Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice a fost marcată în orașul de pe Cerna – Hunedoara, de înființarea în cadrul Asociației CARP „Speranța” (președinte ec. Rotar Delian Dorel) a Comisiei „Educație și dezvoltare” în scopul contribuției seniorilor la educarea tinerei generații, parteneri în activități fiind Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (președinte Dan Constantin) și ziarul Accent Media (director Cornel Poenar).

Membrii acesteia Paulina Livezan, Georgeta-Ileana Cizmaș, Mirela Munteanu, Ilie Dumitru, Florin Chețe, Marin Aida, Alin Făt și Alin Ienciu sunt seniori bine cotați profesional, civic și moral, cu reale calități ale responsabilității.

Iată și obiectivele acestei comisii:

• Membrii vor participa la o bătrânețe activă, demnă și utilă, dovedind că nu reprezintă o povară pentru societate, ci sunt resurse valoroase în educarea tinerei generații.
• În discuțiile cu tinerii vor expune crâmpeie din înțelepciunea și experiența lor, oferind astfel modele demne de urmat.
• Vor oferi exemplu personal, iubire de țară, cultură, istorie și credință strămoșească, dar și îndemnuri pentru formarea de principii pentru propriul destin al tinerilor, al vieții acestora.
• Prin activitățile la care participă vor oferi lecții de respect și demnitate, dragoste de muncă și grija pentru siguranța zilei de mâine.
• Îi îndeamnă pe tineri să se pregătescă pentru a fi mereu activi pentru ei și pentru societate.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

Foto: Carmen Maria Murg

Magdalena Lukic

Există aniversări care se consumă prin discursuri, evocări și fotografii de protocol și există aniversări care reușesc să dea trecutului un sens nou. Ceea ce s-a întâmplat la Coștei, la 8 august 2026, cu prilejul jubileului de 80 de ani de la înființarea Cercului Literar „Lumina”, aparține, fără îndoială, celei de-a doua categorii. Simpozionul Internațional dedicat Cercului Literar „Lumina” și prima ediție a Festivalului Internațional de Literatură „Pe urmele Luminii – prin vara poeziei” au alcătuit împreună un eveniment care a depășit cadrul unei simple aniversări. Pentru câteva ore, Coșteiul a devenit un spațiu al memoriei, dar și al întâlnirii dintre limbi, literaturi, generații și culturi.

Simbolica locului este fundamentală. Nu s-a ales întâmplător Coșteiul. Aici, la 11 august 1946, lua ființă Cercul Literar „Lumina”, moment considerat începutul organizat al mișcării literare românești din acest spațiu. Din această inițiativă avea să se dezvolte o mișcare culturală care, prin revista „Lumina”, apărută în anul următor, prin scriitorii formați în jurul ei și prin generațiile care au continuat-o, a devenit una dintre instituțiile simbolice ale culturii române din Serbia.
De aceea, revenirea după opt decenii la Coștei a avut ceva din semnificația unei întoarceri la izvoare. Numai că nu a fost vorba despre o întoarcere nostalgică. Poate tocmai aceasta reprezintă principala reușită a jubileului: trecutul nu a fost expus într-o vitrină, ci repus în circulație. Memoria anului 1946 a devenit punctul de plecare pentru o manifestare orientată spre prezent și, mai ales, spre viitor.
Un detaliu aparent simplu exprimă poate cel mai bine această legătură dintre epoci. În urmă cu 80 de ani, Vasko Popa și ceilalți întemeietori ai Cercului „Lumina” au fost întâmpinați la Coștei de fanfară. În 2026, aproape o sută de poeți, scriitori și oameni de cultură au fost întâmpinați din nou de acordurile fanfarei locale. Gestul a fost reconstruit deliberat, ca un arc peste timp. Nu a fost o simplă reproducere folclorică a trecutului, ci transmiterea unui mesaj: oamenii se schimbă, generațiile trec, lumea este alta, dar comunitatea își recunoaște valorile și știe de unde vine.
Aceeași simbolică a fost prezentă în dezvelirea plăcii jubiliare dedicate fondatorilor Cercului Literar „Lumina”. Placa donată de Casa de Presă și Editură „Libertatea” fixează în piatră o dată și un gest fondator, însă adevărata sa semnificație depășește inscripția comemorativă. Ea leagă generația anului 1946 de generația anului 2026 și transformă recunoștința într-o obligație morală a continuității.
Foarte inspirată a fost, în acest context, asocierea mai multor forme de expresie artistică. Fotografiile istorice ale lui Ioan Baba au recompus vizual drumul „Luminii”, expoziția artiștilor plastici a adăugat culoare cuvântului, fanfara a restituit atmosfera începuturilor, iar poezia a devenit legătura dintre toate acestea. Înainte chiar ca festivalul să înceapă propriu-zis, anul 1946 și anul 2026 erau deja unite prin fotografie, muzică, memorie și artă.
Dar dimensiunea cu adevărat modernă a evenimentului a fost caracterul său multicultural. Coșteiul, o localitate românească din Banatul sârbesc, a găzduit creatori veniți din Serbia, România, Republica Moldova, Franța, Austria, Elveția, Ungaria și din alte spații ale regiunii. Aproape o sută de poeți, scriitori și oameni de cultură au transformat pentru o zi această localitate într-o mică hartă culturală a Europei.
Este important să observăm că multiculturalitatea nu a fost una declarativă. Ea s-a manifestat efectiv prin prezența mai multor culturi, prin întâlnirea dintre scriitori, prin dialog și, mai ales, prin bilingvismul româno-sârb al manifestării. Într-o epocă în care diferențele lingvistice, etnice și culturale sunt uneori exploatate pentru a ridica noi frontiere între oameni, la Coștei s-a demonstrat contrariul: identitatea proprie poate fi afirmată fără izolarea față de celălalt.
Acesta este probabil unul dintre cele mai puternice mesaje ale jubileului. „Lumina” s-a născut pentru a servi cultura și identitatea românească, iar după opt decenii tocmai această identitate suficient de puternică permite deschiderea spre alte culturi. Identitatea și multiculturalitatea nu s-au exclus, ci s-au completat. Limba română și limba sârbă s-au auzit firesc una lângă alta, iar scriitori aparținând unor spații culturale diferite au comunicat prin limbajul comun al literaturii.
În acest sens, antologia bilingvă „Pe urmele Luminii… prin vara poeziei” poate fi considerată una dintre cele mai concrete expresii ale concepției întregii manifestări. Volumul nu este doar o culegere de texte destinată să rămână ca mărturie a primei ediții a festivalului. Faptul că poeziile au fost prezentate în română și sârbă transformă cartea într-o punte reală între două limbi și două literaturi.
Aici trebuie evidențiat în mod aparte efortul Marianei Stratulat. Din cele două manifestări se desprinde limpede faptul că rolul ei nu s-a limitat la acela de director al instituției organizatoare. Ea a fost inițiator, coordonator, organizator, moderator, autor de comunicare științifică și coordonator editorial. Festivalul însuși a prins viață la inițiativa sa, iar conceperea și realizarea unei manifestări cu aproape o sută de participanți din numeroase țări a presupus un efort organizatoric enorm.
La aceasta se adaugă o muncă mai puțin vizibilă publicului, dar poate și mai impresionantă: realizarea caracterului bilingv al antologiei. Aproape toate poeziile au fost traduse din română în sârbă și din sârbă în română de Mariana Stratulat, cu excepția textelor traduse de autorii bilingvi înșiși. Cine cunoaște munca editorială și dificultatea traducerii poeziei înțelege dimensiunea unui asemenea efort. Nu mai vorbim doar despre organizarea unui festival, ci despre sute de ore de lectură, traducere, confruntare a sensurilor, pregătire editorială și coordonare.
Există aici și o frumoasă corespondență cu însăși istoria „Luminii”. Dacă fondatorii din 1946 au încercat să creeze un spațiu în care literatura română să poată exista și evolua, opt decenii mai târziu acest spațiu este extins prin traducere. Limba nu mai este doar mijlocul păstrării identității, ci devine instrumentul prin care identitatea intră în dialog cu celălalt.
De altfel, chiar comunicarea prezentată de Mariana Stratulat la simpozion, dedicată genezei numelui „Lumina”, oferă cheia simbolică pentru înțelegerea întregului eveniment. În 1946, când se căuta un nume pentru noul cerc literar, au existat mai multe propuneri: „Junimea bănățeană”, „Ecou”, „Răsunetul”, „Făclia” și „Lumina”. A rămas „Lumina”, susținută prin memorabilele cuvinte ale lui Radu Flora: „Lumina și Lumina să rămână…”. Din această alegere s-a născut, în timp, mai mult decât un nume. S-a născut un simbol.
„Lumina suntem noi” capătă, după 80 de ani, o semnificație extraordinar de actuală. Lumina nu este ceva ce o comunitate trebuie să aștepte să primească din exterior. Ea există prin oamenii care scriu, traduc, editează, organizează, cercetează, păstrează memoria și creează legături. Există prin instituțiile care rezistă și prin oamenii care le dau viață.
Din această perspectivă trebuie privit și faptul că Mariana Stratulat a primit, în cadrul manifestărilor, Placheta Jubiliară a revistei „Lumina”, acordată pentru contribuția la promovarea și afirmarea culturii și literaturii române și pentru implicarea în păstrarea patrimoniului identitar al românilor din Serbia. La aceasta s-a adăugat anunțul făcut de Živorad Ajdačić privind acordarea „Insignei de Aur” pentru realizările sale profesionale și culturale. Aceste recunoașteri capătă o semnificație aparte tocmai în contextul jubileului: ele recompensează nu doar o activitate individuală, ci un mod de a înțelege responsabilitatea față de instituție și comunitate.
Poate că aici se află și una dintre lecțiile evenimentului de la Coștei. Instituțiile culturale nu trăiesc singure. Ele nu supraviețuiesc doar pentru că au o istorie impresionantă. Continuitatea nu este automată. Fiecare generație trebuie să reconstruiască, într-o anumită măsură, instituțiile pe care le moștenește și să găsească forme noi prin care acestea să rămână relevante.
De aceea, inaugurarea unui festival internațional chiar la aniversarea celor 80 de ani ai Cercului „Lumina” reprezintă probabil cea mai potrivită formă de omagiu adus fondatorilor. Slavco Almăjan a surprins foarte bine această idee atunci când a caracterizat jubileul drept un moment care „merită o glazură de aur”, apreciind în același timp inaugurarea Festivalului Internațional de Poezie drept o idee curajoasă și expresia unei noi realități literare.

