La Școala Gimnazială Băcia, educația înseamnă mai mult decât orele petrecute în clasă. Prin proiectul PNRAS-2-2023-0694 R.E.M.I., elevii ciclului gimnazial, alături de părinți și cadre didactice, au participat la activități extrașcolare menite să contribuie la dezvoltarea armonioasă a copiilor și la consolidarea relației dintre școală, familie și comunitate.

Au fost organizate – după cum susținea prof. Loredana-Ioana Pasc (foto) – întâlniri și ateliere interactive pe teme actuale și importante pentru viața de zi cu zi a elevilor.

Una dintre activități, intitulată „Căpușele – pericol mic, dar important. Cum ne protejăm copiii și familia?”, a avut rolul de a informa elevii și părinții despre riscurile asociate mușcăturilor de căpușe și despre metodele simple prin care ne putem proteja sănătatea. Participanții au aflat informații utile despre prevenție, comportamentul corect în natură și importanța intervenției rapide în cazul unei mușcături.

Un alt moment de interes a fost activitatea dedicată educației juridice, desfășurată sub mesajul:

„Educație juridică în școală – un pas important pentru viitor!”

Elevii au descoperit noțiuni esențiale despre drepturi, responsabilități și respectarea regulilor, învățând cât de important este să fie cetățeni informați și responsabili încă din perioada adolescenței.

Tema bullying-ului a generat discuții sincere și emoționante. Prin exemple concrete și activități de grup, elevii au înțeles cât de importantă este empatia, comunicarea și susținerea colegilor. Activitatea a urmărit promovarea unui mediu școlar sigur, bazat pe respect și prietenie.

De asemenea, întâlnirea dedicată pubertății a oferit elevilor informații corecte și adaptate vârstei despre schimbările fizice și emoționale specifice adolescenței. Într-un cadru deschis și prietenos, participanții au putut adresa întrebări și au primit răspunsuri utile pentru această etapă importantă din viața lor.

Prin aceste activități, proiectul PNRAS – R.E.M.I. susține formarea unor tineri informați, echilibrați și responsabili, demonstrând încă o dată că educația adevărată se construiește prin colaborare, implicare și dialog.

Și în noul an școlar care se apropie, Școala Gimnazială Băcia continuă să investească în dezvoltarea elevilor săi, oferindu-le experiențe educative valoroase și sprijin în formarea lor pentru viitor.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

Născut într-o familie de muzicieni, dirijorul Tiberiu Dragoş Oprea este licenţiat al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti (secția dirijat de orchestră), clasa maestrului Ludovic Bacs. A studiat vioara până în clasa a XII-a fiind absolvent al Liceului de Muzică ”Dinu Lipatti” din Bucureşti, după care a schimbat arcușul cu bagheta.

A debutat în 1997 ca dirijor la pupitrul Orchestrei “Tineretului Bucureştean” și a fost invitat apoi să conducă orchestra “Jeunesses Musicales” la Festivalul de la Belfort, Franţa.

Predă la Catedra de Muzică a Universităţii Ovidius din Constanța, a fost cadru didactic și al Universității din Piteşti acolo unde a întemeiat Orchestra Universităţii, precursoarea Filarmonicii Pitești al cărei fondator artistic este, iar pentru contribuţia sa ca dirijor şi organizator de evenimente culturale, i s-a decernat titlul de „Protector al Artelor”. În anul 2008, Tiberiu Dragoş Oprea a primit “Premiul de Excelenţă” pentru “performanţa de a fi primul dirijor al unei filarmonici pe care multă vreme piteştenii doar au visat-o”.

Între anii 2009 – 2018, a fost dirijor colaborator al Teatrului Naţional de Operetă şi Musical ”Ion Dacian” din Bucureşti. Este invitat permanent al Orchestrei de Cameră Radio, Filarmonicii ”Ion Dumitrescu” Râmnicu Vâlcea, Filarmonicii ”Paul Constantinescu” Ploieşti, Filarmonicii ”Banatul” Timișoara, Filarmonicii ”Mihail Jora” Bacău și al Orchestrei Simfonice Bucureşti, precum și a altor instituții naționale și internaționale de profil. În prezent activează ca prim-dirijor al Filarmonicii din Piteşti, precum şi al Teatrului Național de Operă și Balet ”Oleg Danovski” Constanța.

Prezent în juriul Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea”, ediția a X-a, dirijorul Tiberiu Oprea și-a făcut timp pentru a ne acorda un interviu.

Adriana Telescu – Mă bucur să vă întâlnesc , din nou la Slobozia, la Concursul Internațional de Dirijat „Ionel Perlea”. Aș vrea să știu cum apreciați dumneavoastră calitatea actului dirijoral din cadrul acestui concurs care este acum cunoscut în toată lumea?

 

Tiberiu Dragoş Oprea – Sunt onorat să revin și totodată prezența mea pentru a doua oară în acest juriu  este o confirmare a activității mele profesionale cât și a Filarmonicii Pitești,  o activitate susținută într-un continuu crescendo.

Sunt mândru să afirm acest lucru fiind reprezentantul Filarmonicii în acest concurs.

Concursul de care vorbim este de fapt un festival-concurs, aflat într-o continuă dezvoltare din toate punctele de vedere. Încă de anul trecut am observat un bun standard al fiecărui concurent.

Știți, în activitatea artistică a filarmonicilor, sunt invitați dirijori, pe care bineînțeles că îi selectăm, dar, se întâmplă ca uneori, un nume deja cunoscut să nu se ridice la nivelul de pregătire al acestor tineri prezenți în finala Concursului Internațional de dirijat “Ionel Perlea”,  care vin cu o „rețetă” foarte bună pentru a câștiga: eficienți, vorbesc puțin, își planifică timpul, știu exact ce să facă și să spună, au gestica corespunzătoare cerinței și atunci, fiecare dintre ei se califică pentru a fi acei lideri din fața unei orchestre. Pentru că asta trebuie să fie un dirijor. În primul rând el ar trebui să se constituie în cel mai bun muzician de pe scenă. Un dirijor se presupune că ar trebui să știe totul, însă acest tot cuprinde nu doar studiul partiturii ci studiul și aplecarea empatică asupra orchestrei: fiecare muzician al orchestrei este o lume în sine, o lume care trebuie respectată și în acest context trebuie pus în valoare ceea ce este cel mai bun din fiecare, iar dirijorul este menit să fie ca un liant între părticelele distincte are aceluiași întreg și  asta se vede de la primul auftakt.

Revenind punctual la întrebarea pe care mi-ați adresat-o, la fel ca și anul trecut, sunt câțiva tineri dirijori foarte buni și anul acesta și implicit consider că avem o evoluție constantă a acestui concurs, personal putând compara doar anii în care am fost în juriu. Fiecare membru al juriului este implicat activ și, fie în mod oficial fie în caz particular, cu toții dăm sfaturi candidaților. Consider că este o obligație morală din partea noastră spunându-le în mod direct dacă sunt pregătiți la momentul respectiv pentru așa ceva sau nu. Pentru că au fost și candidați, destul de puțin ce-i drept care însă din nefericire nu își dau seama de nivelul la care se află pentru a participa la un astfel de concurs internațional și foarte bine cotat cu un nivel foarte ridicat și pentru asta ar trebui întâi de toate, să acceadă la masterclassuri pentru a căpăta mai multă experiență înainte de a urca pe scena unui astfel de eveniment. În această meserie este vital să fii sincer cu tine însuți și mai ales să ai un îndrumător la fel de sincer care să îți spună cu adevărat unde te situezi și dacă este în favoarea ta sau nu să te prezinți la un astfel de concurs. Dirijatul este o sumă, un cumul de experiențe, de calități și de abilități pe care le capeți în ani de muncă.

Adriana Telescu – Ce urmăriți în primul rând ca membru al juriului, tehnica dirijorală sau talentul, ce trebuie pus pe primul plan?

 

Tiberiu Dragoş Oprea – Există mai multe școli în arta muzicii clasice impuse de stilul unor personalități marcante și de aceea există o diversitate în abordarea cel puțin tehnică a artei dirijorale. În ceea ce privește concurenții, unii dintre ei sunt aproape tineri dirijori nu doar pretendenți la premiu, afișând deja o personalitate câștigată în timp, care este vitală pentru a întregi acea bază  oferită de oricare dintre tehnicile dirijorale abordate.

Fiecare școală în parte are elementele ei caracteristice și totuși, datorită evoluției tehnologice care ne conectează pe toți la un click distanță, unele dintre elemente se uniformizează și tind spre o tehnică dirijorală constantă în toată lumea. Iar regula de bază nelipsită este ca orice dirijor să aibă un minim de tehnică clară și acesta este primul lucru pe care eu ca membru al juriului îl urmăresc. Este un fundament, un cod care este inteligibil indiferent de școala pe care mentorii tăi au aplicat-o și ți-au inspirat-o.

Orchestra trebuie să te înțeleagă, să știe ce dorești din primul auftakt. Pentru că dacă dai o intrare bună orchestra știe foarte bine ce are de făcut cu atât mai mult atunci când te prezinți în fața unei orchestre așa cum este cea din acest concurs alcătuită din foarte buni instrumentiști, o mare parte dintre ei ai Operei Naționale București care știu foarte bine ce au de făcut și nu trebuie decât să le sugerezi anumite lucruri și de aici decurge și una din primele greșeli pe care le fac tinerii: aceea de a crede că orchestra este mai prejos și tu trebuie să îi ”mâni” pas cu pas, tact cu tact, iar asta nu este deloc așa! Cu un bun început, cu o claritate în gesturi, prezența ta pe podium face ca lucrurile să ia o tură favorabilă și apoi trebuie să știi doar să mergi cu valul și din când în când îi aștepți la „cotitură” doar pentru a le confirma bunul mers. Deci o gestică bună este absolut necesară pentru o comunicare optimă cu orchestra iar atunci când dorești să faci observație trebuie să știi să spui în cuvinte puține pentru că ai un timp limită de lucru, mai ales într-un concurs unde nu te bazezi pe trei, patru ore de repetiție. Și asta este iarăși una dintre problemele principale ale tinerilor dirijori că nu știu să aprecieze și să se încadreze în timpul dat și pe de o parte este normal, această experiență o câștigi pe parcurs.

Ca să punctez concluzionând la această întrebare: urmăresc o bună tehnică, o bună încadrare în timpul acordat, cuvinte puține, (limba universală a muzicii clasice, termenii utilizați pentru a comunica provin din limba italiană: „andante, allegro, molto vivace”), etc,  gesturi mai multe, dar nu în plus, că asta derutează orchestra, și o bună comunicare cu atât mai mult cu cât muzica are și este un limbaj universal.

 

Adriana Telescu – Cât de mult contează pentru un tânăr dirijor un premiu obținut aici, la Slobozia?

Tiberiu Dragoş Oprea – În viața oricărui om, orice premiu contează foarte mult pentru că este o încununare a muncii sale. Spre exemplu sunt instrumentiști făcuți pentru a participa la concursuri cu o tehnică foarte bună, impecabilă dar care foarte greu apoi se pot încadra într-un alt context spre exemplu acela de a avea capacitatea de lucru în echipă alături de dirijor și orchestră, care implică și alte abilități în afara celor punctate în concursuri, și pe de altă parte sunt alți instrumentiști foarte buni muzicieni care se pot integra bine în orchestră, într-un „tutti”, dar care nu fac față concursurilor sau postului de solist. Personal consider că și în acest caz trebuie să existe un echilibru pentru că nu te poți încadra doar în categoria celor care participă la concursuri și vânează premii pentru că atunci atitudinea pe care o capeți devine mult prea pragmatică care duce spre un tehnicism dus la extrem, bun și eficient doar într-o primă instanță. După cum spuneam, în colaborarea cu orchestra ai nevoie de flexibilitate, de lejeritate, de atitudine și empatie și de o bună psihologie a locului în care te afli care se câștigă o dată cu experiența, iar asta, în cazul dirijorilor după cum spuneam este vitală. În cazul concursului internațional de dirijat “Ionel Perlea” un astfel de premiu este o rampă de lansare pentru că, alături de alte premii, toate acestea dau valoare într-un curriculum vitae, la fel de importante fiind scrisorile de recomandare de la profesorii alături de care ai lucrat și muzicienii cu nume sonore alături de care ai performat, toate acestea oferind un plus de valoare în carieră.

 

Adriana Telescu – Ceea ce mi-a plăcut foarte mult la această ediție este că toți membrii juriului au vorbit cu concurenții. A fost o interacțiune continuă, o atmosferă constructivă.

Tiberiu Dragoş Oprea – Anul acesta, prezența mea în juriu este întregită de băiatul meu Dezias, care a asistat cuminte. Are aproape 14 ani, studiază pianul, cântă și cu vocea, mănâncă muzică pe pâine mai în glumă mai în serios, și m-a uimit cu răbdarea, seriozitatea și implicarea cu care a tratat și a studiat prestația fiecărui concurent.

De ce menționez asta? Pentru că la finalul fiecărei seri dezbăteam împreună cu el și constatam cu mândrie că părerile lui corect argumentate sunt foarte aproape de realitatea jurizării mele și totodată asculta atent și fascinat discuțiile și sfaturile pe care le primeau cei care nu au intrat în finală și care își doreau să știe unde au greșit, ce au făcut sau ce nu au făcut pentru a se putea corecta, pentru a primi sfaturi, iar prezența fiului meu mi-a întărit ideea că arta este un întreg cu mai multe valențe și că fiecare sfat dat de câte un membru al juriului nu anulează un altul ci îl completează, fiul meu notându-și toate acestea și punându-le cap la cap ca pe un puzzle de ce nu, de o mare valoare!

