16 iunie 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

Proiectul „Luna iunie – luna expozițiilor” (ediția a XIX-a).

75 de ani de la începutul deportării în Bărăgan.

Simpozionul Național „Banatul, provincia deportărilor și a rezistenței anticomuniste”, ediția a II-a.

Expoziție de artă plastică, dedicată deportării în Bărăgan, cu participarea următorilor membri ai Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” al Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin: Petraru Busuioc, Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, Mariana Troner și Tatiana Țibru.

 

16 iunie 2026, ora 14.00, Centrul Universitar UBB Reșița, Sala A22:

75 de ani de la începutul deportării în Bărăgan.

Simpozionul Național „Banatul, provincia deportărilor și a rezistenței anticomuniste”, ediția a II-a.

Organizatori: Asociația Foștilor Deținuți Politici și a Deportaților în Bărăgan – Filiala Caraș-Severin, Centrul Universitar UBB Reșița – Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Centrul Cultural „Teatrul Vechi Mihai Eminescu” Oravița – Centrul de Studii Bănățene și Forumul Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin.

Amintirile revin în actualitate: Din amintirile deportaților și ale urmașilor acestora.

 

17 iunie 2026, ora 12.00, Consiliul Județean Caraș-Severin. Reșița:

75 de ani de la începutul deportării în Bărăgan.

Simpozionul Național „Banatul, provincia deportărilor și a rezistenței anticomuniste”, ediția a II-a.

Manifestare comemorativă dedicată foștilor deținuți politici anticomuniști și deportaților din perioada de după instalarea regimului comunist.

Expoziție de fotografii-document din colecția Asociației Foștilor Deținuți Politici și a Deportaților în Bărăgan – Filiala Caraș-Severin.

Incursiuni muzicale: Ștefan Isac.

 

17 iunie 2026, ora 15.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

75 de ani de la începutul deportării în Bărăgan.

Simpozionul Național „Banatul, provincia deportărilor și a rezistenței anticomuniste”, ediția a II-a.

Ieri – astăzi – mâine: care este viitorul acestor comemorări ale deportării?

Prezentarea volumului „Neuitata zi de 18 iunie 1951. Deportările din Sânnicolau Mare în Bărăgan”, autori: Romina & Sergiu Soica (Sânnicolau Mare).

Expoziție de grafică Ionel Bota (Oravița).

Miniexpoziție de artă plastică dedicată deportării în Bărăgan, împrumutată de la Muzeul Șvăbesc al Forumului Democrat al Germanilor din Biled, jud. Timiș.

Miniexpoziție „Finef Johr vun meim Lewe…“ (= „Cinci ani din viața mea…“) după roll-up-urile realizate cu prilejul comemorării a 75 de ani de la deportarea în Bărăgan, organizată de dr. Swantje Volkmann (Muzeul Șvabilor Dunăreni din Ulm / Germania) și Walter Tonța.

Incursiuni muzicale: Elena Cozâltea.

 

18 iunie 2026, ora 12.00, Biserica Ortodoxă Română „Adormirea Maicii Domnului“ Oravița:

Moment de rugăciune și comemorativ cu prilejul Zilei Victimelor Deportării în Timpul Regimului Comunist (18 iunie).

75 de ani de la începutul deportării în Bărăgan. Sfințirea Monumentului Deportaților în Bărăgan.

 

 

 

 

 

16. Juni 2026, 12:00 Uhr, Kunstgalerie der Kulturbehörde Karasch-Severin, Reschitza:

75 Jahre seit dem Beginn der Bărăgan-Deportation.

Nationales Symposium „Das Banat – die Provinz der Deportationen und des antikommunistischen Widerstands“, II. Auflage.

Kunstausstellung, der Bărăgan-Deportation gewidmet. Es stellen aus folgende Mitglieder des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza” des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen: Petraru Busuioc, Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, Mariana Troner și Tatiana Țibru.

 

16. Juni 2026, 14:00 Uhr, Universitätszentrum UBB Reschitza, Saal A22:

75 Jahre seit dem Beginn der Bărăgan-Deportation.

Nationales Symposium „Das Banat – die Provinz der Deportationen und des antikommunistischen Widerstands“, II. Auflage.

Organisatoren: der Verein der ehemaligen Politischen Häftlinge und Deportierten in der Bărăgan-Steppe – die Zweigstelle des Kreises Karasch-Severin, das Universitätszentrum UBB Reschitza – die Fakultät für Politik-, Verwaltungs- und Kommunikationswissenschaften, das Kulturzentrum „Altes Theater Mihai Eminescu“ Orawitza – das Zentrum für Banater Studien und das Demokratische Forum der Banater Berglanddeutschen.

Erinnerungen werden wach: Leidgeprüfte Deportierte erzählen aus ihrer Vergangenheit.

 

17. Juni 2026, 12:00 Uhr, Kreisrat Karasch-Severin, Reschitza:

75 Jahre seit dem Beginn der Bărăgan-Deportation.

Nationales Symposium „Das Banat – die Provinz der Deportationen und des antikommunistischen Widerstands“, II. Auflage.

Gedenken zur Erinnerung an die Opfer der kommunistischen Diktaturen und der Deportationen.

Dokumentationsausstellung, organisiert vom Verein der ehemaligen Politischen Häftlinge und Deportierten in der Bărăgan-Steppe – die Zweigstelle des Kreises Karasch-Severin.

Musikalische Einlagen: Ștefan Isac.

 

17. Juni 2026, 15:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

75 Jahre seit dem Beginn der Bărăgan-Deportation.

Nationales Symposium „Das Banat – die Provinz der Deportationen und des antikommunistischen Widerstands“, II. Auflage.

Gestern, Heute und Morgen: Wie geht es weiter mit der Erinnerung an die Deportation?

Buchpräsentation: „Neuitata zi de 18 iunie 1951. Deportările din Sânnicolau Mare în Bărăgan” (= „Der unvergessliche Tag des 18. Juni 1951. Die Bărăgan-Deportationen aus Großsanktnikolaus“), Autoren: Romina & Sergiu Soica.

Grafik-Ausstellung Ionel Bota (Orawitza).

Kleine Kunstausstellung als Leihgabe aus dem Heimathaus des Ortsforums Billed, Demokratisches Forum der Deutschen im Banat.

Reproduktion der Roll-up-Ausstellung  „Finef Johr vun meim Lewe…“, die an die 1951 begonnene Deportation von Zehntausenden Banater in die Bărăgan-Steppe erinnert (konzipiert von Dr. Swantje Volkmann – Donauschwäbisches Zentralmuseum Ulm – und Walter Tonța.

Musikalische Einlagen: Elena Cozâltea.

 

18. Juni 2026, 12:00 Uhr, Rumänisch-Orthodoxe Kirche „Entschlafung der Mutter Gottes“ Orawitza:

75 Jahre seit dem Beginn der Bărăgan-Deportation.

Gebete und Gedenkansprachen anlässlich des Nationalen Tags der Opfer der Deportationen während des kommunistischen Regimes (18.  Juni).

Denkmal-Weihe.

 

Lumea jurnalismului s-a zguduit din temelii în noiembrie 2022. Panica a fost instantanee: dacă un algoritm poate scrie, analiza și crea, ce mai rămâne de făcut pentru om? Răspunsul nu vine dintr-un manual tehnic, ci dintr-o filosofie a colaborării. Profesorul Ethan Mollick, de la Universitatea Pensylvania, propune în volumul „CO-Inteligență – Cum să trăiești și să muncești cu AI” (Editura Publica) un armistițiu necesar: AI-ul nu este un „înlocuitor”, ci un coleg străin cu care trebuie să învățăm să „dansăm”.

Astăzi, în multe redacții, privim ecranele cu teama că un cod de programare ne va fura „condeiul”. Dar Mollick schimbă radical perspectiva: nu asistăm la o invazie, ci la o invitație. Pledoaria lui Mollick este una a curajului pragmatic. Jurnalismul viitorului nu este „om vs. mașină”, ci un parteneriat în care tehnologia amplifică vocea umană, fără a o înlocui. Mollick ne îndeamnă să invităm AI-ul în redacție ca pe un colaborator, păstrând mereu busola morală și semnătura proprie asupra fiecărei povești.

În loc să pierdem ore în șir cu „munca de jos”, AI ne propune un târg: el preia datele, noi ne recuperăm luxul de a gândi. Jurnalismul de investigație și reportajul de teren au nevoie de timp – exact resursa pe care acest „coleg” digital ne-o dă înapoi.

Ce știe să facă „asistentul” nostru digital?

Poate „scana” mii de documente sau studii academice în timp ce ne bem cafeaua, extrăgând esențialul fără să obosească.

Orele pierdute cu căștile pe urechi pentru a traduce sau transcrie un interviu dispar – AI o face instantaneu.

Permite publicarea aproape instantanee a conținutului în zeci de limbi, facilitând un reach global.

Crează ilustrații sau infografice rapide pentru a acompania un text, folosind descrieri detaliate.

Poate genera zece unghiuri diferite de abordare pentru un subiect în secunda în care îi este solicitat.

Oricât de inteligent ar părea, AI are limite critice unde eșuează lamentabil. Este exact zona unde semnătura ta devine vitală:

AI poate halucina cu încredere. Fără verificarea ta, textul e doar o înșiruire de cuvinte, nu o știre. Niciun algoritm nu va simți indignarea în fața unei nedreptăți sau nuanța culturală a unei comunități. AI nu are valori, nu are morală și nu poate simți empatie într-un interviu de profunzime.

Când lucrurile merg prost, nu poți da în judecată un software. Jurnalistul este cel care își garantează textul cu propria reputație. Cea mai mare teamă a breslei este pierderea identității. Totuși, identitatea noastră nu stă în capacitatea de a înșirui cuvinte corect gramatical, ci în curajul de a ne asuma responsabilitatea pentru acele cuvinte. AI poate scrie o știre, dar numai un om o poate gira cu propria reputație.

Regula de aur a lui Mollick este simplă: „AI oferă viteza și calculul; omul aduce etica, contextul și responsabilitatea. Rezultatul final poartă întotdeauna semnătura ta, nu a algoritmului.”

Concluzie: să invităm AI în redacție este un act de stăpânire a viitorului. În era co-inteligenței, jurnalistul care se teme de tehnologie va fi depășit nu de mașină, ci de colegul său care a învățat să o folosească pentru a deveni mai profund, mai rapid și, paradoxal, mai uman. (Revista UZP nr. 41/20206)

 

Cristina-Anișoara ZAINEA

Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

director executiv al Grupului de Presă „Cărașul“

director al revistei „Ulysses“ și revistei „Don Quijote“

 

           

Argument al autorului

 

Scrierea acestui eseu nu izvorăște dintr-o pornire naționalistă rigidă sau din refuzul modernității, ci dintr-o îngrijorare profundă și legitimă privind viitorul identității noastre culturale. Într-o Europă definită prin deviza «Uniți în diversitate», apărarea propriei limbi nu este un act de izolaționism, ci o datorie față de însăși această diversitate pe care deviza o proclamă.

Din păcate, asistăm astăzi la un fenomen alarmant: transformarea drepturilor omului și a libertății de exprimare într-un paravan în spatele căruia se ascund impostura, agramatismul și subcultura de consum. Atunci când spațiul public este inundat de pseudo-modele, când limba română este schimonosită zilnic pe ecrane de dragul audienței și când tradițiile sunt deformate mercantil, pasivitatea devine complicitate.

Limba este singura patrie pe care nu o putem părăsi niciodată fără a ne pierde pe noi înșine.

