la mâna doua, nicidecum blănuri de firme. Și ăia chiar s-au jurat pe Alah că așa e cum spune cumpărătorul. Numele nu și l-au amintit. Știu doar atât că venise la ei cu o domnișoară, mușcând fiecare cu poftă, unul din kebab, altul din shaorma.

Nea Marcelu, dacă e adevărat ce spui, că e vorba de un fake, atunci mai bine tăceai. Te bârfeau și te înjurau liberalii, useriștii și suveraniști două, trei zile la televizor, dar rămâneai cu imaginea bărbatului galant, potent, financiar, bineînțeles, care își înțolește femeia de lângă el cu haine de mii, zeci de mii de euro. Ai fi fost un exemplu de bune practici într-o lume în care e numa’ gura de bărbat. Așa, însă, iartă-mă că îți spun, te-ai cam făcut de cacao în fața doamnelor și domnișoarelor. Să te duci la Istanbul să-i cumperi haine din bazar pentru botezul anului în România, ne-ai arătat cât de pârliți sunt politicienii noștri

Două  cărți apărute la Editura Castrum de Thymes

Aura Nicoleta Lupșescu – SUFLETARIUM – poezie

Nicolae Toma – VIAȚA ȘI MOARTEA LIPSITĂ DE GLORIE A LUI PAPASACHE U – roman umoristic

Prima ediţie a Târgului de  Carte GAUDEAMUS  Radio România din Reșița se va desfăşura în perioada 5 – 8 noiembrie la Centrul Multifuncțional Reșița (Bulevardul Revoluția din Decembrie 40 – 42). Evenimentul este organizat de Radio România, în parteneriat cu Primăria Municipiului Reșița. Program de vizitare | între orele 10:00 și 20:00 (joi – sâmbătă) și 10:00 – 16:00 (duminică).

Născut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Reşiţa Română, provine dintr-o familie de ţărani. 

După ce a urmat şcoala primară, tatăl său l-a dat la un pantofar din Lugoj ca să învețe pantofăria. Aici, a urmărit cu mare interes spectacolele de teatru prezentate de turneele venite din țară. Entuziasmat de acele spectacole, într-o bună zi, prin anul 1870, a părăsit Lugojul și a trecut în ţară, luându-se după o asemenea trupă de actori. Astfel, a devenit din pantofar artist, după cum remarcă biograful lui, regretatul V. Branişte… A reuşit să joace şi el la Craiova şi la Turnu Severin.

Prin anul 1876, s-a gândit să şi facă o trupă ambulantă cu care să colinde prin Ardeal şi Banat. A reuşit să strângă în juru-i vreo 18 artişti.

În anul 1878, a primit de la Ministerul de Interne din Budapesta, permisiunea pentru organizare de turnee teatrale.

Chiar în anul 1878, a jucat la Lugoj, Bocşa, Oraviţa şi Bozovici, dând chiar şi 6-10 reprezentaţii într-o localitate.

În anii următori, s- a extins departe, dincolo de marginea Banatului, până la Braşov, Sibiu, Hațeg. Turda, Gherla, Beiuş etc., aproape în toate oraşele şi orăşelele din Ardeal şi Banat.

Până în anul 1884, a făcut turnee an de an. Ultima oară a jucat la Cenad în anul 1889.

La sfârşitul acelui an, G.A. Petculescu, care a ajuns să trăiască în mizerie, a trecut în lumea umbrelor, fiind îngropat la Lugoj.

El a dat reprezentații nu numai în oraşe, ci şi în sate. Piesa Arvinte şi Pepelea a fost jucată nu numai la Oravița, ci și în localitatea Comorâşte, ea plăcând foarte mult ţăranilor.

Turneele sale au avut o extraordinară însemnătate națională.

Reşiţenii, spre a-i cinsti memoria şi a-i aprecia activitatea, i-au acordat: numele său teatrului din Reşiţa.

Prof. univ. Dr. Constantin FALCĂ Laureat al Academiei Române

de Victor Nafiru

Ciolacu se însoară, e nuntă-n cartier// Mireasa-i fericită, cu o floare prinsă-n păr. Una roșie, cum altfel? El, 59 de ani, ea, 34. Diferență mare de vârstă între amorezi? Adică la Hollywood se poate, la Buzău nu. Ce răi sunteți, domnilor. Chiar invidioși. Pe bune. Nu mai are voie omul să se însoare cu cine-i place!

