1 iulie 2026, ora 18.00, Salonul de Artă și Industrie Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

255 de ani de la aprinderea primelor două furnale la Reșița, „Josephus” și „Franziskus”, 3 iulie 1771 – momentul 0 a ceea ce astăzi este Reșița.

100 de ani, de când Reșița a devenit prin decret regal, comună urbană.

Vernisarea expoziției „Proiectând Reșița. Planuri, schițe și idei”, concepere: dr. Ada Cruceanu-Chisăliță, Andrei Florin Bălbărău, Ioana Ciolea și Bogdan Andrei Mihele.

Memoria orașului pe peliculă. Filme ale cinecluburilor reșițene.

 

 

 

 

1. Juli 2026, 18:00 Uhr, Kunst- und Industrie-Salon Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

255 Jahre, seitdem am 3. Juli 1771 in Deutsch-Reschitza deutsche, aus Bokschan hierher versetzte Schmelzer, die Hochöfen „Josephus” und „Franziskus” anbliesen, die Geburtsstunde der Industrie in Reschitza.

100 Jahre, seit Reschitza durch königlichen Erlass eine Stadtgemeinde wurde.

Vernissage der Ausstellung „Proiectând Reșița. Planuri, schițe și idei” (= „Reschitza entwerfend. Pläne, Skizzen und Ideen“), Konzeption: Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță, Andrei Florin Bălbărău, Ioana Ciolea und Bogdan Andrei Mihele.

Die Erinnerung an die Stadt im Film. Filme der Reschitzaer Filmclubs.

 

30 iunie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: profesorul și autorul dr. Rudolf Gräf. Tematica: Reșița industrială, secolele XVIII și XIX.

 

 

 

30. Juni 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Rudolf Gräf, Hochschulprofessor und Herausgeber von Büchern. Themata der Konferenz: Reschitza und die Industrie im XVIII. und XIX. Jahrhundert.

 

 de eCronica

 29/06/2026

Această întreprindere culturală poate deschide nesperate legături între academiile suedeză și română

Daniel Botgros

În anul în care Academia Română, ca for superior de cultură al națiunii, aniversează 160 de ani de existență, cea mai frumoasă punte de legătură cu Academia Premiului Nobel pentru Literatură considerăm că s-a realizat prin intermediul unei cărți monumentale despre Alfred Nobel, tradusă în limba română de către dr. Attila Varga. Dr. Atilla Varga este originar din Reșița, Ambasador Cultural al Academiei Române în Suedia, Visiting Researcher la Oxford Brookes University, Cercetător Științific Gr. I la Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, cel mai vechi institut de istorie din România.

Cum ați ajuns să traduceți în limba română cea mai importantă carte despre Alfred Nobel din toate timpurile, scrisă chiar de către academicianul Ingrid Carlberg, Secretar Permanent al Academiei Suedeze, cea care, din începând de anul acesta, va anunța, în toată lumea, următorele Premii Nobel pentru Literatură?

În calitate de cercetător științific gradul I la Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, cel mai vechi institut de istorie din România, pot aplica, în fiecare an, la programul de schimb interacademic pe care Academia Română îl derulează cu Academia Regală de Litere, Istorie și Antichități din Stockholm. Eu, personal, m-am conectat la acest program în urmă cu 14 ani. Am ales să merg, în fiecare an, în capitala Premiilor Nobel, deoarece mi-am dorit tot timpul să studiez Arhiva Comisiei Nobel pentru Literatură și, firește, faimoasa Bibliotecă Nobel, creată în anul 1901. Acolo se întrunește Comisia Nobel care analizează dosarele candidaților la marea distincție mondială. Într-o zi, pe când mă aflam chiar în Biblioteca Nobel, am găsit o lucrare monumentală, de peste 700 de pagini, despre Alfred Nobel, scrisă de Academician Ingrid Carlberg, Secretarul Permanent al Academiei Suedeze, cea care, începând cu data de 1 iunie a anului curent, va anunța în întreaga lume următoarele Premii Nobel pentru Literatură. Fiind musafir al Academiei Regale, mi-am permis să îi scriu acesteia un e-mail în care m-am prezentat și i-am cerut permisiunea de a traduce în limba română cartea ei, sugestiv intitulată: „Nobel. Enigmaticul Alfred și Premiile sale”. Spre marea mea stupefacție, Secretarul Permanent al Academiei Suedeze mi-a răspuns în mai puțin de zece minute. Într-o primă fază, recunosc, nici nu am știut cum să gestionez răspunsul său favorabil… în contextul în care, timp de peste 100 de ani, faimoasa Academie Suedeză nu a avut nicio punte de legătură cu spațiul românesc, nu mi-am permis să îmi imaginez că cineva aflat într-o poziție atât de înaltă îmi va acorda toată încrederea de a prelua responsabilitatea traducerii, în limba română, a celei mai importante cărți despre fondatorul Premiilor Nobel. Eu, pe doamna Academician Ingrid Carlberg, nu o cunoscusem până atunci… Faptul în sine că mi-a acordat, totuși, încrederea sa a fost pentru mine o mare onoare pe care am privit-o și ca pe o șansă pentru România. Țara noastră are nevoie de cele mai frumoase punți culturale de legătură cu Țara Premiilor Nobel.

Era o mare responsabilitate, așa că trebuia să existe o serioasă motivație să realizați această traducere. Se cunoaște cât de importantă este traducerea, mai ales creative, a unei cărți. De ce este nevoie în România de o asemenea lucrare?

Există trei motive care m-au determinat să încep traducerea, în limba română, a unei asemenea cărți monumentale. Întâi de toate, prima prezență românească în competiția pentru Premiul Nobel pentru Literatură datează chiar din anul 1901. Atunci a avut loc cea dintâi ediție a Galei Nobel. De atunci și până astăzi, România candidează anual la această mare distincție mondială. În atare situație, m-am gândit că cea mai importantă carte despre Alfred Nobel din toate timpurile ne va ajuta să înțelegem și noi, finalmente, ce anume a urmărit renumitul inventator prin instituirea acestor premii. În al doilea rând, mi-am dat seama de valoarea acestei cărți atunci când am observat că ea a fost scrisă pe baza unor surse inedite de arhivă. Autoarea a consultat mii și mii de pagini de documente care, până acum, nu au văzut lumina tiparului. Cele mai multe dintre ele se află în Arhiva Fundației Nobel, iar până la apariția acestei cărți nu au fost valorificate niciodată, timp de peste 100 de ani. Astfel, Academician Ingrid Carlberg a reușit să-l prezinte pe Alfred Nobel așa cum nimeni nu a mai făcut-o până acum: cu luminile și umbrele sale, integrat în contextul epocii în care a trăit. Finalmente, dar nu în ultimul rând, mi-am dorit ca, prin această traducere, procesul de transfer cultural dintre România și Suedia să fie așezat pe noi coordonate. Traducând cartea doamnei Academician Ingrid Carlberg, am avut ocazia să mă conectez mai bine la tot ceea ce înseamnă „Spiritul Alfred Nobel”. Renumitul inventator a depășit frontiere etnice și naționale, reușind, prin felul său de a fi, dar mai ales prin munca și invențiile sale, să apropie oameni, comunități și țări deopotrivă. Această carte, dar mai ales „Spiritul Alfred Nobel”, m-au convins, așadar, să privesc diplomația culturală dintr-o altă perspectivă…

Dacă o carte celebră despre Alfred Nobel v-a convins să regândiți strategia de diplomație culturală vis-à-vis de Suedia, ce anume credeți că ar trebui să facem pentru ca propria noastră cultură, respectiv istoria românilor, să fie mai bine cunoscută în Suedia? Sau, mai simplu spus, cum ar trebui să fim și noi mai… pe spiritul lui Alfred Nobel? Adică, mai direct spus, să luăm și noi Premiul Nobel pentru Literatură, într-o bună zi.