 

Rezumat

 

Într-o eră a globalizării accelerate și a supranaționalismului, dinamica dintre protecția universală a drepturilor omului și conservarea identităților naționale reprezintă una dintre cele mai complexe provocări juridice și socioculturale ale timpului nostru. Prezentul eseu analizează standardele internaționale și europene transpuse în legislația din România, evidențiind un paradox contemporan acut: modul în care libertățile fundamentale sunt uneori instrumentalizate pentru a scuza degradarea culturală și lingvistică. Lucrarea propune totodată o serie de direcții normative și educaționale pentru protejarea patrimoniului identitar românesc, demonstrând că afirmarea culturii proprii nu contravine pluralismului democratic, ci reprezintă o condiție sine qua non a acestuia.

 

I. Arhitectura juridică structurată pe mai multe paliere a drepturilor omului

 

Sistemul contemporan de protecție a drepturilor omului este structurat pe trei paliere interdependente: global, european și național. Fundamentul normativ al acestui sistem în spațiul comunitar rezidă în Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), care enumeră ca valori imuabile respectarea demnității umane, libertatea, democrația și egalitatea, statul de drept, precum și protecția drepturilor omului — inclusiv ale persoanelor aparținând minorităților etnice, sexuale sau de rasă.

La nivelul cetățeanului individual, Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), prin articolele 18 și 25, instituie garanții concrete: dreptul de a circula liber și de a-și stabili reședința pe teritoriul statelor membre, principiul non-discriminării pe criterii de naționalitate, dreptul de a lansa o inițiativă cetățenească europeană — mecanism consolidat prin Tratatul de la Lisabona — și dreptul de a depune o plângere pentru administrare defectuoasă. Suplimentar, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră la articolul 44 dreptul de petiționare în fața Parlamentului European.

Dincolo de granițele continentale, rețeaua de protecție se extinde prin instrumentele Organizației Națiunilor Unite. România, în calitate de stat membru, este semnatară a Declarației Universale a Drepturilor Omului și parte contractantă la cele două tratate-pilon adoptate în cadrul ONU: Pactul internațional privind drepturile civile și politice și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale.

Pe dimensiunea pan-europeană, un reper fundamental îl reprezintă ratificarea, în 1994, a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (CEDO), prin care România s-a supus jurisdicției Curții de la Strasbourg. În decembrie 2007, prin semnarea Tratatului de la Lisabona, statul român a integrat deplin valorile Cartei Drepturilor Fundamentale în ordinea sa juridică internă.

 

II. Modelul constituțional românesc: drepturi, minorități și restrângeri legale

 

Transpunerea acestui corpus juridic internațional în dreptul pozitiv românesc se reflectă în Titlul II din Constituția României, intitulat «Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale». În viziunea legiuitorului constituant, drepturile nu au un caracter absolut; exercițiul lor este guvernat de principiul responsabilității sociale.

Conform Articolului 53 din Constituție, exercițiul unor drepturi sau libertăți poate fi restrâns exclusiv prin lege și numai dacă măsura se impune într-o societate democratică, pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, pentru desfășurarea instrucției penale sau pentru prevenirea consecințelor unor calamități. Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge substanța dreptului sau a libertății respective.

În interiorul acestei ecuații constituționale, regimul juridic al minorităților naționale din România este considerat un model de bune practici la nivel european. Persoanele aparținând acestor comunități beneficiază nu doar de drepturile universale, ci și de drepturi speciale și măsuri afirmative menite să asigure conservarea, exprimarea și dezvoltarea identității lor culturale, lingvistice și religioase.

Prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, România a implementat un mecanism de combatere a discriminării atât directe, cât și indirecte, acoperind domeniile esențiale ale vieții sociale: angajarea în muncă, accesul la bunuri și servicii, educația, protecția socială și libertatea de circulație. Garanțiile pentru participarea minorităților etnice în arhitectura statului sunt explicite: în Parlamentul României sunt recunoscute și reprezentate 18 minorități etnice, fără obligativitatea atingerii pragurilor electorale clasice — cu excepția minorității maghiare, care concurează în condiții generale datorită ponderii demografice. Dreptul la educație în limba maternă este protejat structural prin legea învățământului, iar utilizarea limbii materne în instanțe este garantată pentru toate tipurile de litigii, nu doar în materie penală.

 

III. Degradarea socioculturală în mass-media: diluarea identității și capcana «dreptismului» abuziv

 

În ciuda unei platforme legislative solide, realitatea pragmatică din teren semnalează o profundă criză de conținut cultural, vizibilă cu precădere în spațiul audiovizual românesc. Mass-media contemporană a încetat, în mare parte, să mai acționeze ca vector al educației și al culturii, transformându-se într-un catalizator al degradării sociale.

Se manifestă o tendință de instrumentalizare toxică a libertăților individuale — fenomen pe care îl putem numi generic «dreptism» — folosit ca paravan justificativ pentru subminarea standardelor valorice. Ori de câte ori se încearcă instituirea unor filtre de calitate sau sancționarea degradării estetice de către forurile de reglementare, exponenții acestor curente recurg în mod fariseic la argumentul încălcării «drepturilor și libertăților fundamentale». Libertatea de exprimare este astfel pervertită: ea nu mai reprezintă garantul căutării adevărului sau al manifestării geniului creator, ci devine o imunitate juridică în spatele căreia se propagă subcultura, incultura și kitsch-ul profitabil.

 

A. Impostura lingvistică și radiografia greșelilor frecvente

 

Emisiunile difuzate la posturile de televiziune și radio sunt adesea populate de moderatori și prezentatori vizibil agramați, ale căror erori sintactice și de pronunție au fost normalizate prin repetiție. Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), în colaborare cu Institutul de Lingvistică «Iorgu Iordan – Al. Rosetti» al Academiei Române, monitorizează periodic aceste derapaje, identificând un repertoriu de greșeli devenite endemice.Printre cele mai frecvente se numără omiterea prepoziției «pe» în construcțiile cu pronume relativ cu funcție de complement direct — «oamenii care i-am văzut» în loc de «oamenii pe care i-am văzut» —, inversând adesea logica sintactică în mintea telespectatorului. La fel de răspândită este confuzia dintre verbele «a vrea» și «a voi» la imperfect, generând hibridul incorect «ei vroiau» în locul formelor literare «ei voiau» sau «ei vreau». Structuri de tipul «Ca și profesor, el afirmă că…» în loc de simplul «Ca profesor…» ilustrează o altă poluare semantică masivă: adăugarea parazitară a adverbului «ca și» acolo unde nu există niciun risc de cacofonie.

Nu mai puțin dăunătoare sunt pleonasmele grosolane afișate pe burtierele de știri — formule redundante precum «atac agresiv», «procente la sută», «hemoragie de sânge» sau «conducerea managerială» —, ori anarhia ortoepică manifestată prin schimbarea arbitrară a accentului în cuvinte uzuale. Pronunții defectuoase de tipul «diminiața» în loc de «dimineața» sau «carácter» în loc de «caractér» atacă însăși fibra fonologică a limbii. Această degradare nu reprezintă o problemă izolată de estetică media, ci o agresiune constantă la adresa sănătății lingvistice a populației, care își însușește reflexe greșite prin expunere zilnică.

 

B. Dictatura banalului și falsele mondenități

 

Grila de programe a majorității posturilor comerciale este sufocată de emisiuni tabloid și reality-show-uri construite în jurul unor pseudo-personalități. Aceste «false mondenități» promovează comportamente deviante, conflicte regizate și un vocabular redus la clișee. Succesul financiar obținut din exploatarea senzaționalului ieftin a marginalizat producțiile culturale autentice, dezbaterile de idei și emisiunile educative. Mass-media creează astfel o inversiune valorică periculoasă: non-valoarea este recompensată cu notorietate și audiență, devenind model aspirațional pentru tinerele generații.

 

C. Poluarea folclorului și mercantilismul cultural

 

Tradițiile autentice și folclorul muzical românesc, elemente centrale ale patrimoniului imaterial, sunt sistematic denaturate în emisiunile de divertisment, înlocuite de un hibrid comercial — o muzică de consum pseudo-tradițională, stridentă și lipsită de valoare estetică, ce împrumută elemente specifice fenomenului de «manelizare». Se produce astfel o falsificare a identității rurale și istorice în scopuri strict mercantile. Prin diluarea specificului etnocultural în favoarea unui divertisment facil, mass-media sabotează capacitatea societății de a-și recunoaște și prețui propriile rădăcini.

 

IV. Secțiune legislativă comparativă: cum își apără alte state UE limba națională

 

Spre deosebire de abordarea adesea reticentă din spațiul românesc — unde protejarea limbii naționale este privită cu rezerve pentru a nu genera acuzații de naționalism —, alte state membre ale Uniunii Europene au înțeles că suveranitatea culturală se apără prin instrumente juridice clare. Aceste state demonstrează că utilizarea legii pentru ocrotirea patrimoniului lingvistic este perfect compatibilă cu normele democratice și cu principiul «Uniți în diversitate» consacrat de tratatele europene.

 

Franța și Legea Toubon (1994): pionieratul protecționismului cultural

 

Cel mai faimos model de legislație lingvistică din Uniunea Europeană este Legea Toubon (Loi n° 94-665 du 4 août 1994 relative à l’emploi de la languefrançaise), promovată de ministrul culturii Jacques Toubon cu scopul de a proteja franceza ca element central al identității republicane în fața expansiunii englezei comerciale. Legea instituie obligativitatea redactării în franceză a oricărui text publicitar, etichete de produs, instrucțiuni de utilizare sau oferte de muncă; dacă se recurg la termeni străini, aceștia trebuie însoțiți de o traducere de dimensiuni egale. Toate inscripțiile publice și documentele oficiale ale instituțiilor finanțate de stat trebuie să fie exclusiv în franceză. În domeniul audiovizual, Arcom (Autoritatea de Reglementare a Comunicării Audiovizuale) aplică un sistem de cote muzicale: posturile de radio private sunt obligate ca un procent semnificativ — între 35% și 40% — din melodiile difuzate în orele de maximă audiență să fie piese de limbă franceză. Nerespectarea prevederilor atrage amenzi contravenționale severe și retragerea licențelor de difuzare.

 

Polonia: Legea Limbii Polone (1999) și rezistența identitară

 

Polonia a adoptat o strategie similară prin Legea Limbii Polone (Ustawa o językupolskim din 7 octombrie 1999), concepută ca reacție de apărare nu doar împotriva globalizării lingvistice, ci și pentru consolidarea identității naționale după decenii de influențe ideologice externe. Legea impune ca toate contractele de muncă, documentele de asigurări sociale, facturile și manualele de utilizare pentru bunurile comercializate pe teritoriul Poloniei să fie redactate în polonă, interzicând utilizarea exclusivă a unei limbi străine în relația cu consumatorul.

Consiliul Limbii Polone, instituție atașată Academiei Poloneze de Științe, emite avize obligatorii privind utilizarea corectă a limbii în spațiul public și prezintă periodic rapoarte Parlamentului cu privire la starea apărării limbii polone în mass-media și administrație. Companiile multinaționale care ignoră obligativitatea polonei în relațiile cu clienții riscă amenzi substanțiale aplicate de inspectoratele comerciale.