Articolul integral îl puteți citi în numărul din 3 octombrie 2026

Valentin MIC

Duminică, 4 octombrie 2026, Mănăștiurul va deveni din nou loc de întâlnire pentru iubitorii graiului, poeziei și tradițiilor bănățene

Începând cu ora 10:30, la Căminul Cultural din localitate va avea loc cea de-a VI-a ediție a Festivalului de Poezie în Grai Bănățean „George Gârda” – Cântec, joc și poezie, eveniment dedicat creației și interpretării în grai bănățean.

Festivalul poartă numele poetului George Gârda, una dintre vocile importante ale literaturii dialectale bănățene, iar întâlnirea de la Mănăștiur continuă să păstreze vie amintirea sa și, mai ales, lumea căreia i-a dat glas prin versurile sale. Poezia în grai, cântecul și jocul popular se vor întâlni într-o manifestare care aduce împreună generații și forme diferite de exprimare ale culturii tradiționale din Banat.

Programul ediției din acest an va cuprinde momente artistice susținute de Adrian Stanca, Mariana Deac și Mircea Cârțișorean, alături de Ansamblul „Făgețeana” al Casei de Cultură din Făget, Bogdan Puiu, precum și Theea și Andrei Ploscariu.

Dincolo de spectacol, Festivalul „George Gârda” este și un prilej de a readuce în atenție valoarea graiului bănățean ca parte a identității culturale a Banatului. Prin poezie, cântec și joc, vorbele moștenite de la generațiile de odinioară își găsesc din nou locul firesc în fața publicului, demonstrând că graiul poate rămâne viu atunci când este rostit, scris și transmis mai departe.

Publicul este invitat să ia parte la această sărbătoare a cuvântului bănățean duminică, 4 octombrie 2026, de la ora 10:30, la Căminul Cultural Mănăștiur, județul Timiș.

Evenimentul este organizat de Primăria și Consiliul Local Mănăștiur, alături de Școala Gimnazială „George Gârda” Mănăștiur, Consiliul Județean Timiș și Asociația Sara Maria Vest Deva.

Despre George Gârda

George (Gheorghe) Gârda (17 septembrie 1879, Mănăștiur – 23 decembrie 1948, Valea Neagră) a fost avocat, poet și scriitor, numărându-se printre reprezentanții de seamă ai literaturii în grai bănățean.

A urmat studii la Lugoj și Brașov, apoi Facultatea de Drept din Budapesta, obținând doctoratul în 1907. Stabilit ca avocat la Făget, s-a implicat activ în viața culturală și națională a Banatului și a publicat poezii în grai, articole, cronici și culegeri de folclor în numeroase publicații ale vremii.

În anul 1908 i-a apărut primul volum de poezii, reeditat în 1921 sub titlul Bănatu-i fruncea, cuprinzând 28 de creații în grai bănățean. Versurile sale surprind vorbirea vie a oamenilor din zona Făgetului, lumea satului și felul în care bănățenii priveau schimbările aduse de modernitate. Între creațiile sale cunoscute se numără poezia Izâmbanu, în care apariția trenului este privită cu uimire și umor prin ochii omului de la sat.

George Gârda a avut și un rol important în evenimentele anului 1918, fiind delegat titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din partea cercului electoral Făget–Bichiș. Ulterior, între noiembrie 1919 și martie 1920, a fost secretar al Adunării Deputaților din primul Parlament al României Mari.

Prin creația sa, George Gârda a rămas una dintre vocile reprezentative ale poeziei dialectale bănățene, iar legătura sa cu Mănăștiurul este continuată astăzi și prin festivalul care îi poartă numele.

Cea de-a VI-a ediție a Festivalului de Poezie în Grai Bănățean „George Gârda” devine astfel încă un prilej de întâlnire în jurul unei moșteniri care merită dusă mai departe: graiul bănățean, poezia sa, cântecul și lumea din care s-a născut.

Duminică, 4 octombrie 2026, la Domeniile Murani, va avea loc cea de-a VI-a ediție a Festivalului „Marius Munteanu”

Memoria poetului Marius Munteanu va fi cinstită duminică, 4 octombrie 2026, în satul natal, cu prilejul celei de-a VI-a ediții a festivalului care îi poartă numele. Începând cu ora 14:00, la Domeniile Murani, poezia în grai, cântecul și jocul popular se vor întâlni într-o manifestare dedicată poetului și culturii bănățene.

Localitatea timișeană Murani va deveni, în prima duminică a lunii octombrie, loc de întâlnire pentru cei care prețuiesc graiul, literatura și tradițiile Banatului. Cea de-a VI-a ediție a Festivalului „Marius Munteanu” va readuce în atenție numele și creația celui pe care apropiații și oamenii din lumea literaturii dialectale îl numeau cu drag Ceaica Marius.

Festivalul este organizat de Asociația „Acasă, la Murani”, Asociația pentru Vorbirea Bănățană, Domeniile Murani și Primăria Comunei Pișchia, alături de partenerii Asociația „Taraful lu’ Bulgăr”, Asociația „Casa Doinelor” din Seceani și televiziunile online TV Timișoara și Video Oka.

În cadrul momentului artistic vor participa interpreți de muzică populară, scriitori și ansambluri de dansuri, care vor aduce în fața publicului cântecul, creația în grai bănățean și jocul, într-un program dedicat memoriei poetului.

Coordonată de Sorin Dinea, întâlnirea de la Murani va fi nu doar una comemorativă, ci și un prilej de a pune în lumină o moștenire culturală care continuă să fie dusă mai departe. Graiul, poezia, cântecul și jocul popular vor sta împreună sub semnul amintirii celui căruia îi este dedicat festivalul.

