Editura TIM din Reșița, coordonată de eruditul istoric literar, critic literar, eseist și prozator Gheorghe Jurma, ne oferă și în acest an  încă un volum de referință pentru iubitorii  poeziei românești contemporane: „Neclintita încoronare într-un cristal“. Poezia lui Emil Hurezeanu, semnat de istoricul și criticul literar Ionel Bota. Cartea, apărută cu o postfață scrisă de Corina Vlădoiu și cu o colaționare de date bio-bibliografice pe care am realizat-o personal, propune o incursiune amplă și temeinic documentată în universul liric al unuia dintre cei mai autentici poeți ai generației ’80.

Structurată în patru capitole ample, monografia lui Ionel Bota pornește de la contextul literar al României anilor ’80 — de la fenomenul „Echinox“, Cluj-Napoca și distincțiile de fond dintre neomodernism și noua generație de poeți — pentru a ajunge la o analiză detaliată a debutului lui Emil Hurezeanu cu volumul Lecția de anatomie (1979, Editura Dacia), laureat pe atunci cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România.  Autorul urmărește, pas cu pas, parcursul poematic al lui Emil Hurezeanu, de la primele „ronduri“ lirice până la ciclurile mai târzii, precum Mineralenelegien, oprindu-se asupra unor teme recurente: privirea și oglinda ca instrumente de cunoaștere, imaginarul mineral ca simbol al permanenței, memoria ca personaj central al poeziei, precum și dimensiunea teatrală și inițiatică a discursului liric.

Titlul volumului prezumă, de altfel, chiar demersul critic al lui Ionel Bota: „încoronarea“ trimite la o recunoaștere estetică pe deplin consumată, iar „cristalul“ sugerează, așa cum remarcă și Corina Vlădoiu în postfața cărții, o structură fragilă în aparență, dar capabilă să păstreze memoria lumii și să transforme efemerul în peren. Poezia lui Emil Hurezeanu este citită și comentată în această cheie, ca o formă de rezistență spirituală într-o epocă a fragmentării — o poezie reflexivă și senzorială deopotrivă, în care erudiția livrescă se convertește constant în emoție autentică.

Volumul are și o miză recuperatoare: el readuce în atenția publicului o operă poetică ce riscă uneori să fie eclipsată de traseul profesional impresionant al autorului ei. Născut la Sibiu, Emil Hurezeanu s-a afirmat, după debutul din 1979, atât ca poet — cu volume precum Primele, ultimele (1993), Între câine și lup (1996) sau edițiile ulterioare de Opere lirice complete (2016) și Opera poetică, ediție bilingvă româno-germană (2020) —, cât și ca jurnalist și diplomat de marcă: redactor-șef la Radio Europa Liberă și la Radio Deutsche Welle, director editorial al ziarului România liberă, iar din 2015, ambasador al României în Republica Federală Germania, apoi în Republica Austria, urmând apoi preluarea portofoliului de ministru al Externelor. Tocmai această dublă identitate, de poet și de om al presei și al diplomației, face din datele bio-bibliografice adunate la finalul cărții un instrument util pentru cititorul care dorește să înțeleagă contextul integral al operei.

            Cartea lui Ionel Bota se citește, așadar, nu doar ca o monografie critică, ci și ca o invitație la recitirea unei opere pe care timpul nu trebuie să o știrbească. Este, în același timp, un omagiu adus memoriei profesorului Marian Papahagi, coordonator, alături de Ion Pop și Ion Vartic, al destinului grupării „Echinox” – ului clujean. și o contribuție solidă la istoria literaturii române postbelice.

„Neclintita încoronare într-un cristal“. Poezia lui Emil Hurezeanu (Editura TIM, Reșița, 2026), se alătură, la Editura TIM, celorlaltor  remarcabile titluri de istorie, eseu și critică literară pe care Ionel Bota le-a adăugat și în acest an, până acum, panopliei de succese ale filialei bănățene a Uniunii Scriitorilor din România.

Cristina Anișoara ZAINEA

membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Caraș-Severin

(dialog cu medicul primar urolog TOMUȚA IONUȚ ANDREI – Institutul Clinic de Urologie și Transplant Renal Cluj-Napoca)

 

– Pentru început, punctați-ne cele mai semnificative date biografice.

– Mă numesc Tomuța Ionuț Andrei, 36 ani, născut în 1990, județul Alba, oraș Abrud. Am absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie Oradea, ulterior am urmat perioada de rezidențiat în cadrul Institutului Clinic de Urologie și Transplant Renal Cluj-Napoca, unde îmi desfășor activitatea și în momentul de față.

– De ce urolog și nu altă specialitate?

– Am ales urologia printr-o conjunctură favorită din timpul facultății. Oscilam între ortopedie și urologie, dar practica de vară obligatorie din timpul facultății am făcut-o pe secția de Urologie de unde și alegerea pe care nu o regret. În momentul de față Urologia este ramura medico-chirurgicală extrem de complexă datorită prezenței de patologii oncologice (ne referim la cancer) cât și non oncologice (litiaza, malformații, infecții) și din acest punct de vedere este și ramura cea mai minim invazivă cu dezvoltare accelerată a instrumentelor chirurgicale și în același timp a tehnicilor chirurgicale minim invazive și moderne.

– Prin efort și muncă v-ați format o oază de profesionalism. Cum comentați?