Eu, personal, am cercetat îndelung Arhiva și Biblioteca Nobel. Într-una dintre zile, pe când studiam baza de date a faimoasei Biblioteci Nobel din Stockholm, am remarcat carențe grave în ceea ce privește prezența, în acel spațiu, a unor lucrări fundamentale, adevărate cărți de vizită pentru România. Din acest motiv, în anul 2024, am dus, în premieră, la Biblioteca Nobel, o istorie a Transilvaniei în limba engleză. În anul următor, am oferit, tot în premieră, o istorie a românilor, publicată, de asemenea, în limba engleză. În contextul în care, la renumita Bibliotecă Nobel, creată în anul 1901, istoria românilor publicată într-o limbă de circulație internațională ajunge după o întârziere de 124 de ani, părerea mea este că transferul cultural trebuie intensificat. L-am tradus pe Alfred Nobel în limba română, îl voi traduce și pe Raoul Wallenberg, apoi voi oferi o istorie a Suediei în limba română, urmată de o istorie a literaturii suedeze, tot în limba română. Cred că ar fi frumos și util ca România să ofere, la rândul ei, Suediei, acest gen de cărți, publicate, însă, în limba sa națională. Până la urmă, „Spiritul Alfred Nobel” înseamnă construirea unor punți solide de legătură între oameni, idei și țări deopotrivă.

Simbolic vorbind, care credeți că este mesajul acestei cărți pentru România, pentru români?

Cartea doamnei Academician Ingrid Carlberg a fost publicată până acum în limba suedeză, engleză și… limba română! Urmează traducerea ei în alte limbi naționale: maghiară, germană, franceză, italiană, spaniolă etc. Din punctul de vedere al limbii, prin această carte, Alfred Nobel a venit, cu prioritate, în România, la români… tocmai în acest an special în care Academia Română marchează 160 de ani de existență.

Dan Constantin, președinte al Uniunii Ziariștilor profesioniști din România, a fost distins cu Premiul Opera Omnia, acordat în cadrul Festivalul Internațional de Literatură, Artă și Tradiții „Zilele Iei, Zilele Poeziei”, care a avut loc la Târgu Lăpuș.

Distincția i-a fost acordată președintelui UZPR pentru „prestigioasa carieră jurnalistică dedicată adevărului, responsabilității și valorilor presei românești, pentru contribuția remarcabilă, pentru promovarea profesiei de jurnalist și pentru activitatea neobosită în slujba breslei gazetărești”.

Se spune că jurnalismul este prima ciornă a istoriei. Generații de ziariști au scris această istorie cu pasiune, responsabilitate și, uneori, cu sacrificii personale. În acest peisaj în continuă schimbare, există un fir care leagă trecutul de prezent: necesitatea unei structuri care să protejeze nu doar interesele breslei, ci și dreptul publicului la o informare corectă. Astăzi, acest rol de gardian al valorilor profesionale revine, cu o responsabilitate sporită, Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Forța UZPR rezidă în structura sa extinsă, formată din filiale județene și reprezentanțe în Diaspora, care acționează ca un veritabil barometru al calității jurnalistice. Acest dinamism este susținut de cifre și fapte: activitatea Uniunii este validată anual prin Rapoartele de activitate publicate în Monitorul Oficial, documente ce atestă transparența și utilitatea socială a proiectelor desfășurate.

Recent, conducerea Uniunii și-a reafirmat sprijinul pentru filialele teritoriale în cadrul reuniunilor regionale, precum cea de la Carei, unde s-a pus accent pe coeziunea breslei și pe rolul jurnalistului în păstrarea identității culturale. Dialogul constant dintre conducerea centrală și teritoriu nu este o formalitate administrativă, ci un transfer de energie și viziune.

Un aspect esențial al muncii în cele filialele Uniunii este deschiderea către viitor. UZPR nu este un „club închis”, ci un laborator de talente. Prin taberele de jurnalism organizate pentru tineri și prin concursurile de profil, jurnaliștii cu experiență își asumă rolul de mentori. Ei nu învață tinerii doar tehnici de redactare, ci îi educă în spiritul rigorii deontologice – acea „busolă morală” fără de care jurnalismul devine simplă propagandă. Această emulație a fost celebrată recent la Gala Premiilor UZPR, unde excelența a purtat nume proprii. Dinamismul Filialei Iași, performanța celor din Roman sau rafinamentul celor din Presa Culturală sunt dovezi clare că jurnalismul de calitate vibrează cu intensitate în toate colțurile țării.

Colaborarea dintre filiale și platformele centrale ale Uniunii – site-ul oficial și revista UZP – a creat un ecosistem informațional unic. Ziarele locale ale membrilor noștri devin surse de inspirație la nivel național, iar revista UZP se transformă într-o tribună unde experiența seniorilor se întâlnește cu entuziasmul debutanților. Această oglindire reciprocă asigură o vizibilitate fără precedent muncii depuse în teritoriu.  Filialele UZPR sunt mai mult decât structuri organizatorice; ele sunt „cetățile” în care se apără limba română, adevărul și respectul pentru cititor. Într-o lume a algoritmilor reci, noi rămânem ancorați în realitatea caldă a comunităților pe care le reprezentăm, scriind, zi de zi, istoria prezentului.

O dimensiune specială, care oferă Uniunii anvergură internațională, este activitatea intensă a filialelor și reprezentanțelor din Diaspora. Pentru colegii noștri care activează în comunitățile de români din Europa, America sau din vecinătatea istorică, jurnalismul depășește granițele simplei informări; el devine un act de rezistență culturală. Fie că vorbim despre publicații de tradiție din comunitățile românești sau despre portaluri de știri moderne, jurnaliștii UZPR din afara granițelor sunt cei care mențin viu „spiritul acasă”. Ei sunt primii care reacționează la problemele diasporei, dar și cei care promovează valorile românești în spațiul global. Colaborarea lor cu site-ul Uniunii și cu Revista UZP nu este doar una profesională, ci una afectivă, transformând fiecare articol într-un fir invizibil care leagă destinele românilor de pretutindeni.

Prin ei, UZPR demonstrează că breasla noastră nu are frontiere atunci când mizele sunt adevărul și dragostea de neam. Suntem o comunitate unită, de la Iași la Carei și de la București până în cele mai îndepărtate colțuri ale Diasporei, scriind împreună, zi de zi, istoria prezentului, cu demnitate și profesionalism.

(Revista UZP nr. 42/2026)

Foto: pixabay.com

În urmă cu 25 de ani, începea o colaborare rodnică jurnalistică și științifică între doi ziariști aflați la o distanță de peste 8.000 de km, unul de celălalt. Este vorba despre prof. univ. dr. Florentin Smarandache de la Universitatea New Mexico din S.U.A. –matematician, jurnalist, scriitor, editor, întemeietorul curentului paradoxist  în literatură și artă, părintele teoriei neutrosofice, și subsemnatul – Andrușa R. Vătuiu, inginer diplomat, jurnalist (membru al UZPR) și scriitor din România.

În urma acestei colaborări, au fost publicate patru cărți, toate în ediție bilingvă română – engleză și o mulțime de articole de presă ce au văzut lumina tiparului în diverse reviste din toată lumea.

După primul volum de pamflete „Paradoxismul civic (Nonsensul Sensului)” apărut la Editura Primus din Oradea în 2016, care a primit „Mențiune de onoare” în cadrul „Premiului Literar Internațional Corona” din Italia în anul 2017, au urmat alte trei volume de cercetare științifică.

În materialul de față, analizez două dintre ele, care au generat subiectul acestui material.