Despre Marius Munteanu

Marius Munteanu (1920–2005) s-a născut la Murani, într-o familie de țărani, iar lumea satului bănățean avea să rămână profund legată de creația sa. Poet, profesor și bibliotecar, a debutat în presă încă din adolescență și a desfășurat de-a lungul vieții o bogată activitate literară și publicistică.

Cunoscut cu drag drept „Ceaica Marius”, apelativ bănățean care vorbește despre apropierea și prețuirea de care se bucura în rândul celor care l-au cunoscut, Marius Munteanu a fost o prezență importantă a lumii literare bănățene.

Un loc aparte în opera sa îl ocupă poezia în grai bănățean, prin care a valorificat expresivitatea vorbirii tradiționale, universul satului și memoria Banatului. Între volumele sale se numără Cântări dă noapce bună (1984) și Poezii (2003). A fost, de asemenea, o prezență importantă în jurul emisiunii radiofonice „Gura satului” și s-a implicat activ în viața Asociației Scriitorilor în Grai Bănățean, al cărei președinte onorific a fost.

Prin creația și activitatea sa, Ceaica Marius a rămas unul dintre numele de referință ale literaturii în grai bănățean, iar faptul că, după atâția ani, oamenii se adună din nou la Murani sub numele său este una dintre cele mai frumoase forme prin care memoria unui poet rămâne vie.

---

Câncec dă unu sângur

Cucurudz muşcat dă brumă,

Calu meu dăspotcovit,

Drumu ăsta unge duşie?

Dă pră el ne-am rătăşit.

Dăsplăcită bace ploaia…

Calu meu, dă şe ţî’ greu?

‘Neş c-ai duşe-n greabăn norii

Şî pă nori un curcubeu.

Cucurudz ‘necat în bură

Calu meu, dă şe ce frânji?

Dacă m-aş uita mai binie

Aş vegea că şî tu plânji.

Haida, hai că-i neagră noapcea –

Unge oare ne-om ascunge:

Şine şcie, mai ajiunjem

La sălaşu dă nişiunge…?

Dan Dumitru Gîrjoabă, născut în 13 martie 1987 la Timișoara, licențiat în teologie și drept, doctor în istorie, poet, preot, eseist, fondatorul și realizatorul revistei de spiritualitate, cultură și istorie „Anghelos” de la Sânmihaiu Român, Timiș, a fost prezent miercuri, 30 septembrie 2026 la Reșița, la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” Reșița.

La invitația scriitorului Erwin Josef Țigla  preotul Dan D. Gîrjoabă și-a prezentat cele mai recente volume apărute la Editura Castrum de Thymes din Giroc, fiindu-i alături și directorul editurii, scriitorul Daniel Luca, precum și jurnalistul Nicolae Toma.

Dan D. Gîrjoabă a debutat editorial în anul 2016 cu volumul „Gânduri de lumină” (Arad: Tiparnița, 2016) un volum structurat în două capitole: primul capitol cuprinzând câteva eseuri, reflecții, meditații, cel de-al doilea capitol adunând câteva poeme. Evident, tematicile sunt de factură religioasă, volumul conturând gândurile unui creștin autentic, ale unui om talentat, dar și dornic de cunoaștere și înveșnicire. Un om care-și pune întrebări, dar, în aceeași măsură, mizează pe Dumnezeu, pe dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. O face într-un mod frumos, plastic, atât din punct de vedere teologic, cât și literar.

Urmează  alte volume tot de factură religioasă precum: „Drumul spre Betleem” (Caracal: Hoffman, 2017), „Pașii Învierii” (Caracal: Hoffman, 2022), „Hristos în mijlocul nostru! Conștiința credinței și credința conștiinței” (Giroc: Castrum de Thymes, 2023), „Potirul gândului tăcut” (Giroc: Castrum de Thymes, 2025), „Orizonturi inefabile” (Giroc: Castrum de Thymes, 2026).

Toate aceste cărți  sunt de factură religioasă sau conțin teme religioase, însă volumul de eseuri,„Orizonturi inefabile” nu se oprește doar la subiecte teologice, abordând  o paletă largă de teme: artă, istorie, drept, lingvistică, având în atenție nume pe cât de importante, pe atât de interesante, de incitante: de la Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale, la Caravaggio și Shakespeare; de la Antim Ivireanul și Neagoe Basarab la Constantin Brâncuși și Dumitru Stăniloaie; de la Gib I. Mihăescu la Ioan Cărmăzan. Sunt 27 de eseuri care nu doar îndeamnă la redescoperirea adevăratelor valori și păstrarea credinței, ci ne descoperă un talentat scriitor, un fin observator, un preot  cu profunzime în gânduri. Sunt scrieri cu sens, care îndeamnă la meditație, la cunoaștere și, evident, la credință.

În cadrul evenimentului organizat la Reșița de către scriitorul Erwin Josef Țigla au fost prezentate și noile apariții editoriale semnate Dan D. Gîrjoabă:  volumul de poeme „Anastasis” (Giroc: Castrum de Thymes, 2026; colecția „Cuarț”,  nr. 111) și volumul de proză „Contra Sens” (Giroc: Castrum de Thymes, 2026; colecția „Corindon”, nr. 49). Despre cele două noi cărți au vorbit Daniel Luca și Nicolae Toma, iar despre omul Dan Gîrjoabă și activitatea sa complexă au vorbit  scriitorii Gheorghe Jurma, Nicolae Preda, Ana Viorica Farkaș și Gabriela Șerban.

Un eveniment de suflet pentru care se cuvine să mulțumim inițiatorilor: Erwin Josef Țigla și Dan D. Gîrjoabă; o întâlnire cu poezia, cu lectura și cu un intelectual rasat, talentat scriitor și preot dedicat: Dan Dumitru Gîrjoabă!

Vă îndemn să-i citiți cărțile care nu sunt altceva decât „gânduri de lumină” mărturisite cu sens și „contra sens”, dezvăluind „orizonturi inefabile” spre a fi sorbite dintr-un „potir al gândului tăcut” deoarece, spune poetul: „Cuvintele sunt doar zdrențe pe trupul Adevărului./ Tăcerea se instalează ca o hermeneutică a divinului./ Nu mai vorbim despre Dumnezeu/ ci tăcem în Dumnezeu,/ într-o circumscriere a inexprimabilului.” („Apofatismul tăcerii” în volumul „Anastasis”).

  

 

 

 

Spectacolul de operă „Carmen – Eterna”, o adaptare captivantă și dinamică a celebrei capodopere semnate de Georges Bizet, pornește în această toamnă într-un amplu turneu național.

Producția reunește pe aceeași scenă o distribuție de excepție, formată din soliști consacrați ai Operei Naționale și artiști apreciați pe scenele lirice din țară și străinătate.

Conceput ca o ramificație modernă a genului clasic, noul format își propune să deschidă lumea fascinantă a teatrului liric către publicul larg. Spectacolul are o durată de 2 ore, nu include pauze și este interpretat în limba franceză, cu supratitrare în limba română, oferind o experiență intensă și imersivă.

Rolul titular este asumat de mezzosoprana Adina Papadimas, o prezență activă, extrem de apreciată pe scenele din România și solistă angajată a Operei Naționale din București. Absolventă a Universității Naționale de Muzică din București, artista și-a perfecționat tehnica prin cursuri de măiestrie alături de legende ale operei mondiale, precum Viorica Cortez, Bruna Baglioni, Vasile Moldoveanu, Mariana Nicolesco și Nelly Miricioiu.

Contraponderea dramatică a eroinei Carmen este asigurată de personajul Don José, militarul riguros transformat radical de o pasiune oarbă. Evoluția sa pe scenă redă cu o intensitate remarcabilă o transformare psihologică profundă: de la rigorile legii, la îndrăgostitul orbit de gelozie și, în final, la bărbatul măcinat de propria obsesie.

În acest rol complex, publicul îi va putea urmări pe reputații tenori Paul Celmare și Adrian Dumitru, prezențe constante pe scenele lirice naționale și internaționale.