– Din punctul meu de vedere medicina, medicii în principiu – rezidenți, specialiști, primari – nu au un program fix, în schimb au nevoie de organizare, seriozitate, devotament și implicare. În 2026 nu se mai poate spune că medicul urolog are program fix (8-14) pentru că lumea medicală este într-o continuă schimbare și dacă îți dorești să faci parte din elita medicală trebuie să ții pasul cu informația medicală și tehnologică care te înconjoară și în plus trebuie să ții legătura în permanență cu pacientul. Nu actul operator în sine definește statutul de medic, ci și managementul pre și post operator. Cu cât suntem mai atenți, mai concentrați, cu atât reușita este mai mare și mai frumoasă.

– De ce credeți că vă apreciază pacienții?

– Greu să vă răspund. În principiu încerc să le câștig încrederea, nu renunț în a alege cele mai bune metode de tratament și cel mai mult încerc să le ascult povestea. Fiecare pacient, chiar dacă este o boală comună, un caz comun, frecvent, are o poveste particulară, specială pentru el și consideră că problema lui este cea mai importantă. Lucru adevărat. Dar încerc să am o discuție sinceră, deschisă și să explic pacientului toate alternativele terapeutice cu avantajele și dezavantajele/complicațiile lor.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră, pacientul?

– Pacientul în urologie este elementul principal, elementul de legătură dintre ceea ce știm și ceea ce facem, cu particularități, cu complicații și mai ales cu un mister particular. Îmi place să spun că în momentul de față avem bolnavi și nu boli, deoarece problemele urologice se manifestă diferit la fiecare pacient, deși diagnosticul este același. Responsabilitatea față de încrederea pacientului în actul medical, fie că este chirurgical, fie că este medicamentos, trebuie să fie 100%, să ne asumăm complicațiile posibile, să știm să le gestionăm și cred că cel mai important în momentul de față este să încercăm să fim umili, să nu exagerăm în laude, încă mai aud colegi care spun „noroc că ai venit la mine că doar eu te pot opera”. Trebuie să respectăm pacientul, colegul și spitalul.

– Ce simțiți și gândiți când aveți bisturiul în mână, înainte de a începe o intervenție chirurgicală?

– Este momentul preferat din cariera de urolog. Momentul în care simt o deplină relaxare, liniște și încredere în forțele proprii și ale echipei chirurgicale. Dacă se ajunge în situația operatorie înseamnă că pacientul are nevoie de ajutor și simt o plăcere și responsabilitate, faptul că pacientul a ales să fiu eu operatorul principal. În același timp știu că trebuie să fac totul cu calm, cu precizie și să fiu pregătit pentru orice ar putea apărea intraoperator.

– Ce trăsături vă caracterizează personalitatea, profesionalismul?

– Promptitudinea, seriozitatea și devotamentul. Consider că sunt aproape de pacient, îi ascult nevoile și încerc să-l înțeleg și mai ales să luăm decizii corecte împreună în funcție de simptomatologie, afecțiuni.

– Vorbiți-ne pe scurt de o întâmplare inedită în relația cu pacienții.

– Îmi aduc aminte de o tânără pacientă, întâmplător medic și ea, pe care am întâlnit-o printr-o colegă de facultate. Pacinta fusese diagnosticată cu un cancer de col uterin, operată, cu complicații postoperatorii destul de grave astfel încât a rămas cu colostomie (punga pentru materii fecale). Povestea nu s-a oprit aici, cancerul de col uterin a avut nevoie și de tratament oncologic suplimentar (radioterapie și chimioterapie).  De aici a apărut și problema urologică, în sensul în care a dezvoltat o obstrucție pe ureterul drept (ureterohidronefroza), în sensul în care nu putea elimina urina natural și astfel avea nevoie de tratament chirurgical. Fiind cadru medical, pacienta s-a interesat, a citit, a cerut multiple păreri însă toți colegii i-au recomandat montarea unui tub de nefrostomie dreaptă (tub pus prin piele până în rinichi) procedură pe care pacienta a refuzat-o deoarece era total incomodă viața și cu punga pentru materii fecale și cu tub pentru urină. Țin minte când am intrat în salonul ei înainte de procedura propusă, i-am spus că o să încerc, că nu promit nimic. Din fericire am reușit să îi montez un tub „double J’’ cu evoluție favorabilă. Ulterior am legat o relație de prietenie.

– Care vă sunt momentele hotărâtoare în tratamentul pacientului?

– În momentul de față putem spune că tratamentul urologic are 2 părți mari: partea oncologică și partea non-oncologică. Când vorbim de un pacient oncologic, de cele mai multe ori se alege alternativa chirurgicală cu tehnici minim invazive pentru recuperare cât mai precoce. Dacă ne referim la partea non-oncologică, aici putem adapta tratamentul în funcție de nevoile, de simptomatologia și mai ales de alegerea pacientului. Putem opta pentru tratament medicamentos de scurtă sau lungă durată sau putem alege tratament chirurgical.

– Sunteți mulțumit de propriul destin profesional?

– În momentul de față pot spune că sunt mulțumit. Reușesc să fac ceea ce mi-am dorit, să operez întreaga patologie urologică prezentă și reușesc să fac inclusiv transplant renal, lucru incredibil din punct de vedere emoțional, chiurgical și mai ales satisfacător.

– Legea compensației vă ajută la ceva?

– Din păcate, remunerația medicală în momentul de față este foarte intens dezbătută. Nu cred că suntem remunerați după cum ar trebui, dar este o părere personală. Consider că ar fi mult mai fezabilă plata pe criterii de performanță medicală și chirurgicală, însă este doar o părere personală.