 

Lituania: Inspecția de Stat a Limbii și rigorile administrative

 

Unul dintre cele mai stricte sisteme din Europa funcționează în Lituania, reglementat prin Legea Limbii de Stat (Valstybinėskalbosįstatymas, 1995). Având în vedere istoricul marcat de rusificare forțată, statul lituanian a tratat limba ca pe un element de siguranță națională. Inspecția de Stat a Limbii (Valstybinėkalbosinspekcija — VKI) monitorizează activ emisiunile de televiziune, posturile de radio, presa scrisă, site-urile de internet și firmele luminoase din orașe, având autoritatea legală de a amenda nu doar instituțiile, ci și jurnaliștii sau prezentatorii TV care folosesc în mod repetat un limbaj incorect ori jargoane interzise. Niciun funcționar public nu își poate exercita funcția fără un certificat atestat de competență lingvistică adaptat nivelului de responsabilitate al postului.

 

V. Direcții pentru normalizarea și protejarea patrimoniului lingvistic

 

Conservarea limbii naționale nu este un act de xenofobie, ci o obligație fundamentală de protecție a biodiversității culturale europene. Pentru a opri declinul evidențiat în mass-media și a alinia România la modelele de bune practici europene, societatea românească trebuie să-și asume de urgență câteva direcții strategice concrete.

 

Reforma formării profesionale în învățământul primar

 

Pilonul central al redresării lingvistice îl reprezintă educatorii și învățătorii. Strategia națională trebuie să valorifice și să consolideze modulele de ortoepie existente în programele facultăților de profil, asigurând că formarea inițială a cadrelor didactice pune accent real pe pronunțarea corectă a cuvintelor. Este esențial ca predarea să se realizeze exclusiv în limba română literară, fără recurs la regionalisme sau subdialecte locale în cadrul orelor de curs. Totodată, competițiile școlare existente ar putea fi completate cu secțiuni dedicate excelenței fonetice, stimulând aplicarea conștientă a normelor literare de bază.

 

Combaterea alterării limbii prin politici coerente de vocabular

 

Sistemul de învățământ se confruntă cu un asalt masiv de împrumuturi nejustificate, în special anglicisme preluate necritic. Este necesară promovarea sistematică a vocabularului autohton și înlocuirea termenilor englezești folosiți abuziv în spațiul public cu sinonime românești adecvate, acolo unde acestea există. Cadrele didactice trebuie să ofere elevilor argumente firești și științifice cu privire la valoarea identitară a propriei limbi, arătând cum vocabularul reflectă o matrice mentală unică și cum utilizarea acestuia aduce un plus de demnitate personală și colectivă.

 

Corelarea instituțională: Educație, Cultură, Politici publice

 

La nivel macro-statal, se impune configurarea unui Plan Național de Promovare și Apărare a Limbii Naționale — un document viu, nu o birocratică intenție pe hârtie. Acest plan trebuie să coreleze organic instituțiile fundamentale implicate: Școala, Cultura și politicile publice de reglementare a spațiului mediatic. Corelarea trebuie realizată prin comunități de experți — lingviști de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, academicieni, artiști, pedagogi — care să colaboreze cu forurile de supraveghere publică, cu scopul de a transforma recomandările lingvistice actuale în criterii profesionale ferme de conduită deontologică pentru jurnaliști, sancționând ferm agramatismul public repetat.

Această abordare nu creează structuri paralele celor existente, ci le conectează funcțional: CNA, Academia Română prin institutele sale lingvistice, ministerele de resort și organismele de formare profesională sunt deja prezente în peisajul instituțional românesc. Ceea ce lipsește este mecanismul de coordonare și voința politică de a impune standarde lingvistice în spațiul public audiovizual, urmând exemplul bine documentat al Franței, Poloniei și Lituaniei.

 

Concluzii

 

Drepturile omului nu pot funcționa într-un vid identitar și nici nu pot fi folosite ca argument pentru autodizolvarea culturală a unei națiuni. Între respectarea drepturilor minorităților — domeniu în care România manifestă o deschidere democratică deplină — și obligația de a prezerva limba și cultura majorității trebuie să existe un raport de simetrie. Unul nu îl anulează pe celălalt; dimpotrivă, un stat care nu își respectă propria limbă nu poate fi un garant credibil al diversității culturale pe care o proclamă.

Apărarea limbii române, curățarea spațiului public de impostură agramată, impunerea unor cadre legislative inspirate din modelele francez, polonez sau lituanian și refuzul «manelizării» valorice nu reprezintă o restrângere a libertăților, ci o manifestare a dreptului colectiv la demnitate și memorie istorică. Numai prin corelarea actului educațional cu politici culturale ferme România își va putea menține relevanța suverană în concertul națiunilor europene.

Anexă:

 

Ghid rapid de bune practici lingvistice pentru jurnaliști

 

Pentru a pune capăt jargonului corporatist și împrumuturilor parazitare care distrug structura lexicală a limbii române, jurnaliștii din presa scrisă, radio și televiziune sunt îndemnați să aplice principiul de aur al publicisticii: dacă un termen străin are un echivalent exact, de sine stătător și perfect funcțional în română, utilizarea cuvântului străin reprezintă o neglijență profesională. Împrumuturile sunt justificate numai atunci când denumesc realități tehnologice sau științifice noi, fără acoperire în vocabularul autohton.

În sfera administrativă și de afaceri, verbul «a implementa» — folosit abuziv pentru orice acțiune — poate fi înlocuit cu «a aplica», «a pune în practică» sau «a realiza»; «task» devine «sarcină» sau «atribuție»; «meeting» devine «ședință» sau «întrunire»; «target», «țintă» sau «obiectiv»; «job», «loc de muncă» sau «post»; «business», «afacere» sau «activitate comercială»; «know-how», «competență» sau «expertiză»; «focusat», «concentrat».

În sfera tehnologică și a mass-mediei, «breakingnews» — adesea folosit pentru știri banale — poate fi înlocuit cu «știre de ultimă oră» sau «alertă de știri»; «live», cu «în direct»; «fakenews», cu «știre falsă» sau «dezinformare»; «trend», cu «tendință»; «feedback», cu «răspuns» sau «reacție»; «background», cu «context» sau «formare profesională».

 

Repere bibliografice documentare:

 

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), Articolul 2 — Principiile și             valorile fundamentale ale Uniunii.

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), Articolele 18 și 25 — Non-discriminarea și drepturile de cetățenie.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Articolul 44 — Dreptul de petiționare.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), ratificată de România în 1994.

Constituția României, Titlul II — «Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale» și Articolul 53 — «Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți».

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

LoiToubon — Loi n° 94-665 du 4 août 1994 relative à l’emploi de la languefrançaise.

Ustawa o językupolskim z dnia 7 października 1999 r. — Legea Limbii Polone.

LietuvosRespublikosvalstybinėskalbosįstatymas 1995 m. sausio 31 d. Nr. I-779 — Legea Limbii de Stat a Republicii Lituania.

Există locuri în care pământul își povestește istoria prin fiecare șoaptă a codrilor și fiecare profil de stâncă, iar Banatul Montan este, fără îndoială, un astfel de spațiu binecuvântat. Tocmai pentru a celebra această identitate unică, adânc înrădăcinată în tradiții și spiritualitate, data de 15 iunie a fost instituită oficial drept „Ziua Banatului Montan” (prin Legea nr. 60/2025).

Gândită ca o platformă ideală pentru a crește vizibilitatea regiunii pe harta culturală a României, această sărbătoare își propune să aducă în prim-plan un tezaur de o valoare inestimabilă. În acest peisaj de poveste, Mehadia reprezintă, pentru Banatul montan o vatră istorică de o importanță colosală: fost sediu de district militar, nod strategic încă din vremea romanilor și un loc binecuvântat cu o natură splendidă și o cultură profundă. În acest context, „Ziua Banatului Montan” constituie cadrul perfect pentru promovarea acestui excepțional potențial local.

În atingerea acestui obiectiv, implicarea instituțiilor locale se dovedește a fi una esențială. 

Antrenarea elevilor, prin intermediul instituțiilor de învățământ în manifestări dedicate acestei celebrări, constituie unul dintre elementele primordiale ce pot cuprinde ca efect sădirea mândriei locale în sufletul tinerilor, implicit și în perpetuarea moștenirii spirituale și a culturii tradiționale ale comunității, școala având la îndemână cele mai puternice argumente pedagogice și comunitare pentru a deveni un motor activ al acestui demers.

Deoarece manualele naționale standard oferă rareori detalii despre specificul zonal al Banatului Montan, implicarea școlilor în preajma zilei de 15 iunie este ocazia perfectă pentru implementarea unui proces de învățare experiențială – experiența practică, bazată pe reflexie și analiză, are capacitatea de a sedimenta durabil cunoștințe și deprinderi. Acestea alcătuiesc o bază solidă la nivel afectiv, deoarece atitudinile viitoare ale tinerilor sunt strâns legate de atașamentul emoțional dezvoltat în comunitate.

În virtutea celor consemnate, în săptămâna premergătoare „Zilei Banatului Montan”, aflată în acest an la ce-a doua ediție, elevii și cadrele didactice de la Liceul Tehnologic „Nicolae Stoica de Hațeg” din Mehadia au onorat sărbătoarea prin acțiuni specifice. Mulțumită implicării active a conducerii și a corpului profesoral, elevii au participat, în cadrul orelor de curs, la proiecte didactice tematice menite să pună în valoare întregul patrimoniu local, de la cel istoric și tradițional, până la cel artistic.

Din cele declarate de către directorul liceului, doamna profesor Ionela Mihaela Domilescu, aflăm că la baza proiectului de celebrare a acestei importante zi, stă dorința de a ,,îmbina metodele pedagogice clasice ale istoriei și culturii tradiționale cu elemente vizuale moderne, acestea având capacitatea de a trezi curiozitatea copiilor și de a stimula mândria locală. Consolidând legătura lor nativă cu istoria, cultura, arta și natura locului, creăm pilonii pe care se poate clădi o personalitate solidă și armonioasă.„

Activitățile tematice planificate au fost coordonate de profesori îndrumători, fiind corelate atât pentru nivelul claselor de gimnaziu (clasa a V-a – Prof. Maria Panduru), cât și pentru cel de liceu (clasa a X-a – Prof. Ionela Mihaela Domilescu).

În spiritul acestei sărbători și din dorința de a transmite vibrația momentului către întreaga comunitate, instituția de învățământ a transmis un vibrant mesaj festiv, care sintetizează perfect mândria de a aparține acestei vetre istorice:

,,Mehadia – Inima de piatră și istorie a Banatului Montan

Dragi colegi, dragi „Meginți”, stimați oaspeți și prieteni ai Banatului Montan,

Ne adunăm astăzi într-o zi de mare sărbătoare, o zi în care celebrăm nu doar un spațiu geografic, ci un spirit: Ziua Banatului Montan. Și unde am putea simți mai profund fiorul acestei sărbători dacă nu aici, la Mehadia? În acest loc binecuvântat de Dumnezeu, unde istoria se respiră prin fiecare colț de stâncă și unde trecutul ne privește cu demnitate de pe zidurile vechii cetăți medievale.

Banatul Montan nu este doar o înșiruire de munți măreți, de văi adânci și codri seculari. Banatul Montan este, mai ales, o stare de spirit. Este definiția hărniciei, a multiculturalității, a respectului reciproc și a unei legături neîntrerupte cu pământul strămoșesc.

Mehadia – O poartă deschisă spre istorie

Când spunem Mehadia, spunem istorie pură. Suntem strănepoții celor care au trăit în vechiul castru roman Ad Mediam, suntem moștenitorii unei fortărețe care a apărat secole de-a rândul hotarele credinței și ale neamului. Pe aceste văi au răsunat cântecele de cătănie ale Regimentului de Graniță, iar strămoșii noștri au învățat de timpuriu ce înseamnă datoria, onoarea și libertatea.