Paul Celmare (Don José în Oradea, Satu Mare și Baia Mare / Dancairo în Brașov, Cluj, Deva și Arad) este absolvent al Facultății de Arte din Galați. Pentru desăvârșirea pregătirii sale muzicale și a stilului interpretativ, artistul a urmat cursurile de master la Facultatea de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice a Universității de Arte „George Enescu” din Iași.

De-a lungul carierei, tenorul a colaborat cu instituții de prestigiu, precum Opera Națională Română din București, Teatrul Muzical „Nae Leonard” din Galați, Opera Națională din Cluj-Napoca și Filarmonica de Stat „Moldova” din Iași.

Pe lângă activitatea sa artistică remarcabilă, Paul Celmare este și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), demonstrând o implicare activă în spațiul cultural și publicistic românesc. Critica muzicală l-a elogiat în mod deosebit pentru evoluția din această producție, numindu-l un artist cu o mare forță dramatică și o voce luminoasă.

Rolul Don José este asumat în cealaltă parte a turneului de Adrian Dumitru, un artist de asemenea laureat internațional (Premiul I la China International Vocal Competition și Marele Premiu la Festivalul „Hariclea Darclée”), în prezent angajat al Operei Naționale Române și al Operei Brașov.

Caravana „Carmen – Eterna” își începe periplul în prima parte a lunii octombrie cu spectacole în patru mari orașe. Debutul va avea loc la Brașov pe 2 octombrie (ora 19:00, Centrul Cultural Reduta), urmat de Cluj-Napoca pe 3 octombrie (ora 19:30, Cinema „Florin Piersic”) și Deva pe 4 octombrie (ora 19:00, Centrul Cultural „Drăgan Muntean”). Această primă serie se încheie la Arad pe 5 octombrie (ora 19:30, Palatul Cultural Arad), în toate aceste patru locații tenorul Adrian Dumitru interpretând rolul Don José, iar Paul Celmare pe cel al lui Dancairo.

Turneul continuă în următoarele trei zile în partea de nord-vest a țării, unde rolurile se inversează, tenorul Paul Celmare preluând partitura lui Don José, iar Adrian Dumitru pe cea a lui Dancairo. Seria debutează la Oradea pe 6 octombrie (ora 19:30, Casa de Cultură a Sindicatelor), continuă la Satu Mare pe 7 octombrie (ora 19:00, Casa de Cultură a Sindicatelor) și se încheie spectaculos la Baia Mare pe 8 octombrie (ora 19:00, ATP Tech Center).

Viziunea artistică și scenografia spectacolului sunt semnate de arh. Cătălin Ionescu Arbore, iar noul format și procesarea audio poartă semnătura lui Ciprian Pahonea.Biletele pentru spectacole sunt puse în vânzare online pe platforma oficială Ticketstore.ro și pot fi achiziționate, de asemenea, de la casele de bilete partenere din fiecare oraș gazdă.

30 septembrie este Ziua Internațională a Podcastului, un fenomen care continuă să se extindă chiar și după mai bine de două decenii de când a apărut. Există podcasturi de mare succes, care au găsit formula de a se autosusține și spre care publicul vine în număr tot mai mare. Tabloul general al acestui membru al marii familii a presei contemporane arată că podcastul a devenit o putere în lumea comunicării din era digitală, că înregistrează o revoluție permanentă și că este unul dintre segmentele media în care nu este loc decât pentru dinamism, conținut de interes și adaptare continuă la evul în schimbare.

Ziua Internațională a Podcastului este sărbătorită în toată lumea pe 30 septembrie și reprezintă o celebrare la nivel mondial a puterii podcasturilor. Această sărbătoare le oferă tuturor celor implicați în această parte a industriei media o ocazie excelentă de a intra în legătură cu alți creatori de podcasturi, ascultători, pasionați și lideri din industria de profil.

La puțin peste două decenii de la apariția termenului „podcasting”, acest mediu trece printr-o adevărată revoluție. Podcasturile audio sunt transformate în formate video, emisiunile de tip discuție („chat shows”) merg în pas cu seriile narative tradiționale, iar modelele de afaceri se schimbă, unele emisiuni fiind acum disponibile contra cost (în spatele unor sisteme de plată). În același timp, diverse platforme terțe pun tot mai mult accent pe podcasturile video și audio, introducând noi funcționalități ale produselor media. Un raport al reuters Institute analizează percepția publicului din SUA, Marea Britanie și Norvegia față de aceste schimbări și modul în care editorii de știri (New York Times, The Guardian, The Economist, Financial Times, The Times, Sunday Times, Schibsted, Bonnier, Die Zeit, Der Spiegel, Politiken, The Observer) reacționează. Iar concluziile arată că în ultimul an, editorii și-au orientat rapid eforturile în domeniul podcastingului către formatul video, în principal ca răspuns la schimbările de strategie ale platformelor, precum și la vizibilitatea sporită de care beneficiază conținutul video.

Unii editori au decis să creeze versiuni multimodale pentru toate emisiunile lor; alții adoptă o abordare mai pragmatică: transformă formatele de tip discuție în conținut video, dar păstrează emisiunile narative și de investigație exclusiv în format audio, considerând că acestea își mențin valoarea pe termen lung. De asemenea, se înregistrează o suprapunere semnificativă între publicul podcasturilor video și cel al celor audio, sugerând că aceleași persoane le accesează în contexte diferite. Dar formatele video atrag și segmente de public complet noi, cu așteptări diferite.

Acumulare de cunoștințe și aprofundarea subiectelor

În ceea ce privește motivațiile, majoritatea editorilor continuă să considere podcasturile o modalitate eficientă de a atrage și implica noi segmente de public, în special pe cel tânăr. Dimensiunea umană a podcasturilor și rolul lor în formarea unor obiceiuri sunt considerate, totodată, un element esențial de apărare în fața eficienței automatizate a inteligenței artificiale.

Raportul publicat de reutersinstitute.politics.ox.ac.uk indică faptul că utilizarea podcasturilor este, în mare măsură, complementară altor forme de consum de știri, acestea fiind apreciate pentru contribuția la acumularea de cunoștințe și la aprofundarea subiectelor. În strânsă legătură cu aceste caracteristici, unii editori au lansat recent abonamente dedicate exclusiv podcasturilor.

Pe măsură ce podcasturile audio și video se dezvoltă și evoluează, estomparea distincțiilor dintre formatele de conținut va impune o nouă modalitate de colaborare între agenții de publicitate, platforme și editori, pentru a valorifica pe deplin potențialul existent.

Cel mai recent raport Edison Infinite Dial din SUA indică faptul că ponderea persoanelor care ascultă sau urmăresc podcasturi (45% săptămânal) a atins un nivel record, o mare parte din creșterea recentă provenind din zona video. Știrile și actualitatea joacă un rol important în acest context.

Așa cum podcasturile și fenomenul podcastingului au evoluat de-a lungul anilor, la fel s-a întâmplat și cu Ziua Internațională a Podcastului, care a pornit în 2014 și a parcurs același „traseu” uimitor al impactului global al podcasturilor. În acest fel, în toată lumea, ziua de 30 septembrie a fiecărui an reunește sute de de podcasteri care își împărtășesc experiențele, poveștile personale și expertiza.

Și ca o dovadă a faptului că podcastul este o forță în lumea comunicării, The Guardian anunță că fostul președinte al SUA, Barack Obama, o prezență constantă în lumea podcasturilor, își lansează în aceste zile cea mai recentă producție pentru Audible: o serie în șase episoade despre cărțile care l-au inspirat. Primul invitat este Tom Hanks, alături de care poartă o discuție sinceră despre creșterea copiilor și viața de familie.

Foto: pixabay.com

Nu le aveam pe toate, dar tânjeam la ele.

La început, „Arici pogonici”, „Luminița”, apoi „Șoimii patriei”, „Cutezătorii”, „Universul copiilor”, sunt titluri din revistele școlare cu vizibilitate în toate școlile, în tot locul românesc și, când aveam norocul, mai răsfoiam pe la prietenii norocoși, pe la rude cu relații, câte o revistă „Pif”, în limba franceză, maxim de fericire, „lux și opulență”, cum ar exclama unii tineri, ce înțeleg diferențele în felul lor.