– Cât despre o continuă pregătire profesională, ce ne puteți zice?

– Tot timpul un medic urolog trebuie să încerce să țină pasul cu progresul medical și chirurgical. Îmi doresc să pot să mă supraspecializez pe procedurile chirurgicale minim invazive atât oncologice, cât și non-oncologice motiv pentru care este obligatorie participarea la cât mai multe cursuri și congrese.

– Care vă sunt gândurile de viitor?

– Sănătate, liniște, răbdare și echilibru pe plan familial și profesional.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

 

 

 

 

 

 

 

Tabăra privată pentru copii din frumoasa așezare IZVOARELE.

A fost o zi frumoasă cu soare zâmbitor. Pe acest fond am consemnat premierea de către consilierul Vili Orășan a câștigătorilor concursului de creație literară cu tema „Bucuriile vacanței de vară”, o autentică confirmare a talentului, participanții fiind membrii cercului literar „Speranța” aparținător Asociației CARP Hunedoara (președinte ec. Rotar Delian Dorel) cu toții fiind din localitate, elevi ai Școlii Gimnaziale Nr. 2, instituționalizați în cadrul Casei Familiale „Maranatha”.

Iată și câteva nume: Muntean Roberta, Ceucă Claudia, Csiszer Andrei, Stănilă Cosmin, Muntean Florin, Rus Robi și Muntean Felicia.

Activitatea s-a contopit benefic cu o reușită implementare a temei „Imnul Național al României – expresie a unității naționale”, întreaga desfășurare făcând trimitere la istoria glorioasă a poporului român.

Despre semnificația Zilei Imnului Național a vorbit prof. Georgeta-Ileana Cizmaș, iar seniorii Ilie Dumitru și Vili Orășan au recitat cu mult patos poezii patriotice dedicate evenimentului sărbătorit.

 

A consemnat Ioan Vlad/UZPR

Banatul a fost mereu un spațiu multicultural și un pionier în tipărirea presei, la Timișoara apărând primul ziar cu apariție regulată de pe teritoriul actual al României (,,Temeswarer Nachrichten”, 1771), jurnalistul bănățean de început fiind un intelectual poliglot, adesea verigă între cultura română, germană și maghiară.

În secolul al XIX-lea și în perioada interbelică, ziarele nu se scriau în birouri corporatiste, ci pe mese de marmură din cafenele, printre nori de fum de tutun și miros de cafea la ibric,Timișoara având o tradiție uriașă în acest sens, găzduind prima cafenea atestată de pe teritoriul actual al României (încă din 1560).

Epoca de aur și făuritorii de idealuri (Secolul XIX – începutul Secolului XX) este perioada în care presa devine o armă de emancipare națională și culturală, nume cheie fiind Vicențiu Babeș (1821-1907, publicist și om politicde seamă, tatăl savantului Victor Babeș, fondator de publicații care au apărat drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar, fondând la Budapesta publicația ,,Albina” cu un impact uriaș în Banat), Valeriu Braniște (1869-1928, personalitate uriașă a jurnalismului bănățean, fondatorul și conducătorul ziarului ,,Drapelul” din Lugoj, cel mai influent ziar românesc din epocă, jurnalist care a făcut închisoare pentru curajul opiniilor sale), George Dobrin (1862–1952, avocat și ziarist de elită din Lugoj, colaborator strâns al lui Braniște la „Drapelul”, un fin analist politic al vremurilor sale, Eftimie Murgu (1805–1870, deși cunoscut ca lider revoluționar, activitatea sa publicistică și ideile răspândite prin foi volante și presă au pus bazele conștiinței bănățene), Sever Bocu (1874–1951, personalitate marcantă, director al ziarului „Tribuna Baronului” (Arad/Timișoara) și fondator al ziarului „Vestul” (Timișoara, 1930), a fost un jurnalist politic vehement, promotor neobosit al regionalismului bănățean economic și cultural în România Mare), Petru Groza (în tinerețe, înainte de a deveni om politic în regimraul comunist, a finanțat și scris articole de factură economică și socială în gazetele din Banat, Franyó Zoltán (1887–1978, un exemplu perfect de jurnalism multicultural bănățean, scriitor și ziarist de limbă maghiară din Timișoara, care a editat reviste cultule de avangardă (precum ,,Banati Hirlap”) și a tradus masiv din literatura română și germană, legând comunitățile.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, caracterizată prin modernism și efervescență culturală și politică, Banatul se integrează în România Mare, presa explodând ca număr de titluri și diversitate, cafenelele din Timișoara și Lugoj devenind redacții ad-hoc, apărând jurnalismul de investigație cu pamfletari și cronicari culturali, jurnalismul economic și cultural puternic ancorat în valorile occidentale.

În perioada comunistă de supraviețuirea culturii, navigarea era între cenzura vremii și dorința de libertate absolută a exprimării, supraviețuirea în dictatură oscilând între constrângeri și limbaj dublu, presa fiind transformată într-un instrument de propagandă (,,Drapelul Roșu”), drama intelectualului constând în a scrie în șabloane ideologice, dar jurnaliștii culturali sau cei din presa minorităților (germană și sârbă) reușeau să strecoare valoare literară și adevăr printre rânduri, fentând cenzura brută.