Mehadia a fost și rămâne o poartă de intrare în Banat, dar și o poartă a sufletului bănățean. Aici, tradițiile nu sunt simple piese de muzeu; ele trăiesc prin portul popular pe care îl purtați cu atâta mândrie, prin graiul nostru dulce și prin doinele care răsună pe Valea Belarecăi.

Moștenirea noastră, datoria noastră

„A fi bănățean de la munte înseamnă a avea caracterul dăltuit în piatră, dar sufletul cald ca o zi de primăvară.”

Sărbătoarea de astăzi este un prilej de mândrie, dar și un moment de reflecție. Avem datoria sacră de a păstra ceea ce am primit:

Să protejăm natura spectaculoasă care ne înconjoară.

Să transmitem tinerilor noștri dragostea de locurile natale, ca să nu uite niciodată unde le sunt rădăcinile.

Să continuăm să fim acei oameni gospodari, „fruncea”, care prin muncă și corectitudine sfințesc locul.

Un gând pentru viitor

Dragi prieteni, Banatul Montan are un trecut de legendă, dar viitorul lui se scrie astăzi, prin fiecare dintre noi. Prin unitatea comunității din Mehadia, prin proiectele pe care le dezvoltăm și prin deschiderea cu care ne primim oaspeții.

Să rămânem mândri de identitatea noastră, să fim uniți și să purtăm cu demnitate numele de bănățeni montani, oriunde ne-ar duce pașii.

Vă doresc tuturor o zi plină de bucurie, lumină în suflet și mândrie în inimi!

La mulți ani, Mehadia!

La mulți ani, Banat Montan!

Vă mulțumesc!

Director, prof. Ionela Mihaela Domilescu”_____

___________

Prin astfel de inițiative, asemeni celei ce o semnalăm azi, comunitatea construiește trainice punți între trecutul glorios al vetrei Mehadiei și viitorul pe care acești tineri îl zămislesc zi de zi. Alegerea marcării „Zilei Banatului Montan” la Mehadia, în rândul tinerilor, reprezintă un pas deosebit de important în transformarea patrimoniului local într-o resursă educațională vie. Asumându-și istoria și bogăția culturală, tinerii de astăzi devin, de fapt, cei mai destoinici ambasadori de mâine ai Banatului Montan.

Felicitări conducerii Liceului Tehnologic „Nicolae Stoica de Hațeg”, cadrelor didactice și, în special, elevilor care au demonstrat că prețuiesc valorile locului natal! Acest demers pedagogic de excepție confirmă faptul că școala din Mehadia rămâne nu doar un centru de educație, ci și un veritabil paznic al identității culturale și spirituale a Banatului Montan.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

****************

Pentru a răsfoi amintirile acestor zile și a simți dinamismul activităților prin ochii copiilor, invităm cititorii articolului să acceseze resursele multimedia pregătite și puse la dispoziție de către conducerea liceului:

• Prin Broșura Digitală a Evenimentului puteți vizualiza imagini interactive și momente surprinse în timpul activităților accesând materialul în format flip-book aici (precum și celelalte materiale prezentate mai jos):
• Răsfoiește Broșura Digitală „Ziua Banatului Montan” la Liceul Tehnologic „Nicolae Stoica de Hațeg” – Mehadia:

• Prezentare Video: Urmăriți mai jos montajul video realizat de conducerea școlii, dedicat acestei sărbători de suflet:

• Mehadia – Inima de piatră și istorie a Banatului Montan – Patrona Grigorița Vasilica Georgeta clasa a X-a (clic pe imagine)

(accesați, prin clic pe imagine, și materialele de mai jos):

Ce fel de știri sunt cele mai bune pentru a transforma cititorii de știri locale în abonați? Sunt cele „dure”, nu cele „ușoare”, arată o analiză a miliardelor de vizite pe site-ul web al unui ziar metropolitan. În timp ce informațiile de divertisment și de sport pot genera multe vizualizări de pagină, subiecte precum guvernul, transportul și sănătatea sunt cele care îi determină pe oameni să plătească pentru știri.

Aceste descoperiri provin dintr-una dintre cele mai remarcabile cercetări jurnalistice – o analiză a traficului web al unui ziar la o scară nemaivăzută până acum: peste 1,2 miliarde de sesiuni de utilizatori, acoperind peste 600 de milioane de vizite individuale la articole, toate legate de profiluri unice de utilizator, pe o perioadă de patru ani. Cercetătorii au putut urmări parcursul fiecărui cititor – cât de des a vizitat site-ul, ce tipuri de articole le-au atras atenția și ce a făcut de fiecare dată când s-a confruntat cu un paywall și a luat o decizie: să ofere un card de credit sau să caute altceva de citit online. „Lucrarea noastră subliniază faptul că disponibilitatea de a acorda atenție este cu adevărat diferită de disponibilitatea de a plăti”, punctează Gregory J. Martin, autor al analizei.

Datele cercetătorilor provin dintr-un singur ziar, pe care l-au anonimizat. Online, ziarul are un paywall standard cu acces controlat, ale cărui limite au variat în timp. Articolele au fost împărțite prin analiza conținutului în „secțiuni” distincte: Sport, Divertisment, Știri locale, Sănătate, Afaceri, Evenimente locale, Editorial și Criminalitate. Elementele au fost clasificate și în funcție de îndeplinirea a opt „nevoi de informare a comunității”, așa cum sunt definite printr-un raport FCC (cum ar fi Urgențe și siguranță publică, Mediu și planificare, Dezvoltare economică și Viață civică), precum și a altor șase definite de cercetători (cum ar fi Imobiliare, Lucruri de făcut și rubrici de Opinie).

În primul rând, când articolele sunt defalcate în funcție de „nevoile de informare” pe care le satisfac, categoria Sport este de departe numărul 1. Dar ce se întâmplă când se analizează aceste nevoi informaționale cu câte vizite generează și câte abonamente generează? Articolele scrise de jurnaliștii profesioniști ai redacției, tipurile de articole „dure”, s-au descurcat mai bine atât în ceea ce privește vizitele, cât și abonamentele decât tipurile „soft news”, potrivit niemanlab.org. „Chiar și pentru persoanele care, de cele mai multe ori în trecut, au citit articole despre sport și vreme, potențialul lor de a se abona a fost mai mare atunci când au dat peste un paywall pentru o știre despre politică, despre sănătate publică sau despre unul dintre celelalte subiecte de știri importante. Oamenii sunt capabili să recunoască ce este valoros, iar asta este diferit de ceea ce sunt dispuși să dea click pentru a citi”, adaugă Martin.

Potrivit analizei, presupunând că numărul total de angajați ai redacției ar rămâne constant, reducerea acoperirii infracțiunilor ar îmbunătăți atât vizitele, cât și abonamentele, iar creșterea acoperirii sănătății ar avea același efect.

Toate acestea sună a vești bune pentru cei care ar dori ca ziarele locale să își protejeze cele mai utile știri din 

Foto: pixabay.com

16 mai, zi aniversară în Valea Domanului!

Motto-ul aniversării: „100 de ani de pasiune, tradiţie, identitate şi mândrie”.

Ce înseamnă CSM Reșița pentru reșițeni?

Întotdeauna acest club a însemnat pentru locuitorii orașului nostru mai mult decât o simplă echipă de fotbal, este un simbol al identității locale, un motiv de mândrie istorică… o pasiune.

Îmi aduc aminte cum îmi povestea bunicul meu ce sentiment de bucurie și mândrie îl încerca de fiecare dată când intra pe stadion, mergea în tribună și alături de galerie încurajau echipa favorită, indiferent de vreme sau de scorul de pe tabelă. Deși uneori scorul nu ne avantaja, toți cei prezenți continuau să își susțină echipa preferată „Rossonerii”. Valea Domanului vuia de urale, cântece, încât ți se făcea „pielea de găină”.

Ce înseamnă să fii suporter adevărat?

Suporterii nu sunt vedete, sunt oameni simpli, dar în ziua meciului, devin parte dintr-o comunitate invizibilă, dar puternică. Fără suporteri, fotbalul nu ar avea suflet. Ei sunt cei care trăiesc fiecare pasă, fiecare gol, fiecare decizie de arbitru ca și cum ar fi parte din viața lor personală. Sunt cei care plâng la retrogradare și râd în hohote la promovare.

Fotbalul cere sacrificii: timp, bani, energie, dar suporterii nu se plâng, sunt alături de echipa preferată fie ploaie, fie soare. 

CSM Reșița, cunoscută și sub porecla de „Rossoneri” (roșu-negrii) datorită culorilor echipamentului, înființat în 1926, este unul dintre cele mai vechi din România, simbolizând continuitatea fotbalului în Banatul de Munte. Echipa a luat ființă în anul 1926 prin fuziunea a două societăți sportive din Reșița: Clubul sportiv al muncitorilor și Societatea angajaților uzinelor din Reșița. Nou înființata echipă a primit denumirea Uzinele și Domeniile Reșița, sau mai bine cunoscută ca UD Reșița. A participat la campionatul districtual Timișoara începând cu 1927, iar în sezonul 1930-31 a câștigat campionatul Ligii de Vest, calificându-se în finala națională. Aici a trecut de Prahova Ploiești și de S.G. Sibiu și a câștigat titlul de campioană. În anul următor, echipa reșițeană s-a calificat din nou în finala națională, dar avea să cedeze trofeul în fața formației Venus București. În momentul de față echipa joacă în în Liga a II-a a campionatului național de fotbal.

CSM Reșița își joacă meciurile de acasă pe Stadionul Mircea Chivu din oraș, complex sportiv care poartă numele tatălui lui Cristian Chivu, Mircea Chivu, cel mai important antrenor în istoria clubului și o legendă locală.

Cine a fost Mircea Chivu?

Mircea Chivu (1954–1998) a fost un fotbalist și antrenor român, considerat o legendă a clubului CSM Reșița, fiind tatăl fostului internațional Cristi Chivu. A activat ca fundaș în anii ’70–’80 și a antrenat echipa reșițeană între 1994 și 1998, fiind un simbol local al fotbalului din Banat.

Programul de celebrare a centenarului se va desfășura pe parcursul a două zile, și anume 15-16 mai 2026.

Va fi un program divers, ce include expoziții, parade, meciuri și concerte:

Participarea cluburilor din Reșița și din județ

Un meci aniversar între echipe legendare

Momente artistice și concursuri interactive pentru suporteri

Reuniune a generațiilor de suporteri și iubitori de fotbal

Programul celor două zile se prezintă astfel:

Vineri, 15 mai, la Centrul Multifuncțional nou înființat, va avea loc evenimentul, „Reșița fotbalistică – un secol de povești”.

La ora 11:30, vizitatorii pot admira expoziția „Arhiva unui secol roș-negru”, care prezintă istoria clubului reșițean.

De la ora 14:00, în Centrul Civic, are loc turneul „Tineretul în mișcare”, dedicat micilor fotbaliști ai cluburilor din Reșița, organizat de Casa de Cultură Studențească și Asociația Județeană de Fotbal Caraș-Severin.

Sâmbătă, 16 mai, activitățile continuă în jurul stadionului „Mircea Chivu”.

La ora 12:00, începe o paradă organizată de Moto Guerrilla MC Reșița, urmată de programul oficial de la ora 13:30. Suporterii se vor bucura de concursuri interactive, cum ar fi „Penalty Fest”, momente artistice cu Attitude Dance Crew și nu în ultimul rând un meci aniversar între CSM Reșița All Stars și Poli Timișoara All Stars.

Evenimentul se încheie cu ceremonia de premiere și un concert live susținut de Ceva Fin & Sonar.