Prezența revistelor școlare în casele noastre oferea un fel de bogăție, spirituală, desigur. Nu ne mai interesa dacă ajunge zahărul, făina, uleiul, untul, de la rație, pentru că paginile revistelor ne făceau să visăm. Dincolo de ideologia evidentă, nemascată, pe care atunci nu o înțelegeam, nu o comparam și oricum nu aveam ce face, erau poveștile, informațiile, întâmplările, jocurile specifice vârstei, într-un format agreabil, tipic de revistă, jumătate scris, jumătate poze, color, așa cum trebuie să arate un proiect, ca să fie persuasiv, pentru totdeauna. Era lumea revistelor și lumea noastră, a copiilor, a elevilor care se bucurau când soseau revistele. Școlile primeau aceste reviste și le distribuiau elevilor. Chiar și la sat. Ne amintim ce senină era ziua când în ghiozdan, pe lângă cărți și caiete, frumos învelite, aduceam acasă „Cutezătorii”, de exemplu. O citeam în liniște, cu bucurie, cu răbdare și cu sentimentul acela, pe care l-am întâlnit mai târziu și la unele cărți din literatura română sau universală, că n-am vrea să ajungem repede la capăt, că n-am dori să se termine. Citeam revistele cu picătura, erau porția de timp liber petrecut frumos, în compania unei lumi ce se deschidea deodată în fața ochilor, atunci când călătoriile erau mai mult imaginare. După aceea, revistele își luau locul în colecții, cu grijă legate, iar astăzi se mai găsesc din ele prin câte un pod al casei.

Iată câteva dintre titluri…

Revista „Luminița” a fost fondată în 1953 și era destinată școlarilor mici. Ea urma revistei „Pogonici”, care a apărut între anii 1949 și 1953. Sub auspiciile „Luminiței”, a apărut „Arici Pogonici”, revistă pentru grădiniță și școală primară, cu poze, jocuri pentru copii, desene. Sunt de neuitat „Aventurile lui Mac”, de Lucia Olteanu, cu desene de Livia Rusz, sau povestirea în serial „Jupân Rănică Vulpoiul”, după Al. Odobescu, cu ilustrații de Al. Alexe. Parcă le vedem în fața ochilor, le citim cu mintea de-acum și le găsim de-un farmec plin.

În 1977, se decide ca „Arici Pogonici” să devină „Șoimii patriei”, pentru că în 1976 tocmai s-a înființat organizația cu acest nume. Revista „Șoimii…” conținea și ea o propagandă de partid, mascată în poezii, cântece, povestiri, imagini care să-i educe pe copii civic, moral, estetic și să-i pregătească pentru ce urma, organizația pionierilor. Pionierii aveau revista „Cutezătorii”, 1967-1989, cititorii ei erau mai mari, până la adolescenți. Publicația era editată de Consiliul Național al Organizației Pionierilor, la Editura „Scânteia”, cu redactor-șef, Ion Ionașcu, și secretar de redacție, Mihai Negulescu. „Cutezătorii” conținea rubrici, precum „Cadran politic”, „Reportajul săptămânii”, „Limba noastră-i o comoară”, „Semafor”, „(Mini)enciclopedie”, benzi desenate, ca de exemplu, „O zi de neuitat”, scenariu, Alexandru Mitru, desene de Vintilă Mihăescu.

În 1990, o parte a fostei reviste „Cutezătorii” înființează o publicație nouă, „Universul copiilor”, redactor-șef, Ovidiu Zotta. De menționat este faptul că, sub acest nume, „Universul copiilor”, a mai fost o revistă săptămânală pentru copii și adolescenți, care a apărut din 1925 până în 1948, perioadă când publicistica pașoptistă a avut un rol semnificativ în formarea și educarea prin lectură, gândindu-ne la „Dacia literară” (Mihail Kogălniceanu) „Curierul românesc” (Ion Heliade Rădulescu), „Albina românească” (Gheorghe Asachi), „Gazeta de Transilvania” (George Barițiu) „România literară” (Vasile Alecsandri), la un alt nivel. În prezent, există o revistă „Universul copiilor”, publicată ca revistă școlară de către Liceul pedagogic Ortodox, „Anastasia Popescu”, din București, cu ediții periodice și, mai nou, și în format digital.

Astăzi, revistele școlare sunt rare, sporadice și au un spațiu restrâns de influență. Există în școli, ca activitate a unor catedre, de istorie, de geografie, a unor cercuri, de lectură. Ele sunt mai puțin vizibile, atât la nivel local, cât și la cel național. Cercul lor de interes este limitat la marginile școlii. Rareori, o revistă reușește să pătrundă, să atragă atenția și să devină cunoscută, mai mult decât în școala unde apare. Participarea la concursuri de reviste școlare mai conferă uneori vizibilitate, dar și aceasta redusă și modificată de la an la an. Reviste școlare cu caracter național, de educare, de preocupări, de vârstă, nu mai există. Ele, cele menționate aici, „Luminița”, „Arici pogonici”, „Cutezătorii”, contribuie la imaginea unei epoci, în care nu era alta „mai frumoasă și mai de folos zăbavă, decât cetitul…”.

de Victor Nafiru

A câștigat primăria și totuși nu a rămas primar. Nu o dată, ca să zici că a fost o simplă întâmplare, ci de trei ori în opt ani: 2016, 2020, 2024. Un adevărat luptător dar, așa cum se întâmplă de atâtea ori în viață, nu întotdeauna cel mai bun, cel dorit de alegători continuă cursa.

Așa s-a întâmplat și cu Adrian Torma. În primul mandat a defilat, lucrurile începuseră să se miște în Moldova Nouă, oamenii îl priveau cu încredere și speranță, iar el  se pregătea să ducă mai departe proiectele pe care le începuse. Cineva nu a fost de acord cu asta, acuzându-l de conflict de interese, cu o Asociație pe care, culmea, familia sa a sprijinit-o și o susține în continuare. O Asociație care nu produce, ci consumă bani pentru activitățile pe care le desfășoară. Bani din buzunarul familiei Torma. Într-o țară sănătoasă la cap, astfel de lucruri ar fi fost aplaudate și puse în ramă. Nu și la noi, în România, la Moldova Nouă.

 În 2020, scorul i-a fost favorabil cu 48 și ceva la sută. Numai că, euforia succesului a fost de scurtă durată. Foștii camarazi de doctrină au reactivat o dispută mai veche preluată din Codul lui Hammurabi din Babilonia: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, au insistat, au sesizat Biroul Electoral Central, cum că o decizie judecătorească îi respinsese candidatura. Într-un cuvânt, au făcut tot ce le-a trecut prin cap ca el să piardă, ca la fotbal, cu 3-0, la masa verde. Și au reușit, alegerile fiind reluate, fără ca lui să i se permită să participe.

Și după patru ani de stat pe bară, dar continuând să se implice în viața comunității, câștigă din iarăși Primăria Moldova Nouă. Și din nou ghinion. Blestemul „conflictului de interese” îl ajunge din nou din urmă. În urmă cu un an, ANI pronunța un verdict implacabil, strâmb și nedrept. „Amendamentul Fritz” pune capăt mandatului pe care spera să-l ducă la bun sfârșit. Unii se bucură, alții regretă. Cel mai ghinionist dintre primarii acestor vremuri s-a împăcat cu gândul că nu oricine câștigă alegerile rămâne primar, chit că oamenii te preferă de fiecare dată când candidezi. Chiar dacă sancțiunea îl va ține departe de primărie, cei care îl cunosc sunt convinși că va continua să se implice în viața comunității, inclusiv să sprijine Asociația Culturală de la care i s-a tras ghinionul ce l-a îndepărtat din administrație.

30 septembrie 2026, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Prezentări de carte: „Anastasis“, „Orizonturi inefabile“ & „Contra Sens“, autor: pr. Dan Dumitru Gârjoabă (Sânmihaiu Român, jud. Timiș), apărute în 2026 la Editura „Castrum de Thymes“, Giroc.