În anul 2017, la Editura Ponce Editions din Bruxelles, a fost publicată cartea „Easier to break from inside than from outside” („Mai ușor să distrugi din interior decât din exterior”), o lucrare de cercetare din domeniul sistemelor dinamice, care a primit Premiul special „Dosoftei” la Festivalul – concurs internațional de creație literar artistică Timișoara, 2017.

Următoarea, „Evoluție neutrosofică umană în Spirală sau Divinul este în Om” („Human Neutrosophic Evolution in Spiral or the Divine is in the Man”), a fost publicată la Editura Kalendarium din Oradea, în 2019. Cartea a fost selectată de  Asociația Fizicienilor din SUA pentru a fi prezentată la Congresul Internațional de Cercetare Științifică, ce a avut loc în noiembrie 2019 la New Jersey (SUA). Ceva mai înainte, la 6 iulie 2019, directorul publicației „Observatorul” din Toronto, Dumitru Puiu Popescu, a prezentat cartea la serata culturală ce a avut loc la Câmpul Românesc de la Hamilton (Canada).

De curând, a apărut în revista internațională de știință și ingineria informației „N.S.S.” editată de către Universitatea din New Mexico (SUA), articolul „Dinamici Neutrosofice Spirale Interne: conexiunea dintre evoluția neutrosofică umană și Legea Dezintegrării Interne a Sistemelor Dinamice”, sub semnătura prof. univ. dr. Florentin Smarandache și a subsemnatului, care arată în rezumat că „cele două idei de mai sus par să completeze remarcabil de bine și pot fi privite ca două legi complementare ale dinamicii neutrosofice”.

   –Legea Dezintegrării Interne a unui Sistem Dinamic Neutrosofic (2017 – ,,Este mai ușor să distrugi un sistem din interior decât din exterior”);

   –Legea Evoluției Neutrosofice Spirale Umane (2019 – Ființele umane evoluează prin cicluri neutrosofice succesive, combinând progresul, regresia, incertitudinea și transcendența, mișcându-se în spirală, nu în linie dreaptă)

Prima teorie descrie dinamica distructivă a unui sistem și cea de a doua dinamica constructivă a unei ființe umane. Împreună, ele sugerează că, orice sistem neutrosofic evoluează printr-o traiectorie spirală, dar direcția spiralei depinde de echilibrul dintre forțele constructive și distructive interne.

Simbolic: evoluție = construcție internă – distrugere internă

Sub formă neutrosofică E = (T,I,F), unde T=tendințe constructive (evolutive), I=tendințe indeterminate și F=tendințe distructive.

Pe baza celor două lucrări menționate mai sus, s-a putut emite un principiu nou, „Principiul Dominării Interne Neutrosofice” pentru orice sistem dinamic neutrosofic complex, pe perioade suficient de lungi.

Aceasta înseamnă:

–civilizațiile sunt distruse în principal din interior;
–organizațiile se prăbușesc din interior;
–indivizii evoluează din interior;
–creșterea spirituală începe din interior.
Așa sunt conectate în mod natural ambele teorii.  Acest material constituie de fapt, actul de naștere al „Principiului Dominării Interne Neutrosofice”.

În concluzie, putem spune că lucrarea din 2017 oferă o lege neutrosofică a prăbușirii interne, în timp ce lucrarea din 2019 oferă o lege neutrosofică a evoluției interne. Sinteza lor conduce la un cadru general – Dinamici Neutrosofice Spirale Interne – capabil să descrie traiectorii constructive, distructive și indeterminate în sistemele complexe. Acest cadru extinde teoriile clasice ale evoluției, teoria sistemelor și teoria sistemelor dinamice, în paradigma neutrosofică. Aceasta este una dintre primele lucrări care conectează explicit sistemele dinamice neutrosofice, evoluția spirală, atractori  și prăbușirea internă a sistemelor, într-un cadru matematic unic.

Reacția lumii științifice mondiale nu s-a lăsat așteptată. La numai câteva zile după publicarea materialului în revista americană „N.S.S. ”, am primit o propunere pentru publicarea lucrărilor noastre, într-o revistă  științifică a unei universități din Asia.

Iată așadar, doi jurnaliști și scriitori, unul român și celălalt româno-american, care, aventurându-se în lumea științifică, reușesc să realizeze importante proiecte de cercetare.

În calitate de membru al UZPR, sunt mândru să port însemnele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România în toate demersurile mele jurnalistice și științifice.

De asemenea, țin să menționez că sunt onorat să fac parte dintre colaboratorii și prietenii distinsului prof. univ. dr. Florentin Smarandache, cel care în anul 2011 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură.

28 iunie 2026, ora 17.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiectul „Luna iunie – luna expozițiilor” (ediția a XIX-a).

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

„Reșița: Mon amour“: Partea a II-a a expoziției de fotografii Ioana Ciolea, dedicate Reșiței în anul aniversar 2026.

 

 

 

28. Juni 2026, 17:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Juni – unser Ausstellungsmonat“ (XIX. Auflage).

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

„Reschitza: Mon Amour“: Teil II einer Fotoausstellung von Ioana Ciolea, gewidmet der Stadt Reschitza im Jubiläumsjahr 2026.

 

– Domnule Viorel Marineasa, pentru început aș dori să vă mulțumesc pentru disponibilitatea de a răspunde câtorva întrebări. Știu că v-ați născut la Țipari și ați copilărit într-un Banat foarte diferit de cel de astăzi. Care sunt amintirile care vă revin cel mai des când vă gândiți la anii copilăriei?

– Într-adevăr, m-am născut la Țipari, sat locuit preponderent de unguri, dar, pe când aveam 11 luni, familia noastră s-a mutat în apropiere, la Coșteiu, lângă Lugoj, așa că episodul Țipari nu putea fi reconstituit decât din relatările părinților mei. Prin natura serviciului pe care-l avea tatăl meu (inițial, notar cercual, apoi secretar al comitetului provizoriu de plasă, în fine – funcționar administrativ), am schimbat adesea reședințele. Nu împlinisem 5 ani când am ajuns la Birchiș, pe defileul Mureșului. A trecut de-abia un an și jumătate, destul ca să ne regăsim la Lipova, o localitate cu statut ambiguu, ceva între comună și burgadă decăzută. Acolo am rămas mai mult, vreo nouă ani. Copilăria mea a stat sub semnul schimbării de regim politic pe care o cunoștea țara, impusă la propriu de Uniunea Sovietică. Aveam două săptămâni când mă legăna primejdios în brațe un rus beat și melancolic cazat într-o anexă a primăriei. 12 ani mai târziu ascultam cu oroare, la Lipova, marșul tancurilor sovietice spre poligonul de antrenament. Pe străzi ne ciocneam de ei. În case erau cazate nevestele ofițerilor, care, atunci când ieșeau la târguieli în piață, ridicau prețul alimentelor, căci nu se uitau la bani. Sigur, am și amintiri luminoase: cum ne-am plimbat o duminică întreagă, cu o trăsură trasă de calul Puiu pe Valea Mureșului, tata, mama și eu, pe la castelele și conacele naționalizate; cum am legat prieteșug cu tot felul de moși și babe precum Peter Otata, un șvab ce făcuse Primul Război Mondial, iar istoriile de pe front mi le livra în ritmul în care tăiam amândoi cu firizul / fierăstrăul, în curte, lemne pentru iarnă. Dar campionul campionilor era unchiul Iosâm, fratele bunicului Pavel, care încrucișa bucăți din bogata-i biografie cu pasaje spectaculoase „împrumutate” din mari scriitori ai lumii. Un confabulator, aș zice astăzi.

– Cât de mult au contat familia, satele și oamenii locului în formarea dumneavoastră ca scriitor? Când a apărut interesul pentru literatură?