Deși sunt la o vârstă fragedă și nu am avut parte de acel sentiment pe stadion descris de bunicul meu, mă bucură faptul că pot participa la acest eveniment în calitate de membră a formației de dans Attitude Dance Crew și să simt acel vuiet al stadionului.

Haideți să fim alături de membrii acestei echipe de fotbal și să transformăm acest eveniment într-o amintire de neuitat pentru comunitatea noastră!

Antonia Creiniceanu, cls. a VIII–a B, Colegiul „Diaconivici Tietz”

„La ce pot sluji academiile? Să întreţină focul pe care l-au aprins marile genii” (Voltaire)

Vineri, 19 iunie 2026, începând cu ora 11:00, în comuna Foeni din județul Timiș, la Casa de Educație Națională „Mocioni de Foeni” se vor desfășura lucrările unui interesant simpozion omagial, prilejuit de împlinirea a 160 de ani de la înființarea

Academiei Române și 75 de ani de la întemeierea Filialei Timișoara a Academiei Române, evenimentul fiind organizat de Academia Română – Filiala Timișoara, Biblioteca Academiei Române – Filiala Timișoara, în parteneriat cu Consiliul Județean Timiș, Universitatea Politehnică Timișoara, Primăria și Consiliul Local Foeni, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala „Valeriu Braniște” Timiș și Asociația „My Banat”, având ca temă „Iluștrii bănățeni fondatori ai Academiei Române: Andrei Mocioni și Vicențiu Babeș”.

Vor susține prelegeri academicianul Mircea Dumitru, vicepreședintele Academiei Române, academicianul Dan Dubină, președintele Filialei Timișoara a Academiei Române, Înaltpreasfinția Sa Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, Saveta Moldovan, primarul frumoasei comune Foeni, academicianul Ion Păun Otiman, președinte de onoare al Filialei Timișoara a Academiei Române, care va conferi despre „Andrei Mocioni, membru fondator din Banat al Academiei Române”, profesorul emerit universitar dr. ing. Ionel Sabin, va vorbi despre ,,Vicențiu Babeș-strălucită personalitate a Banatului”.

Publicistul și cineastul Victor Popa va proiecta filmul documentar „Fondatorii”, după care preotul Nicolae Strizu își va lansa cartea Castelul Mocioni de Foeni.

Moderatorul simpozionului omagial va fi conf. univ. CS II, Ioan David, președintele Filialei UZPR Timiș „Valeriu Braniște”, cordonatorul Bibliotecii Academiei Române, Filiala Timișoara, o personalitate a culturii bănățene, un formator de opinie apreciat de bănățeni.

La Filiala Timișoara a Academiei Române, manifestări asemănătoare au fost în 2015, cînd academicianul Păun Ion Otiman, preşedintele de atunci al Filialei Timişoara a Academiei, a organizat o activitate dedicată Zilei Culturii Naţionale şi aniversării a 165 de ani de la naşterea poetului naţional Mihai Eminescu; în 24 februarie 2015, la sediul filialei au început cursurile de formare antreprenorială a tinerilor din mediul rural în proiectul „Îmbunătățirea calității resurselor umane din mediul rural – Regiunea Vest în domenii nonagricole”; în mai 2015, la filiala timișoreană, două simpozioane s-au concentrat pe două teme de importanţă naţională: „Implicaţiile schimbărilor climatice asupra societăţii, economiei şi mediului”, „Strategia de dezvoltare a României în următorii 20 ani, 2016-2035”, activități moderate de acad. Cristian Hera, vicepreşedinte al Academiei Române; în ziua de 15 octombrie 2015, a fost lansat volumul „Istoria Banatului – Studii privind particularitățile unei regiuni transfrontaliere”, coordonatorul acțiunii fiind prof. Victor Neumann; în data de 17 noiembrie 2017, Academia Română, Filiala Timişoara şi Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” au primit vizita E.S. Florin Trandafir Vasiloni, consulul general al României la Gyula (Ungaria); în perioada 14-16 iunie 2018, s-a desfășurat prima ediție a Congresului Internațional al Culturii Române, cu tema „Unitatea Limbii și Culturii Române”, pregătită de dr. Ioan David; în cadrul proiectului „Teme academice contemporane”, pe data de 20 iunie 2018, în Aula Filialei din Timișoara a Academiei Române, a conferențiat prof. univ. dr. Andrei Marga, pe o temă de maximă actualitate: „Reabilitarea identității în lumea globalizată”; în 13 iunie 2023, Filiala Academiei Române din Timișoara a organizat o conferință despre Sfântul Andrei Șaguna; în 19 iunie 2025, Antoniu Matichescu a lansat cartea sa Grăniceri bănățeni și comunitate de avere ; în 20 octombrie 2025, Sesiunea festivă 150 ani de la fondarea Academiei Române și 65 de ani de la înființarea Filialei Timișoara, a fost apreciată de participanți; în 24 noiembrie 2025, Simpozionul științific comemorativ cu tema: „Rduard Panfil – Personalitate de cultură universală”, a avut elogii în presă ca și simpozionul „Femei de seamă din Banatul de altădată”, desfășurat în 24 noiembrie 2025; în 16 ianuarie 2026, a fost dezbătută tema ,,Exilul cultural românesc între istorie și memorie”; „Femeile care au scris istoria Banatului”, celebrate la Academia Română din Timișoara în 6 martie 2026, a fost un prilej omagial de a oferi buchete de flori participantelor la activitate.

La majoritatea activităților organizate la Filiala Timișoara a Academiei Române din Bulevardul „Mihai Viteazul”, nr, 24, pictorul consacrat Mihai Teodor Olteanu vernisează expoziții de pictură, au loc scurte programe artistice oferite de formații culturale locale.

Filiala Academiei Române din Timișoara, urbe multiculturală, orașul florilor, prin activitățile diversificate desfășurate, prin competența academicianului Dan Dubină și a conf. univ. Ioan David, se bucură de aprecierea timișorenilor, a oaspeților din întreaga țară și din țările vecine.

Academia Română-Filiala Timișoara, Biblioteca Academiei Române-Filiala Timișoara, în parteneriat cu Consiliul Județean Timiș, Universitatea Politehnică Timișoara, Primăria și Consiliul Local Foeni, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala „Valeriu Braniște” Timiș și Asociația ,,My Banat”, având ca temă „Iluștrii bănățeni fondatori ai Academiei Române: Andrei Mocioni și Vicențiu Babeș” invită publicul la Foeni, Timiș, la o activitate culturală de nivel academic, care va rămâne în memoria colectivă, în lada de zestre a poporului român.

(dialog cu STOIA Ioana-Andrada medic specialist oftalmolog, Spitalul Municipal „Dr. Alexandru Simionescu” Hunedoara)

 

–  Punctați-ne cele mai seminificative date biografice.

– Mă numesc Stoia Ioana-Andrada și sunt medic specialist oftalmolog. M-am născut și am crescut în Alba-Iulia, unde am absolvit Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan”. Din dorința de a urma o carieră în domeniul medical, am urmat și am absolvit Facultatea de Medicină Generală din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” Timișoara. Ulterior, mi-am continuat pregătirea medicală în cadrul rezidențiatului în specialitatea Oftalmologie desfășurat la Spitalul Clinic Municipal de Urgență Timișoara. În prezent îmi desfășor activitatea în cadrul Spitalului Municipal „Dr. Alexandru Simionescu” Hunedoara.

– De ce oftalmologia și nu altă specialitate?

– Deși pe parcursul facultății am cochetat cu mai multe specialități medicale și chirurgicale, am simțit treptat că oftalmologia este specializarea care mi se potrivește cel mai bine. Unul dintre aspectele care au cântărit cel mai mult în alegerea mea a fost faptul că acest domeniu îmbină armonios componenta medicală cu cea chirurgicală. Întotdeauna am avut o înclinație spre ambele componente – atât către partea medicală, ce necesită atenție la detalii și rigoare clinică, cât și pentru partea chirurgicală unde concentrarea și dexteritatea sunt esențiale.

Pentru mine, posibilitatea de a putea contribui la îmbunătățirea vederii pacienților, și odată cu aceasta la creșterea semnificativă a calității vieții și a capacității de a-și desfășura activitățile zilnice, reprezintă unul dintre cele mai împlinitoare și profunde aspecte ale acestei profesii.

– Asistenta dumneavoastră, Cornelia Popa, ne spunea că sunteți iubită de pacienți. Ce înseamnă pentru dumneavoastră, pacientul?

– Pentru mine pacientul reprezintă mai mult decât un caz medical. Reprezintă o persoană care în acel moment are nevoie de ajutor, de încredere și de înțelegere. Îl voi trata mereu cu responsabilitate, empatie și respect, încercând să înțeleg pe lângă problema medicală și felul în care aceasta îi influențează viața de zi cu zi. Consider că rolul unui medic, pe lângă acela de a trata o afecțiune, este și de a oferi sprijin, încredere și siguranță pacientului, de a-l ghida cu empatie și onestitate pe parcursul întregului proces de îngrijire. Consider că exact acest echilibru între știință și umanitate definește adevărata esență a medicinei.

– Care vă sunt principiile în relația cu pacientul?

– Principiile mele în relația cu pacientul se bazează pe corectitudine, claritate în comunicare și rigoare medicală. Pun un accent foarte mare pe comunicarea clară și adaptată fiecărui pacient, pe explicarea deciziilor medicale într-un mod accesibil. De asemenea, consider importantă seriozitatea în evaluarea fiecărui caz, respectarea protocoalelor medicale și menținerea unei conduite profesionale constante.

– Privind formarea dumneavoastră pe plan profesional, ce ne puteți spune?

– Formarea mea profesională a început la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” Timișoara, unde pe tot parcursul facultății am fost implicată în diferite activități de voluntariat. Ulterior, am efectuat rezidențiatul în cadrul Clinicii de Oftalmologie a Spitalului Clinic Municipal de Urgență Timișoara, perioadă în care pe lângă activitatea zilnică, am participat la numeroase activități științifice atât în țară, cât și în străinătate, cu componenta teoretică și practică, experiențe care m-au ajutat să îmi dezvolt și să îmi actualizez permanent cunoștințele profesionale.

– Care vă sunt gândurile legate de propriul destin profesional?

– Îmi doresc să îmi continui evoluția profesională în domeniul oftalmologiei, prin perfecționare constantă și dezvoltarea continuă a abilităților clinice și chirurgicale. Consider important să rămân mereu la curent cu progresul medical, atât prin activitatea de zi cu zi, cât și prin participarea la cursuri și congrese de specialitate. În același timp, îmi propun să îmi dezvolt practica medicală   într-un mod responsabil și consecvent, cu accent pe calitatea actului medical și pe nevoile pacientului.

– Ce sugerați pacienților cu boli în specialitatea profesiei dumneavoastră?

– Le-aș recomanda, în primul rând, să nu ignore controalele oftalmologice periodice, chiar și în absența simptomelor, deoarece multe afecțiuni oculare evoluează discret, dar cu impact major asupra vederii. De asemenea, i-aș încuraja să se adreseze medicului de la primele semne de disconfort ocular sau modificare a vederii. În acest context consider că prevenția joacă un rol esențial, prin faptul că permite depistarea timpurie a patologiilor și evitarea pierderii ireversibile a funcției vizuale.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

La inițiativa Asociației CARP „Speranța” din orașul de pe Cerna – Hunedoara (președinte ec. Rotar Delian Dorel) și conform statutului acesteia, recent a avut loc înființarea cercului tematic „Prietenii sănătății” compus din seniori dornici de-a contribui, sub genericul „Sănătatea cea mai mare bogăție a omului”, cu responsabilitate la o continuă conștientizare a semenilor față de rolul sănătății în viața omului.