Aceste notițe sunt atât de prețioase și reflectă colaborarea atât de bună dintre membrii juriului și de aceea este important ca echipa de jurat să fie alcătuită din personalități distincte dintr o arie geografică cât mai extinsă pentru că fiecare aine cu o școală și cu o sumă de păreri și experiențe benefice tuturor atât nouă cât și celor pe care îi jurizăm. Dincolo de concurs internațional de dirijat acesta este un loc unde se dospesc idei și noi linii artistice la nivel internațional.

 

Adriana Telescu – “Tiberiu Oprea, un maestru al baghetei”, nu o spun eu ci cei care l-au văzut și au dreptul să aprecieze acest lucru.

Tiberiu Dragoş Oprea – Așa cum soția mea Aurora îmi spune constant să-mi port numele cu mândrie ca un adevărat maestru ce sunt, fără falsă modestie accept cu greu această titulatură fiindcă, în opinia mea, maeștrii sunt aceia care au acumulat atâta experiență și atâtea cunoștințe că atunci când treci pe lângă ei o faci cu smerenie și cu capul plecat, așa cum aici vorbim bineînțeles de maestrul Sabin Pautza pe care suntem onorați să îl avem lângă noi, pe maestrul Dumitru Goia. Aceștia sunt adevărații maeștri iar noi avem bucuria de a fi lângă ei.

Adriana Telescu – Sunteți o persoană foarte activă, tocmai de aceea vreau să vă întreb ce planuri aveți, pe unde veți merge în lunile care au rămas din acest an.

Tiberiu Dragoş Oprea – Mulți se întreabă de unde am această putere, această voință și mai ales această răbdare de a face. Să știți că toate acestea costă! Sunt costurile nevăzute care în timp își pun amprenta dar care se contabilizează în experiență. Nu mi le impun, este ceva ce vine de la sine prin dragostea și dedicarea pentru ceea ce fac pentru că sunt conștient de binecuvântarea pe care o am: de a face în viață ceea ce îmi place și sunt plătit pentru asta. Ce poate fi mai frumos pentru un om care și-a ales în viață drumul artei? Pentru că arta este un stil de viață! Arta nu este o meserie, arta este un har iar cine abordează această menire ca pe o meserie este un simplu funcționar artistic nu este un artist.

Pot spune cu mândrie și cu onoare că ultimii ani din viața mea au fost un maraton artistic și se întâmplă uneori să cad fizic. Însă nu sufletește și emoțional pentru că la finalul fiecărui eveniment, concert, spectacol încărcătura primită prin aprecierile colegilor, artișilor și instituțiilor colaboratoare și mai ales aplauzele spectatorilor, este încurajatoare și definitorie pentru împlinirea noastră umană și artistică. Arta nu poate fi disociată de om și nu mă refer aici la noi artiștii, cât mă refer la public pentru că menirea unui artist prin tot ceea ce face, indiferent de palierul artei în care se manifestă creația lui, ajută publicul să se regăsească în arta pe care fiecare dintre noi o promovăm, în ceea ce mă privește muzica clasică.

Ca să revin la întrebarea dumneavoastră consider că un dirijor se împlinește artistic și profesional atunci când completează latura simfonică cu cea vocal-simfonică și de operă și chiar dacă este istovitor de greu, pe mine mă împlinește Filarmonica Pitești de mai bine de 20 de ani și alte filarmonici din țară sau din afară cu care eu colaborez, cât și opera pe care o fac la Teatrul “Oleg Danovski” din Constanța al cărei dirijor principal sunt. Un dirijor desăvârșit trebuie să cunoască atât adâncimea simfonică fără cuvinte, vocal-simfonică și oratorică cât și complexitatea limbajului operistic al unui teatru muzical acolo unde ai în mână atât orchestra cât și corul și soliștii și în fiecare dintre aceste ipostaze de fiecare dată exprimi o poveste ca într-un roman sonor. La care se adaugă bineînțeles opereta și concertele crossover prin sincretismul muzicii clasice cu alte arte (teatru) sau alte genuri muzicale.

 Interpretarea aceleiași opere este de fiecare dată altfel pentru că ea, ca și creație, trăiește în fiecare clipă din nou și din nou pentru fiecare dintre noi, în funcție de momentul vieții în care ne aflăm așa cum este firescul uman de la cele mai mici gesturi de a nu păși la fel în fiecare zi sau de a nu respira la fel în fiecare clipă.

Și tocmai de aceea mă adresez publicului cu încrederea că fiecare se regăsește la un moment dat într-o operă, înt- o compoziție clasică și îi invit pe toți cei care spun că nu se pricep la acest gen de muzică să vină cel puțin o dată în sala de concerte, să nu spună „Nu!” Înainte de a încerca, pentru că sigur îți vor regăsi sufletul vibrând la unison cu anumite pasaje muzicale și se vor  simți acolo ca făcând parte din poveste!

Adriana Telescu – Vă mulțumesc !

 

                                                                                                                Adriana Telescu/UZPR Caraș Severin

 

 

 

 

 

Alexandru Ganea s-a născut pe 19 mai 1971 în Alexandria și este primul din familie care a ales să urmeze o carieră muzicală. Studiul viorii l-a început la Slobozia, orașul unde erau stabiliți părinții săi când era copil. După terminarea primei clase, la insistențele maestrului Octavian Rațiu (profesor de vioară la conservatorul bucureștean), a continuat studiile în București, unde a urmat cursurile Liceului de artă „George Enescu”.

În 1996 a finalizat studiile de licenţă şi master, specializarea vioară, în cadrul Academiei de Muzică din Bucureşti, Facultatea de Interpretare Muzicală, avându-i ca profesori pe Cornelia Bronzetti (vioară) şi pe Dorel Paşcu Rădulescu (muzică de cameră şi orchestră).

Ca violonist, Alexandru Ganea a obţinut premii la multe concursuri naţionale și internationale, amintim doar premiul al II-lea la Concursul ”Ciprian Porumbescu”(Suceava, 1983), Premiul al II-lea la Concursul ”Hariclea Darclée”(Piteşti, 1987). Se adaugă Marele Premiu ”Struna de aur” la Concursul Internaţional de la Bydgoszcz (Polonia, 1987), ca membru al Orchestrei de Cameră a Liceului de Arte ”George Enescu”, alături de Premiul I la Concursul ”Mihail Jora”, secţiunea cvartet (Bucureşti, 1992).

Trecerea de la vioară la dirijat are loc în 2001 și se datorează maestrului Dumitru Goia, care a văzut în el un potențial dirijor.

În prezent este conferențiar univ. dr. la Universitatea Națională de Muzică București şi dirijor al Orchestrei “Universitaria”. În anul 2010, Alexandru Ganea a obţinut titlul de doctor în muzică al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, cu o teză concepută sub îndrumarea maestrului Şerban Dimitrie Soreanu.

De-a lungul anilor, Alexandru Ganea a urmat cursuri de măiestrie cu membrii Cvartetului “Voces “(1993), violoncelistul Wolfgang Laufer (1993) şi dirijorul Sabin Pautza (2004 şi 2005).

Sfatul pe care l-ar da oricărui muzician este acela de a pune muzica, încă de la început, pe primul plan, pentru că e o meserie în care totul trebuie făcut cu multă pasiune, muncă, perseverență, stăruință. Restul vine cu timpul.

 

În anul 2013, numele lui Alexandru Ganea a fost inclus în ”Enciclopedia Personalităților din România – Who Is Who”, iar în 2014 a apărut volumul Alexandru Ganea, ”Repere dirijoral – stilistice ale programatismului”.

Alexandru Ganea are un album lansat în 2015 numit ”Enescu, Lipatti, Silvestri (Înregistrări Live) ”. Albumul respectiv are două componente care merită amintite. Este realizat cu Orchestra „Universitaria” a UNMB, una din orchestrele de studenți pe care dirijorul le îndrumă, și este compus din înregistrări live, direct din concert, deci fără prea mari retușuri.

De-a lungul timpului, dirijorul Alexandru Ganea a colaborat cu pianiști precum Valentin Gheorghiu, Viniciu Moroianu, Horia Mihail, cu violoniştii  Alexandru Tomescu, Florin Croitoru, Cornelia Bronzetti, sopranele Felicia Filip şi Valentina Naforniţă, dar și cu multe alte nume sonore ale muzicii clasice.

 

Prezent în juriul  Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea”, maestrul Alexandru Ganea a avut amabilitatea de a-mi răspunde la câteva întrebări.                                   

                                   

 

Adriana Telescu –  Domnule profesor Ganea, iată că a  mai trecut un an și ne întâlnim din nou, la Concursul Internațional de Dirijat ”Ionel Perlea” de la Slobozia. Anul acesta au sosit aici tineri din 15 țări de pe tot mapamondul, ceea ce demonstrează că acest concurs este cunoscut și recunoscut în întreaga lume. Faceți parte din juriul acestui festival. Ce părere aveți despre calitatea actului dirijoral?

Alexandru Ganea – Mă bucur să ne revedem și anul acesta aici, în Ialomița. Da, concursul de la Slobozia, încet, încet a devenit un reper al vieții muzicale de la noi și aș îndrăzni să spun, pentru că faptele o dovedesc, și internațional. Iată avem anul acesta, în 2026,  concurenți din Korea, Lituania, Singapore, Peru, Regatul Marii Britanii, Germania, Ungaria, Belgia, Italia, Cipru, Irlanda și România. Concursul a devenit un magnet pentru lumea muzicală și pentru tinerii dirijori, asta pentru că acest concurs oferă foarte multe oportunități. Una dintre acestea ar fi faptul că acești tineri au posibilitatea să-și demonstreze calitățile în fața unei orchestre, indiferent de repertoriu. Apropo de repertoriu, ei au ca probă pe lângă muzica simfonică și dirijarea unei piese vocal-simfonice. Și când spun operă nu doar o singură arie, de exemplu anul acesta au fost momente din “Cosi fan tutte” de W.A.Mozart. Deci momente foarte grele. Este foarte complicat concursul, dar tinerii sunt receptivi și se ambiționează, și vin până aici, adică fac un efort deosebit, pe lângă emoțiile participării la competiție intervine și oboseala drumului. Dar sunt tineri și sunt entuziaști, dornici de afirmare, asta am remarcat cu bucurie.

Adriana Telescu – Sunteți un pedagog renumit cu o frumoasă carieră dirijorală. Tocmai de aceea vă întreb ce ar trebui să primeze la un dirijor, tehnica sau talentul?

Alexandru Ganea – E greu de spus. Cred că pe primul plan ar trebui să fie o foarte bună înțelegere a mesajului muzical, a textului muzical. Dacă înțelegi ceea ce dirijezi, atunci lucrurile se așează pe făgașul lor normal. Sigur dacă ai date naturale, adică ești înzestrat cu talent, este minunat. Apoi, să ai o tehnică suficient de bună, să poți demonstra asupra orchestrei niște lucruri, deci este un sumum de condiții. Sigur că la vârsta lor ar trebui să dețină o tehnică cât de cât acceptabilă, nu zic foarte bună, fiindcă este greu la vârsta lor să ai o tehnică bună dirijorală a lucrului cu orchestra. A, B, C-ul practic trebuie foarte bine pus la punct. Apoi poți să construiești. Sunt mulți factori care concură la realizare în acest domeniu. Trebuie să ai și carismă ceea ce e foarte greu, fiindcă ești foarte preocupat de ceea ce faci, să ai grijă de diferitele voci instrumentale care au primordialitate într-un anumit moment, să-i pui pe toți împreună, sunt foarte multe aspecte de care trebuie să ții cont.

Adriana Telescu- Ce părere aveți de organizarea concursului din acest an?

Alexandru Ganea – Organizarea ca de fiecare dată este foarte bună. Nu vreau să spun că trecem acum prin momente foarte grele, în România niciodată nu sunt bani și cu toate acestea, aici, la Slobozia se întâmplă lucruri minunate.

Adriana Telescu- Aici, într-un orășel din Ialomița, care nu era cunoscut și căutat de tinerii dirijori în urmă cu 10 ani.

Alexandru Ganea – Bravo celor care s-au implicat în organizarea concursului! Fiecare dintre cei implicați în derularea concursului își cunoaște foarte bine atribuțiile și le îndeplinește cu responsabilitate deplină. Doamna Clementina Tudor managerul Centrului Cultural „Ionel Perlea”, un director foarte bun care știe să asigure partea financiară, domnul Cătălin Țoropoc de la Asociația „Suonarte” se ocupă de partea muzicală, iar autoritățile locale și județene sprijină mereu această manifestare concurs, care este bine cotată în lumea întreagă.

Adriana Telescu – Mă gândesc că un premiu la acest concurs este binevenit pentru un tânăr dirijor.