Deși presa politică a fost sufocată de cenzură, s-au afirmat jurnaliști excepționali în paginile revistelor culturale (precum „Orizont” din Timișoara): Ion Marin Almăjan (n. 1940, scriitor și ziarist de cursă lungă, a condus reviste culturale și a marcat publicistica bănățeană prin reportaje profunde despre satul bănățean și transformările lui sociale), Nikolaus Berwanger (1935–1989, jurnalist și scriitor de limbă germană din Timișoara, conducător al ziarului „Neue Banater Zeitung” (NBZ), care a reușit, într-o perioadă grea de cenzură, să transforme o gazetă locală comunistă într-un spațiu de rezistență culturală și curaj literar pentru minoritatea germană), Iosif Costinaș (1940–2002, unul dintre cei mai curajoși jurnaliști de investigație din Banat de după 1989, cofondatorul ziarului „Timișoara”, care a scris neobosit despre dedesubturile Revoluției și fostele rețele de Securitate, dispariția sa misterioasă din 2002 rămânând o pată nerezolvată în istoria presei libere), Oscar Berger (1947–2013, redactor-șef și director legendar al ziarului „Timișoara”, menținând vie linia editorială extrem de critică, bazată pe principiile Proclamației de la Timișoara), Lucian-Vasile Szabo (jurnalist, cercetător și istoric al presei, cel care a documentat masiv modul în care s-a scris și s-a relatat despre Revoluția de la Timișoara).

Cafeneaua „Spiegel” (Oglinzilor) din Timișoara, situată în clădirea impozantă din Piața Unirii, era cartierul general al jurnaliștilor poligloți, aici citindu-se foile sosite cu trenul de la Viena sau Budapesta și unde gazetarii români și germani stăteau la mese alăturate, spionându-și unii altora reacțiile la știrile zilei.

Cafeneaua „Corso” și Hotelul „Trompetistul” erau locuri de întâlnire unde se puneau la cale campanii de presă dure, jurnaliștii bănățeni fiind recunoscuți pentru stilul boem: intrau în cafenea dimineața, își scriau textul direct pe șervețele sau coli de hârtie oferite de local, iar băieții de alergătură (colportorii) duceau foile direct la tipografie.

Cafenelele din Lugoj (Capitala Culturală), Lugojul interbelic rivalizând cultural cu Timișoara, unde cafenelele de pe malul Timișului erau locurile unde Valeriu Braniște corecta șpalturile (probele de tipar) pentru ziarul „Drapelul”, înconjurat de avocați și tineri idealiști.

Presa bănățeană a fost extrem de vie, deoarece jurnaliștii aveau viziuni politice total diferite între tabăra regionalistă și tabăra centralistă. Sever Bocu și ziarul „Vestul” (Timișoara), unde Bocu era un vulcan, folosind ziarul ca pe o armă pentru a apăra autonomia economică și culturală a Banatului în fața Bucureștiului, avea deviza lui: „Banatul e fruncea, nu lăsăm capitala să ne dicteze!”, articolele sale fiind tăioase, pline de cifre economice care arătau cum banii bănățenilor pleacă spre București.  

Ziarele guvernamentale / centraliste, în replică, publicațiile finanțate de partidele de la București îl acuzau pe Bocu și pe aliații săi de „separatism” și lipsă de patriotism, jurnaliștii acestor ziare scriind editoriale de o ironie mușcătoare la adresa „mândriei exagerate a bănățenilor”.

Exista o rivalitate istorică fină între orașele bănățene prin dialogurile la distanță, jurnaliștii din Lugoj considerând că ei fac „jurnalismul cultural pur, de elită” (prin ,,Drapelul”), privindu-i pe cei din Timișoara ca fiind prea comerciali, orientați doar spre afaceri, iar pe cei din Arad îi considera prea radicali politic, aceste ironii transmițându-se prin rubrici speciale de pamflet, spre deliciul cititorilor din epocă.

Dacă voiai să simți pulsul Banatului interbelic, deschideai ușa grea a cafenelei „Spiegel” din Timișoara, unde într-un colț, Sever Bocu își dicta editorialul pentru ziarul „Vestul”, zgâriind hârtia cu un condei nervos, gata de luptă cu birocrații din București, la masa vecină, jurnaliștii de limba maghiară și germană traduceau febril ultimele telegrame din occident, între ei puetându-se un război al ideilor, dar, dincolo de polemicile dure din paginile ziarelor, toți împărțeau același cult bănățean pentru ordne și disciplină și pentru cafeaua bine făcută.

Între o traducere febrilă din presa Vienei și un pamflet mușcător adresat centralismului bucureștean, gazetarul din această provincie multiculturală a fost, prin excelență, un „jurnalist prin vremuri”, un spirit liber, critic și profund european, pentru care cuvântul tipărit era o armă de veghe.