– Toate au contat, însă e greu de spus în ce măsură fiecare. Mama și unchiul Iosâm erau mari cititori. M-am molipsit instantaneu. Pe lângă școala primară, mama făcuse patru clase la un liceu pedagogic din Beiuș. Probabil că din rațiuni pedagogice mi-a alcătuit o primă bibliotecă, una cuprinzând clasici români apăruți în „Biblioteca pentru toți”; tot ea a pus bazele seriilor Shakespeare și Mark Twain din „Clasicii literaturii universale”, pe care le-am completat singur când am ajuns la maturitate. S-a lăsat înduplecată să-mi cumpere și cărți din „Colecția Cutezătorii” (aventuri și science fiction), mai ales că Atexandre Dumas „priza” și ea. Am avut norocul de un dascăl înțelept și onest la limba română, Iosif Milosav, care ne-a sugerat că „reacționarul” Duiliu Zamfirescu e de preferat proletcultiștilor. Trebuie spus că o mare bucurie a însemnat pentru noi faptul că bunicii ne-au trimis în dar, prin anul 1956, vechiul lor aparat de radio AEG. Împreună cu mama ascultam „Teatru la microfon”, iar repertoriul, cu mici sincope, era unul remarcabil: Caragiale, Alecsandri, Shakespeare, Goldoni, Molière, Schiller, Ibsen, Cehov, Oscar Wilde, George Bernard Shaw. Pe de altă parte, aveam prieteni de vârsta mea, mă atașam de cei inventivi, alături de care scorneam jocuri sau dădeam alt sens jocurilor deja știute. Mai era mica sărbătoare de fiecare miercuri de la 4 și un sfert după amiază, când îl ascultam la radio pe Alexandru Mitru repovestind legendele Olimpului. Exista, desigur, și un farmec al locurilor, o taină a lor, deși lumea încă se zbătea în sărăcia de după război și, peste asta, trebuia să se adapteze la un mod de viață importat de la ruși, care-i era total străin. La Birchiș aveai Mureșul, grandios și imprevizibil, pe-aproape se afla podul umblător (brodul) cu forfota-i specifică. În Lipova, orășelul ruralizat, te întâmpinau peste tot semnele unei măreții trecute: Cetatea Șoimoș, bazarul de pe vremea turcilor, podul Marei lui Slavici, crucea memorandiștilor, Casa Sever Bocu etc. În vacanțe aveam parte de Iablanița, satul de baștină al tatălui meu, cu urme palpabile de pe vremea când cantonase aici regimentul grăniceresc româno-ilir, pus de pază între două imperii, cel habsburgic și cel otoman. Cealaltă jumătate din vacanța de vară o petreceam la Chișoda (satul natal al mamei mele), cu fascinanta Timișoară în apropiere, spre care, din două în două zile, făceam drumul cu piciorul sau, rar, cu vreo „ocazie”, dirijat cu meșteșug de Sora (care era chiar sora mai mică a mamei mele).

– Deci, să înteleg că adaptarea la viața unui oraș relativ mare nu a însemnat o problemă?

– Nu a fost chiar așa. Ne-am mutat cu chirie într-o casă din Fabric, la capătul străzii Tigrului. Apartamentul nostru era alcătuit din o cameră, o bucătărie, o cămară minusculă și un hol cu patru uși și nicio fereastră, unde dormeam eu. Până atunci, pentru mine, Timișoara fuseseră zona Cetate, cartierele Iozefin și Elisabetin, eventual Fratelia, iar Fabricul mi se părea cenușiu și colțos. Unde mai pui că Liceul nr. 5 din cartier avea renumele de „școală a golanilor”, lucru întrucâtva exagerat, căci avea (și) dascăli buni, iar dintre absolvenți au fost numeroși aceia care și-au croit o carieră națională sau chiar internațională. A fost important că aici m-am nimerit coleg cu Eugen Barbeș (viitorul poet și eseist Eugen Bunaru), de care mă leagă o prietenie de-o viață, începând cu clasa a IX-a și continuând cu facultatea, armata, participarea la revoluție și angrenarea noastră pe aceleași baricade în activitatea literar-culturală a orașului și a țării.

– Cum ați ajuns la Cenaclul „Pavel Dan” și ce a însemnat pentru dumneavoastră întâlnirea cu acel mediu literar?

– La „Pavel Dan”, cenaclul Casei de Cultură a Studenților, am ajuns în mod firesc, în anul al II-lea de Filologie, unii colegi apucaseră să-l frecventeze cu un an înainte, așa că i s-a dus vestea. De prin 1964 a fost un fel de îndrumător al cenaclului tânărul asistent universitar Ioan I. Popa de la catedra de folclor a Universității, venit de la Cluj. El a adus-o printre noi pe Ana Blandiana, încă studentă, căreia îi apăruse deja un volum, strălucitoare, plină de șarm. Am urmărit-o cu gurile căscate cum își susură poemele, ce mai, a fost o adevărată sărbătoare. Din cenaclu făceau parte pe atunci Vasile Crețu, Cornel Ungureanu, Alexandru Ruja, Șerban Foarță, Eugen Bunaru, Aurel Turcuș, Ion Marin Almăjan, Marcel Turcu, Nicolae Dolângă… Această primă fază cenaculară nu a lăsat cine știe ce urme în ce mă privește. Scriam poezie încă din liceu, dar nu am citit la vreo ședință, făceam parte din „caracudă”, adică ascultam și nu ziceam nici pâs. Au urmat cinci ani în care n-am mai știut de cenaclu: șase luni de armată, patru ani stagiul de profesor la sat în județul Caraș-Severin. La începutul anului 1973 am obținut prin concurs postul de metodist / referent la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara, iar de prin 1975-1976 m-am ocupat de „îndrumarea” cenaclurilor literare. Vorba vine îndrumare, pentru că, de fapt, am învățat unii de la alții, iar astfel s-a creat un climat extraordinar de emulație reciprocă. Cât lipsisem, cenaclul „Excelsior” (revenit apoi la numele de „Pavel Dan”) avusese o scurtă perioadă de glorie, avându-i printre promotori pe Nicolae Ciobanu, Sorin Titel, Livius Ciocârlie, Marcel Pop-Corniș, Andrei Ujică. Din păcate, eu l-am prins într-o perioadă de cădere, când marile vedete, din varii motive, părăsiseră scena. Avuseseră grijă unii din centrul universitar să răspândească ideea că cenaclul de la „Casă” e frecventat numai de inculți, de pierde-vară și de golani. Cred că am avut și eu un merit la reclădirea prestigiului acestui cenaclu. În primul rând m-am bazat pe o conducere studențească, limitată și, poate, formală inițial, dar care și-a dobândit fondul prin pregătirea atentă a fiecărei întâlniri, prin scoaterea ședințelor din zona improvizației și a polemicilor cu iz de răfuială. Mi i-am făcut aliați pe Rodica Bărbat și pe Ioan Viorel Boldureanu, pe atunci tinere cadre didactice la Universitate. Cu timpul, asta avea să fie o notă specifică la „Pavel Dan”, studenții s-au „ortăcit” de minune cu nestudenții și au constituit o redutabilă subterană literară ce avea să iasă la suprafață în bună măsură după 1990. În acea lume nu era de mirare că studentul Daniel Vighi se ține „pretenar” cu proletarul Ion Monoran, că eminentele Simona-Grazia Dima și Simona Constantinovici conduc ședințele cu abilitate duminici la rând, ca la final să prelungească informal discuțiile cu toată trupa la „bombe” precum Oltul sau Șari-neni.

– În anii comunismului, cât de greu era să scrieți și să publicați ceea ce vă interesa cu adevărat?