Alexandru Ganea – Sigur, doar privind lista juriului care cuprinde și câțiva directori de instituții muzicale de renume din țară și din străinătate, care de fiecare dată îi invită pe concurenții care le-au plăcut și merită acest lucru, să dirijeze un concert la filarmonica pe care o conduc. Așadar, vor avea un loc pe podium într-o stagiune următoare. Asta înseamnă foarte mult  pentru un tânăr dirijor. Vorbesc aici de filarmonicile din Sibiu, Pitești, Chișinău, anul acesta a venit și dirijorul Nayden Todorov, directorul Filarmonicii din Sofia-Bulgaria și Grecia este reprezentată de dirijorul Orchestrei Simfonice Radio din Atena, compozitorul Michalis Economou, care vine de fiecare dată.  Eu vreau să le mulțumesc membrilor juriului, concurenților și gazdelor! Această ediție, cea de-a X-a a fost o ediție foarte bună, ceea ce demonstrează că această competiție internațională crește calitativ, an de an. Sunt onorat că am făcut și anul acesta parte din juriul concursului „Ionel Perlea”.

Adriana Telescu- Vă mulțumesc!

 

Adriana Telescu/ UZPR Caraș Severin

 

Palmaresul ediției a X-a – Concursul de Dirijat “Ionel Perlea“:

Premiul I

Anar Bramo (Germania)

Premiul special al Filarmonicii din Sibiu- România

Premiul II

Alvin Arumugam (Regatul Unit-Singapore)

Premiul Orchestrei “Ionel Perlea”

Premiul Special al Operei Române Craiova, România

 

Premiul III

Dexter Drown(Regatul Unit)

Premiul Special al Filarmonicii Pitești, România

Mauro Mariani (Italia)

Premiul Special „Sabin Pautza”

Premiul Special al Filarmonicii din Sofia –Bulgaria

Theodoros Kameris

Premiul Special al Orchestrei Radio din Atena-Grecia

Dragoș Mihail Cohal – România

Premiul Special al Filarmonicii Naționale “Serghei Lunchevici”- Republica Moldova

Fotografii: Florin FLORESCU

În aprilie 1925, publicistul „Mircea dela Mare” (alias Teodor Câmpianu*¹, preot, scriitor și publicist naționalist român bănățean din primele decenii ale secolului al XX-lea, original din Prigor), publica în ziarul Tribuna din Turnu Severin o pledoarie aprinsă pentru salvarea vestigiilor romane din Banat. Parcurgând drumul antic de la Dierna la Tibiscum, autorul deplângea distrugerea siturilor de către particulari și dezgroparea lor doar de către arheologi străini, formulând un vis îndrăzneț: exproprierea terenului de la Mehadia și dezvelirea completă a castrului Praetorium, după modelul Pompeii-ului.

La exact un secol distanță, privind articolul din perspectiva anului 2026, constatăm o schimbare profundă de paradigmă:

Referitor la castrul de la Mehadia, visul autorului s-a împlinit parțial în privința valorificării. Astăzi, Praetorium nu mai este un sit abandonat, ci un spațiu unde cercetarea științifică se desfășoară în interesul descoperirilor istorice iar spre deosebire de viziunea romantică a anilor ’20, arheologia modernă nu mai urmărește expunerea integrală cu orice preț, ci aplică principiul, pe baze științifice, al conservării primare și protecției structurilor, în pământ, sau prin montarea unor infrastructuri de protecție (acoperișuri).

În acest context, articolul, ce-l voi prezenta mai jos, rămâne un document de epocă interesant: o mărturie a frământărilor identitare post-1918 și o dovadă că eforturile de astăzi de la Mehadia reprezintă răspunsul peste timp, dat unei chemări făcute acum o sută de ani.

,,Comori îngropate – Pe drumul lui Traian dela Drobeta la Tibiscum 

Praetorium. Acest castru însemnat a fost ridicat la 4 kilom. îndepărtare și spre nord de Mehadia, pe teritoriul comunei Plugova, acolo unde se revarsă pârâul Bolovașnița în Belareca. Lungimea castrului a fost de 130 m. iar lățimea lui de 113 m. Marele istoric Momsen*² face o descriere amănunțită a acestui castru, iar generalul Cena l’a reconstruit și se află în muzeul său din Baile Herculane. La anul 1829 harnicul protopop al Mehadiei, Nicolae Stoica de Hațeg, îl descopere și îl descrie. Castrul acesta a fost zidit de Romani ca unul dintre cele mai tari în acest gen. Zidurile lui, a căror conturi se văd și azi din îndepărtare, iar mergând la fața locului se disting binișor, au fost construite din material solid, după cum se vede din surpăturile ce se desgroapă de pelângă ele. Șanțurile ce împrejmuiau castrul se zăresc și azi. După aceste ruine se poate deduce și cunoaște, cum erau construite castrele romane. Ele erau construite cu preferință în formă pătrată, cu ziduri puternice și lungi până la 200 m. la cele stabile sau permanente ; pe lângă aceea porțile și colțurile zidurilor erau întărite cu turnuri de apărare. Zidurile erau în afară bine împrejmuite cu șanțuri adânci, cam dela 3-10 metri, având o lățime de 20-30 metri și cari în timp de asediu se umpleau cu apă (T. Simu: Drumuri și Cetăți Romane în Banat, Lugoj 1924, pag. 24) În interior castrul se împărția în străzi paralele și drepte, iar dela o poartă până la alta, conducea câte o cale largă, având încrucișare la centru, dealungul cărora erau înșirate corturile legionarilor. Ceva mai la o parte, dar nu așa departe de centru, sau de piața numită: Forum, era praetorium-ul înconjurat de altarele zeilor, de tribunalul militar, de questor, de tribuni, centurioni etc. etc. (Traian Simu : Drumuri și Cetăți Romane in Banat. Lugoj 1924 p. 25) Aceeaș împărțire o aflăm la castru Praetorium. Ce lucru frumos și edificator ar fi, dacă s’ar expropria acest mic teren, și s’ar desgropa complect așa cum au desgropat Italienii Pompejii! Ce documente istorice prețioase s’ar putea aduce la lumină, care azi zac năroite sub pământ, nu din sărăcie, ci din nepăsare și lipsă de inițiativă, poate chiar și de lipsa de simț și mândrie națională (s.a.). 

Urmând pe drumul lui Traian mai departe ajungem la castrul: Ad-Pannonios, care s’a aflat la anul 1881 de către preotul rom. cat. din Orşova, Boleszny, un aprig cercetător istoric, la 3 kilom. îndepărtare de comuna Domașnea. Acest castru era situat pe pliscul unui deal ce desparte Valea Luncaviței de Valea Domașnei și avea frontul spre Cornea, o poziție strategică ireproșabilă. Urme despre acest castru azi nu se mai văd, deoarece proprietarul pământului l’a nivelat. Cu ocaziunea cercetărilor făcute de preotul Bolesny s’au găsit o mulțime de rămășițe din vechia clădire.

Gaganis. Acest castru puternic a fost construit în cotitura ce se formează prin scurgerea râului Hidecu în Timiș, lângă drumul ce conduce dela Teregova spre comuna Rusca. El se afă pe pământul agronomilor Dumescu No. cășii 273 din Teregova. Rămășițele lui se văd încă foarte bine. El a fost de 160 pași lungime și 120 lățime. Poziția lui ne arată scopul pentru care a fost construit: a veghia asupra cheii Timișului, care face aici o strâmtoare remarcabilă. De ambele părți dealuri înalte și piezişe, drumul și albia Timișului, iată tot accesul acestui difileu. Restul zidurilor acestei cetățui se mențin binișor până azi, ele sunt în unele locuri și până la 1 m. înălțime deasupra feței pământului. Dacă cineva și-ar lua ostăneală să facă desgropări, aici s’ar putea descoperi lucruri prețioase istorice. La anul 1828 s’a găsit aici o tablă de aramă, pe care se face amintire de împăratul Antonius Pius, care tablă, ca toate celelalte relicviii ce ne privesc pe noi Românii, se află în muzeul archeologic din Viena. Masclianis. După istoricul anonim din Ravenna numit și Masclunis, este un castru roman construit pe malul stâng al părâului Sadova în apropierea gării Slatina mică, la 600 pași de la drumul ce conduce spre Slatina veche. Și aceste ruine au fost cercetate mai întâiu de preotul Boleszny. La anul 1871 s’au găsit pe acest loc o peatră mormântală cu inscripțiune latină, dar în cursul transportării ei spre muzeul timișioran, căruia îi era destinat, s’a strivit pe drum. Archeologul Torma a mai făcut la anul 1881 cercetări, fiind însoțit de profesorul liceului rom. cat. din Timişoara, Ștefan Pontelli și de profesorul școalei normale din Caransebeş, Ioan Nemoianu, mai târziu primarul Caransebeșului, cu care ocaziune au stabilit pe deplin și definitiv locul și poziția castrului. De atunci până azi nimeni nu s’a mai interesat de aceste locuri. În continuarea drumului lui Traian spre Tibiscum, dăm în cale de comuna Vercerova, unde Romanii spălase aur, apoi Bolvaşnița, sub munții Caransebeșului, comuna Turnul și Borlova tot locuri unde spălase aur. În fine ajungem la Tibiscum. La 25 Martie 101 d. Chr. a plecat împăratul Traian din Roma, însoțit de o mulțime de beliduci și fruntaşi romani, ca să ieie singur comanda trupelor contra Dacilor, care nelinişteau imperiul. În Viminacium, capitala Moesiei de sus erau adunate oștirile, care erau destinate a lua parte în a cest răsboiu de așa mare însemnătate. Impăratul trecu Dunărea la Lederata (Rama) și luă direcțiunea peste Arzidava (Varadia), Centum-Putea (Surduc) Berzovia (Jidovini) Aizizis (Furlug) şi Caput-Bubali (Brebul sau Valea Boul) pentru a se întâlni cu M. Laberius Masimus, care venia cu alt corp de armată dinspre Tierna-Ad-mediam, în locul unde se revărsa Bistra în Timiș, și unde se deschide Valea Bistrei spre capitala Daciei. În acest loc se construi castrul Tibiscum de însuși împăratul Traian, ca mai târziu acest castru să devină cel mai de frunte municipiu a Daciei-Felix. Tibiscum era situat între comunele Jupa și Jaz și deveni în curând un centru important, și din motivul că era înconjurat de o mulțime de cetăți ca Gaganis (Slatina mică), la 20 kil. Caput Bubali. la 15 kil Agmonia (Ohababistra- Zăvoi), la 21 kil. și Pons-Augusti (Voislova) la 25 kil. Insemnălatea lui crescu în curând, căci deveni nu numai garnizoana principală în fața Sarmisegetuzei, ci cel mai important centru comercial și industrial și ca atare : metropola Banatului sub Romani. Mai multe inscripții desgropate aici ne dovedesc existența mai multor collegii (corporațiuni de ale industriașilor), cum au fost al negustorilor, așa numitul „collegium fabrum“, care cuprindea în sine mai ales pe lăcătuși și pe ferari. La Marga, aproape de Caransebeș s’a aflat o inscriptie, care amintește de „collegium utricularis“, adecă a luntrașilor și că a existat aici și un templu, ridicat în onoarea zeiței acestei bresle „Nemesis“.  Din săpăturile făcute s’a constatat, că în Tibiscus au staționat legiunea XIII Gemina, legiunea IX Flavia, Cohors I Ubriorum, Ala Viviorum, Milites I decuriae, Numerus Palmunerorum, Numerus Mauretanorum Tibiscensium etc. etc. Relicviile cele mai prețioase aflate aici sunt în muzeul din Viena și numai unele mai puțin însemnate se află în Muzeul Bănățan din Timișoara. Pe zidurile bisericei rom. cat. din Caransebeș încă se află câteva inscripții. Și azi găsesc locuitorii din satele învecinate diferite vase de lut, urne, bani și alte fragmente, dar cel mai mare păcat este, că se lase să se scoată tot felul de materiale pentru folosința lor proprie, fără ca să-i deie cuiva în gând să-i oprească dela astfel de devastațiuni barbare. Pentru a ne edifica pe deplin în aceasta privință, voiesc să amintesc numai următorul fapt. Ungurii, care cu toate mijloacele ce le aveau la dispoziție, căutau să facă să dispară de pe pământ ori ce urmă, prin care s’ar putea dovedi dreptul nostru autohton, dar mai cu seamă, prin care s’ar putea dovedi originea noastră romano-dacică, desgropând din întâmplare ruinele amfiteatrului dela Sarmisegetuza, au aflat de cuviincios, și nu de dragul nostru, să îngrădească acest loc sfânt pentru noi cu un gard de funii de sârmă, funii groase de corabie, ca să nu intre vitele și să se facă murdării. Așa le-am aflat în anul 1919. A trebuit să le luăm noi, strănepoții în administrare, ca după câțiva ani să nu mai aflăm nici urmă de vre-o frânghie sau gard; ba ce e mai mult, fiind vis-a-vis de amfiteatru localul unei cârciume, pe acest loc sfânt, se aruncă toate gunoaiele și toate murdăriile. Dacă Societatea archeologică română din București n’a străbătut să ajungă până la Sarmisegetuza și să vază aceste păcătoșenii, rușinea cade pe autoritățile administrative românești cât și pe Românii de prin împrejurime, care de altmintrelea să bat pe piept ca mari Români. Am arătat deci, că pe un teritoriu de 120 kilometri, cât este dela Severin până la Caransebeș, câte comori prețioase din punct de vedere istoric pot sta îngropate, și am făcut-o în nădejdea și în convingerea, că omul când își dorește ceva și se roagă, către Răsărit se întoarce, înzadar o spun unii, că dela Apus vine cultura și civilizațiunea, eu însă sunt pe deplin convins, că pentru noi Românii tot numai dela Rasarit rasare lumina. Mircea dela Mare. „

TRIBUNA – Tr.Severin (G.Focșan), aprilie 1925

_____________

*¹ Teodor Câmpianu (cunoscut mai ales sub pseudonimul literar ,,Mircea dela Mare„) a fost un preot, scriitor și publicist naționalist român bănățean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Deși s-a născut și a copilărit în zona Prigorului (unde ruda sa, preotul Iosif Câmpeanu, i-a editat și sprijinit primele lucrări), el a devenit cunoscut la nivel național ca un apărător înfocat al cauzei românilor și aromânilor din afara granițelor țării, în special a celor din Balcani (Albania, Macedonia) și din Valea Timocului (Serbia).