Momentul festivității a avut loc în Sala de protocol a Asociației, în prezența membrilor Consiliului director, Dumitrian Dorin Ioan Ironim și Gelu Borza, cât și a partenerilor, respectiv, as. Adriana Lacrămioara Gulaș, director de îngrijiri la Spitalul Municipal „Dr. Alexandru Simionescu” Hunedoara și dr. Cecilia Birău de la Direcția de Sănătate Publică Hunedoara.

Președintele cercului a fost numit Ilie Dumitru și secretar Mirela Muntean.

Dintre membri am notat pe Elena Pop, Mirela Muntean, Florica Florescu, Carmen Daniela Muntean Bogdan.

Dintre obiectivele cercului am consemnat printre altele: îndemnuri pentru păstrarea unui mediu optim pentru sănătate și viață, campanii de informare și educare sanitară, dezbateri, expoziții, tipărirea de afișe și pliante, vizita și încurajarea unor seniori bolnavi, antrenarea membrilor comunității la îngrijirea sănătății etc.

Activitatea s-a încheiat cu un reușit moment cultural semnat de cunoscuta interpretă de muzică populară Carmen Daniela Muntean Bogdan.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

Banatul de Munte este renumit în urma istoriei sale. Regiunea este cunoscută pentru diversitatea etnică formată în perioada Imperiului habsburgic iar mai apoi, austro-ungar, când au fost aduse diferite populații pentru dezvoltarea mineritului, metalurgiei și agriculturii.

În sud-vestul României, printre dealurile și pădurile Banatului Montan, stă ascunsă o comunitate frumoasă și primitoare, care și-a păstrat limba, credința și tradițiile de-a lungul secolelor. Este vorba despre comunitatea croaților din România, regăsită în Caraș-Severin, în jurul localităților Lupac, Carașova și satele învecinate.

Istoria arată că primii croați au ajuns pe actualul teritoriu românesc în secolele XIII-XIV. Cel mai numeros grup este cel al carașovenilor (karaševci). Aceștia sunt recunoscuți după tradițiile lor, dar, mai ales, după costumul tradițional. Pe vremuri, aceștia îmbrăcau portul în fiecare zi.

Bărbații tineri purtau cămașă lungă („košulja”) ,pantaloni din pânză („gače”), și o vestă ornată cu gaitane și tot felul de cusături („lajber”), iar femeile tinere având ca piese componente o cămașă („košulja”) , o fustă scurtă țesută („kece”), brâul („kanice”) și pe cap „krpa”, iar în caz de o sărbătoare mai importantă se purta „salba”, o coroană deosebit de frumoasă, ornată deasupra cu flori.

Uniunea Croaților din România are adesea parteneriate, inclusiv în trecut, cu Uniunea Democrată a Sârbilor și Carașovenilor. Această comunitate păstrează graiuri croate vechi și o identitate culturală distinctă în cadrul diversității etnice din România.

Cel mai cunoscut sat carașovenesc este Carașova, însă pe lângă acesta se remarcă și alte sate, precum: comuna Lupac, încă din anul 1598, Clocotici, 1690, Rafnic 1723, Nermet, Vodnic și Iabalcea.

Tradițiile acestora sunt recunoscute ca fiind unele dintre cele mai deosebite și rare din Banat. Au o formă de mister, diversitate și magie a credinței sătenilor. Carașovenii se mândresc cu obiceiurile, dar și cu loialitatea și hărnicia lor.

Ei nu trăiesc doar ca o etnie, ci ca o adevărată familie, un loc în care dacă ajungi te simți ca acasă, un loc în care diferența nu există. Odată ajuns pe coclaurile croaților ești binevenit indiferent de regiunea din care provii, oamenii sunt atât de călduroși încât din spusele celorlalți „simți că faci parte din acel loc’’.

În școli, încă se învață limba maternă croată, elevii mergând chiar la olimpiade și concursuri, având și oportunitatea de a participa la schimburi de experiențe cu copii din Croația.

Cultura este amplă, obiceiurile străvechi încă se țin. Chiar și tinerii păstrează în continuare tradiția și obiceiul comunității croate.

Inima familiei croate, personalitatea care a unit și care s-a luptat pentru evoluția și dezvoltarea comunității este GHERA GIUREĆ SLOBODAN , deputat și președintele UCR – Uniunii Croaților din România.

Este născut la 15 aprilie 1979, în comuna Carașova, Caraș-Severin. Crescut de mic atât în satul croat, cât și într-o familie croată, acesta și-a dezvoltat și accentuat iubirea și dragostea față de consătenii săi, dar și de întreaga comunitate.

Și-a început studiile în 2001, la Universitatea de Educație Fizică și Sport din Zagreb, debutând apoi în Parlament, pentru funcția de deputat și președinte al UCR. Ales de comunitate, acesta își începe activitatea ca președinte, dezvoltând mai apoi satele etnice.

De-a lungul debutului său, acesta a conturat importanța satelor croate și s-a luptat pentru evoluția noastră. Ne-a dezvoltat și ne-a creat pe noi, carașovenii, ajutându-ne să devenim ce suntem în ziua de astăzi – o familie unită și primitoare.

Acomodarea croaților în România nu a fost deloc greu de obținut, aceștia au știut mereu să se facă primitori.

Relația dintre croați și români în satele din România, unde comunitățile croate trăiesc de generații, a început prin apropiere, respect și conviețuire pașnică. De-a lungul timpului, oamenii au împărțit aceleași greutăți și bucurii, păstrându-și tradițiile, dar învățând unii de la alții.

Prieteniile, căsătoriile mixte și sprijinul reciproc au legat cele două comunități într-o poveste comună despre înțelegere și unitate.

Conviețuirea lor a dat naștere unei comunități unite prin omenie și apropiere sufletească.

Așa cum reiese din spusele sătenilor, aceștia se declară mulțumiți și primitori către legarea unor noi prietenii: „Rođeni smo ovdje ,ovdje smo odrasli i ovdje i dalje živimo. Dijelimo isti kraj ,iste uspomene i isti osjećaj pripadnosti’’ – „Ne-am născut aici, am crescut aici și aici trăim în continuare. Împărțim aceleași locuri, aceleași amintiri și același sentiment de apartenență’’.

Dansurile, muzica și folclorul croat sunt speciale față de celelalte obișnuite din Banat. „Danacul’’, dansat adesea la nunți dar și la ruga satului, „portanje”, în care băiatul dansează fata într-un cerc.

Frumoasele tradiții, graiul și omenia satelor carașovenesti rămân adânc marcate în inima oamenilor.

Toate acestea dau culoare și contur comunității noastre, o comunitate unită, o comunitate unde nu contează cât ai sau ce ai, contează sufletul, bunătatea și bunăvoința.

Așadar, croații din România își păstrează locul și identitatea culturală în continuare în adâncul Banatului Montan, trăind liniștiți și loiali comunității carașovenești. (Jurcul Sheila-Gabriela, Clasa a X-a C, Colegiul Național „Mircea Eliade’’)

15 iunie 2026, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiectul „Luna iunie – luna expozițiilor” (ediția a XIX-a).

Ziua Banatului Montan (15 iunie).

Mihai Eminescu (*15 ianuarie 1850, Botoșani – †15 iunie 1889, București).

Expoziție de fotografie: „Monumente și plăci comemorative, dedicate geniului eminescian”, realizate de Erwin Josef Țigla.

 

15 iunie 2026, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiectul „Luna iunie – luna expozițiilor” (ediția a XIX-a).

Ziua Banatului Montan (15 iunie).

Istoria Banatului Montan: Expoziție de fotografii din colecția Erwin Josef Țigla, reprezentând câteva dintre monumentele din Banatul Montan, ridicate în amintirea victimelor celor două conflagrații mondiale.

 

15 iunie 2026, ora 12.00, sediul Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici“ Caraș-Severin, Reșița:

Proiectul „Luna iunie – luna expozițiilor” (ediția a XIX-a).

Ziua Banatului Montan (15 iunie).

Expoziție Nik Potocean (Bocșa), membru al Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”.

Prezentarea volumului „Arta lui NIK Potocean. O poveste homerică”, coordonatoare: Gabriela Șerban, apărut la Editura „Castrum de Thymes” Giroc, 2026, în cadrul Seriei „Bocșa, istorie și cultură”, vol. 79.

 

15 iunie 2026, ora 17.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiectul „Luna iunie – luna expozițiilor” (ediția a XIX-a).

Ziua Banatului Montan (15 iunie).

„Cinste ție, copilărie!“ (ediția a XIX-a).

Expoziție de desene „Banatul meu drag”, ca rezultat al concursului transfrontalier organizat cu copiii în vârstă de 6 – 10 ani din România și din Serbia. Premierea participanților din România.

Miniconcert cu elevii Liceului de Arte „Sabin Păuța” Reșița, coordonatoarea programului fiind prof. Nicoleta Garoiu.

 

 

 

 

15. Juni 2026, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Juni – unser Ausstellungsmonat“ (XIX. Auflage).

Tag des Banater Berglands (15. Juni).

Mihai Eminescu (*15. Januar 1850, Botoșani – †15. Juni 1889, Bukarest).

Ausstellung „Denkmäler und Gedenktafeln, die an Mihai Eminescu erinnern“, mit Fotos von Erwin Josef Țigla.

 

15. Juni 2026, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Juni – unser Ausstellungsmonat“ (XIX. Auflage).

Tag des Banater Berglands (15. Juni).

Fotoausstellung von einem Teil von Denkmälern, die dem I. und II. Weltkrieg gewidmet wurden und sich im Banater Bergland befinden (Autor: Erwin Josef Țigla).

 

15. Juni 2026, 12:00 Uhr, Sitz der Kreisbibliothek „Paul Iorgovici“ Karasch-Severin, Reschitza:

Projekt „Juni – unser Ausstellungsmonat“ (XIX. Auflage).

Tag des Banater Berglands (15. Juni).

Ausstellung Nik Potocean (Bokschan), Mitglied von „Deutsche Kunst Reschitza“.

Buchpräsentation: „Arta lui NIK Potocean. O poveste homerică” (= „Die Kunst des NIK Potocean. Eine homerische Erzählung”), Koordinatorin des Bandes: Gabriela Șerban, erschienen im Verlag „Castrum de Thymes” Giroc, 2026, im Rahmen der Serie „Bocşa, istorie și cultură”, Band 79.

 

15. Juni 2026, 17:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Juni – unser Ausstellungsmonat“ (XIX. Auflage).

Tag des Banater Berglands (15. Juni).

„Lob der Kindheit!“ (XIX. Auflage).

„Mein geliebtes Banat“: Kinder-Zeichnungen-Ausstellung mit Arbeiten als Resultat eines grenzüberschreitenden Projekts mit Beteiligten aus dem rumänischen und aus dem serbischen Banat, zwischen 6 und 10 Jahre jung.

Preisverleihung für die Teilnehmer aus Rumänien.

Musikalische Einlagen: Schüler des „Sabin Păuța”-Kunstlyzeums Reschitza, Koordination: Nicoleta Garoiu.

 

Vineri, 5 iunie a.c., Ziua Italiei a fost marcată post-festum în Atriumul Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timișoara prin vernisarea expoziției „Italieni și bănățeni. O istorie în documente”.

Evenimentul moderat de prof. univ. dr. Vasile Docea, director general al Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran”, împreună cu dr. Raul Ionuț Rus, șef al Serviciului Județean Timiș al Arhivelor Naționale, a început de la ora 13:00.