Presa din Banat a trăit trei mari drame ale cenzurii: perioada Austro-Ungară cu închisoarea de la Vác ca „diplomă” de jurnalist, în secolul al XIX-lea, autoritățile maghiare urmărind cu o atenție severă presa de limbă română, jurnaliștii bănățeni fiind supuși faimoaselor „procese de presă” și orice articol care cerea drepturi pentru români sau critica guvernul de la Budapesta fiind considerat „atentat la siguranța statului”,Valeriu Braniște fiind arestat și expulzat de mai multe ori, penitenciarul de la Vác (Ungaria) devenind o a doua casă pentru marii ziariști români ai vremii; După Al Doilea Război Mondial, drama s-a schimbat radical: nu mai erai trimis la închisoare pentru ce scriai, ci erai obligat să scrii doar ce ți se dicta, presa liberă fiind desființată, jurnaliștii de modă veche, demni, fiind trimiși în lagăre (cum a pățit Sever Bocu, care a murit la Sighet) sau marginalizați, iar cei rămași au fost obligați să adopte „limba de lemn” în publicații ca ,,Drapelul Roșu”, dar jurnaliști precum Nikolaus Berwanger la ,,Neue Banater Zeitung au dus o luptă de gherilă cu cenzura comunistă, folosind metafore, parabole și ironii subtile, strecurând adevăruri printre rânduri și riscând în fiecare zi să fie destituiți sau anchetați de Securitate dacă inspectorul de la cenzură se prindea de sensul ascuns al textului; În Decembrie 1989, prețul libertății a fost plătit cu viața, la Timișoara scriindu-se cu sânge, jurnaliștii devenind ținte în timp ce relatau despre Revoluție.

Ulterior, în anii ’90, drama a continuat sub forma amenințărilor venite din partea vechilor structuri, când Iosif Costinaș, jurnalist de investigație la ziarul ,,Timișoara” a refuzat să tacă în fața adevărurilor nespuse despre Revoluție și mineriade, investigând rețelele fostei Securități până în anul 2002, când a dispărut în condiții extrem de suspecte, trupul său fiind găsit mult mai târziu într-o pădure.

Dispariția lui Costinaș rămâne cea mai mare dramă post-decembristă a jurnalismului de investigație din vestul țării, un memento dureros că pixul unui ziarist poate fi considerat încă periculos.

Trecând prin închisorile austro-ungare, prin birourile sumbre ale cenzurii comuniste și prin nopțile violente ale Revoluției, jurnalistul bănățean și-a plătit scump dreptul de a vorbi, dar drama sa nu a fost una a tăcerii, ci a luptei continue pentru ca lumina tiparului să nu fie stinsă de nicio dictatură.

Privit prin lentila timpului, „jurnalistul prin vremuri” din Banat nu a fost un simplu spectator al istoriei, ci un arhitect al spiritului public și, de la foile volante redactate febril în fața cenzurii imperiale, la nopțile interbelice pierdute în fumul din Cafeneaua ,,Spiegel” și până la paginile scrise cu curaj în zilele sângeroase din Decembrie ’89, presa din vestul țării a avut mereu o identitate distinctă: demnă, critică și profund atașată de valorile europene.

Astăzi, când zgomotul tipografiilor a fost înlocuit de ecrane tactile și știri de câteva secunde, moștenirea acestor mari jurnaliști rămâne un memento esențial, ei demonstrându-ne că, indiferent de tehnologie sau de regim politic, un singur lucru rămâne neschimbat și nenegociabil pentru un ziarist adevărat: datoria de a spune adevărul și curajul de a-și păstra coloana vertebrală.

Foto: pixabay.com

30 iulie 2026, ora 17.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Prezentarea revistei „Reflex“, (serie nouă), an XXVII, nr. 1 – 6 (304 – 309), ianuarie – iunie 2026 (redactor-fondator Octavian Doclin).

Prezentare de carte: „Silabele iernii”, autoare: Doina Gârboni (Bocșa), carte apărută în cadrul Editurii „Castrum de Thymes” Giroc, 2026.

 

 

30. Juli 2026, 17:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Vorstellung der Reschitzaer Kulturzeitschrift „Reflex“, Jahr XXVII, Nr. 1 – 6 (304 – 309), Januar – Juni 2026 (Gründungsredakteur Octavian Doclin).

Buchpräsentation: „Silabele iernii”, Autorin: Doina Gârboni (Bokschan), Buch erschienen im Verlag „Castrum de Thymes” Giroc, 2026.

 

Octavian Butuza, spirit neliniștit, jurnalist prin vocație, om de cultură prin sensibilitate și boem autentic prin libertatea interioară cu care și-a trăit existența.

Zece ani s-au scurs de la trecerea sa în veșnicie. Timp suficient pentru ca efemerul să se destrame și esențialul să rămână. În acest răstimp, lumea presei s-a schimbat radical, tehnologia a înlocuit apropierea umană, iar viteza informației a substituit adesea profunzimea reflecției. Și totuși, dincolo de această metamorfoză continuă, memoria colectivă păstrează nealterate acele prezențe care au conferit demnitate profesiei de gazetar

Nu poate fi înțeles doar prin profesiile pe care le-a exercitat. Jurnalismul, televiziunea, radioul, literatura sau teologia au fost expresii diferite ale aceleiași chemări lăuntrice: nevoia de a da sens lumii prin cuvânt. Pentru el, cuvântul nu era un simplu instrument de comunicare, ci o formă de responsabilitate morală, o punte între oameni și o mărturie despre adevăr.

Aparținea acelei generații de gazetari pentru care libertatea presei nu era un privilegiu câștigat definitiv, ci o cucerire care trebuia apărată zilnic prin onestitate, discernământ și verticalitate. În anii de început ai democrației românești, când presa locală își căuta identitatea și își învăța propriul limbaj al libertății, Octavian Butuza a înțeles că jurnalistul nu este doar martorul evenimentelor, ci și unul dintre arhitecții conștiinței publice.

Era unul dintre acei oameni rari care transformau întâlnirea într-un dialog al spiritelor, conversația într-o reflecție despre condiția umană, iar prietenia într-o formă discretă de fidelitate. Boemia lui nu era expresia risipei, ci a unei libertăți interioare care refuza conformismul și banalitatea. Purta în sine noblețea acelui om care știe că adevărata cultură începe acolo unde orgoliul încetează.