(https://old.biblacad.ro/bnr/brmautori.php?aut=c&page=720&&limit=10)

*² Theodor Mommsen (1817–1903), este un istoric, scriitor, jurist și profesor german. El a primit Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1902 pentru celebra sa operă „Istoria romană”. Este singurul istoric, din toate timpurile, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Theodor_Mommsen)

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

Mehadia, august 2026

21 – 23 august 2026, Marga, Banatul Montan:

Kogaionon: Tabără de literatură, istorie, filosofie și etno-istorie (Life) / ediția a II-a. Coordonatori: Uniunea Scriitorilor din România / Filiala Timișoara, Gruparea „Margum“ Marga, Grupul de Publicații „Cărașul” Oravița și Gruparea Culturală „Amfiteatrul Literar” Petroșani; Colaboratori: Forumul Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin & Biblioteca Germană „Alexander Tietz” Reșița, Editura „TIM”, revistele „Semenicul“ & „Reșița Literară“ (toate Reșița) precum și Gruparea Valea Bistrei – Oțelu Roșu.

 

23 august 2026, ora 12.30, Biserica romano-catolică „Sfântul Bernard“ Rusca Montană:

Sfântă Liturghie de hram cu prilejul împlinirii a 223 ani de la constituirea primei parohii și a 163 ani de la sfințirea actualei biserici.

 

24 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Cei trei A din Reșița” – Andrei Florin Bălbărău, Bogdan Andrei Mihele & Andrei Szabo în 12 expoziții dedicate Reșiței în anul aniversar 2026.

Expoziția Nr. 8, autor Bogdan Andrei Mihele.

 

25 august 2026, ora 18.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Expoziția de fotografii „Culori fluide“, autor Ariana Șerban (Timișoara).

Prezentare de carte: „Știu pe cineva”, autor Robert Șerban, carte apărută în cadrul Editurii „Polirom”, Iași, 2026, colecția „EGO. Proză”.

 

26 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

„Citește imaginea – Real sau fals?”: Atelier de alfabetizare vizuală susținut de Flavian Savescu, artist vizual, cercetător și educator din Reșița.

 

27 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: Gheorghe Jurma. Tema conferinței: Vizitele oficiale de stat la Reșița.

 

29 august 2026, ora 13.00, Răcăjdia, jud. Caraș-Severin:

Prezentare de carte: Costel Simedrea, „Ultima oră. Antologie de autor“, apărută la Editura „Hoffman” Caracal, 2026.

 

30 august 2026, începând cu ora 11.00, comunele Bozovici și Eftimie Murgu din Țara Almăjului:

Ziua Limbii Române – 31 august. Sărbătorim în avanpremieră, împreună cu iubitorii de cultură, printr-un Pelerinaj cultural în Țara Almăjului.

Parteneri: Asociația Culturală Banatcult din comuna Eftimie Murgu, Primăriile din Bozovici și Eftimie Murgu, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România / Filiala Caraș-Severin, Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Forumul Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin & Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița.

 

31 august 2026, ora 19.00, curtea Centrului Universitar UBB Reșița, la Ansamblul omagial „Mihai Eminescu & Luceafărul”:

Ziua Limbii Române – 31 august. Sărbătorim împreună cu scriitorii reșițeni.

 

 

 

21. – 23. August 2026, Marga im Bistra-Tal, Banater Bergland:

Kogaionon: Literatur-, Geschichts-, Philosophie- und Ethno-Historisches Kulturlager (II. Auflage). Koordinatoren: die Temeswarer Filiale des Rumänischen Schriftstellerverbands, die Kulturgruppe „Margum“ Marga / Banater Bergland,  Kulturgruppe „Literarisches Amphitheater“ Petroschan und die Publikationsgruppe „Cărașul“ Orawitza; In Kooperation mit dem Demokratischen Forum der Banater Berglanddeutschen, der Deutschen „Alexander Tietz“- Bibliothek Reschitza, des Verlags „TIM“ Reschitza, der Reschitzaer Kulturzeitschriften „Semenicul“ & „Reșița Literară“ sowie der Kulturgruppe „Bistra-Tal und Ferdinandsberg“ Banater Berland.

 

23. August 2026, 12:30 Uhr, römisch-katholische „Sankt Bernhardus“-Kirche Russberg:

Kirchweihmesse zu 223 Jahre seit der Gründung der Pfarre und zu 163 Jahre seit der Kirchenweihe.

 

24. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Ausstellungsprojekt „Reschitza 255 / 100”. Die drei A in für Reschitza gewidmeten Ausstellungen: Andrei Florin Bălbărău, Bogdan Andrei Mihele & Andrei Szabo.

Ausstellung Nr. 8, Autor: Bogdan Andrei Mihele.

 

25. August 2026, 18:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Fotoausstellung „Culori fluide“, Autor Ariana Șerban (Temeswar).

Buchpräsentation: „Știu pe cineva”, Autor Robert Șerban, erschienen im Verlag „Polirom”, Jassy, 2026, Reihe „EGO. Proză”.

 

26. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

„Das Bild lesen – echt oder gefälscht?“: Workshop zur visuellen Kompetenz mit Flavian Savescu, Künstler, Forscher und Pädagoge aus Reschitza.

 

27. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Gheorghe Jurma. Thema der Konferenz: Die offiziellen Staatsbesuche in Reschitza.

 

29. August 2026, 13:00 Uhr, Răcăjdia, Banater Bergland:

Buchpräsentation: „Ultima oră. Antologie de autor“, Autor: Costel Simedrea, erschienen im „Hoffman”-Verlag Caracal, 2026.

 

30. August 2026, ab 11:00 Uhr, Gemeinden Bosowitsch und Eftimie Murgu im Almascher Land:

Tag der Rumänischen Sprache – 31. August. Wir feiern gemeinsam am Vortag durch eine kulturelle Wanderung im Almascher Land.

Partner: der Kulturverein Banatcult aus Eftimie Murgu, die Bürgermeisterämter von Bosowitsch und Eftimie Murgu, der Verband der Fachjournalisten Rumäniens – Kreisfiliale Karasch-Severin, die „Paul Iorgovici”-Kreisbibliothek Karasch-Severin, das Demokratische Forum der Banater Berglanddeutschen & der Kultur- und Erwachsenenbildungsverein „Deutsche Vortragsreihe Reschitza“.

 

31. August 2026, 19:00 Uhr, Hof des Universitätszentrums Reschitza der Klausenburger „Babeș – Bolyai“-Universität, beim Hommage-Ensemble „Mihai Eminescu – Luceafărul / Der Abendstern”:

Tag der Rumänischen Sprache – 31. August. Wir feiern mit den Reschitzaer Schriftstellern.

 

MARGA (Caraș-Severin) – Spațiul cultural din vestul țării devine, în perioada 21-23 august 2026, epicentrul unor dezbateri de înaltă ținută intelectuală. Reședința familiei Nicolae Preda din localitatea Marga găzduiește Ediția a II-a a Taberei de Literatură, Istorie, Filosofie și Etno-Istorie (LIFE) „Kogaionon”, un proiect de anvergură ce reunește scriitori, jurnaliști, critici și cercetători.

Manifestarea se desfășoară sub egida Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timișoara, președinte Robert Șerban, în coordonarea Grupării „Margum” din Marga (Marcu Mihail Deleanu, Nicolae Preda), Grupului de Publicații „Cărașul” (Viena/Udine/București/Oravița/Târgu Jiu/Lugoj/Petroșani – reprezentat de Cristina-Anișoara Zainea, Corina Vlădoiu) și Grupării Culturale „Amfiteatrul Literar” din Petroșani, reprezentată de Mirela Cocheci și Elisabeta Bogățan.

„Un program dens: De la ezoterismul montan la mitul industrial regional

Proiectul din acest an se distinge printr-o agendă conceptuală complexă, structurată pe parcursul a trei zile:

• Vineri, 21 august (ora 18:30): Deschiderea oficială stă sub semnul temei „Ținutul Margum, omul și tema muntelui. Semnificații ezoterice și inițiatice în proza și poezia contemporană”. Prima zi se va încheia cu „Seara primei povești de cenaclu”, un spațiu dedicat lecturilor publice și prezentării publicațiilor partenere.
• Sâmbătă, 22 august: Dezbaterile se reiau la ora 11:00 cu tema „Nostalgia originilor umanității. Mituri cosmogonice și origini sacre în Munții Banatului și ai Văii Jiului”. Programul include o analiză critică a simbolismului Bunei Vestiri în arta Danielei Liliana Brebeanu și trasee istoric-spirituale locale. Sesiunea de seară (ora 18:30) va continua explorarea valențelor inițiatice din literatura de astăzi, urmată de o nouă rundă de lecturi la cenaclu.
• Duminică, 23 august (ora 09:30): Ultima zi aduce o importantă componentă de identitate regională: „Reșița 255. Spectacolul inițiatic al mitului industriilor românești” și masa rotundă „Epoca postindustrială și scrierea literaturii. Simboluri, arhetipuri și «Geneza uitată»”.

Evenimentul beneficiază de colaborarea strânsă cu instituții de profil și publicații de nișă din țară și din diaspora: Forumul Democratic al Germanilor din România (filiala Caraș-Severin), reprezentat de președintele Erwin Josef Țigla, Biblioteca Germană „Alexander Tietz” Reșița (din cadrul Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici”), Editura TIM și revistele Semenicul, Reșița Literară, Meridianul Timișoara și Perspectiva (Târgu-Jiu).

Dezbaterile vor fi moderate de personalități recunoscute ale vieții culturale românești, printre care Marcu Mihail Deleanu, Radu Cernătescu, Ion Marin Almăjan, Nicolae Preda, Ionel Bota, Dumitru Oprișor, Gheorghe Jurma, Mirela Cocheci și Elisabeta Bogățan.

Evenimentul se va încheia duminică, 23 august, la ora 13:30, odată cu formularea concluziilor acestei ediții care își propune să fixeze noi repere în cercetarea identitară și etno-istorică a Banatului în cultura românească și mitteleuropeană.

Cristina Anișoara ZAINEA

membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Caraș-Severin

 

Mehadia, 19 August 2026 – Trecutul antic al Banatului Montan a făcut astăzi un pas hotărât spre prezent. Cea de-a doua ediție a Zilei Porților Deschise la Castrul Roman Praetorium din Mehadia a transformat situl arheologic într-un punct de întâlnire vibrant între știință, comunitate și pasiune pentru istorie.

Găzduit într-un interval orar primitor (18:00 – 20:00), evenimentul a fost organizat prin efortul reunit al instituțiilor de prestigiu: Muzeul Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș, Universitatea de Vest din Timișoara, Academia Română – Filiala Timișoara și Liceul Tehnologic „Nicolae Stoica de Hațeg” din Mehadia.

Datorită participării unui număr mare de tineri de la școlile din Mehadia și Cornea, această a doua ediție a Zilei Porților Deschise de la Castrul Roman Praetorium din Mehadia a transformat, pentru două ore, șantierul arheologic într-un veritabil laborator de cunoaștere.

Punctul central al manifestării l-a constituit atelierul interactiv „Urme romane pe teritoriul Mehadiei”, un workshop școlar creat special pentru a aduce arheologia din planul teoretic direct în mâinile tinerilor exploratori, metamorfozați în mici arheologi pe șantier.  

Experiența vizitatorilor juniori a fost concepută ca o simulare autentică a muncii de teren prin parcurgerea succintă a etapelor de: descoperire, analiză și imaginație.

Într-un spațiu special amenajat cu nisip, dotat cu mistrii și pensule, elevii au căutat vestigii îngropate, învățând tehnicile delicate de dezvelire a artefactelor. Obiectele scoase la lumină au fost aduse la mesele de lucru, unde copiii le-au curățat și le-au analizat alături de fragmente autentice de ceramică romană, opaițe și țigle expuse pe șantier.

În echipe de doi sau trei, juniorii au descris artefactele în fața celor prezenți, îmbinând datele observate cu propria imaginație pentru a reconstitui povestea obiectelor romane.

La finalul activităților, implicarea tinerilor a fost recunoscută oficial prin acordarea de distincții simbolice: Insigna „Praetorium”, oferită fiecărui participant ca memento fizic al prezenței și muncii lor pe șantierul arheologic în august 2026, și ,,Certificatul de Mic Arheolog”. Respectivele diplome, emise sub sigla partenerilor academici, poartă semnăturile oficiale ale coordonatorilor științifici ai proiectului, Dr. Simona Regep și Dr. Victor Bunoiu, atestând contribuția tinerilor la înțelegerea patrimoniului roman local.

La această ediție, implicarea școlilor din comunitate a constituit elemetul central al manifestării, evenimentul reușind să adune un număr impresionant de cadre didactice și elevi din zonă:

Liceul Tehnologic „Nicolae Stoica de Hațeg” Mehadia: Reprezentat de o delegație numeroasă în frunte cu directoarea, prof. Ionela Mihaela Domilescu, alături de profesorii Stana Pepșilă, Mageriu Maria, Grigore Humița și Angela Lalescu, și Școala Gimnazială „Traian Lalescu” Cornea, prezentă prin directoarea prof. Lavinia Barbu și prof. Ileana Juca, alături de grupurile de elevi entuziaști.