– Din punctul meu de vedere și al generației `80, problemele cele mai mari au fost în ultimul deceniu de ceaușism. De scris puteai scrie cât voiai, dar o făceai pentru sertar. Chipurile, se desființase cenzura, dar trebuia să treci prin „furcile caudine” a trei-patru instanțe. Pentru cei apropiați mie a fost un mare noroc existența revistei Forum studențesc și, mai ales, a suplimentelor ei literare, unele de referință, cum a fost cel de 32 de pagini din anul 1979, adevărat act de afirmare a unei promoții literare valoroase, care, din păcate, a cunoscut numeroase obstrucții în următorii ani. Să debutezi în volum presupunea o veritabilă tevatură, erau compactați câte trei, patru, șapte, chiar zece autori într-un singur tom, de nu mai înțelegeai unde sfârșește unul și unde începe altul. În cazul în care aveai șansa să fii prins într-un plan editorial urma alt canon, textele trebuiau să fie luminoase, mobilizatoare, or tânăra generație scria tocmai pe dos! Purecatul produsului literar mergea până la nivel de sintagmă și de cuvânt, „epoca de aur” nu voia să știe de anumite vocabule: cimitir, deznădejde, moarte etc. Autorul trebuia să facă un slalom continuu printre restricții și interdicții.

– Pentru că ați amintit de Daniel Vighi, cum a început colaborarea cu el la revista „Orizont” și ce v-a atras la această formulă de lucru în doi?

– L-am cunoscut prin 1977. Adus de val, venise la Casa Studenților să citească la „Pavel Dan”. Aveam în portofoliu mulți poeți de primă mână, dar prozatori mai puțini. De la primele fraze pe care le-a citit mi-am dat seama că am în față Prozatorul. Prietenia dintre noi s-a legat instantaneu. De fapt, mi-am dat seama că, într-un fel, ne știm de când lumea. Deși în etape diferite, am realizat că amândoi avem în spate o copilărie petrecută la Lipova, că părinții noștri au fost funcționari la același sfat popular raional. Dar aveam atâtea altele în comun! Opțiuni în literatură și în artă, opțiuni politice. Admirația pentru proza lui Ștefan Agopian ne-a dus la o primă tentativă de colaborare constând în dramatizarea romanului Sara. Când am ajuns redactori la revista Orizont, în 1990, o plajă largă de teme, de subiecte s-a deschis înaintea noastră, în condiții de libertate creatoare și într-un entuziasm de nedescris. Forțez un pic nota, căci ne-am apropiat cu sfială și cu compasiune de una dintre temele tabu în timpul regimului comunist, cea a deportărilor masive în Bărăgan (circa 45.000 de persoane), după model sovietic, a bănățenilor și a mehedințenilor în noaptea de 18 spre 19 iunie 1951. Ne-am documentat serios, am fost de două ori pe locurile unde au trăit cei dezrădăcinați, în niște expediții memorabile puse la cale de cei din conducerea Asociației Foștilor Deportați În Bărăgan. Au rezultat două cărți scrise împreună, Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan și Deportarea în Bărăgan. Destine, documente, reportaje (la acest volum a colaborat și Valentin Sămînță) și un album (Fotomemoria unei deportări) gândit de arhitectul Mihai Botescu. Firesc, conlucrarea noastră a continuat în rubricile permanente din „Orizont”, ca apoi să fie recalibrată în volume.

– Volumul „Bifrons” are încă din titlu ideea unei priviri duble asupra realității. Cum a apărut această carte și ce loc ocupă ea în parcursul dumneavoastră literar?

– Bifrons (Cartea Românească, 2025) reprezintă partea ultimă a unei trilogii sui generis. Pe aceeași formulă Vighi & Marineasa, am început cu Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic. Memorator pentru tanchiști (Diacritic, 2011), care pornea de la ideea de „a provoca scrisul prin ceva din afara lui: prin ecouri stereofonice”, dând senzația că textele noastre pe teme date „se-ngână și-și răspund”, cum observa criticul Carmen Mușat. Am continuat cam în aceeași manieră a „literaturii metise” ce amestecă reportajul literar cu memorialistica și cu proza de călătorie în volumul Pas de deux (Humanitas, 2023). În ultimul volum, Bifrons, am convenit cu Daniel Vighi, urma ca fiecare autor, pe baza propriei documentări, să extragă proza sau eseul cu iz de proză din pasaje incitante prin care a trecut istoria Banatului. Lucrurile au rămas cam la jumătate, deoarece a survenit decesul lui Daniel. M-am simțit dator să termin totuși, într-un fel, cartea, așa că spre final m-am dedublat ca autor încercând să-l suplinesc pe prietenul dispărut.

– În Vederi din Timișoara, ieșit recent la Editura Junimea, orașul și provincia apar prin detalii și istorii mai puțin cunoscute. Cum ați ales aceste „vederi”?

– Vederi din Timișoara reunește cinci volume apărute în perioada 1985-2013, plus 15 texte din alte cărți cu tentă de eseu sau de publicistică. A rezultat astfel o cvasi-integrală a prozei scurte pe care am scris-o (minus textele apărute în volume în care a fost implicat Daniel Vighi). De aici derivă, poate, dacă înțeleg bine, caracterul compozit al opului, care însumează tomuri ghidate, fiecare, după alt program și scrise în maniere diferite.

– Am aflat că pregătiți reeditarea romanelor Litera albă și În pasaj, într-o ediție critică la Editura Aranca. Cum priviți astăzi aceste două cărți?

– Au fost două romane concepute într-o perioadă nefastă, oribilă chiar, cu suspiciuni extreme și cu cenzură diabolică. Scriind la Litera albă în 1986-1987 și la În pasaj în 1988-1989, îmi dădeam seama că sunt într-o deplină situație cacofonică: cum să scrii despre Marea Unire de la 1918 fără să-i pomenești pe promotorii săi? Anumite nume nu se puteau pronunța în sens favorabil: Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod, Sever Bocu, Onisifor Ghibu ș.a. Cum să-i omagiezi când aceștia pieriseră sau pătimiseră în închisorile regimului comunist? A fost o provocare să scriu despre un țăran / un plugar luminat din perioada interbelică, pe deasupra „condeier” și jurnalist, unul care gândește la prosperitatea clasei sale după standardele fermierilor din Europa civilizată, să reactualizez asemenea aspirații într-o vreme când agricultura socialistă ajunsese la pământ, iar statutul țăranului nostru atinsese cote jalnice. Cu ajutorul unor redactori onești și dibaci (nicio contradicție!) – Marcel Tolcea la Litera albă, Mariana Avanu la În pasaj -, cred că am salvat substanța cărților cu compromisuri minore. Litera albă a apărut în 1988. În pasaj a fost respins în decembrie 1989, tocmai în zilele Revoluției. Avea să apară la începutul lui 1990, la Editura Militară, când încă dădea bine să publici un timișorean.

– Vor exista surprize pentru cititori în această ediție: texte noi, note, documente sau comentarii care nu au apărut până acum?

– În primul rând, adaug un lung text eseu-confesiune („Sărbători în absența protagoniștilor”), în care destăinui complicata geneză a romanelor în vremuri de restriște. Cu această ocazie pun în evidență ca sursă documentară la romanul În pasaj memorialistica lui Sever Bocu, figură emblematică a Banatului, personaj care este eroul secret al cărții. Apoi am restabilit în unele locuri textul inițial, acolo unde cenzura își băgase foarfeca sau turnase apă de trandafiri.

– La ce lucrați în prezent?

– Scriu de vreo 15-20 de ani, cu intermitențe scandaloase, la un roman (Alți taromiști) care vrea să prindă ceva din spiritul Timișoarei, cuibărit în zone marginale, acolo de unde s-au recrutat și acei derbedei ce au pornit, pe 16 decembrie 1989, pe podul de la Maria, asaltul donquijotesc asupra comunismului. Presimt că nu o să-l termin.