Și ce dacă mirele mai are doi, trei ani până la pensie? Va ieși și gata. Parcă e primul care o face la vârsta asta? Nu, că dragostea lor nu va muri niciodată. Așa mărturisea cândva aleasa inimii lui: „Nu-l iubesc nici pentru bani și nici pentru funcțiile pe care le ocupă, ci pentru inteligența și felul lui de a fi” Vai, doamna Sorina, cum ați putut crede că noi, pulimea, ne gândeam la altceva? 

Nunta e programată pentru 14 noiembrie. Ar fi vrut să o programeze în urmă cu doi ani, dar pe ginerică de acum l-a luat gura pe dinainte, spunând că pe Sorina o știa doar din discuțiile cu colegii, cu Robert Negoiță, a cărei nevastă a fost la un moment dat. Până i-a fost prezentată, la partid și până i-a cunoscut capacitățile, abilitățile și amabilitățile au trecut doi ani.

Da, nunta la Buzău, unde în altă parte? Locul în care Marcelu a deschis primul chioșc în care vindea covrigii pe care îi făcea noaptea cu mânuțele lui, iar ea și-a lins degetele după prima vată pe băț savurată în viața ei. Asta, dacă nu se răzgândesc până atunci și se mută într-un palat boieresc. Unul cu ștaif.  În fine, nici nu mai contează locația că, vorba lu’ Tzancă Uraganu, „când e frate lângă frate, dușmanii se dau la o parte.”

Pe surse, petrecerea nu se anunță a fi una mare cât Casa Poporului. Mai modestă, mai pe sărăcia din țară, și ca pentru buzunarul lu’ Marcelu. Și voi, acuma, de unde știți că are bani? Dacă a fost prim-ministru, covrigar, președinte de Consiliu județean nu înseamnă neaparat că are și bani să-i întoarcă cu furca, cu lopata, cu ce vreți voi. O avea și el ceva bănuți puși de-o parte, dar nu cine știe ce.

Marcelu nu e cum vă închipuiți unii dintre voi. Că l-ați auzit cum s-a jurat ca și ăla din poezia „Cățeluș cu părul creț”: „N-am furat niciodată, n-am făcut niciun compromis în viaţa mea care să îmi dăuneze […] Niciodată în viaţa mea nu am călătorit pe banii altcuiva” Și cum să nu-l crezi? Că dacă ar fi fost ca ăla din poezie, mincinos și palavragiu, l-ar fi prins ăștia cu nu știu ce în gură, buzunare, în conturi. Dar așa…

După ce a văzut  botezul copilului lui Fredy Simonis, Marcelu a căzut nițel pe gânduri și i-o zis Sorinei: „Știi ce m-am gândit și la ce am reflectat eu? Dacă Fredy l-a adus pe Al Bano să cânte la botez, că tot e la modă muzica retro, noi de ce nu l-am chema pe Tom Jones? Că ăsta o fost și mai tare ca Al Bano. Că dacă ar fi trăit nea Beny Sinulescu, l-aș fi adus pe el să ne cânte, că tare mi-o plăcut cântările alea cu „Radu mamii”, „Hai Siriu, Siriu, Siriu” și „Prin pădure, pe cărare”. Bine tu nu ai de unde să le știi, că erai micuță, micuță, erai în scutece de finet, că încă nu se inventase pampersul. Cântecele astea le cântau nea Beny și tanti Irina Loghin. De asta zic, să nu ne facem de râs și să-l chemăm pe Tom Jones să cânte o oră, două acolo. Cu banii ne-om descurca noi, îl plătim dimineața după ce se strigă darul.”

Dincolo de caterincă, sunt convins că va fi nuntă mare și că cei doi vor trăi fericiți atâta timp cât portofelul lu’ Marcelu va fi doldora de PIN-uri care vor răspunde doar la parola: Sesam deschide-te!

3 noiembrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri literare. În calitate de oaspete al manifestării: autorul Nicolae Sârbu, împreună cu cea mai recentă apariție editorială a sa: „Cătușe la glezna poeziei”, Editura „Limes“ Florești, 2026.

 

 

3. November 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Im schriftstellerischen Dialog: der Autor Nicolae Sârbu und seine neueste Buchveröffentlichung: „Cătușe la glezna poeziei”, erschienen im Verlag „Limes“ Klausenburg / Florești, 2026.

 

În istorica comună Mehadia, din județul Caraș-Severin de astăzi, familia Cena reprezintă o adevărată dinastie de militari și oameni de carte, legați în mod strâns de tradiția grănicerească bănățeană și de Regimentul Confiniar Româno-Bănățean nr. 13. Generațiile acestei familii au performat la nivel înalt, de la comanda regimentelor și structurilor superioare din Imperiul Austro-Ungar, până la implicarea politică și administrativă din România Mare.