Imaginile surprinse pe șantier reflectă perfect spiritul zilei: de la ghidajele oferite de arheologi la marginea casetelor de săpătură, până la mândria copiilor care și-au ridicat certificatele la umbra copacilor din sit, evenimentul de la Mehadia a demonstrat că istoria devine memorabilă atunci când este trăită direct.                    

Curiozitatea celor mici a mai fost hrănită cu o surpriza – nu numai pentru cei mici ci și pentru întreaga asistență: prezența insolită a unui optio roman (subofițerul aflat imediat sub comanda centurionului). Înveșmântat în uniformă riguros reconstituită de epocă*¹ și purtând la șold celebrul gladius și sulița de comandă (hastile), subofițerul roman a adus un plus de culoare și interactivitate. Elevii de gimnaziu veniți din Mehadia și Cornea, însoțiți și de părinți, au avut astfel ocazia rară de a privi istoria și de a o simți în mod vibrant, chiar la ei acasă.

Comunicările științifice și prezentarea au fost susținute de către Dr. Simona Regep, de la Universitatea de Vest Timișoara și Dr. Victor Bunoiu – Academia Română – Filiala Timișoara.

 

În final, câteva concluzii ale evenimentului, rezultate din prezentare și comunicări: 

 

1. Revelațiile arheologice privitoare la ce ascunde pământul castrului Praetorium?

Săpăturile recente au adus la lumină detalii fascinante despre modul în care romanii își alegeau și își construiau așezările. Mehadia nu a fost aleasă întâmplător: amplasată strategic la intrarea în defileul Timiș-Cerna, la confluențe de ape, ea reprezenta „cheia” de control a văii și a rutelor spre Balcani.

În centrul castrului, cercetările ample au putut observa conturul clădirii comandamentului – Principia*² –, camerele adiacente, precum și fragmentele de zidărie din piatră de râu, calcar și cărămidă. Artefactele recuperate – de la fragmente ceramice și monede, până la opaițele ce luminau odinioară serile din castru – conturează în detaliu povestea vieții cotidiene a garnizoanei de la Praetorium. În paralel, cercetătorii își îndreaptă atenția spre localizarea exactă a necropolei menționate în literatura veche de specialitate, dar și spre dezlegarea unei enigme istorice esențiale: continuitatea locuirii după Marea Retragere Aureliană (271–275 d.Hr.).
Deși decizia împăratului Aurelian de a strămuta armata și administrația la sud de Dunăre a avut ca scop strategic scurtarea liniei de apărare în fața migratorilor, pământul Mehadiei spune o poveste mult mai complexă. Dovezile arheologice – reprezentate prin refolosirea blocurilor de calcar și fasonate în structurile medievale ulterioare, dar și prin materialele descoperite în nivelurile superioare – confirmă că viața socială și economică din acest perimetru strategic nu s-a stins, ci s-a readaptat, păstrând o puntea de legătură neîntreruptă între Antichitate și Evul Mediu.

 

2. Viziunea de viitor: Circuit turistic și protejare prin conservare

Dialogul dintre arheologi, reprezentanții autorităților locale (Primarul comunei Mehadia, Grigore Bardac) și direcțiile de patrimoniu (reprezentate de Victor Bunoiu, Simona Regep și echipa de cercetare) s-a concentrat pe un plan concret și sustenabil de valorificare:

Panouri informative bilingve (Română/Engleză): Primul pas a fost instalarea unui panou explicativ pe zona sitului în perimetrul de cercetare, urmat de amplasarea viitoare a unor panouri indicatoare, în afara perimetrului, la intrarea pe drumurile de acces.

Circuit perimetral de vizitare: Crearea unui traseu coerent în jurul castrului, care să poarte vizitatorii de la zonele exterioare până la inima fortificației.

Conservarea primară și protejarea zidurilor: Arheologii au subliniat că, în lipsa unor acoperișuri de protecție imediate – pe modelul unor situri de referință din Serbia (Viminacium) sau de la Turda (Potaissa) – cea mai bună decizie etică este conservarea atentă în pământ a structurilor sensibile, pentru a preveni degradarea meteorologică sau vandalismul.

„Romanii alegeau cu foarte mare atenție locul… Obiectivul nostru este să dezvăluim tronsoanele într-un mod sustenabil, transformând castrul într-un spațiu viu și accesibil publicului.”

 

Cea de-a doua ediție a Zilei Porților Deschise de la Castrul Praetorium demonstrează că patrimoniul arheologic devine cu adevărat valoros atunci când este îmbrățișat de comunitate. Prin sprijinul continuu al instituțiilor academice și muzeale, Mehadia își reconfirmă statutul de reper istoric de prim rang pe harta Banatului și a României.

 

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin 

 

*¹Echipamentul unui optio:

1. Sulița de comandă (Hastile)

Acesta servea două scopuri majore: 

Tactic: Avea o lungime considerabilă (aproximativ 1,5 – 2 metri) și un capăt metalic sferic sau plat. Optio stătea în spatele formației (centuriei) și folosea această prăjină pentru a împinge fizic rândurile de soldați în față, menținând ordinea și aliniamentul strict în luptă.

Semnalizare: Bila metalică din vârf era ușor de observat de către centurion de la distanță în agitația bătăliei, confirmând poziția exactă a spatelui trupei.

2. Armamentul (Gladius și Pugio)

– Gladius: sabie scurtă standard a legionarului roman. Se așeză pe șold într-o teacă frumos decorată, suspendată pe o curea lată (balteus). Spre deosebire de centurioni care purtau sabia pe partea stângă, un optio o purta adesea pe partea dreaptă, la fel ca soldații obișnuiți.

Pugio: pumnal roman folosit pentru lupta corp la corp în spații extrem de înguste.

3. Armura și Protecția Corpului

Blana de animal: o piele de lup sau urs. În mod tradițional, purtătorii de stindarde (signiferi) sau auxiliarii foloseau capete de animale peste căști, însă în reenactment-urile moderne, blănurile sunt adăugate des pe umerii ofițerilor pentru un impact vizual puternic sau pentru a sugera statutul ori condițiile de marș.

Lorica Hamata (Cămașa de zale): armură din zale metalice. Era tipul de protecție preferat de mulți ofițeri și subofițeri datorită flexibilității sale superioare în comparație cu plăcile rigide.

Manșonul de protecție: este o apărătoare din piele întărită, un detaliu inspirat din echipamentele de protecție regionale sau din manica (apărătoarea de braț folosită în special de gladiatori și, ulterior, de legionari în campaniile din Dacia). 

4. Îmbrăcămintea și Încălțămintea

Tunică Roșie: Purtată pe sub armură, confecționată istoric din lână sau in gros.

Caligae (Sandalele militare): sandalele romane erau confecționate din benzi groase de piele, prevăzute istoric cu ținte metalice pe talpă pentru aderență pe teren accidentat. 

 [https://en.wikipedia.org](https://en.wikipedia.org/wiki/Optio)

[https://www.romanarmytalk.com]

[https://legionari.eu]

(https://en.wikipedia.org/wiki/Roman_military_equipment)

(https://imperiumromanum.pl/en/roman-army/equipment-of-roman-legionary/)

 

*² ,,Principia” era clădirea principală a unui castru roman, adică sediul comandamentului militar. Aceasta se afla în centrul fortificației, la intersecția drumurilor principale (via principalis și via praetoria). Clădirea servea drept centru administrativ, religios și financiar pentru garnizoana romană.

Rolul și funcțiile sale:

Centru de comandă: Aici lucra comandantul legiunii sau al unității militare și personalul său administrativ.

Trezorerie: În clădire se păstra tezaurul unității, dar și banii soldaților.

Sediu religios: Adăpostește sanctuarul steagurilor (aedes), cel mai sfânt loc din castru, unde se onorau însemnele militare și divinitățile.

Spații de adunare: Includea o curte interioară porticată și o sală mare de reuniuni (basilica).

(https://castrulpotaissa.ro/complexe-arheologice/principia/)

 

Dumitru Goia vine dintr-o familie cu tradiţii muzicale frumoase. Bunicul Andrei a cântat în orchestra militară de pe lîngă curtea imperială rusă, tatăl Simion era lăutar cunoscut în centrul şi nordul Moldovei, fiind trompetist a condus mulţi ani fanfara orăşelului Sîngerei. Apoi, fraţii Goia ‒ Pavel, Dumitru şi Vasile au păstrat tradiţia dinastiei, au ajuns dirijori şi muzicieni de vază, ducând faima departe de hotarele ţării. Pe Dumitru Goia lecţiile de omenie şi muzică învăţate de la tatăl său l-au făcut să-şi urmeze crezul vieţii: „muzica este credinţa mea„.

Studiază fagotul la Şcoala de Muzică „Ştefan Neaga” de la Chișinău. Apoi îşi continuă studiile la Conservatorul „N. A. Rimski-Korsakov” de la Leningrad la specialitatea „muzicologie şi arta dirijării simfonice şi de operă”.

Pe parcursul anilor 1972-1979 este dirijor la Teatrul de Operă şi Balet de la Chișinău, concomitent fiind şi pedagog la Institutul de Arte „G. Muzicescu”. Timp de un an (1978-1979) îşi va perfecţiona măiestria la Academia de Muzică de la Viena cu profesorul Karl Österreicher.

Revine în ţară şi activează în calitate de prim dirijor al Orchestrei simfonice a Filarmonicii de la Chișinău . Apoi este invitat la Conservatorul „Mimar Sinan” din Istanbul, Turcia, în calitate de profesor de dirijat orchestră,citire partituri, orchestraţie, analiza stilurilor orchestrale.

Din anul 1993 este conferenţiar la Universitatea Naţională de Muzică de la Bucureşti, fiind totodată şi dirijor al orchestrei simfonice a instituţiei.

Dumitru Goia are numeroase turnee artistice internaţionale, bucurîndu-se de aprecierea publicului spectator. A dirijat multe spectacole din repertoriul simfonic clasic şi romantic: „Evgheni Oneghin” şi „Lacul lebedelor” de P. I. Ceaikovski, „Aida” şi „Traviata” de G. Verdi, „Liliacul” de J. Strauss, „Dragonul” de E. Lazarev, „Glira” de Gh. Neaga, „Spartacus” de A. Haciaturian ş. m. a.

Pentru merite deosebite în arta dirijorală, în 1983 i-a fost acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Moldova, iar în anul 1988 – cel de Artist al Poporului din Republica Moldova.

Prezent în juriul Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea”, de la Slobozia, maestrul Dumitru Goia a avut amabilitatea de a-mi acorda un interviu.

                                   

Adriana Telescu – Profesorul Alexandru Petrescu spune despre dumneavoastă că sunteți un aristocrat al sunetelor. A participat la cursurile dumneavoastră și vorbește atât de frumos despre felul în care instruiți studenții, încât acest fapt ne face să dorim a vă asculta. Spuneți-mi maestre Dumitru Goia ce îi învățați în primul rând pe tinerii dirijori?

Dumitru Goia– Să servească muzica, nu muzica să-i servească pe ei. Deoarece muzica este ceva foarte, foarte complex și complicat. Pe lângă faptul că sunt diferite genuri muzicale, cel care face muzică în special dirijorul trebuie să știe că muzica scrisă pentru orchestră, pentru orchestră și cor, pentru soliști, este extraordinar de dificil de făcut.  De aceea trebuie să înțelegem un lucru dacă vrem să fim de folos muzicii, trebuie să cunoaștem și ce mijloace de expresie pot să te ajute să pătrunzi în lumea aceea. Dacă nu ai cunoștiințe, nu cred că poți rezolva acest lucru. Ceea ce fac eu cu studenții mei, asta fac, nu este nicun secret. Pe lângă faptul că dirijorul trebuie să știe la perfecție ceea ce a scris compozitorul, mai trebuie să înțeleagă  și ce stă în spatele scriiturii aceleia. Să poți să înțelegi ce a vrut să exprime prin muzica aceasta compozitorul și ce mijloace de expresie să găsești tu, ca să fie adecvate. Sigur procesul acesta  necesită mult timp și trebuie să fi atât de îndrăgostit de muzică, încât să-i dăruiești viața ta.

Adriana Telescu – Ce se întâmplă cu un student foarte talentat care dorește să devină dirijor, dar nu poate comunica cu orchestra?

Dumitru Goia – Nu are ce căuta în acest domeniu! Dacă nu poate comunica cu instrumentiștii, nu poate fi dirijor. Pe lângă faptul că tu ești foarte bun muzician, foarte bine pregătit trebuie să știi să comunici cu orchestra. Dacă între tine și orchestră există un zid invizibil, degeaba te ocupi de treaba asta.  Aici, în dirijat, totul este foarte complex. Regizorul, de exemplu în operă a făcut ce a trebuit, a repetat cu ei și la spectacol stă în sală și își freacă mâinile, dar nu poate face nimic, pe când noi la pupitru putem schimba radical lucrurile. Vedeți noi dirijorii suntem și actori, dar înainte de toate există Beethoven, Mozart, Verdi, adică compozitorii. Prima dată trebuie să îi înțelegi pe aceștia și apoi ce ai de făcut tu ca să obții sonoritatea potrivită.