 

 

30. September 2026, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Buchpräsentationen: „Anastasis“, „Orizonturi inefabile“ & „Contra Sens“, Autor: Pfr. Dan Dumitru Gârjoabă (Sânmihaiu Român = Rumänisch-Sanktmichael, Kreis Temesch), alle drei erschienen 2026 im Verlag „Castrum de Thymes“, Giroc.

 

de eCronica

Daniel Botgros

Interviu cu Excelența Sa, Alen Ružić, ministrul croat al Muncii, Sistemului de Pensii, Familiei și Politicilor Sociale

 – Domnule ministru, v-aș întreba în primul rând, despre contextul vizitei dumneavoastră în comunitatea croată din Caraș-Severin dar și în România, în general.  România și România, în general. Ce înseamnă, din punctul dvs. de vedere, această prezență?

– În primul rând, ne dorim comunicare, să ne întâlnim cu oamenii, să discutăm cu oamenii. În al doilea rând, fac parte din guvernul croat, reprezint numele domnului prim-ministru, Andrei Plenkovici și sunt aici să transmit un sprijin, o deschidere față de această minoritate, care și-a păstrat identitatea de-a lungul timpului. Chiar și atunci când Croația n-a fost independentă, astfel încât și-au păstrat elementele identitare și poate. E adevărat, am avut o vizită și la croații din Voievodina dar venim permanent, deoarece comunitatea croată din România a fost întotdeauna deschisă față de sprijin. Am acordat un ajutor Liceului româno-croat din Carașova bilingv, cu suma de 1.200.000 de euro, pentru a sprijini educația, dar în același timp e nevoie de suport și în alte sectoare. Am văzut tinerii, i-am văzut pe oameni, i-am auzit vorbind și, spun încă o dată, și-au păstrat intactă identitatea și limba. Toate aceste lucruri le dorim în continuare, în postura unei  Croații independente, parte a Uniunii Europene și să le aducem la un nivel dorit de toată lumea.   

– Poate că e retoric ce întreb sau ce spun, dar sunteți cumva familiar cu ideea că prin comunitatea croată din România putem să dezvoltăm și mai mult relațiile instituționale pe care le avem cu statul croat? Care oricum, din câte știm, sunt bune la nivel național, între cele două state membre ale Uniunii Europene, dar cred că în plus am putea să ne folosim foarte mult și cred că asta și faceți, de fapt. Iar noi suntem fericiți că avem aici această minoritate.

– Urmărim sprijinul vârstnicilor. De asemenea și sprijinul tinerilor, pentru a-i ajuta să devină competenți pe piața muncii. Acestea sunt principiile sprijinului nostru, proiectelor pe care le desfășurăm. Am dori să consolidăm aceste două categorii și, în sens larg, mergem pe principiul complementarității al sinergiei. Și întreg guvernul croat urmărește această chestiune. Suntem convinși că odată ce întărim comunitatea, acest lucru va reverbera în întreaga zonă, acest sprijin bilateral pe care îl urmărim.

– Am ajuns prin acest răspuns, la aspecte legate de ministerul pe care îl conduceți, este un minister extrem, extrem de important. Nu numai, acum în această perioadă complicată la nivel internațional, dar este esențial pentru fiecare țară și am să vă rog să ne spuneți cum este organizată această entitate guvernamentală  pe care conduceți și cum arată din punctul acesta de vedere  peisajul muncii, familiei și relațiilor sociale din Croația.

– În primul rând, un sfert din bugetul național este îndreptat înspre pensii și asistență socială. Asta ar fi prima categorie, a doua, este vorba de chestiunea juridică. Putem proteja astfel femei, copii, toate categoriile sociale, astfel încât să îmbunătățim situația și să aducem la standarde care sunt urmărite atât la nivel național, cât și internațional. Niciodată Croația n-a finanțat mai mult față de cum finanțează acum acest domeniu.

– Este important, pentru că protecția socială și familia sunt legate întotdeauna. Dacă îmi permiteți să rămân puțin aici, ați avut sau întâmpinați probleme legate de fondurile de pensii, de îmbătrânirea populației, de cei care cumva ies la pensie prea devreme, probleme pe care România le are în această perioadă?

– Avem și noi această problemă, de aceea am mers pe varianta flexibilizării bugetului, astfel încât să acopere aceste noi provocări. Pentru plecări la pensie mai devreme, tot timpul s-au urmărit contribuția, stagiul pentru timpul și valoarea contribuției, astfel încât pensiile să nu fie deficitare. Iar în ce privește protecția persoanelor în vârstă, pentru prima oară după 1998 se deschid foarte multe case de bătrâni. Aici e îngrijit un număr considerabil de pensionari. Mai mult, pentru cei care au ieșit mai devreme la pensie, ne îngrijim să poată lucra cu jumătate de normă, pentru a-și suplimenta în mod decent veniturile ne au asigurat-o pensie decentă și se poată lucra cu jumătate de normă. N-am fost, să zic așa, ore, dar în cazurile în care s-a impus și așa ceva. Am urmărit și așa ceva.

– O ultimă întrebare, domnule ministru, de fapt două scurte întrebări. Dacă aveți cumva legături instituționale cu ministerul similar din România și cu guvernul român, mi s-ar părea frumos să fie așa, să învățăm unii din experiența celorlalți și, dacă veți continua – cred că răspunsul aici va fi afirmativ – dacă veți continua să susțineți la fel de mult etnia croată din România și pe cale de consecință și legăturile cu județul Caraș-Severin și cu România în general.

– Răspunsul este afirmativ, cum știți, pe 10 octombrie la nivel de consiliu european de miniștri, vom avea o întâlnire importantă, acolo se schimbă experiențele, se stabilesc colaborări între ministerele noastre. Iar în ce privește prezența noastră aici, consider că nu rămânem doar la nivel de vizită, încercăm, așa cum am spus, să mergem efectiv în sprijinul acestor comunități, pe învățământ, cultură, sănătate și alde domenii. Să îmbunătățim ți să extindem nivelul colaborării.

Sâmbătă, 26 septembrie 2026, de la ora 18:00, a avut loc vernisajul lucrărilor create în cadrul Simpozionului de sculptură sudată de la Dumbrăvița, în Parcul Central.

Timp de două săptămâni de creație în aer liber, șase artiști au transformat metalul prin sudare în forme sculpturale, publicul fiind invitat să descopere lucrările realizate în cadrul celei de-a VI-a ediții a simpozionului. Anul acesta, au participat 6 artiști sculptori în metal: Misha Diaconu, Costin Ioniță, Sorin Purcaru, Ștefan Bartha, Endre Farkas, alături de Bogdan Nueleanu, care este inițuiatorul și sufletul acestui simpozion.

La vernisaj au participat numeroși oameni de cultură și artă, iubitori de frumos, alături de toți cei implicați în organizarea și desfășurarea evenimentului devenit deja tradiție. Cuvântul de deschidere a fost rostit de către scriitorul și comentatorul de artă Robert Șerban, de reprezentanții de seamă ai localității Dumbrăvița și, bineînțeles, de Bogdan Nueleanu. Cunoscut sculptor român contemporan, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Timișoara. originar din localitatea Săulești, județul Gorj, Bogdan Nueleanu a devenit absolvent al Facultății de Arte și Design din cadrul Universității de Vest din Timișoara, obținând diploma de master în sculptură în 2015 și continuându-și activitatea, în vederea obținerii doctoratului. Bogdan Nueleanu este recunoscut în special pentru măiestria sa și operele realizate prin tehnica sculpturii sudate în metal. Tehnica principală de lucru a sculptorului timișorean Bogdan Nueleanu este sculptura sudată direct în metal, artistul controlând și transformând metalele prin intermediul focului și al topirii, o abordare pe care a perfecționat-o inclusiv în perioada în care a lucrat ca sudor în Grecia, perfecționând ulterior această tehnică industrială într-un limbaj artistic original.