Îndrăgostit de Maramureș, nu privea acest ținut ca pe un simplu spațiu geografic, ci ca pe o matrice spirituală. În documentarele sale, în reportaje și în dialogurile televizate, nu căuta doar imaginea spectaculoasă, ci adevărul discret al unei civilizații care și-a zidit identitatea din credință, muncă și memorie. Pentru el, bisericile de lemn nu erau doar monumente, ci pagini de Evanghelie scrise în stejar; satele nu erau simple așezări, ci locuri în care timpul își păstra încă răbdarea de a curge.

Nu este întâmplător că, după apropierea de literatură, a ales și calea teologiei. Între jurnalism și credință există o legătură profundă: amândouă caută adevărul, chiar dacă prin limbaje diferite. Una cercetează realitatea vizibilă, cealaltă încearcă să înțeleagă taina nevăzută. Octavian Butuza a intuit această unitate și a încercat să o trăiască firesc, fără emfază, convins că omul nu poate sluji autentic cetatea fără a-și cultiva mai întâi propria conștiință.

Vocea sa, devenită emblematică pentru generații întregi de telespectatori, era mai mult decât un timbru sonor inconfundabil. Ea purta o anumită căldură morală, o politețe firească și un respect profund față de interlocutor. Într-o epocă în care spectacolul mediatic începea să eclipseze conținutul, Octavian Butuza continua să creadă în puterea dialogului și în noblețea cuvântului rostit cu măsură.

Formula care îi încheia emisiunile – „Mereu al Dumneavoastră… Octavian Butuza” – depășea convenția profesională. Ea exprima o filosofie a slujirii, o înțelegere profundă a vocației jurnalistului ca om aflat în slujba comunității. În aceste câteva cuvinte se concentrau discreția, modestia și demnitatea unei întregi existențe.

În cele din urmă, fiecare viață lasă în urmă două moșteniri: ceea ce a realizat și ceea ce a inspirat. Prima aparține istoriei; cea de-a doua aparține spiritului. Dacă istoria consemnează faptele, memoria păstrează lumina lor. Iar lumina pe care Octavian Butuza a lăsat-o în cultura maramureșeană nu poate fi cuantificată prin funcții, emisiuni sau articole, ci prin influența tăcută exercitată asupra unei întregi generații de oameni ai cetății.

O comunitate nu devine mare doar prin instituțiile pe care le ridică, ci mai ales prin conștiințele pe care le formează și prin oamenii pe care îi recunoaște drept repere morale și culturale. Astfel de oameni alcătuiesc patrimoniul nevăzut al unei cetăți. Ei sunt memoria ei vie, fibra ei morală și temelia pe care generațiile următoare își vor construi propria identitate.

Astăzi, la un deceniu de la plecarea lui Octavian Butuza dintre noi, nu evocăm doar biografia unui jurnalist sau destinul unui intelectual maramureșean. Evocăm o idee despre demnitatea cuvântului, despre frumusețea dialogului și despre responsabilitatea celui care alege să vorbească în numele comunității sale. Într-o lume în care vocile se înmulțesc, dar sensurile se împuținează, memoria unor asemenea oameni devine un act de igienă spirituală și de fidelitate față de valorile care întemeiază cultura,ei continuă să respire prin memoria cetății, prin recunoștința celor care i-au cunoscut și prin urmele nevăzute pe care le-au lăsat în sufletul unei comunități. Octavian Butuza aparține acestei aristocrații a spiritului.– boemul cetății, jurnalistul conștiinței și slujitorul discret al cuvântului.

Radu BOTIȘ,UZPR Filiala Maramureș

 

„Mikis Theodorakis rămâne aidoma muntelui Olimp: măreț, mândru și statornic!”

         

Anul 2026 a început excepțional pentru scriitoarea-istoric Dana Antoaneta Bălănescu, dar și pentru pasionații de lectură și iubitorii eroilor Eladei: prin apariția cărții: „Mikis Theodorakis – învingătorul” (Reșița: Graph, 2026).

Cea mai recentă „ispravă” a Danei Bălănescu este acest volum scris cu meticulozitatea istoricului, dar și cu sufletul artistului!

Nu mai este pentru nimeni un secret pasiunea autoarei pentru muzică, pentru artă, pentru Grecia și… pentru Mikis Theodorakis, unul dintre eroii Eladei de ieri și de azi, recunoscut mai ales pentru coloana sonoră a unor filme de succes printre care, la loc de cinste, se află „Zorba grecul”!

În momentul în care istoricul numismat Dana Bălănescu mi-a mărturisit că lucrează la o carte dedicată muzicianului grec Mikis Theodorakis mi-a stârnit o enormă curiozitate! Mai întâi, i-am admirat curajul! Nu e lucru simplu să te apuci să scrii o carte despre, probabil, cel mai mare compozitor al secolului XX! Cunoșteam prietenia Danei cu familia Theodorakis, știam despre cele trei întâlniri ale autoarei cu maestrul și mi-am închipuit că volumul va fi construit pe unul sau mai multe  interviuri. Recunosc că am așteptat această carte cu mare interes!!! Și m-a cucerit!