Sublocotenentul Nicolae Cena (1811-1890) și Căpitanul Nestor Cena

Rădăcinile liniei de ofițeri din Mehadia se regăsesc în activitatea sublocotenentului Nicolae Cena (1811–1890), caporal și ulterior sublocotenent, comandant al Companiei a 14-a din Regimentul 13 Român-Bănățean. Fratele său, căpitanul Nestor Cena, activa în același regiment, punând bazele unei familii care va da monarhiei austro-ungare și ulterior statului român înalți comandanți de armată.

Fruntași ai Armatei Austro-Ungare: verii primari General-Locotenent-Mareșal

Doi dintre fiii acestei familii au atins cel mai înalt nivel al ierarhiei militare în Armata Austro-Ungară, obținând gradul de Locotenent Mareșal (Feldmarschalleutnant).

1. Generalul Ladislau (Vlăduț) Cena (1843-1916)

Născut la 3 octombrie 1843 în Mehadia (botezat de protopopul Iacob Popovici cu numele Vlăduț), a urmat Școala Militară din Mährisch-Weißkirchen, Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt și Școala de Război din Viena.

S-a remarcat în Războiul Austro-Prusac (1866) și în campania din Bosnia (1878). A fost decorat cu Ordinul Francisc Iosif I, Crucea de Cavaler al Ordinului Leopold și a fost numit aghiotant al Arhiducelui Eugen al Austriei.

A lucrat la Institutul Geografic din Viena (coordonând triangularea geodezică a Bosniei). Ca colonel, a comandat regimentele de artilerie din Linz și Timișoara; ca general de brigadă a condus Fortăreața Przemyśl, iar ca general de divizie a comandat Corpul de Armată din Galiția (Lemberg).

A fost numit Inspector General al Artileriei în întreaga Monarhie Austro-Ungară, supervizând modernizarea pieselor de câmp și proiectarea noilor tipuri de tunuri.

S-a pensionat în anul 1906. Deși își petrecea verile la vila sa din Băile Herculane (fiind o prezență distinsă în parcul din fața Cazinoului), s-a stins din viață la Viena la 1 martie 1916 și a fost înmormântat la Graz.

2. Generalul Nicolae Cena (1844-1922)

Nicolae Cena este văr primar cu Ladislau Cena și fiul căpitanului Nestor Cena. Nicolae a urmat un parcurs militar similar, remarcându-se în campania din 1866 și ajungând la gradul de locotenent-mareșal.

A susținut ferm principiul localismului bănățean și demnitarii locali (Filaret Musta, Iosif Bădescu, Iosif Olariu). În perioada interbelică a fost directorul stațiunii Băile Herculane și un pasionat arheolog local.

A murit la 14 martie 1922 și a fost înmormântat în cimitirul din Mehadia natală, alături de comandanți și luptători ai Banatului (colonelul Constantin Popovici, decorat cu „Maria Terezia”, și maiorul I. cav. de Blidariu).

Maiorul Ilie Cena (1882-1938)

O descendență incertă este a maiorului Ilie Cena, ultimul reprezentant militar ce poartă numele Cena, o personalitate cu o prezență pregnantă în viața comunității în special după anul 1921, când se retrage în locul natal: Mehadia. Unele surse de documentare îl indică ca frate al lui Ladislau Cena, având ca tată pe sublocotenentul Nicolae Cena. Cu toate acestea afirmația pare foarte puțin plauzibilă analizând anii de naștere a celor doi, diferența fiind nu mai puțin de 39 de ani.

Maiorul Ilie Cena reprezintă puntea de legătură dintre vechea elită militară bănățeană din Imperiu și integrarea activă în structurile administrative și politice ale României Mari.

Născut la 1 noiembrie 1882 la Mehadia, a urmat Liceul Militar din Kassau, Academia Militară din Viena și Școala Superioară de Război. În Primul Război Mondial a participat ca căpitan, fiind ulterior avansat maior și repartizat la ,,Arsenalul de Munițiuni din Viena”.

La prăbușirea monarhiei (1918), maiorul Ilie Cena a colaborat la Viena cu Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod pentru organizarea comitetului de îndrumare a soldaților români ce se întorceau de pe fronturi și formarea gărzilor naționale.

În 1919 a intrat în Armata Română, făcând parte din Comisia Internațională (pe lângă Legația României la Viena) pentru repartizarea armamentului capturat, activitate desfășurată până în 1921.

Retras la Mehadia în anul 1921, a deschis un birou tehnic pentru lucrări publice și expertize. A efectuat numeroase expertize gratuite pentru locuitorii din plasele Orșova și Teregova și a militat dârz pentru drepturile grănicerilor bănățeni.