Recent, a participat la o serie de expoziții, anul acesta, în perioada ianuarie-februarie, aducând în fața publicului timișorean peste 15 lucrări, expuse în cadrul neconvențional al Muzeului Apei din Timișoara, iar în iunile – august realizând o expoziție personală de sculptură în metal sudat găzduită de Muzeul Național „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, un loc simbolic pentru artist, având în vedere influența brâncușiană din copilăria sa gorjeană. Luna septembrie l-a adus din nou în fața publicului timișorean, prin expoziția intitulată sugestiv Metalanguage, deschisă la Galeria Park din Timișoara, realizată în colaborare cu artistul Endre Farkas, punând accent pe semne, simboluri și metalimbajul formelor.

Începând cu anul 2021, sculptorul Bogdan Nueleanu a inițiat acest proiect cultural unicat în România, prin care artiști plastici contemporani transformă metalul industrial în opere de artă, folosind focul și sudura, lucrările rămânând ulterior în patrimoniul localității. Dumbrăvița. Simpozionul este realizat anual, în colaborare cu Uniunea Artiștilor Plastici Filiala Timișoara și cu sprijinul Primăriei Dumbrăvița. În tabăra de sculptură, artiștii invitați lucrează în aer liber, direct în Parcul Central din Dumbrăvița, care devine astfel, pentru o scurtă perioadă, un adevărat atelier al artei sculpturale în metal, transformând spațiul public în atelier deschis vizitatorilor, care pot asista în direct la simfonia creativă, în timp ce materia prinde suflet, iar magia metalului se transformă, sub ochii lor, în emoție.

Astfel, de-a lungul acestor ani, s-au pus bazele unui adevărat muzeu de sculptură în aer liber, cu lucrări sculptate cu măiestrie în metal. Tradiția continuată și anul acesta, bazată pe succesul edițiilor anterioare, a adus noi lucrări expresive, realizate în cadrul actualei ediții a VI-a a simpozionului.

Evenimentul de anul acesta a fost organizat de UAP Timișoara, în colaborare cu Primăria Comunei Dumbrăvița

Vizitatorii și iubitorii de artă și frumos sunt așteptați să se relaxeze în frumosul Parc Central și să descopere lucrările create la Dumbrăvița, celebrând sculptura contemporană în spațiul public, căci la Dumbrăvița, focul și metalul spun mereu noi povești și arta crește sub ochii noștri. Felicitări, încă o dată, artiștilor care dau formă și viață nouă metalului.

Foto: Constantin Duma

Istoria migrațiilor interne din spațiul românesc păstrează în paginile sale o dinamică fascinantă, definită prin transhumanță, supraviețuire economică și fuziuni culturale de o rară frumusețe, printre aceste mari mișcări de populație, așezarea oltenilor în Banat reprezentând un capitol de referință, întâlnirea dintre spiritul vulcanic, dornic de afirmare al olteanului și rigoarea așezată, profund vest-europeană a Banatului, dând naștere unui fenomen identitar complex.

Acest eseu explorează etapele acestei migrații, atitudinea administrațiilor succesive reflectată în arhive, procesul anevoios de acomodare, personalitățile marcante și conviețuirea cu mozaicul etnic bănățean, reflectate în cultură, presă și tradiții.

Pătruderea oltenilor în Banat s-a desfășurat în mai multe valuri distincte, primul val semnificativ, atestat documentar încă din secolul al XVII-lea și consolidat la mijlocul secolului al XVIII-lea, i-a adus pe așa-numiții „bufeni” sau „bufani”, numele lor provenind, conform etimologiilor locale și documentelor din arhivele imperiale de la Viena și Timișoara, de la germanicul Buch (carte, pașaport), referindu-se la cartea de liberă trecere necesară traversării graniței montane, când acești primi imigranți economici fugeau de opresiunea otomană și de sărăcie, căutând azil în Banatul Montan.

Cercetările în arhivele Direcției Montanistice Bănățene scot la iveală un comportament pragmatic, dar rigid al funcționarilor austrieci din perioada administrației habsburgice, pe de o parte, Curtea de la Viena avea nevoie disperată de forță de muncă rezistentă pentru minele de aramă și argint, exploatările forestiere și topitoriile din rețeaua Oravița-Sasca-Moldova Nouă, iar pe de altă parte, mentalitatea birocratică austriacă se lovea adesea de firea independentă a oltenilor, care refuzau uneori înregimentarea fiscală strictă.

Documentele vremii îi descriu adesea ca pe un element „muncitor, dar greu de supus legilor imperiale” și cu toate acestea, din rațiuni economice, autoritățile le-au acordat pământ în zonele înalte, mai puțin ospitaliere, integrându-i rapid în sistemul de muncă fiscal și oferindu-le scutiri temporare de taxe pentru a-i stabiliza.

În perioada dualismului austro-ungar (după 1867), atitudinea autorităților s-a nuanțat politic, documentele din arhivele comitatense (Caraș-Severin și Timiș) arătând că administrația maghiară a privit cu o mai mare reticență elementul românesc venind de peste munți, valurile migratorii fiind interpretate politic ca o consolidare nedorită a demografiei românești în detrimentul tendințelor de maghiarizare politică și culturală.

Cu toate acestea, legile economice ale pieței libere au prevalat: moșiile din Câmpia Banatului și infrastructura feroviară (CFR), aflată în plină ascensiune, aveau nevoie urgentă de brațe de muncă ieftine, asigurând tolerarea și stabilizarea noilor veniți.

Bufenii s-au stabilit cu precădere în sate din Caraș-Severin, cum ar fi Știnăpari (colonizat masiv în jurul anului 1755), Cărbunari, Straja, Ciclova-Montană, Rusova Nouă sau Padina Matei, ulterior, valurile din secolul al XX-lea, în special cele din perioada interbelică (generate de marea împroprietărire) și din anii comunismului (determinate de industrializarea masivă a Timișoarei), îndreptându-se spre Banatul de câmpie și marile centre urbane.

Părerea băștinașilor bănățeni (atât români, cât și șvabi sau maghiari) despre noii veniți a fost, la început, marcată de neîncredere și stereotipuri administrative, bănățeanul, obișnuit cu o gospodărie mare, rânduială strictă, calm și un ritm de viață predictibil, îl privea pe oltean ca pe un spirit prea guraliv, grăbit și imprevizibil, existând o reținere reflectată și în graiul local, unde oltenii erau uneori numiți „păpălugă” sau priviți ca străini, care acceptau salarii mai mici, scăzând prețul muncii, cu timpul însă, recunoașterea hărniciei olteanului, a capacității sale de sacrificiu și a inteligenței native a topit gheața neîncrederii.

Banatul a reprezentat un adevărat creuzet etnic, acomodarea oltenilor nefăcându-se într-un vid, ci în permanent contact cu comunitățile locale, oltenii deprinzând rigoarea agrară vest-europeană, punctualitatea și tehnicile superioare de construcție și simetrie a gospodăriei (casele cu fronton la stradă), șvabii, la rândul lor, apreciind flexibilitatea și rezistența fizică extraordinară a oltenilor în munci grele.

Conviețuirea în cartierele muncitorești din Timișoara (cum ar fi Fabric sau Fratelia) a impus un respect reciproc bazat pe legile nescrise ale breslelor și fabricilor, toleranța bănățeană, un brand cultural în sine, adoptându-i pe olteni și transformându-i din „venetici” în cetățeni cu drepturi depline ai provinciei.

Timișoara a fost magnetul economic principal, oltenii au ocupat posturi cheie în toate sectoarele: în marile uzine (UMT, Electromotor, Azur, fabricile de textile și încălțăminte ca „Banatim”), formând scheletul clasei muncitorești și al maiștrilor de elită.

Universitățile timișorene au atras minți strălucite din Gorj, Dolj sau Mehedinți, mulți devenind profesori universitari, medici reputați și cercetători.

Spiritul ospitalier, deschis și abilitățile comerciale înnăscute ale oltenilor i-a propulsat rapid în industria ospitalității, gestionând restaurante, hoteluri și rețele comerciale locale.

Impactul elitelor oltenești asupra culturii și științei bănățene este incontestabil, printre figurile proeminente numărându-se marele savant Corneliu Micloși (originar din arealul de confluență mehedințean), inginer și academician care a revoluționat sudura electrică și a pus Timișoara pe harta mondială a metalurgiei, în medicină, personalități de seamă din Oltenia au pus bazele unor școli de excelență în cadrul Universității de Medicină și Farmacie din Timișoara.