În acest volum Mikis Theodorakis este studiat prin filme, interviuri, scrieri,  Dana Bălănescu apreciindu-l ca  „cel mai mare compozitor al sec. XX creând cea mai complexă operă: muzică clasică (oratorii, simfonii, operă, balet ) muzică de inspirație tradițională și muzică pentru filme.” Patriot, luptător în războiul antifascist, în cel civil, în perioada dictaturii militare, Mikis Theodorakis este un veritabil grec militant al păcii universale. Și toate aceste calități sunt evidențiate în lucrarea Danei Bălănescu.

Cartea se deschide cu două prologuri care se pot constitui în mărturisiri ale autoarei despre pasiunea și dragostea pentru Grecia și pentru Mikis Theodorakis, despre cei 15 ani de documentare, punctul culminant fiind cunoașterea artistului, cu vizitele la domiciliu și discuțiile cu acesta, toate sub presiunea emoției, dar și a timpului întotdeauna concentrat și limitat.

În cele zece capitole autoarea dezvăluie cititorului informații despre familia artistului (cap. IV), despre relația acestuia cu România de-a lungul vremii (cap. II), despre unii dintre cei mai de seamă colaboratori ai săi (cap. V), despre activitatea sa ca muzician – dirijor, compozitor, solist  – (cap. VI), dar și ca scriitor și filozof (cap. VIII), precum și erou al Eladei, potrivit activității sale politice, fiind unul dintre luptătorii care au cunoscut ororile războiului, luptând împotriva italienilor și germanilor în cel de-al II-lea Război Mondial, apoi împotriva monarhiștilor în Războiul Civil, cunoscând agonia torturii și a exilului. Cu toate acestea, în tot acest timp a continuat să compună impunându-se în rândul elitelor culturale ale vremii. Despre toate acestea dr. Dana Bălănescu consemnează în capitolul IX al cărții menționând militantismul maestrului pentru pace și libertate. Întoarcerea sa din exil a însemnat recunoașterea personalității sale de către poporul grec, ocuparea unor funcții publice – ministru, deputat -, iar din această postură Mikis Theodorakis continuând să lupte pentru educarea maselor în spiritul dragostei, al toleranței, al prieteniei, dar și al frumosului.

Tot în acest capitol (IX) se regăsesc date biografice, interviuri, filme documentare, mărturisiri ale maestrului, care creionează portretul unui adevărat patriot, rezumând, pur și simplu, la un cuvânt de bază: sacrificiul!

„Pentru mine Patria prima oară, apoi familia. Oricât aș îndura! Familia știe și ei se sacrifică la fel!”

Despre turnee, spectacole, concerte autoarea adună informații în capitolul VII al cărții și din toate aceste întâlniri cu oamenii, în număr mai mic sau mai mare,  reiese că Mikis Theodorakis „cântă cu inima”, precum și că „nu este doar un compozitor unic, ci și un scriitor și un poet autentic de mare sensibilitate și putere creatoare” ! (Guy Wagner)

În anul 2017 în Grecia s-au desfășurat Zilele dedicate muzicii cinematografice Mikis Theodorakis și proiecția filmului „Zorba” în locația reală unde au avut loc filmările.  Remarcabil a fost spectacolul din 19 iunie din Atena, de pe stadion, întitulat „Toată Grecia pentru Mikis – 1000 de voci” (făcând aluzie la cele 1000 de compoziții ale sale”), Mikis Theodorakis fiind prezent și dirijând din scaunul cu rotile.

În august 2017, aflându-mă în vacanță în Grecia, pe Insula Creta, în orașul Chania, am avut bucuria să particip la evenimentele desfășurate în acea perioadă cu prilejul Zilelor muzicii cinematografice „Mikis Theodorakis”. Totul s-a desfășurat într-o zonă dragă maestrului – portul vechi, portul venețian din Chania, la Marele Arsenal.

Cu acest prilej a fost organizată o expoziție documentară, un târg de carte și un grandios concert. Totul în portul venețian. Atunci am observat cât este de iubit Mikis Theodorakis, cum mulțime de voci îi fredonau cântecele, iar seara, la finalul concertului, au urcat pe scenă maestrul în scaunul cu rotile alături de familia sa, în prelungi ropote de aplauze. A fost o zi extraordinară și o seară de vis!

Așadar, o înțeleg perfect pe prietena Dana Bălănescu! Îi înțeleg entuziasmul atunci când vine vorba despre Grecia și despre Mikis Theodorakis pe care ea îl consideră, pe bună dreptate, un învingător! Consider că, la rândul ei, Dana este o învingătoare! A reușit să-și depășească cu succes multe dintre limite și obstacole, să recurgă la sacrificii cu stoicism și să-și îndeplinească un vis, un crez: acela de a întâlni în această viață un geniu internațional, pe cel mai mare compozitor al secolului XX! Să parcurgi mii de kilometri pentru a sta în preajma unui om uneori 30 de minute, alteori două ore, iar, altădată nu se simte bine și nu e disponibil și nu poate primi pe nimeni, este extraordinar! Este sacrificiu nu doar financiar, ci și fizic, și psihic, de emoții nici nu mai vorbesc!

Cartea Danei Bălănescu e scrisă frumos și abundă în informații. E scrisă cu sufletul! Cu acel suflet îndrăgostit de Grecia, de mare, de muzică, de istorie, de oameni! Adesele trimiteri la frescele din vestitul palat minoic din Knossos, Heraklion, sunt binevenite și bine plasate, sunt trimiteri esențiale pentru cititori. Am avut bucuria să vizitez Knossos-ul și pot mărturisi că, precum Acropole, și Knossos este cuceritor!