– Domnule Marineasa, vă mulțumesc încă o dată pentru răgazul acordat și sper să ne bucurați și cu tipărirea acestui roman la care lucrați!

D.M.C.: Sărbătorim din nou Ziua Drapelului Național. V-aș întreba, domnule academician, cât de mult un drapel este simbol național și cât de mult un drapel este un simbol de suflet?

I.A. Pop: S-ar putea întâmpla că între toate simbolurile naționale, temă, imn de stat, mărci de țară și altele, drapelul să fie cel mai important. Vă rog să priviți componența Organizației Națiunilor Unite și să vedeți că forma de recunoașterea unei țări ține în primul rând de drapelul național.

Pentru noi însă, românii, care nu avem drapelul acesta de ieri, de-alaltăieri, ci vine dintr-o istorie îndelungată și zbuciumată, steagul național tricolor este un simbol de suflet și cei care se gândesc un pic la trecut și știu că la 1848 s-au alăturat prima oară, în chip official cele trei culori, ele erau folosite dinainte, câte două sau chiar trei, dar oficial la 1848, Revoluția din Țăra Românească în iunie a stabilit drapelul național și din pricina aceasta sărbătorim în iunie Ziua Drapelului Național. Acest lucru ne dă în sufletele noastre o mândrie deosebită, un avânt, iar știți ca și mine că, mai ales atunci când suntem departe, vederea drapelului național, culorile noastre roșu, galben, albastru, ne însufletesc în clipe grele, ne fac să ni se pară departarea mai mică și ne dau dorința de a ne întoarce acolo unde aceste culori s-au zămislit.

Da, e mai mult decât un simbol tehnic, să-i spunem, sau oficial, sau politic, pentru că aceste trei culori deja fac parte, după atâtea generații, din sufletul nostru de români. Așadar, nu ne rămâne decât să onorăm aceste trei culori și, acum, de Ziua Drapelului, să-i învățăm și pe cei mici să simtă la fel. Din copilărie trebuie început, fără ostentație, fără sentimente exagerate. Sărbătoarea steagului nostru național nu trebuie să fie decât respect, demnitate și iubire. Iar ideea de a respecta steagul național ca simbol este deasupra oricărei îndoieli, nici n-ar trebui discutată. Oricare cetățean al acestei țări are obligația să respecte simbolurile naționale și, în primul rând, steagul național. Lângă care ar trebui să adăugăm limba maternă – să nu o mai stricăm, să o vorbim așa cum ne-a fost lăsată. Și limba maternă este un asemenea simbol și e marca identității noastre.

Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin, Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița

26 iunie 2026, ora 18.30, Platforma „Câlnicel”, Reșița:

Sărbătoarea Reșiței, organizat de Primăria Municipiului Reșița.

Programul etniei germane din Reșița: Cu participarea formației de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana“ – cei mici, tinerii și adulți (coordonatori: Marianne & Nelu Florea).

 

28 iunie 2026, ora 17.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

„Reșița: Mon amour“: Partea a II-a a expoziției de fotografii Ioana Ciolea, dedicate Reșiței în anul aniversar 2026.

 

30 iunie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Expoziție de artă plastică din patrimoniul Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița: Angelica Chici (Jimbolia), Adriana Hermle (Stuttgart), Luciana Cristina Ionescu (București), Sandra Leila M. (Reșița), Mircea Meilă (Reșița), Lia Popescu (Timișoara) & Lia Reghina Țîrnoveanu (Timișoara).

 

30 iunie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: profesorul și autorul dr. Rudolf Gräf. Tematica: Reșița industrială, secolele XVIII și XIX.

 

1 iulie 2026, ora 18.00, Salonul de Artă și Industrie Reșița:

Vernisarea expoziției „Proiectând Reșița. Planuri, schițe și idei”, concepere: dr. Ada Cruceanu-Chisăliță, Andrei Florin Bălbărău & Ioana Ciolea și Bogdan Andrei Mihele.

Memoria orașului pe peliculă. Filme ale cinecluburilor reșițene.

 

2 iulie 2026, ora 18.00, Foaierul Centrului Universitar UBB Reșița:

Vernisarea expoziției de artă plastică „Reșița / Reschitza, 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“. Participă membrii ai Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” (coordonatori: Doina & Gustav Hlinka) și ai Cercului de sculptură „Jakob Neubauer” (coordonator: George Molin), ambele ale Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, și a invitaților acestora. Expun: Liliana Nicoleta & Andrei Nicolas Bălan, Sebastian Bloaje, Petraru Busuioc, Viorica Ana Farkas, Marianne Florea, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, George Molin, Nik Potocean, Camelia Tasici, Mariana Troner, Carmen Tudosie, Maria Tudur și Tatiana Țibru.

Program cultural prezentat de următoarelor grupuri culturale din Reșița: Corul „Franz Stürmer“ Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), grupurile vocal-instrumentale „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca) & „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas) și Formația de dansuri populare germane „Enzian“ = „Gențiana“ / copii, tineri și adulți (coordonatori: Marianne și Nelu Florea).

Incursiuni în istoria turnătoriilor reșițene: Turnăm împreună cu Andrei Florin Bălbărău & Ioana Ciolea.

 

3 iulie 2026, ora 11.00, vizită la Vila Veche, Vila Roșie, la Buncăr și Sere, Platforma UCMR:

Tur ghidat de Ioana Ciolea, Bogdan Andrei Mihele și Andrei Florin Bălbărău.

 

4 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: scriitoarea, editoarea și criticul de artă / literatură dr. Ada Cruceanu Chisăliță. Tematica conferinței: Reșița și arta plastică.

 

5 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Cei trei A din Reșița” – Andrei Florin Bălbărău, Bogdan Andrei Mihele & Andrei Szabo în 12 expoziții dedicate Reșiței în anul aniversar 2026.

Expoziția Nr. 7, autor Andrei Florin Bălbărău.

 

Reguli de confidențialitate: Fotografiile și înregistrările audio-video care se efectuează în cadrul desfășurării activităților organizate de noi sunt necesare pentru documentare, informare și realizarea de materiale jurnalistice, existând posibilitatea de a fi publicate de noi sau de terțe persoane sau grupuri, îndeosebi în cadrul produselor media.

 

26. Juni 2026, 18:30 Uhr, Stadtteil „Câlnicel”, Reschitza:                                           

Stadtfest, in Organisation des Bürgermeisteramts Reschitza.

Programm der Deutschen aus Reschitza mit der „Enzian“-Volkstanzgruppe – Kinder, Jugendliche und Erwachsene (Koordination: Marianne & Nelu Florea).

 

28. Juni 2026, 17:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

„Reschitza: Mon Amour“: Teil II einer Fotoausstellung von Ioana Ciolea, gewidmet der Stadt Reschitza im Jubiläumsjahr 2026.

 

30. Juni 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Kunstausstellung aus dem Patrimonium des Kultur- und Erwachsenenbildungsvereins „Deutsche Vortragsreihe Reschitza“: Angelica Chici (Hatzfeld), Adriana Hermle (Stuttgart), Luciana Cristina Ionescu (Bukarest), Sandra Leila M. (Reschitza), Mircea Meilă (Reschitza), Lia Popescu (Temeswar) & Lia Reghina Țîrnoveanu (Temeswar).

 

30. Juni 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Rudolf Gräf, Hochschulprofessor und Herausgeber von Büchern. Themata der Konferenz: Reschitza und die Industrie im XVIII. und XIX. Jahrhundert.

 

1. Juli 2026, 18:00 Uhr, Kunst- und Industrie-Salon Reschitza:

Vernissage der Ausstellung „Proiectând Reșița. Planuri, schițe și idei” (= „Reschitza entwerfend. Pläne, Skizzen und Ideen“), Konzeption: Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță, Andrei Florin Bălbărău & Ioana Ciolea und Bogdan Andrei Mihele.