Expoziția realizată în parteneriat cu Arhivele Naționale Timiș va putea fi vizitată până la sfârșitul lunii iunie. Ea reunește volume semnate de autori italieni, în ediții originale ori traduceri publicate în România și în străinătate, ediții bilingve și trilingve, alături de reproduceri ale unor documente de arhivă și articole din presa vremii.

Despre expoziția realizată de dr. Thomas Remus Mochnacs împreună cu dr. Daniel Luca au vorbit: Aurelia Kincses, arhivist la Arhivele Naționale ale României din Timișoara și Thomas Remus Mochnacs, lector univ. dr. asociat la Universitatea de Vest din Timișoara. Istoricul Thomas Remus Mochnacs a amintit că Sfântul Gerhard a fost primul episcop italian care a venit în Banat și care a avut un rol hotărâtor în creștinarea ungurilor și consolidarea religiei creștine în Europa Centrală. Apoi a vorbit despre cronicarul italian care a descris cel mai bine Banatul, Francesco Griselini, despre Doamna culturii românești, Teresa Ferro, pe care am avut privilegiul să o cunosc pe vremea când eram bibliotecar la Sala de lectură a Facultății de Litere, Istorie și Teologie, bună pietenă cu regretata doamnă decan Ileana Oancea, ambele rămase în amintirea tuturor celor care le-au cunoscut, despre lectorul univ. dr. Daniele Pantaleoni.

Lansez doritorilor îndemnul domnului director al instituției gazdă, prof. univ. dr. Vasile Docea: „Dincolo de vorbe rămâne realitatea – vă invit să vedeți exponatele!”.

În cadrul Concursului Internațional de Canto “Ionel Perlea” desfășurat în perioada 22-24 mai 2026, la Slobozia din județul Ialomița, s-a acordat pentru prima oară Premiul “Șerban Codrin”. Acest trofeu reprezintă un omagiu adus celui care a înființat acest festival în urmă cu 35 de ani, în anul 1991. 

Născut la 10 mai 1945 în Bucureşti, Şerban Codrin a absolvit liceul „Dimitrie Bolintineanu” şi  Facultatea de Limba şi Literatura Română, Universitatea Bucureşti, promoţia 1968.

După absolvire, Şerban Codrin a fost profesor în diferite şcoli săteşti din judeţul Ialomiţa, apoi director al Bibliotecii Judeţene – Ialomiţa (în două etape: 1976 – 1982 şi 1998 – 2002). După Revoluţie a fost consilier al Comitetului Judeţean de Cultură Ialomiţa (1990 – 1995), director al Centrului Cultural „Ionel Perlea” – Ialomiţa (1995 – 1998) și bibliotecar-bibliograf al Bibliotecii Judeţene „Ştefan Bănulescu” până la pensionare (2002 – 2008).

După 1990 a editat, în colaborare, revista „Provincia”, revistele de poezie minimalistă-japoneză „Orion” şi „Micul Orion”. De asemenea, în 1991 a întemeiat şi manageriat Festivalul Naţional „Ionel Perlea” de interpretare a liedului, în colaborare cu profesorul universitar doctor Grigore Constantinescu şi compozitorul Theodor Grigoriu, festival ajuns, în anul 2026, la a cea de-a XXXV ediţie.

A publicat în majoritatea revistelor literare româneşti şi în periodice străine din Japonia, Macedonia, America, Anglia, Franţa, Ungaria.

Ca dramaturg a publicat două trilogii: “Întemeietorii”, 1984 şi “Horeadele”, 1982. A obţinut premiul I la Concursul Naţional de Teatru Scurt, Teatru de Stat Oradea, 1993, pentru piesa “Paradisul”, regia Mihai Lungeanu.

În ceea ce priveşte poezia, trebuie să distingem două tendinţe, ne spune criticul literar Lucian Gruia, pe de o parte volumele de versuri de inspiraţie extrem orientală, “Între patru anotimpuri”, “Dincolo de tăcere”, 1994, “Scoici fără perle”, 1997, “Missa Requiem”, 2001,” O sărbătoare a felinarelor stinse”, 2005, “Stâlpi de felinar”, antologie comentată de poezie epigramatică haiku de poeţi români, 2018. A doua tendinţă, unde cultivă artele poetice occidentale, cuprinde “Dintr-un exil interior”, 1997, “Omagiu lui Ion Budai-Deleanu”, “Ţiganiada”, 1994, rescrieri şi retipăriri, 2014, 2020, “Testamentul din strada Nisipuri”, 1982 – 1989, prima tipărire 2002, retipăriri şi rescrieri, 2017, 2020, “Baladierul”, 2006, 2012, “Rodierul”, 2016, 2018.

Toate cărţile scrise de Şerban Codrin se caracterizează printr-o originalitate specială, frapantă, susţine criticul şi istoricul literar Ion Papuc, care îl numeşte pe poetul nostru „un altfel de scriitor”, cum puţini există într-o literatură.

“Testamentul din strada Nisipuri”, scris în versuri, versete scurte şi lungi, reprezintă cea mai virulentă critică din literatura noastră la adresa comunismului.Un poem pamflet, o carte de un realism feroce, nu neapărat prin descrieri, cât în principal prin preluarea, din limbaj îndeosebi, a unui întreg secol, carte monstruos de mare, vastă cât acel secol douăzeci care îi este subiect, nu poetică deloc, ci literară, adică impecabil scrisă, fără a beletriza nicio clipă. (…) Căci în primul rând este vorba în ea de comunismul în care cu toţii am trăit şi avem toţi fibra fiinţei îmbibată adânc cu el, inclusiv cei născuţi după anul 1989. Nu ştiu un mai complet rechizitoriu artistic împotriva funestei ideologii.E un ocol vast, enorm, din realitatea românească până prin cea de origine, adică rusească, din care ne-a venit invazia, cotropirea de peste o jumătate de veac, şi de sub puterile căreia nu ne mai putem desprinde.” (Ion Papuc, Un altfel de scriitor: Şerban Codrin)

Unele poeme de Şerban Codrin au fost puse pe muzică de compozitorii: Theodor Grigoriu, Sabin Pautza, Dan Dediu, Ede Terenyi, Vasile Spătărelu, Felicia Donceanu, Cornelia Tăutu, Valentin Timaru, Oana Vardianiu, Satoshi Tanaka (Japonia), o cantată şi lieduri interpretate în concerte publice inclusiv în Festivalului Internaţional „George Enescu” cu înregistrări şi difuzări pe CD de Editura Muzicală.

Am avut bucuria de-a discuta cu scriitorul Șerban Codrin, la cea de-a 35-a ediție a Festivalului  “Ionel Perlea “, cu prilejul decernării în premieră a trofelui ce îi poartă numele.

                 

AT- Bună ziua, domnule Șerban Codrin! Mă bucur să vă regăsesc mereu aici, la Slobozia! Sunteți jovial, sunteți tot timpul prezent la acțiunile culturale și îndrăznesc să spun că sunteți omul care se regăsește în cultura acestui oraș. Și poate nu exagerez când spun și a acestui județ, pentru că ați venit aici, în Ialomița și nu ați mai plecat. Ce v-a făcut să rămâneți? Sunteți născut în București, nu v-ați dorit să reveniți în capitală?

Șerban Codrin – De fapt eu sunt bucovinean.  Strămoșii tatălui meu au venit din Austria, din Boemia, la Dorna Candrenilor și de acolo au intrat în Moldova. Mama mea este de la Miclăușeni, este născută chiar la palatul de la Miclăușeni, în 1918. Mama a fost o fetiță fericită. L-a cunoscut personal pe Mihail Sadoveanu, pe George Enescu, pe Topârceanu, filozoful Dan Zamfirescu, pe regele Mihai, care era elev și vara făcea cursuri la palatul din această zonă. Mama era nepoata poetei Otilia Cazimir, pe care am cunoscut-o și eu.  Bucureștiul este orașul meu natal pentru că în vremea când am venit eu pe lume, tata era student în capitală, la silvicultură. Regele Mihai avea nevoie de ingineri care să se ocupe de domeniile coroanei și îl scăpase pe tata, de război. Eu m-am născut chiar în ziua de 10 mai 1945, care este considerată prima zi de pace. Dar în același timp a fost și o zi care asupra mea a avut o influență nefastă. Toată viața mi s-a spus  că 10 mai este o zi de rușine, așa fiind catalogată de scriitorul Nicolae D. Cocea, tatăl actrițelor  Dina și Tanți Cocea, care a scris un pamflet despre regele Carol I. Pamfletul, a avut o influență negativă asupra mea, desigur în perioada comunistă.

 Când a fost nevoit să plece din țară, regele a vrut să-l ia pe tata cu el, dar tata nu a dorit să plece și a rămas inginer silvic la Ocolul Borca. Acolo mi-am petrecut eu copilăria. Borca este sub Broșteni pe Valea Bistriței.  Acolo este râul Sabasa și la 100 de metri de această apă, spre Crucea Talienilor, se aud parcă pașii Vitoriei Lipan din romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu. Acolo este râpa unde a fost omorât Nichifor Lipan și noi am locuit în casa de la marginea râpei, iar peste drum era biserica. În acest lăcaș de cult este înmormântat Nichifor Lipan, care a fost omorât de cei 2 ciobani, tovarășii săi, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Peste ani, eu citind romanul “Baltagul”, am înțeles că am copilărit pe urmele improvizației literare a lui Sadoveanu și m-a marcat acest lucru. Apoi am scris și eu literatură.

AT– Să înțeleg că ați fost influențat și inspirat de frumusețea zonei, de zestrea literară primită pe linie maternă, dar și de proza lui Mihail Sadoveanu?

Șerban Codrin – Un loc cu un peisaj superb. Mi-am adus aminte și zilele trecute de acele locuri și am dedicat un haiku unei flori, ciuboțica cucului. Acesta suna cam așa:

Desculț prin ciulini

Ciuboțica cucului

Mi-a rămas mică.

AT- Să revenim însă la Slobozia și la prima mea întrebare.

Șerban Codrin – Eu am terminat facultatea în 22 iunie 1968. Am avut niște probleme la repartiție. Am fost coleg cu Adrian Păunescu, Constanța Buzea și Ion Alexandru. Ei au rămas în București, iar eu am fost repartizat în județul Ialomița, ca profesor în localitatea Giurgeni, Ialomița. Aici predam, scriam noapte de noapte, mai ales în cancelaria școlii,  unde aveam un radio și ascultam muzică clasică, de la oratoriile lui Bach la muzica lui George Enescu.  Pe lânga limba și literatura română predam elevilor și muzica. Am avut inspecții și cu oroare au constatat cei care au venit că eu n-am predat niciodată note, do major și do minor, dar am ascultat simfonii. Astfel s-a propus să fiu dat afară din învățământ fiindcă eu nu respectam programa școlară. Dar din fericire nu s-a întâmplat acest lucru!

AT– V-ați ocupat de cultura lor generală!

Șerban Codrin – Și astăzi dacă mergeți în Giurgeni o să găsiți moși și babe care vă vor spune despre Simfonia a VII-a de Beethoven!

AT- De la Giurgeni ați ajuns la Slobozia.