Adriana Telescu– Au venit aici, la Slobozia, mulți tineri din toată lumea care au absolvit diverse școli de dirijat, engleză, italiană, rusă. Spuneți-mi contează școala de dirijat? Contează unde înveți? Știu că dumneavoastră ați făcut conservatorul la Sankt Petersburg, în Rusia.

Dumitru Goia– Sigur contează! Când mie mi-au spus mai mulți muzicieni că trebuie să mă ocup de dirijat, eu credeam că râd de mine. Dar când am făcut armata timp de trei ani, așa era la vremea aceea, acolo s-a întâmplat ceva. Domnul amiral care era comandantul nostru știind că vin de la conservator mi-a dat ca sarcină să îi fac orchestră și cor. În armată ordinul se execută, nu se discută. Așa că am făcut și orchestră și cor, un cor de 120 de persoane. Era la Sevastopol. Timp de trei ani corul condus de mine a luat primul loc într-un concurs al flotelor Uniunii Sovietice la care au participat ansambluri de la Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Caspică , Marea Neagră și Oceanul Liniștit. Concursul s-a ținut la Moscova, iar după competiție mi-am spus în sinea mea că oamenii aveau dreptate, eu trebuie să mă ocup de dirijat. Așa că în ultimul an de armată eu mă interesam deja despre școlile de dirijat din Kiev, Moscova și Leningrad. Și mi-am dat seama că cea mai bună școală era la Leningrad, adică Sankt Petersburg, mai ales că dirijorul meu preferat era Yevgeny Mravinsky. M-am dus acolo ca turist, fără acte, fără nimic, să mă informez. Un prieten care terminase conservatorul din Chișinău și a mers la masterat acolo, m-a ajutat să mă cazez la căminul conservatorului. Acolo am nimerit în cameră cu un băiat care tocmai termina conservatorul la clasa de dirijat orchestră. Acesta a fost violonist, a dat la medicină, a intrat , dar s-a lăsat de medicină și s-a întors la muzică. Avea vreo 35-36 de ani. Eu eram boboc, aveam 22 de ani. Tot povestind noi, el se așează la pian și mă supune la un test: “ să-mi spui din ce tonalitate am plecat și-n ce tonalitate am ajuns!” Mi-a cântat acolo vreo 7, 8 măsuri. Eu zic ai început în la minor și ai terminat în fa diez minor. După ce mi-a mai pus niște întrebări a spus că eu trebuie să dau examen de admitere. Dar era sfârșitul lunii iunie și de la 1 iulie începeau examenele. “Hai cu mine mâine să te prezint profesorului nostru”, a spus el. Acesta mi-a pus întrebări și mi-a testat aptitudinile muzicale.

Adriana Telescu – Aveați școala de muzică, cântați la fagot, nu?

Dumitru Goia – Da, eram fagotist și teoretician. Am făcut și primul an de conservator la teoria muzicii, dar apoi m-au luat în armată. Ca să continui povestea, în după amiaza aceea m-a văzut șeful de catedră de la dirijat. M-a testat și acesta și mi-a spus că trebuie să dau admitere. Dar eu nu aveam actele la mine. M-a luat de mână am coborât la rector în birou, i-a explicat situația mea și i-a spus că dacă este posibil să dau probele necesare și soția să îmi trimită prin poștă documentele, să nu se irosească timpul. Așa au ajuns actele mele de la conservatorul din Chișinău trimise de soție prin poșta rapidă. Eu le-am primit pe data de 5 iulie, dar examenul a fost pe 1 iulie. Așa am intrat la conservator. Ce pot să vă spun? Eu am mari îndoieli până în ziua de azi, punându-mi mereu întrebarea dacă eu am servit muzica așa cum ar fi trebuit. Nu am fost niciodată mulțumit de mine.

Adriana Telescu– Pentru că sunteți un perfecționist. Dar dacă ne uităm pe internet toată lumea îl laudă pe maestrul Dumitru Goia.

Dumitru Goia – Stimată doamnă în România nostră lucrurile stau cam așa. Am venit la Constanța să dirijez Simfonia a IV-a de Brahms. “Maestre ne scuzați, dar nu avem cornul trei, nu avem contrabas, nu avem nu mai știu ce. Dar o să vină de la București în ziua concertului, stați liniștit.” Mi-au spus și numele muzicienilor de la Orchestra Radio din București care trebuiau să vină. Dar în ziua concertului unii au venit, alții nu. Și eu a trebuit să fac simfonia lui Brahms cu un singur contrabasist. Eu de atunci nu am mai călcat la Constanța. Am fost tare, tare supărat. M-am dus la secretarul muzical și i-am spus că dacă știam de dimineață că nu vine un contrabasist eu puteam remedia situația cu unul din violoncele. “De ce m-ai pus pe mine în situația asta?”

Adriana Telescu –  Trecând peste supărarea de la Constanța și întorcându-ne la Slobozia la Concursul de dirijat „Ionel Perlea”, v-aș întreba din punct de vedere calitativ al actului dirijoral cum vi s-a părut această ediție, din 2026?

Dumitru Goia– Sunt trei categorii de participanții, de concurenți. Unii putem spune că sunt deja dirijori. Altă categorie este formată din showmani, cu muzica nu prea au treabă, iar câțiva care au venit doar așa, să încerce. Dar dintre cei veniți din toată lumea sunt câțiva buni. Știți că pe lângă talentul nativ, pe lângă școală mai există și un element care trebuie luat tot timpul în seamă. Numai Dumnezeu știe cum se vor simți ei în timpul concertului, ca să îl poată  duce la bun sfârșit.

Adriana Telescu– E valabil în toate domeniile de activitate.

Dumitru Goia– Dar de tine depinde cum îi conduci pe cei 100 de muzicieni care stau în fața ta. Ai o responsabilitate enormă.

AT– Cât de mult contează pentru cei veniți aici, premiul acesta? Reprezintă el o rampă de lansare pentru un tinerii dirijori?

Dumitru Goia – Sigur din punct de vedere al carierei, sigur că este important . Deși eu întotdeauna am fost foarte departe de lucrurile acestea. Cu alte cuvinte eu cred că dacă faci o treabă bună, oamenii te vor aprecia. Eu de exemplu, după ce am terminat studiile, m-au trimis la Opera din Chișinău. Opt stagiuni am lucrat acolo după care am mers la studii post universitare la Viena și când am revenit peste un an, m-au mutat ca prim dirijor la Filarmonica din Chișinău.

AT– La momentul actual mai predați la Universitatea de Muzică din București?

Dumitru Goia – Nu,după ce guvernul actual a interzis cumulul de pensie cu salariul, am renunțat.

AT– Ce sfat i-ați da unui tânăr dirijor?

Dumitru Goia – Să servească MUZICA.

AT– Mulțumesc frumos maestre!

 

                                                      Adriana Telescu/UZPR Caraș Severin

 Biografia și Sursa foto: Internet

20 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri culturale bănățene. În dialog cu dr. Ioan Sporea (Timișoara / Sasca Montană).

Expoziție de fotografii cu frumusețile naturale din zona Sascăi Montane, autor dr. Ioan Sporea.

 

 

 

20. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Banater Kulturdialoge mit Dr. Ioan Sporea (Temeswar / Deutsch-Saska).

Fotoausstellung mit Naturschönheiten aus der Umgebung von Deutsch-Saska, Autor: Dr. Ioan Sporea.

 

18 august 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

Expoziție de artă plastică Camelia Tasici, membru al Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” și al Galeriei K3  Satteins – Academia de Artă a Landului Vorarlberg / Austria, Cercul de pictură „Malgrund / der Kunst & Kultur Club”.

 

 

18. August 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin, Reschitza:

Kunstausstellung Camelia Tasici, Mitglied von „Deutsche Kunst Reschitza“ und Galerie K3 Satteins – Kunstakademie des Landes Vorarlberg / Österreich, Kunstkreis „Malgrund / der Kunst & Kultur Club“.

 

18 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Memoria locului (partea a II-a) cu dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și Bogdan Andrei Mihele:

• Balint Miklós (*1886, Szentmártonkáta / Ungaria – †1944, Budapesta): în 1905 devine, prin concurs, conducătorul Direcției ateliere la uzinele reșițene ale StEG până în anul 1934, sub conducerea sa construindu-se fabrica de roți dințate, se asimilează fabricația de tunuri și muniție, se pun bazele fabricației de mașini electrice, se realizează podurile mari peste Tisa, Mureș, Sava și se reface podul peste brațul Borcea, se construiește fabrica de locomotive cu abur (1922), se începe fabricația de serie a acestora (1925), rămânând timp de doi ani, după pensionare (1934) consilier tehnic al directorului Alexandru Popp);
• Silviu Bordan (*16 septembrie 1912, Lugoj – †3 iulie 1996, Reșița): angajat al UDR din 1935, proiectează în 1941 fabrica de mașini (secția motoare Diesel de mai târziu), conduce secția în perioadele 1941 – 1947 și 1947 – 1948), pune bazele prelucrării automate a datelor prin folosirea tehnicii de calcul, coordonează realizarea monografiei uzinelor reșițene, apărută în 1971;
• Carol Loncear (*14 aprilie 1917, Bocșa – †27 iunie 1991, Bocșa): inginer, înrudit pe linie maternă cu Corneliu Diaconovici; în 1948 este directorul UDR – Întreprindere Naționalizată, ulterior, ministru adjunct și ministru al industriei grele; între 1962 și 1964 este întemnițat; revenit la Bocșa, coordonează realizarea podului Giurgeni – Vadu Oii; în perioada 1969 – 1974 este consilier al directorului general al Grupului de Uzine Reșița; de numele lui se leagă înființarea Institutului de Subingineri Reșița (1971).

 

18. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Das Gedächtnis des Ortes (Teil II) mit Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță und Bogdan Andrei Mihele:

–           Miklós Balint (*1886, Szentmártonkáta / Ungarn – †1944, Budapest): gewann 1905 einen Wettbewerb um die Leitung der Werkstätten-Verwaltung der StEG-Werke in Reschitza, eine Position, die er bis 1934 innehatte; unter seiner Führung wurden das Zahnradwerk errichtet, die Fertigung von Kanonen und Munition aufgenommen, die Grundlagen für die Produktion elektrischer Maschinen geschaffen, bedeutende Brücken über die Flüsse Theiß, Marosch und Save gebaut (sowie die Brücke über den Borcea-Arm der Donau wiederaufgebaut), die Dampflokomotiven-Fabrik errichtet (1922) und die Serienproduktion von Lokomotiven gestartet (1925); nach seinem Ausscheiden aus dem aktiven Dienst im Jahr 1934 blieb er noch zwei Jahre lang als technischer Berater für Direktor Alexandru Popp tätig;

–           Silviu Bordan (*16. September 1912, Lugosch – †3. Juli 1996, Reschitza): ab 1935 bei UDR beschäftigt; 1941 entwarf er das Maschinenwerk (aus dem später die Abteilung für Dieselmotoren hervorging) und leitete diese Abteilung von 1941 bis 1947 sowie erneut von 1947 bis 1948; er legte den Grundstein für die automatisierte Datenverarbeitung mittels Rechentechnik und koordinierte die Erstellung der 1971 veröffentlichten Monografie über die Werke von Reschitza;

–           Carol Loncear (*14. April 1917, Bokschan – †27. Juni 1991, Bokschan): Ingenieur, mütterlicherseits verwandt mit Corneliu Diaconovici; 1948 fungierte er als Direktor von UDR (inzwischen ein verstaatlichtes Unternehmen) und wurde später stellvertretender Minister sowie Minister für Schwerindustrie; zwischen 1962 und 1964 war er inhaftiert; nach seiner Rückkehr nach Bokschan koordinierte er den Bau der Brücke Giurgeni – Vadu Oii; von 1969 bis 1974 war er als Berater des Generaldirektors der Industriegruppe Reschitza tätig; auch die Gründung des Instituts für Betriebsingenieure in Reschitza (1971) ist mit seinem Namen verbunden.

 

18 august 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

Expoziție de artă plastică Camelia Tasici, membru al Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” și al Galeriei K3  Satteins – Academia de Artă a Landului Vorarlberg / Austria, Cercul de pictură „Malgrund / der Kunst & Kultur Club”.

 

 

18. August 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin, Reschitza:

Kunstausstellung Camelia Tasici, Mitglied von „Deutsche Kunst Reschitza“ und Galerie K3 Satteins – Kunstakademie des Landes Vorarlberg / Österreich, Kunstkreis „Malgrund / der Kunst & Kultur Club“.

 

18 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Memoria locului (partea a II-a) cu dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și Bogdan Andrei Mihele:

• Balint Miklós (*1886, Szentmártonkáta / Ungaria – †1944, Budapesta): în 1905 devine, prin concurs, conducătorul Direcției ateliere la uzinele reșițene ale StEG până în anul 1934, sub conducerea sa construindu-se fabrica de roți dințate, se asimilează fabricația de tunuri și muniție, se pun bazele fabricației de mașini electrice, se realizează podurile mari peste Tisa, Mureș, Sava și se reface podul peste brațul Borcea, se construiește fabrica de locomotive cu abur (1922), se începe fabricația de serie a acestora (1925), rămânând timp de doi ani, după pensionare (1934) consilier tehnic al directorului Alexandru Popp);
• Silviu Bordan (*16 septembrie 1912, Lugoj – †3 iulie 1996, Reșița): angajat al UDR din 1935, proiectează în 1941 fabrica de mașini (secția motoare Diesel de mai târziu), conduce secția în perioadele 1941 – 1947 și 1947 – 1948), pune bazele prelucrării automate a datelor prin folosirea tehnicii de calcul, coordonează realizarea monografiei uzinelor reșițene, apărută în 1971;
• Carol Loncear (*14 aprilie 1917, Bocșa – †27 iunie 1991, Bocșa): inginer, înrudit pe linie maternă cu Corneliu Diaconovici; în 1948 este directorul UDR – Întreprindere Naționalizată, ulterior, ministru adjunct și ministru al industriei grele; între 1962 și 1964 este întemnițat; revenit la Bocșa, coordonează realizarea podului Giurgeni – Vadu Oii; în perioada 1969 – 1974 este consilier al directorului general al Grupului de Uzine Reșița; de numele lui se leagă înființarea Institutului de Subingineri Reșița (1971).