Die Erinnerung an die Stadt im Film. Filme der Reschitzaer Filmclubs.

 

2. Juli 2026, 18:00 Uhr, Foyer des Universitätszentrums Reschitza der „Babeș – Bolyai“-Universität Klausenburg:

Eröffnung der Kunstausstellung „Reșița / Reschitza 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“. Es beteiligen sich Mitglieder des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“ (Koordinatoren: Doina & Gustav Hlinka) und des Holzschnitzereikreises „Jakob Neubauer“ (Koordinator: George Molin), beide des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen. Es stellen aus: Liliana Nicoleta & Andrei Nicolas Bălan, Sebastian Bloaje, Petraru Busuioc, Viorica Ana Farkas, Marianne Florea, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, George Molin, Nik Potocean, Camelia Tasici, Mariana Troner, Carmen Tudosie, Maria Tudur und Tatiana Țibru.

Kulturprogramm, mit der Teilnahme folgender Gruppen aus Reschitza: der „Franz Stürmer“-Chor (Dirigentin: Elena Cozâltea), die Vokal- und Instrumentalgruppen „Intermezzo“ (Koordination: Lucian Duca) & „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas) und die „Enzian“-Volkstanzgruppe – Kinder, Jugendliche & Erwachsene (Koordination: Marianne & Nelu Florea).

Begegnung mit der Geschichte der Gießerei in Reschitza. Mit Andrei Florin Bălbărău & Ioana Ciolea.

 

3. Juli 2026, 11:00 Uhr, Besuch in der Alten Villa = Vila Veche, Roten Villa = Vila Roșie, Bunker und Gewächshäuser, UCMR-Plattform:

Führung durch Ioana Ciolea, Bogdan Andrei Mihele und Andrei Florin Bălbărău.

 

4. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță, Schriftstellerin, Herausgeberin von Büchern und Zeitschriften, Kunst- und Literaturkritikerin. Themata der Konferenz: Das künstlerische Reschitza.

 

5. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Ausstellungsprojekt „Reschitza 255 / 100”. Die drei A in für Reschitza gewidmeten Ausstellungen: Andrei Florin Bălbărău, Bogdan Andrei Mihele & Andrei Szabo.

Ausstellung Nr. 7, Autor: Andrei Florin Bălbărău.

 

Datenschutzhinweis: Bild-, Ton- und Videoaufnahmen, die im Rahmen unserer Veranstaltungen entstehen, werden von uns zum Zweck der Dokumentation, Information und Berichterstattung verwendet und dürfen ohne spezielle Genehmigung auch an Drittmedien weitergegeben werden.

La inițiativa Asociației CARP „Speranța” Hunedoara (președinte ec. Rotar Delian Dorel), în orașul de pe malul Cernei, cu ocazia Zilei Drapelului Național, s-a desfășurat o reușită activitate cultural educativă cu genericul „Tricolorul românesc – drept simbol național”.

Despre însemnătatea evenimentului a vorbit prof. Georgeta-Ileana Cizmaș. În același context au recitat poezii patriotice, creație proprie, dedicate evenimentului, poeta Paulina Popa – membră a Uniunii Scriitorilor din România, Ilie Dumitru, Alin Făt și Aurelia Muntean.

A încântat prin ținuta sa artistică, tânărul Dragoș Crăciunescu care a interpretat cântece patriotice.

Inedit a fost momentul când destoinicii consilieri Vili Orășan și Gelu Borza au înmânat Diplome de Onoare din partea Asociației CARP „Speranța” Hunedoara participanților la concursurile de creație literară rezervate seniorilor și anume: Mirela Munteanu, Ileana Lucaci, Alin Făt, Gilu Zăvoianu, Marin Aida, Ilie Dumitru, Aurelia Muntean, Elena Pop, Carmen Daniela Muntean și Florica Florescu. Aceștia au primi cărți de la Editura „Emia” (director Paulina Popa).

A consemnat Ioan Vlad/UZPR

„Datoria noastră este să păstrăm trecutul, pentru ca viitorul să aibă rădăcini” (Nicolae Iorga)

În peisajul cultural contemporan, unde ritmul accelerat al informației amenință adesea memoria și profunzimea reflecției, apariția volumului „Eseuri din penița sufletului” de Gheorghe Sinescu reprezintă un act de recuperare culturală și de rezistență spirituală. Ediția revăzută și adăugită a cărții, apărută la Editura Castrum de Thymes, în 2026, nu este doar o simplă reeditare, ci o amplificare a unui proiect intelectual și afectiv care își propune să conserve oameni, fapte, tradiții și valori ce alcătuiesc patrimoniul viu al românității.

Încă din Cuvântul înainte, autorul își formulează limpede crezul. Fost slujitor al școlii, profesorul Gheorghe Sinescu mărturisește că scrisul a devenit pasiunea fundamentală a existenței sale. El scrie „ca să ființeze”, iar această formulă sintetizează întreaga filosofie a volumului. Cartea este construită din energie memorială, din dorința de a salva de la uitare experiențe, oameni și repere culturale. Pentru autor, scrisul este terapie, vocație și misiune deopotrivă, el devenind un cronicar cultural al fenomenului social românesc.

Volumul impresionează prin diversitatea tematică. Cititorul parcurge un vast teritoriu spiritual în care se întâlnesc literatura, istoria, etnografia, folclorul, memorialistica, arta, religia, viața comunităților locale și cronici a unor evenimente literare, pe care autorul le frecventează în cetatea Timișoarei cu rigurozitate. Nu există un singur “epi-centru” al cărții, ci o întreagă constelație de nuclee culturale care gravitează în jurul unei idei fundamentale: identitatea unui popor se construiește prin memorie și continuitate.

Primul mare reper al cărții îl constituie amplul eseu dedicat lui Ion Pribeagu. Gheorghe Sinescu nu se limitează la o simplă fișă biografică, ci reconstruiește atmosfera unei epoci și destinul unui creator remarcabil. Isac Lazarovici, devenit Ion Pribeagu, apare ca simbol al inteligenței, al spiritului critic și al umorului care a supraviețuit vremurilor ostile. Autorul urmărește cu atenție drumul său de la copilul provenit dintr-o familie modestă din Sulița Botoșanilor până la colaboratorul lui Constantin Tănase și creatorul versurilor pentru celebrul tango „Zaraza”. În această evocare se remarcă talentul lui Gheorghe Sinescu de a îmbina documentul cu povestirea și informația cu emoția.

La fel de impresionant este studiul consacrat lui Constantin Brâncuși. Artistul este prezentat nu doar ca un sculptor de geniu, ci ca expresie a unei spiritualități românești capabile să se universalizeze. Autorul urmărește copilăria gorjeană a sculptorului, formarea sa artistică, drumul aproape legendar către Paris și revoluția estetică pe care a produs-o în sculptura modernă. Eseul depășește dimensiunea informativă și devine un omagiu adus creatorului care a demonstrat că rădăcinile locale pot genera valori universale.

O dimensiune esențială a cărții este recuperarea patrimoniului local. Sântana, Comlăușul, Macea, Aradul și alte localități devin personaje colective ale volumului. Autorul reconstituie istorii locale, evocă personalități uitate, prezintă monumente, tradiții și comunități care au contribuit la identitatea acestor spații. În felul acesta, cartea capătă și valoare documentară, transformându-se într-o arhivă afectivă a unei lumi aflate în continuă schimbare.