Șerban Codrin – Da, eu scriam pe vremea aceea piese de teatru. Am scris multe piese de teatru, care s-au jucat, s-au publicat și au fost și premiate. Am câștigat astfel un concurs aflat sub egida Uniunii Scriitorilor și a revistei „Luceafărul“. Am luat marele premiu cu piesa de teatru numită “ Podul Soarelui”, fiindcă la Giurgeni se construia podul de la Giurgeni- Vadul Oii. Eu am scris o piesă în 4 acte. Secretarul cu propaganda de partid a venit la Giurgeni să mă caute. M-a găsit cu copiii la cules de zarzavat. Era cu inspectorul școlar general .  Au venit să mă anunțe că sunt numit director al Bibliotecii Județene “ Ștefan Bănulescu“ din Slobozia.  În această instituție, am stat  între anii 1976-1982. Apoi am demisionat fiindcă erau presiuni asupra mea să devin membru de partid. Așa am plecat din nou la țară, în localitatea Bucu, Ialomița. Acolo am scris foarte mult. La momentul actual eu sunt autorul a șapte epopei. De la Homer au rămas două, “Iliada” și „Odiseea”.  

AT- Felicitări! Și mai știu că ați rescris, ca un omagiu ,“Țiganiada” lui Ion Budai Deleanu, care se termină așa, “Ori la slobozie, ori la moarte!”.

Șerban Codrin – Da, erau cuvintele eroului din “Țiganiada”, eu păstrez asta!

Dar vreau să vă spun că astăzi am trimis la un concurs la Cluj , ultima mea carte, care se intitulează “Cimitirul poeților “, unde am făcut epitafuri pentru 200 de poeți, ai lumii și români. Începând cu Homer, Orfeu, Sappho, până încoace, unii pentru care am conceput epitaful sunt chiar prietenii mei. Ca într-un cimitir al poeților. Pe unii i-am ironizat, de exemplu lui Jean de la Fontaine i-am luat un interviu. Am scris și despre Publius Vergiliu Maro , care este considerat poet național al Romei și care a scris “Eneida”. Se întâmplă în “Eneida” ceva, Eneas pleacă de la Troia în Italia unde întemeiază orașul Alba Longa, care după 300 de ani se transformă în Roma. Roma este a doua Troia. Aceasta trece prin istorie și se transformă în Bizanț. Care reprezintă în viziunea mea a treia Troia. Care este dărâmată. Urmează a patra Troia, Moscova. Poemul se termină cu dărâmarea Moscovei. Urmează a cincea  Troia care, ne întrebăm care va fii.  Este o lucrare pe care am terminat-o în cinci luni.

AT- Haideți să vorbim despre marea dumneavoastră realizare. Sunteți fondatorul școlii de haiku în România, adică sunteți cel care a fondat o școală de haiku în țara noastră. Cum v-ați apropiat de acest gen literar și cum ați reușit să-l faceți iubit de români?

Șerban Codrin – După 1989, 1990 eu nu știam ce să scriu. Terminasem lucrările, terminasem și “Testamentul din strada Nisipuri”,  care este principala mea carte, unde mai mulți poeți fac o călătorie prin infernul purgatoriu și paradisul comunist  și într-o zi am găsit la un debit de tutun ,aici în Slobozia, o revistuță, care se numea „Haiku”. Am văzut despre ce este vorba și imediat am trimis la redacție un mic poem în proză numit “Haijinul”, unde se găsea un haiku, care sună așa:

Mare în furtună

Liniște în cimitirul marinarilor.

Revista îmi răspunde după câteva săptămâni, invitându-mă să trimit textul la altă adresă. Dar în toamnă eu merg până la Satu Mare și acolo mă întâlnesc cu un domn colonel în servicii care lucrase la Ambasada României din Japonia și care se specializase în haiku. Era Florin Vasiliu. El a scris niște cărți despre haiku, cărți de critică literară. Nu avea deloc talent literar, dar diplomatic se descurca în haiku. Nu am vrut să stau de vorbă cu dumnealui. El și-a cerut scuze, mi-a spus că articolele erau scrise de altcineva, etc… Dar mi-a cerut să îi dau un volum de haikuuri. Cum să-i dau așa ceva dacă eu nu scrisesem! Apoi am intrat în biblioteci, am găsit cărți despre budism, despre estetica poeziei haiku și am început să scriu. Mi-a trebuit jumătate de an. Am fost la niște cursuri de vară, în 1983 la Vălenii de Munte, acolo la  Nicolae Iorga. Dar în loc să mă duc la cursuri și să mă îndoctrinez cu ideile lui Iorga, eu am colindat si am scris haikuuri. De exemplu

Nopți fără greieri

Ceva i se întâmplă universului.

Am scris un haiku privind la niște jucători de șah, care erau tare pasionați:

Seară de vară

Un pătrat fără iarbă sub masa de șah.

Apoi am dat cartea domnului Vasiliu. Cartea se numește “Dincolo de tăcere”.  După ce a fost tipărită a ajuns în mâna compozitorului Theodor Grigoriu . Eu îl invitasem la Slobozia să vină la Festivalul “Ionel Perlea” în calitate de muzician. Pe vremea aceea eram director al Centrului Cultural “Ionel Perlea”. Theodor Grigoriu a compus 27 de lieduri după haikuurile din cartea recent apărută. Dar a venit  Ede Terenyi , care a compus și ea lieduri după această carte de haikuuri, apoi Vasile Spătărelu. Acestui compozitor i-am dar textul poemului de la “Missa Requiem” și l-am rugat să scrie un recviem . După un an a venit fără recviem, dar cu 10 lieduri dodecafonice după haikuurile din  cartea “Marea Tăcere”. Foarte frumoase. Acestea s-au cântat la Ateneul Român și chiar și în Italia. Apoi a apărut un compozitor japonez Satoshi Tanaka din Japonia. El a găsit pe internet liedurile, fiindcă erau traduse și în engleză. A scris și el lieduri.

AT-Dar nu de aici v-a venit ideea concursului de lieduri „Ionel Perlea” , care între timp a devenit concurs internațional de canto și anul acesta împlinește 35 de ani de la debut?

Șerban Codrin – Vă povestesc cum a fost cu concursul „Ionel Perlea”. Imediat după revoluție s-a  schimbat conducerea țării și trebuia să se schimbe și cea din județe, respectiv Ialomița. A venit democrația, democrația lui Caragiale, aia cu scandal și eu am fost trimis împreună cu doi colegi care predau la Ministerul Culturii și am dat examen cu Andrei Pleșu. A durat examenul cam cinci ore. Astfel eu cu ceilalți doi am fost numiți consilieri la Comitetul Județean de Cultură. Apoi aceste comitete s-au transformat în direcții pentru cultură, în 1998. Astfel fiecare venea cu idei, fiindcă trebuia să înlocuim Cântarea României. În vremea aceea conduceam toți trei cultura județului Ialomița. Trebuia să venim cu idei noi! Eu la Giurgeni ascultând radioul, auzeam din când în când de Ionel Perlea care conducea orchestre mari din lume, în Europa și în America. Ascultam cu mare interes Simfonia a IV-a de Ceaikovski, Simfonia a V-a de Beethowen, etc…Dar Ionel Perlea îmi spun eu, e de aici, din Ialomița , de la Ograda. Eu am fost acolo. Casa era neîngrijită, fiindcă comuniștii îl considerau fascist, deoarece Perlea dirijase lucrări de Anton Bruckner în fața lui Hitler, dar cu paradoxul dirijorului, stă cu spatele la public, deci și la dictator și cu fața la orchestră. Apoi mulțumește cu fața la dictator și cu spatele la orchestră.  Ideea a fost a mea de-a face un festival de muzică! S-a ajuns să facem un festival pentru dirijat, dar era foarte mult de umblat. Dar de unde orchestră simfonică? Ducându-mă  eu la Bacău în  anul 1981 m-am întâlnit cu un prieten care conducea festivalul de dirijat de la Bacău, Grigore Constantinescu, profesor universitar.  Am discutat cu el și am hotărât să facem la Slobozia un festival de lied, fiindcă mai era unul singur în lume, în Germania dedicat lui Schumann. Asta a fost ideea!  Nu aveam sală la Centrul Cultural! Ne-am hotărât ca sala mare să o transformăm în sală de spectacole. Apoi în celelalte săli, unde acum sunt expozițiile, se putea repeta. Și chiar în 1991 a fost prima ediție.

AT- Ați avut concurenți?

Șerban Codrin – A venit de la Iași, doamna Mariana Stoia, soția profesorului universitar Achim Stoia, el era rector la Conservatorul „George Enescu” din capitala Moldovei.  Apoi au venit și cei de la Cluj, Timișoara și Constanța. În 3, 4, 5 ani a devenit vizibil. Festivalul avea loc în prima săptămână întreagă din luna mai. Festivalul a mers până a murit muzicianul Grigore Constantinescu. În anul 1996, Grigore Constantinescu l-a adus pe Theodor Grigoriu . Acesta a compus lieduri după haikuurile mele. S-au făcut și spectacole apoi . După haikuurile mele au compus lieduri și Dan Dediu, Sabin Pautza, Ede Terenyi, Vasile Spătărelu, Felicia Donceanu, Cornelia Tăutu, Valentin Timaru, Oana Vardianiu și Satoshi Tanaka (Japonia).

AT- Haideți să vorbim despre premiile primite pentru poezia haiku. Veți mai scrie vreodată poezie clasică?

Șerban Codrin –  S-a întâmplat altfel. Eu am scris poezie clasică, apoi am trecut la verset și am scris poezie post modernistă și modernă. Eu am toate laturile, inclusiv poezia aceasta zen, budistă, care este făcută cu foarte mare rigoare. Aici am primit toate premiile care se dau în România, dar am primit și un premiu internațional. Dar este la nivelul fiecărei țări. În fiecare țară există câte un mare maestru. Astfel mi-a depus și eu candidatura, iar în  1998, 1999, mie mi-au dat titlul de Mare Maestru după toate rigorile internaționale. Apoi am făcut o școală de haiku la Slobozia, unde am invitat poeți din toată țara. Am scos 2 reviste: „Orion” și „Micul Orion” și au venit aici specialiști de la Ambasada Japoniei. Slobozia a devenit un centru românesc al haiku-ului.

AT– Cât de mulțumit este sufletul dumneavostră, că acum la cea de-a 35-a ediție a festivalului se instituie un premiu „Șerban Codrin”?

Șerban Codrin – Nu știu, am să aflu mâine! Eu credeam că se va face o secțiune de lied.

Interesant este că s-au cântat ieri lieduri de Ionel Perlea. Unul dintre lieduri aparține unui poet  numit A.E. Bakoski și  poezia poartă numele de “Helgoland”. Aceasta este o insulă în Marea Nordului, care  este considerat hotarul de nord al Germaniei. Helgoland înseamnă țara paradisului. Este o insulă eminamente pustie, are câteva hectare.  Aici pe această insulă în anul 1925, Max Planck, a descoperit teoria fizicii cuantice. Aceasta este ultima lucrare a lui Brukner, Cantata “Helgoland”. Este fenomenală. Pentru cor de bărbați.

AT- Ce gânduri îl traversează pe scriitorul Șerban Codrin, acum la 81 de ani?

ȘC- Vreau să scriu volumul 2 din Cimitirul Poeților. Dar gândiți-vă la altceva. Ce înseamnă 35 de ani din viața unui om? Păi la 35 de ani Beethowen compunea „Simfonia Destinului”. Este o cifră magică , la 35 de ani Eminescu își terminase cariera. Rebreanu tipărise “Ion” și lucra la „Pădurea spânzuraților”.

AT- Să ne bucurăm așadar de acest festival care a împlinit 35 de ani! Vă mulțumesc mult, domnule Șerban Codrin! Sănătate și împliniri în anii care vin!

 

Adriana TELESCU/UZPR Caraș Severin