 

18. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Das Gedächtnis des Ortes (Teil II) mit Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță und Bogdan Andrei Mihele:

–           Miklós Balint (*1886, Szentmártonkáta / Ungarn – †1944, Budapest): gewann 1905 einen Wettbewerb um die Leitung der Werkstätten-Verwaltung der StEG-Werke in Reschitza, eine Position, die er bis 1934 innehatte; unter seiner Führung wurden das Zahnradwerk errichtet, die Fertigung von Kanonen und Munition aufgenommen, die Grundlagen für die Produktion elektrischer Maschinen geschaffen, bedeutende Brücken über die Flüsse Theiß, Marosch und Save gebaut (sowie die Brücke über den Borcea-Arm der Donau wiederaufgebaut), die Dampflokomotiven-Fabrik errichtet (1922) und die Serienproduktion von Lokomotiven gestartet (1925); nach seinem Ausscheiden aus dem aktiven Dienst im Jahr 1934 blieb er noch zwei Jahre lang als technischer Berater für Direktor Alexandru Popp tätig;

–           Silviu Bordan (*16. September 1912, Lugosch – †3. Juli 1996, Reschitza): ab 1935 bei UDR beschäftigt; 1941 entwarf er das Maschinenwerk (aus dem später die Abteilung für Dieselmotoren hervorging) und leitete diese Abteilung von 1941 bis 1947 sowie erneut von 1947 bis 1948; er legte den Grundstein für die automatisierte Datenverarbeitung mittels Rechentechnik und koordinierte die Erstellung der 1971 veröffentlichten Monografie über die Werke von Reschitza;

–           Carol Loncear (*14. April 1917, Bokschan – †27. Juni 1991, Bokschan): Ingenieur, mütterlicherseits verwandt mit Corneliu Diaconovici; 1948 fungierte er als Direktor von UDR (inzwischen ein verstaatlichtes Unternehmen) und wurde später stellvertretender Minister sowie Minister für Schwerindustrie; zwischen 1962 und 1964 war er inhaftiert; nach seiner Rückkehr nach Bokschan koordinierte er den Bau der Brücke Giurgeni – Vadu Oii; von 1969 bis 1974 war er als Berater des Generaldirektors der Industriegruppe Reschitza tätig; auch die Gründung des Instituts für Betriebsingenieure in Reschitza (1971) ist mit seinem Namen verbunden.

 

O fotografie și un livret militar  – ferestre spre Marele Război
Anumite obiecte moștenite au proprietatea tăcută de a opri timpul în loc și de a purta peste veacuri ecoul unor vieți trăite în vremuri de pace sau, adeseori, de cumpănă – așa cum au fost anii zbuciumați ai secolului trecut, marcat de două mari conflagrații mondiale.
Recent, am descoperit în arhiva familiei mele două astfel de mărturii materiale, ambele îngălbenite de ani: o fotografie de grup și o carte de plată militară (Zsoldkönyv). Aceste mărturii deschid o fereastră directă spre una dintre cele mai mari drame ale istoriei moderne și spre chipul străbunicului meu, Constantin (maghiarizat Szilárd) Blidariu, participant direct la prima mare conflagrație a secolului XX.
Prima piesă de arhivă este un  livret militar maghiar purtând numărul de serie 19002. Filele sale îngălbenite păstrează amprenta birocrației riguroase a Armatei Austro-Ungare. Pe coperta interioară, scrisă cu o cerneală ce a înfruntat timpul în mod uimitor, apare înregistrarea oficială a soldatului: Blidariu Szilárd. Documentul poartă antetul și ștampilele unităților în care a fost înregimentat: Batalionul 8 de Infanterie de Rezervă Regal Maghiar (M. kir. 8. honvéd pótzászlóalj) și Compania/Escadronul 3 de Husari de Rezervă (M. kir. 3. honvéd huszár pótszázad).
Participarea străbunicului meu la Marele Război sub uniforme imperiale s-a înscris în continuitatea unei lungi și mândre tradiții militare: cea a grănicerilor bănățeni. Provenind din localitatea Plugova *¹ (atestată la 1439 ca Plwgoua, redenumită oficial Ékes în 1912 în Comitatul Caraș-Severin, vatră veche ce a aparținut de Batalionul Županek și ulterior de Compania Mehadia din Regimentul de Grăniceri Olah-Bănățean), străbunicul făcea parte din această mare familie a străjerilor de hotar. Acești oameni erau deprinși din generație în generație cu rigoarea disciplinei și cu simțul datoriei. Pentru românii din neamurile grănicerești, trimiterea pe front a reprezentat o datorie dar și un tribut greu de sânge: o luptă purtată adesea sub falduri străine, dar trăită cu conștiința neclintită a propriei identități. Privit astfel, livretul devine carnetul de identitate al unui om smuls din tinda casei și aruncat în vâltoarea celei mai sângeroase înfruntări pe care o cunoștea omenirea până atunci.
O precizare demnă de analiză în acest context privește transpunerea numelui său. O privire atentă asupra livretului dezvăluie o realitate complexă a Banatului de la începutul secolului XX: străbunicul, cunoscut în familie drept Constantin, figurează în actele oficiale austro-ungare ca Szilárd. Această dualitate nu a fost o coincidență, ci efectul politicilor de maghiarizare din ultimele decenii ale imperiului, când prenumele românești erau transpuse în variante semantice sau fonetice aprobate. Cazul este grăitor etimologic: prenumele Constantin provine din latinescul constans („constant”, „ferm”, „statornic”), iar în limba maghiară cuvântul szilárd înseamnă exact același lucru – „solid”, „ferm” sau „statornic”. Printr-o echivalare funcțională în cancelarii, Constantin Blidariu a devenit în actele Honvedimii Blidariu Szilárd. Cu toate acestea, în ciuda modificărilor din registre, identitatea sa profundă, credința și apartenența la comunitatea românească din Banat au rămas neatinse.
Cel de-al doilea document – fotografia de grup – completează vizual această filă de istorie. Într-un cadru sobru, camarazii poziționează armele spre obiectivul aparatului de fotografiat. În primul rând, în partea stângă a privitorului, îngenuncheat și ținând pușca în poziție verticală, se află străbunicul Constantin.
Privirea sa fermă este puntea de legătură între micro-istoria familiei și marele tablou geopolitic al luptelor purtate în Defileul Dunării și pe fronturile Europei Centrale. Poziția sa diferită de restul camarazilor – regulamentară de repaus, cu patul armei la sol (cunoscută în instrucția de front drept „la picior”) – indică faptul că el conducea sau supraveghea exercițiul acelei grupe, menținând o postură formală de instrucție în timp ce restul executau poziția de tragere. În general, militarii plasați în flancurile unei formații aveau rolul de ghid, gradați (caporali sau sergenți) ori responsabili cu alinerea.
Unitatea militară: Batalionul 8 de Rezervă Honvezi (Lugoj – Orșova)
Pe măsura escaladării Marelui Război, mașinăria militară a Imperiului Austro-Ungar a depins în mod critic de capacitatea de mobilizare a structurilor sale teritoriale de rezervă. Pentru românii din sudul Banatului, această realitate s-a întrupat în activitatea Batalionului 8 de Rezervă al Honvezilor Regali Maghiari (M. kir. 8. honvéd pótzászlóalj), unitate subordonată Regimentului 8 de Infanterie Honvezi din Lugoj (Lugosi 8. honvéd gyalogezred).
Rolul principal al unui batalion de rezervă (pótzászlóalj) era clar definit: recrutarea, instrucția de bază a tinerilor înrolați și formarea periodică a marș-batalioanelor menite să completeze pierderile masive de pe front.
Regimentul 8 de la Lugoj își extrăgea efectivele din comitatele Caraș-Severin (Krassó-Szörény) și Timiș (Temes). În consecință, un procent covârșitor – adesea de peste 70% – era format din români bănățeni, alături de etnici germani și maghiari. Majoritatea recruților români din zona muntoasă proveneau din familii cu o lungă tradiție militară moștenită de la vechiul Regiment 13 de Grăniceri de la Caransebeș. Militarii bănățeni aduceau în cazărmile din Lugoj și Orșova o rigoare nativă, deprinderea mânuirii armelor și o disciplină cultivată de generații, trăind totodată tragedia identitară de a jura credință unei coroane străine.
Spre deosebire de alte unități de rezervă ce activau doar în spatele frontului, Batalionul 8 a primit rapid misiuni operative directe în sectorul strategic al Cazanelor Dunării, constituind un comandament separat la graniță: M. kir. 8. honvéd pótzászlóalj orsovai különítmény parancsnoksága (Comandamentul Detașamentului Special Orșova).
Misiunile principale ale acestui detașament au vizat:
Paza și securizarea frontierei: Monitorizarea strictă a liniei râului Cerna și a punctului de graniță triplu (Triplex Confinium), unde se întâlneau Austro-Ungaria, Regatul României și Regatul Serbiei.
Sprijinirea pozițiilor fortificate: Asigurarea logisticii, pazei și infanteriei de sprijin pentru bateriile de artilerie austro-ungare amplasate pe stâncile Cazanelor Mari și Mici.
Controlul navigației și al punctelor cheie: Supravegherea sectorului fluvial și paza Insulei Ada Kaleh, pentru a împiedica acțiunile de spionaj și blocarea navigației pe Dunăre.
Militarii români înregimentați în Batalionul 8 au trăit o stare continuă de tensiune psihologică. Cei trimiși spre frontul din Galiția înfruntau rigorile bătăliilor împotriva armatelor țariste, în timp ce militarii rămași la Orșova priveau peste râul Cerna spre Regatul României. Autoritățile imperiale au impus o cenzură drastică asupra corespondenței de campanie (Feldpost), toate scrisorile purtând ștampila ovală a comandamentului din Orșova. Românii bănățeni au învățat însă să ocolească vigilența cenzorilor, folosind un limbaj metaforic pentru a-și exprima dramele și teama de a nu fi trimiși să luptă împotriva fraților de peste graniță.
În această atmosferă de incertitudine a servit și străbunicul Constantin (Szilárd) Blidariu, purtând în suflet moștenirea grănicerilor bănățeni și lăsând în urmă o mărturie directă a acelor timpuri zbuciumate.

Scena operativă: Cazanele Dunării și Valea Cernei (1914–1916)
În dinamica geopolitică a Marelui Război, sectorul Orșova – Valea Cernei a reprezentat un punct nevralgic. Pentru Austro-Ungaria, stăpânirea acestui defileu montan și fluvial însemna controlul uneia dintre cele mai importante artere logistice din Europa Centrală și de Sud-Est.
În primii doi ani ai conflagrației (1914–1915), deși Regatul României și-a menținut neutralitatea, zona Orșovei a funcționat sub un regim de strictă alertă militară. Motivele erau evidente: Chiar în apropiere de Orșova se întâlneau hotarele a trei state – Imperiul Austro-Ungar, Regatul României și Regatul Serbiei (Triplex Confinium). Din prima zi a războiului, Serbia s-a aflat în stare de ostilitate directă cu Viena, transformând malul drept al Dunării într-un front activ.
Un al doilea motiv este asigurarea securității căii fluviale a Cazanelor. Austro-Ungaria trebuia să asigure cu orice preț navigabilitatea Dunării prin sectoarele înguste ale Cazanelor Mari și Cazanelor Mici, împiedicând bateriile de artilerie sârbești de pe malul opus (zona Tekija / Podgorac) să blocheze convoaiele fluviale de aprovizionare.
Nu în ultimul rând, asigurarea pazei graniței pe Cerna, reprezintă un element la fel de important: detașamentul special de la Orșova (Orsovai Különítmény), din care făceau parte trupele Batalionului 8 de Rezervă, avea misiunea permanentă de a patrula de-a lungul râului Cerna pentru a opri contrabanda, trecerile ilegale și acțiunile de spionaj înspre și dinspre România.
Relieful montan oferea avantaje defensive uriașe, iar geniștii austro-ungari au transformat promontoriile din jurul Orșovei într-un sistem fortificat:

1. Bateriile din Cazane: Pe abrupturile calcaroase ale Ciucarului Mare și în grotele naturale din Cazanele Dunării au fost amplasate baterii de artilerie grea și posturi de observație disimulate, destinate să domine și să acopere complet cursul apei.

2. Complexul defensiv de pe Muntele Alion: Alionul, care străjuia și domina direct orașul Orșova, a fost pânzeit cu o rețea complexă de tranșee săpate direct în piatră, adăposturi betonate pentru mitraliere și rețele de sârmă ghimpată.