Textele dedicate evreilor din Sântana, fabricii de mobilă, tradițiilor catolice, balurilor populare sau manifestărilor culturale locale demonstrează preocuparea autorului pentru conservarea memoriei comunitare. El înțelege că istoria mare este alcătuită din nenumărate istorii mici și că dispariția acestora ar însemna o sărăcire a patrimoniului colectiv. Suntem purtați prin lectură în frumoasa lume arădeană, unde Gheorghe Sinescu, precum Slavici odinioară, construiește poduri de neuitare și creionează portretul societății și spiritul identitar din Crișana și Țara Zarandului.

Un loc aparte îl ocupă galeria de portrete culturale. Dumitru Gherghina, Ioan Al. Ardelean, Gabriel Lungu, Mariana Ionescu Căpitănescu, Dan Dumitru Gîrjoabă, Rozalia Mariana Pașca, Ioan Mirescu și multe alte medalioane și personalități sunt prezentate cu respect și generozitate. Gheorghe Sinescu nu caută senzaționalul și nici controversa. El preferă să evidențieze contribuția fiecăruia la viața culturală și spirituală a comunității.

Folclorul ocupă un loc privilegiat în economia volumului. Autorul privește cultura populară ca pe una dintre cele mai importante resurse ale identității românești prin întoarcerea la apa pură a izvorului primordial. Studiile despre folcloriști, tradiții și creații populare exprimă convingerea că valorile autentice trebuie transmise generațiilor viitoare pentru a asigura continuitatea neamului. În acest sens, cartea capătă și o pronunțată dimensiune pedagogică.

De altfel, experiența de profesor a autorului este vizibilă în întreaga construcție a volumului. Gheorghe Sinescu explică, contextualizează și argumentează cu răbdarea și acrivia filologului . El nu scrie pentru a epata, ci pentru a comunica. Stilul său este limpede, accesibil și cald, ceea ce permite unui public larg să beneficieze de informația și reflecțiile cuprinse în carte.

Din perspectivă literară, volumul se remarcă prin îmbinarea armonioasă dintre rigoarea documentării și sensibilitatea evocării. Autorul nu abandonează niciodată exigența informației, însă reușește să păstreze mereu o relație afectivă cu subiectul. Multe pagini sunt animate de nostalgie, admirație și recunoștință, ceea ce conferă textului autenticitate și forță emoțională.

Cartea poate fi citită și ca un jurnal indirect al autorului. Deși Gheorghe Sinescu vorbește în principal despre alții, fiecare pagină dezvăluie ceva din propriul său univers interior: respectul pentru educație, atașamentul față de valorile tradiționale, credința în rolul culturii și convingerea că memoria reprezintă una dintre cele mai importante forme de supraviețuire spirituală.

Meritul major al volumului constă în capacitatea sa de a uni domenii aparent diferite într-o viziune coerentă. Literatura, istoria, etnografia, folclorul, arta și spiritualitatea sunt integrate într-un discurs unitar despre identitate. Cititorul descoperă că toate aceste domenii comunică între ele și contribuie la definirea unei culturi vii.

Într-o epocă dominată de fragmentare și superficialitate, „Eseuri din penița sufletului” propune o întoarcere la valorile durabile. Este o carte despre memorie împotriva uitării, despre cultură împotriva indiferenței și despre continuitate împotriva rupturii dintre generații. Fiecare eseu reprezintă un gest de recuperare și o formă de recunoștință față de cei care au contribuit la patrimoniul spiritual românesc.

Privit în ansamblu, volumul lui Gheorghe Sinescu depășește statutul unei simple colecții de eseuri. El se constituie într-o amplă cronică a spiritului românesc, într-un muzeu al memoriei culturale și într-o pledoarie pentru păstrarea identității. Cartea demonstrează că adevărata cultură nu înseamnă doar acumulare de informații, ci și asumarea responsabilității de a transmite mai departe ceea ce este valoros.

Prin amploarea tematică, prin seriozitatea documentării și prin sinceritatea demersului său, Gheorghe Sinescu oferă cititorilor o lucrare de referință pentru înțelegerea relației dintre memorie, cultură și identitate. „Eseuri din penița sufletului” rămâne o carte a sufletului și despre suflet, o operă care își găsește locul printre acele volume destinate nu doar lecturii, ci și revenirii permanente asupra lor.

În perioada 1–5 iulie 2026, Berlinul va găzdui MetropolCon / Eurocon 2026, unul dintre cele mai importante evenimente europene dedicate literaturii science-fiction, fantasy, fandomului, filmului și culturii speculative. Programul reunește autori, editori, traducători, artiști, critici, cercetători și comunități SF din numeroase țări, într-un dialog amplu despre viitor, imaginație, tehnologie, utopie, distopie și rolul ficțiunii speculative în cultura contemporană.

Ediția din acest an propune un program bogat, desfășurat pe mai multe spații, cu paneluri, conferințe, proiecții de film, ateliere, lansări de carte, întâlniri cu autori și ceremonii de premiere. Printre temele abordate se numără viitorul science-fictionului european, traducerile și colaborările internaționale, inteligența artificială în publishing, utopiile contemporane, istoria fandomului, space opera, cyberpunkul, literatura post-sovietică, revistele SFF și noile forme de expresie ale imaginarului fantastic.

Evenimentul aduce la Berlin și o serie de invitați și autori de marcă ai literaturii speculative internaționale, între care se regăsesc nume importante precum Kim Stanley Robinson, Becky Chambers, Charles Stross, Peter F. Hamilton, Alastair Reynolds, Sarah Rees Brennan, Aiki Mira, Bernhard Hennen, precum și artiștii Stjepan și Linda Šejić. Prezența acestor personalități confirmă statutul MetropolCon / Eurocon ca spațiu european major de întâlnire între literatura de gen, cultura vizuală, fandom și reflecția asupra viitorului. Vor fi nu mai puțin de 157 de puncte distincte în program și se așteaptă participarea a 2000 de fani SF. Principalul organizator de partea germană este scriitoarea Claudia Rapp.

România va fi prezentă în program prin două momente importante. Vineri, 3 iulie, de la ora 14:00, în sala Kino, va avea loc, timp de 60 de minute, proiecția „ECLIPSA”, o selecție de scurtmetraje SF românești curatoriată de regizorul Bogdan Mihăilescu și prezentată de scriitorul Ionuț Manea. Evenimentul oferă publicului internațional o imagine concentrată asupra creativității cinematografice românești din zona fantasticului și science-fictionului.

Duminică, 5 iulie, de la ora 12:30, tot în sala Kino, este programată prezentarea „45 de minute plus în compania SF-ului românesc”, susținută de scriitorul Daniel Botgros, președintele executiv al Asociației Române a Cluburilor și Creatorilor de SF,  scriitorii Ionuț Manea și Gabi Gabrinov, prezenți la Berlin, nu în ultimul rând de publicistul și omul de cultură, Cornel Secu, președintele ARCASF, care a contribuit esențial la realizarea materialului, chiar dacă nu va fi prezent n Germania. Momentul este dedicat science-fictionului românesc actual, autorilor, comunităților, revistelor, editurilor și direcțiilor prin care literatura speculativă românească se conectează la spațiul european.

Participarea românească la MetropolCon / Eurocon 2026 – pentru prima oară beneficiind de două puncte distincte în programul complex al convenției europene – confirmă vizibilitatea tot mai mare a scenei SF din România și deschide noi punți de dialog cultural între creatorii români și comunitățile speculative europene. Într-un eveniment în care viitorul este discutat, imaginat și reinventat, România vine nu doar ca invitat, ci ca voce activă într-o conversație continentală despre literatură, film, idei și lumi posibile.

26 iunie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiectul „Luna iunie – luna expozițiilor” (ediția a XIX-a).

Expoziție documentară „In memoriam arh. Ioana Mihăiescu”.

 

 

 

26. Juni 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Juni – unser Ausstellungsmonat“ (XIX. Auflage).

Dokumentationsausstellung „In Memoriam Dipl.-Arch. Ioana Mihăiescu“.