În spațiul cultural, scriitori, artiști plastici și jurnaliști de dincolo de munți au adus o infuzie de lirism și o forță polemică ce au dinamizat viața academică din capitala Banatului.

Din punct de vedere lingvistic, întâlnirea dintre graiul oltenesc și cel bănățean constituie un fenomen de hibridizare extrem de interesant, trăsătura cea mai stridentă rămânând vorbirea cu perfectul simplu („fusei”, „văzui”, „mâncai”), în Oltenia, acest timp verbal indicând o acțiune proaspăt încheiată în aceeași zi, pentru bănățenii nativi, care utilizează exclusiv perfectul compus sau imperfectul, utilizarea perfectului simplu părea inițial o bizarerie gramaticală sau un motiv de amuzament cotidian.

Cu toate acestea, procesul de acomodare a adus împrumuturi reciproce, oltenii stabiliți în Banat au adoptat rapid lexicul de influență germană și maghiară specific zonei pentru a se integra profesional, cuvinte precum „șnaidăr” (croitor), „firang” (perdea), „farbă” (vopsea) sau „tăiței” (fidea) intrând în vocabularul zilnic al familiilor de olteni, în mod simetric, bănățenii au împrumutat din expresivitatea, iuțeala frazării și topica oltenească, rezultând un grai urban timișorean extrem de fluid, unde rigoarea termenilor tehnici bănățeni se îmbină natural cu dinamicul perfect simplu.

Pentru a păstra legătura cu vetrele natale și a se sprijini reciproc, elitele oltenești din Timișoara au înființat organizații de prestigiu, o emblemă în acest sens fiind Liga Culturală „Fiii Gorjului” din Timișoara, o asociație vibrantă care organizează simpozioane, evenimente culturale de anvergură (dedicate lui Brâncuși sau Tudor Vladimirescu) și menține treaz spiritul de solidaritate regională.

Sub egida dragostei de cultură, a apărut și revista „Columna” (alături de „Columna 2000”), spațiu de manifestare academică și literară unde istorici, scriitori și jurnaliști olteni, stabiliți în Banat, își publică cercetările, jurnaliștii olteni din Timișoara aducând în presa bănățeană un stil polemic acid, o dinamică a frazei tipic oltenească și o deschidere spre investigație curajoasă, care a îmbogățit peisajul media local.

Un alt punct de contact cultural inedit a fost colaborarea strânsă a epigramiștilor bănățeni (din cenacluri de renume precum „Ridendo” din Timișoara) la celebra revistă de satiră și umor „Hohote” din Târgu Jiu, această punte a spiritului demonstrând că satira fină și umorul inteligent nu au granițe regionale, bănățenii trimițând regulat epigrame savurate din plin de publicul gorjean, râzând amical unii de specificul celorlalți.

Umorul a fost cel mai eficient lubrifiant social în procesul de acomodare, transformând potențialele tensiuni în hohote de râs salvatoare, Amza Pellea, prin nemuritorul personaj Nea Mărin, a adus în casele bănățenilor o Oltenie autentică, plină de istețime, suculență și autoironie, monoloagele sale despre praz, Sucă și viața la țară spărgând barierele rigidității bănățene, iar mai târziu, Radu Pietreanu (prin proiectul Vacanța Mare) a dus mai departe această ștafetă a umorului oltenesc, modernizând clișeele și aducându-le în contemporaneitate.

Folclorul urban păstrează nenumărate glume născute din această întâlnire culturală, povestindu-se cum un oltean proaspăt mutat în Timișoara, intrând într-o alimentară bănățeană, vorbește: –Măi nene, dă-mi și mie un praz!, la care vânzătorul bănățean, calm și tacticos, se uită lung la el și răspunde: –Mno, aicea în Banat nu avem praz, avem numa’ ceapă… dar dacă vrei, o tragem un pic de mustăți până se lungește ca să te simți ca acasă!

O altă glumă celebră în epocă surprinde chiar dilema perfectului simplu: un bănățean îl întreabă pe un coleg oltean de la uzină: –Ascultă, măi frate, de ce folosiți voi mereu timpul ăsta, „făcui”, „zisei”, „mâncai”?, olteanul răspundu-i mândru, într-o fracțiune de secundă:
–Păi, pân’ o ziceți voi pe aia cu „am fost de m-am plimbat”, noi deja o și făcurăm!

Confluența dintre cele două culturi se observă cel mai bine în viața spirituală și materială:

oltenii au adus în Banat prazul, oluțele de lut pentru sarmale, ciorbele acre de pasăre cu zdrențe de ou și puiul la ceaun cu mujdei, preparate care s-au integrat pe mesele bănățene alături de clătite (platșinte), supa de tăieței (zoft) și fripturile grele cu sos (saus).

Ambele comunități împărtășesc credința ortodoxă profundă, însă cu nuanțe ritualice diferite, în Oltenia, pomenile și ritualurile de trecere au o încărcătură arhaică tulburătoare, cu rânduieli stricte legate de fântâni și punți pentru lumea de dincolo.

Ciobanii din Oltenia (mai ales cei din zona Novaci-Baia de Fier) practică o transhumanță montană aspră, legată strâns de legile crestelor, de baciul absolut și nedeile de pe munte, în comparație, ciobanii din Banat (păcurarii) au beneficiat istoric de pajiști mai blânde și de o influență timpurie a piețelor central-europene, stânele bănățene fiind mult mai devreme racordate la un comerț sedentarizat și la tehnologizări austriece în procesarea brânzeturilor fine.

Ultimul bastion al integrării absolute a fost topirea barierelor de sânge prin căsătoriile mixte, uniunea dintre un oltean (energic, sfătos) și o bănățeancă (gospodină desăvârșită, calculată) sau invers, dintre un bănățean mândru și o olteancă aprigă, a dat naștere unor familii model, în aceste case, perfectul simplu s-a împletit natural cu cuvinte din graiul bănățean, copiii acestor familii au crescut ascultând deopotrivă doinele oltenești și jocurile de doi bănățene, devenind sinteza perfectă a noii identități regionale.

Această legătură de sânge a stimulat și un intens turism regional, locuri pitorești din Gorj, precum Mănăstirea Tismana, Cheile Sohodolului, stațiunea Rânca sau ansamblul sculptural al lui Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului) devenind destinații turistice extrem de căutate de bănățenii dornici să descopere frumusețea aspră și sacră a locurilor de unde au plecat familiile prietenilor sau partenerilor lor de viață.

De asemenea, mari cântăreți olteni de muzică populară au fost permanent invitați de onoare în spectacolele de pe marile scene ale Banatului, fiind primiți cu ropote de aplauze, venirea oltenilor în Banat nefiind o simplă deplasare pe hartă, ci o contopire profundă de suflete.

Privind în urmă la drumul lung parcurs de la căruțele bufenilor din secolul al XVIII-lea și până la marile realizări ale intelectualilor, medicilor și muncitorilor olteni în Timișoara contemporană, înțelegem că Banatul nu a pierdut nimic din faima sa primind acești oameni, ci s-a îmbogățit spiritual.

Astăzi, când fluierul din Gorj se îngână cu doina de la munte a Banatului, simțim că granițele geografice au căzut demult în fața identității culturale, olteanul aducând cu el focul viu din vatră, curajul și iuțeala spiritului, iar Banatul oferindu-i pământul roditor, rânduiala și tihna pe care acest foc să lumineze fără să ardă, împreună, clădind nu doar fabrici, cartiere sau reviste, ci o casă comună a toleranței, a muncii și a demnității umane, povestea de succes a unei Românii unite în diversitate, scrisă cu trudă, respect și dragoste pe pământ bănățean.

Bibliografie

Damian Izverniceanu, „Oltenii din Banat”, (1935)

Sursă online: Păun Es Durlić – Secțiunea Documente

Marius Florin Matei, „Emigrări și imigrări. Oltenii în Banat”

Marin Petrișor, „Graiurile bufenilor din Banat”  (Limba Română, An. XVII, nr. 2, 1968)

Foto: islavici.ro