A ocupat funcțiile de deputat, consilier județean, președinte al Consiliului Județean Severin și președinte al Comunității de Avere din Caransebeș.

S-a implicat direct în sprijinul clasei muncitoare: în septembrie 1930 a condus o delegație a minerilor de la mina de cărbuni din Mehadia la ministrul Manoilescu pentru a le susține doleanțele.

Cu 6 luni înainte de deces, în 1938, a fost numit primar al comunei Mehadia.

A decedat la 3/4 octombrie 1938, la moșia sa din Mehadia, la vârsta de 56 de ani. Înmormântarea sa a avut loc cu mare fast în Mehadia, în prezența a numeroși delegați din Banat și personalități ale vremii, slujba fiind oficiată de preoții Aurel Colojoară și Ion Urecheatu, cu necrologuri rostite de pr. Urecheatu și avocatul dr. Lazăr Zarcula.

Tabloul sintetic al familiei Cena:

Nume

Perioadă

Grad Maxim

Contribuții Cheie

Locul Înmormântării

Nicolae Cena

1811 – 1890

Sublocotenent

Comandant de companie în Reg. 13 Româno-Bănățean

Mehadia

Ladislau (Vlăduț) Cena

1843 – 1916

Locotenent-Mareșal

Inspector al Artileriei Austro-Ungare, geodez

Graz (Austria)

Nicolae Cena

1844 – 1922

Locotenent-Mareșal

Director Băile Herculane, arheolog, luptător național

Mehadia

Ilie Cena

1882 – 1938

Maior

Organizator al gărzilor naționale (1918), deputat, primar

Mehadia

Un reper deosebit de interesant pentru istoria locală a Mehadiei îl constituie identificarea caselor în care au locuit aceste ilustre personalități.

Conform datelor riguroase furnizate atat de profesorul Ion Băcilă în Monografia Mehadiei, câd și de preotul I.C. Buracu, prieten si contemporan cu Generalul,  resedința Generalului Nicolae Cena este imobilul aflat astăzi în proprietatea familiei inginerului Liviu și Rodica Râta (casa profesorului Nistor Dopp). În această locuință, generalul a conviețuit alături de cumnatul său, colonelul I. Băcilă.

La rândul său, casa Generalului Ladislau Cena este identificată astăzi ca fiind proprietatea lui Dimitrie (Mitică) Chiticeanu. În ceea ce privește moșia sa, potrivit acelorași consemnări din monografia profesorului I. Băcilă, aceasta se afla situată mai jos de Gara Herculane, în locul numit „Laz”.

În privința maiorului Ilie Cena, indiciile converg spre locuința din vecinătatea fântânii Posota (fosta casă a lui Ion și Ana Carlaonț). Această ipoteză este susținută de existența locului de veci comun în cimitirul ortodox din Mehadia pentru ambele familii: maiorul Ilie Cena (alături de soția sa, Beti) și Ion Carlaonț (alături de soția sa, Ana). Maiorul Ilie Cena a fost căsătorit cu Beti (n.1883–d.1965), fiica căpitanului Iacob Frumosu din Mehadia și sora maiorului Iacob Frumosu; aceasta s-a stins din viață tot în Mehadia, cum am precizat, in anul 1965.

Completând tabloul genealogic al generalului Ladislau (Vlăduț) Cena, merită menționat că acesta a avut o soră, Maria Cena (Czenna), căsătorită Spacec (Szpaczek). Soțul acesteia, Stanislaus Szpaczek (1846–1892), a deținut funcția de inginer topograf regal („Königl. Ing. Geometer”, conform inscripției de pe monumentul său funerar).

Prin integrarea acestor repere descriptiv-informative, am incercat a da ocazia cititorului de a identifica fizic urmele unei istorii nobile, ancorate în Mehadia de ieri și de azi. O invitație de a descoperi o perspectivă mai amplă asupra trecutului glorios al acestui loc, clădit pe temelia tezaurului uman pe care aceste meleaguri l-au zămislit.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Seveverin

Referințe bibliografice:

1. Biruința, Timișoara, 7 octombrie 1938.
2. ​Universul, 9 octombrie 1938.
3. ​Corneanu, Cornel, „Granița și Oamenii ei”, în Foaia diecezană, Caransebeș, an LX, nr. 20, 1945.
4. ​Băcilă, Ion, Monografia Mehadiei, Editura Marineasa, Timișoara, 1997.
5. ​Mehadia – vatră istorică milenară (lucrare colectivă), Editura Gordian, Timișoara, 2007.

Revista Vestea (Mehadia): „Personalități ale Mehadiei”.