3. Avanpostul Ada Kaleh și monitoarele fluviale: Insula Ada Kaleh și navele blindate de război (monitoarele dunărene) foloseau Orșova ca bază logistică, oferind sprijin de foc mobil pe apă.
Bătălia de la Orșova și confruntările din toamna anului 1916
Liniștea de la frontieră s-a spulberat în noaptea de 27 spre 28 august 1916, când România a intrat în război. Prin ofensiva Grupului Cerna (28 august – 4 septembrie 1916), trupele române din cadrul Diviziei 1 Infanterie, sub comanda generalului Ion Dragalina, au lansat un atac energic. După lupte dure la baionetă și bombardamente grele asupra pozițiilor de pe Muntele Alion, Ozoina și Drenec, românii au eliberat Orșova, împingând trupele austro-ungare și germane în lungul Văii Cernei, spre Mehadia și Băile Herculane.
A urmat Prima Bătălie de la Orșova (1–4 octombrie 1916), când trupele Puterilor Centrale au încercat o contraofensivă puternică, însă defensiva organizată de generalul Dragalina a rezistat eroic. Flancul de la Dunăre a cedat abia la mijlocul lunii noiembrie 1916, când ofensiva germană condusă de generalul Erich von Falkenhayn a străpuns trecătorile Carpaților (Jiul și Turnu Roșu). Amenințat de încercuire, Grupul Cerna s-a retras din Orșova după lupte dramatice purtate între 11 și 13 noiembrie.
În tot acest vârtej al confruntărilor, soldații români bănățeni mobilizați în unitățile austro-ungare au trăit drama cumplită de a fi prinși între moștenirea lor de grăniceri, jurământul militar imperial și durerea de a-și vedea frații de neam venind de peste Cerna în numele idealului național.

Înainte de a rezuma și a oferi concluziile finale, aș dori să zăbovim puțin asupra acestei fotografii de epocă pentru a evidenția câteva detalii ce le consider reprezentative, atât marturii asupra autenticității dar și pentru a contura o imagine vizuală a epocii și a momentului istoric.
Dacă livretul militar (Zsoldkönyv) constituie dovada scrisă a stagiului militar, fotografia istorică de grup oferă o mărturie vizuală directă și vie a chipurilor celor care au purtat pe umeri greul Marelui Război.
Fotografia surprinde un grup de 13 soldați din Batalionul 8 de Rezervă Honvezi, pozând în curtea unei cazărmi sau a unei clădiri oficiale folosite ca garnizoană. Poziționarea lor este riguros orchestrată pentru a reflecta spiritul de corp și gata de luptă al trupei: un rând în picioare în spate, iar în față, militarii îngenuncheați cu armele pregătite.
Conform documentelor foto și a datelor istorice moștenite de familie și corelării cu actele militare deținute, străbunicul Constantin (Szilárd) Blidariu este poziționat în primul rând, în partea stângă (primul din stânga jos). Spre deosebire de camarazii săi din rândul din față, care țin armele transversal în poziție de tragere, el ține pușca orientată vertical, cu mână fermă pe țeavă. Privirea sa directă, senină dar hotărâtă, captează atenția privitorului și transmite o demnitate nativă, tipică militarilor din comunitățile grănicerești ale Banatului Montan.
Imaginea oferă unele detalii tehnico-militare potențial valoroase pentru istorici și pasionați de figurație istorică, dintre care putem identifica uniforma de campanie (Hechtgrau / Feldgrau): Soldații poartă uniforma standard a trupelor de honvezi din perioada 1914–1916. Se observă vestoanele (Waffenrock) cu nasturi acoperiți, capelele de campanie (Feldkappe) specifice armatei austro-ungare și ranițele din piele sau pânză purtate în spate.
De asemenea, pușca Steyr Mannlicher M1895 (M.95): Toți militarii din imagine sunt înarmați cu pușca cu repetiție Mannlicher M1895, armamentul standard de infanterie al armatei comune (k.u.k.) și al Honvedimii. Această armă, renumită pentru închizătorul său cu mișcare rectilinie (straight-pull action), permitea o cadență de tragere ridicată pentru acea epocă.
Un alt element esențial în interpretare este baioneta montată la armă: armele din primul rând au montate baionetele lungi de tip M1895. Acest detaliu subliniază caracterul operativ al subunității – soldații sunt pregătiți nu doar pentru serviciul de pază și garnizoană la Orșova, ci și pentru confruntarea directă, corp la corp.
Această fotografie nu este doar un simplu instantaneu de grup, ci o adevărată „icoană de familie” care conservă chipul străbunicului meu și al camarazilor săi, într-un moment de cumpănă al istoriei universale.
În final, că o concluzie a tuturor celor consemnate, privite la peste un secol de la desfășurarea evenimentelor, aceste două documente reprezintă piese fundamentale din puzzle-ul identitar al Banatului Montan și din istoria personală a familiei noastre.
Destinul străbunicului Constantin (Szilárd) Blidariu sintetizează întreaga dramă a generației sale: maghiarizarea numelui în actele oficiale, mobilizarea sub falduri imperiale străine – purtând totodată în suflet rigoarea moștenită de la vechii grăniceri bănățeni – și serviciul credincios și greu în zona de graniță de la Orșova și Cazanele Dunării.
Prin recuperarea acestui gen de mărturii de arhivă, prin analizarea și punerea lor în valoare, săvârșim un act necesar de restituire istorică și morală. Păstrând vie memoria strămoșilor, nu doar îi cinstim pe ei, ci ne înțelegem mai bine rădăcinile bănățene și transmitem mai departe mărturia unei moșteniri de demnitate, jertfă și credință.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

(Surse bibliografice folosite: Arhiva de familie Vlaicu (Blidariu); Istoria militară a poporului român, vol. V, Ed. Militară, 1989; C. Albert, Scena scrisorilor din Marele Război; Monografiile istorice ale localității Plugova/Ékes; Românii din Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș în Primul Război Mondial, Ancheta ASTREI.  „Tablourile nominale”
Ioan Popa, Sibiu, 2021) (https://www.academia.edu)
https://hu.wikipedia.org/wiki/Kezd%C5%91lap
https://www.academia.edu/10451690/Scrisori_din_Marele_Razboi)

Nota*1: Numele Plugova a fost menționat pentru prima dată într-un document din 1439 sub forma Plwgoua în districtul Myhald , ca moșie a familiei Csorna. În 1439 este menționat ca Plugova, iar în 1913 ca Ekés („plug”-rom.).
-În 1439, regele Albert, ca o nouă donație, i-a inclus pe Mihály și Balázs Csornai în moșia sa din Plugova, Csorna, Toplecz și alte sate din districtul Miháld. În 1540, soția lui István Simonfy, Borbála, a donat partea ei din moșie ginerelui său, Mátyás Dorka. La mijlocul anilor 1500, aceasta făcea parte din moșia lui Miklós și Ferenc Berta și a soției lui György Gámán, Katalin, care au negociat moșiile lor. În 1699, era deja trecută în lista moșiilor de trezorerie.
-Conform recensământului dintre 1690 și 1700, aparținea districtului Mehádia, iar în 1717 districtului Orșova, cu 32 de case. La momentul organizării regiunii de pază militară de frontieră , era unul dintre primele 35 de sate, din care s-a format batalionul Županek în 1769, iar apoi a aparținut companiei Mehádia a regimentului de graniță Oláhbánság .
-În 1891, Pallas Nagy Lexikona scria despre așezare: „Plugova, un mic sat din districtul Orșova din comitatul Krasnodar, cu 1.057 de locuitori vlahi”.
-Înainte de Tratatul de la Trianon, aparținea districtului Orșovai din comitatul Krassó-Szörény . În 1910, din 1.295 de locuitori, 13 erau maghiari și 1.279 erau români. Dintre aceștia, 1.283 erau ortodocși greci.
-Denumirea sa istorică maghiară a fost oficial Ekés (,,Ekés”=,,Plug”-magh.) până în anul 1912.

Peste 30 de organizații de presă locale din SUA, care dețin în total 400 de publicații, au dat în judecată OpenAI și Microsoft din cauza colectării și utilizării neautorizate a conținutului lor în cadrul serviciilor ChatGPT și Copilot. De partea cealaltă, ziarul brazilian Folha este doar una dintre publicațiile care au soluționat pe cale amiabilă procesul intentat împotriva OpenAI, semnând un acord cu creatorul ChatGPT, la scurt timp după anunțarea unei înțelegeri separate cu Google; CNN a dat în judecată Perplexity, invocând utilizarea neautorizată a conținutului său protejat prin drepturi de autor, iar News Corp, proprietarul Wall Street Journal, a semnat un acord în valoare de aproximativ 50 milioane de dolari pe an, prin care permite companiei Meta să utilizeze conținutul său în produsele bazate pe inteligență artificială. Pe scurt, marile organizații media abordează diferit inteligența artificial antrenată de conținutul lor: începând cu sfârșitul anului 2023, au fost intentate aproximativ o duzină de procese împotriva OpenAI, inițiate de diverse entități, în frunte cu The New York Times, dar și lista acordurilor încheiate cu companii de inteligență artificială continuă să se extindă constant; aceste înțelegeri includ, de regulă, utilizarea conținutului editorilor ca sursă de referință pentru interogările utilizatorilor în instrumente, dar și oferirea accesului la tehnologia respectivă pentru ca editorii să își poată dezvolta propriile produse.

O listă cu marii editori care au dat în judecată platformele de inteligență artificial include Reddit vs Perplexity, SerpApi, Oxylabs and AWMProxy, News Corp vs Brave AI, Encyclopedia Britannica vs OpenAI, Chicago Tribune vs Perplexity, US News & World Report vs OpenAI, Yomiuri Shimbun vs Perplexity, News/Media Alliance vs Cohere, Indian news publishers vs OpenAI, The Center for Investigative Reporting vs OpenAI și Microsoft, AlterNet vs OpenAI, The New York Times vs OpenAI și Microsoft, Getty Images vs Stability AI.

De partea cealaltă, printre organizațiile media care au semnat acorduri cu creatorii de sisteme de inteligență artificială pot fi consemnate News/Media Alliance (Bria), News Corp (Meta), Reach (Amazon), The Guardian, The Washington Post și Financial Times (Google), People Inc (Microsoft),  Le Monde (Perplexity), Shutterstock (Synthesia), Agence France-Press (Mistral), Associated Press (Google), Axios (OpenAI), The Independent, LA Times (Perplexity), Sky News (Prorata.ai), Reuters (Meta), Time, Der Spiegel, Fortune, Texas Tribune (Perplexity), The Atlantic (OpenAI).

În 2024, potrivit pressgazette.co.uk, s-a relatat că OpenAI oferea organizațiilor de știri sume cuprinse între 1 și 5 milioane de dolari pe an pentru a licenția conținutul lor protejat prin drepturi de autor în scopul antrenării modelelor sale – deși acordul încheiat cu News Corp ar fi avut o valoare de peste… 250 de milioane de dolari pe o perioadă de cinci ani.

Foto: pixabay.com

17 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Memoria locului (partea I) cu dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și pr. dr. Cristian Rădulescu:

• Robert Toth (*1856, Reșița – †1913, Reșița): din 1888 conduce Fabrica de poduri a StEG Reșița, sub conducerea lui, fabricându-se aici podurile de pe Sava, Mureș (Arad), Cerna, Timiș, Criș, Vah (Slovacia), Ipel, podul rutier Tokay peste Tisa, podurile basculante de la Becicherecu Mare, Podul „Ancora de Aur” = „Ștefan cel Mare“ Timișoara, canalul Fontanka din Sankt Petersburg;
• Mihalik Alexander = Sándor (*15 ianuarie 1869, Spisská Nová Ves – †26 iunie 1940, Budafok – Ungaria): învățător, autorul primei Istorii a Reșiței (1896);
• Protopop dr. Iosif Ieremia (*31 decembrie 1895, Câlnic – †25 noiembrie 1966, Reșița): cel care a inițiat ridicarea Bisericii Ortodoxe Române „Adormirea Maicii Domnului” (Catedrala de la Muncitoresc) în 1938, de la finalizarea căreia se împlinesc 85 de ani (1941 – 2026).

 

 

 

17. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Das Gedächtnis des Ortes (Teil I) mit Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță und Pfr. Dr. Cristian Rădulescu:

–           Robert Toth (*1856, Reschitza – †1913, Reschitza): leitete ab 1888 die Brückenfabrik der StEG in Reschitza; unter seiner Führung fertigte das Werk Brücken über die Flüsse Save, Marosch (Arad), Tscherna, Temesch, Kreisch, Waag (Slowakei) und Eipel sowie die Straßenbrücke von Tokaj über die Theiß, die Klappbrücken in Großbetschkerek, die „Goldener-Anker“-Brücke = „Ștefan cel Mare“-Brücke in Temeswar und die Brücke über den Fontanka-Kanal in Sankt Petersburg;

–           Mihalik Alexander = Sándor  (*15. Januar 1869, Spišská Nová Ves – †26. Juni 1940, Budafok / Ungarn ): Lehrer, Verfasser der ersten Monographie von Reschitza (1896);

–           Protopope Dr. Iosif Ieremia (*31. Dezember 1895, Câlnic – †25. November 1966, Reschitza): Initiator des Baus der rumänisch-orthodoxen Kirche „Entschlafung der Mutter Gottes“ (der sogenannten Kathedrale im Arbeiterheim-Stadtviertel) im Jahr 1938. 85 Jahre seit der Vollendung, 1941 – 2026.