Autoarea scrie despre scena pe care Mikis Theodorakis o povestește spre finalul vieții, o scenă pe care el și-ar dori-o la plecarea sa din lumea pământeană: pe malul mării, în jurul unui foc de tabără tineri și tinere mișcându-se în dansuri tradiționale cretane! Este un tablou pe care și l-a imaginat, probabil, întotdeauna, încă de pe vremea filmărilor scenelor din „Zorba”, întărind, apoi, dragostea lui pentru Creta în diverse mărturisiri și prelegeri. „Și eu pot pretinde că am fost o persoană legănată de mare, încercată în marea vieții și în furtunile istoriei. Dar, în mod ciudat, aici în Chania mă simt ca într-un port liniștit și în siguranță”, mărturisește în 2005, la momentul primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din Creta, festivitate desfășurată în portul venețian din Chania.

Dragostea de patrie am mai adus-o în discuție, dar se pare că Mikis Theodorakis nu făcea „paradă” pe acest subiect, în schimb insista pe faptul de a fi liber!  De a gândi liber, de a se manifesta liber! „Nu sunt nici comunist, nici social-democrat! Sunt un om liber!” „Scriu pentru toate poparele lumii!” „Nu sunt un corifeu, sunt doar un om care iubește artele, democrația, libertatea!”

Sunt doar câteva dintre afirmațiile pe care autoarea le prezintă în carte și care mă trimit cu gândul la Nikos Kazantzakis: „Nu sper nimic, nu-mi este frică de nimic, sunt un om liber!”

De altfel, volumul cuprinde fragmente de discursuri așezate în ordine cronologică, autoarea observând cu profesionalism, aș putea spune, prezența sau absența maestrului în diferite ocazii și evenimente. De asemenea, ultimile pagini ale cărții constituie din nou convingerile autoarei cu privire la calitățile de geniu ale maestrului.

Finalul cărții se referă la plecarea maestrului, Grecia declarând trei zile de doliu național, conducându-l pe ultimul drum precum pe un erou, precum pe un geniu, precum pe un fiu iubit!

Mikis Theodorakis s-a născut în 29 iulie 1925 în Chios Creta – Grecia și s-a stins în 2 septembrie 2021, dormindu-și somnul de veci pe insula Creta, în Galata, nu departe de Chania. 

Deși era suferind în ultima perioadă a vieții, găsea putere să trimită câteva rânduri unor prieteni, între care se regăsește și dr. Dana Antoaneta Bălănescu! Scurte mesaje, dar cu mare însemnătate: gândul și prețuirea unui geniu!

„Istoricul-meloman” dr. Dana Antoaneta Bălănescu ne dăruiește o carte bazată pe cercetări efectuate timp de 15 ani, dar scrisă cu sufletul, născută dintr-o inimă plină de dragoste pentru Grecia și valorile ei!

Mulțumesc, Dana! Alese felicitări!

 

 

29 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri culturale.

Mikis Theodorakis (*29 iulie 1925, Chios – † 2 septembrie 2021, Atena): 101 ani de la naștere.

Prezentare de carte: „Mikis Theodorakis – Învingătorul / Ο ΝΙΚΗΤΗΣ / Le Vainqueur / Der Sieger / The Victor”, autoare: dr. Dana Antoaneta Bălănescu, Editura „Graph” Reșița, 2026.

Program muzical susținut de grupurile muzicale Duo Marianne & Petru Chirilovici și „Resicza” (coordonator: Iuliu Fazakas).

 

 

29. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Kulturelle Dialoge.

Mikis Theodorakis (*29. Juli 1925, Chios – † 2. September 2021, Athen): 101. Geburtstag.

Buchpräsentation: „Mikis Theodorakis – Învingătorul / Ο ΝΙΚΗΤΗΣ / Le Vainqueur / Der Sieger / The Victor” der Autorin Dr. Dana Antoaneta Bălănescu, Verlag „Graph” Reschitza, 2026.

Musikalische Einlagen: Duo Marianne & Petru Chirilovici und „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).

 

Dezastrele naturale care au lovit Mehadia la începutul secolului al XX-lea nu au fost evenimente izolate, ci episoade dintr-o tragedie de proporții apocaliptice ce a zguduit din temelii întregul Banat Montan. Vara anului 1910 a rămas întipărită în memoria colectivă a județului Caraș-Severin sub numele simplu, dar înfricoșător: POTOPUL. De la porțile Clisurii Dunării și până pe văile Almăjului, Bistrei și Cernei, ruperile necontenite de nori din 13–14 iunie 1910 au transformat râurile montane în adevărate forțe ale distrugerii, lăsând în urmă un peisaj de pustiire și sute de familii îndoliate.

Iată dimensiunea apocaliptică a dezastrului, zugrăvită în presa vremii, în anul 1910:

Informațiile păstrate în paginile ziarului „Tribuna”, din toamna anului 1910, reconstituie o hartă a durerii ce depășește imaginația. Din cauza liniilor telegrafice și telefonice puse la pământ și a drumurilor măturate de ape, primele știri despre catastrofă au trebuit să ocolească sute de kilometri – trimise prin București către Budapesta și abia apoi redistribuite în regiune.

Cifrele finale ale anchetelor oficiale din septembrie 1910 sunt de-a dreptul înfiorătoare: 95 de sate (cu o populație de peste 163.000 de locuitori) au fost afectate, iar 186 de vieți omenești au fost înghițite de ape.

În Valea Almăjului (cercul Bozovici): Furia apelor a spălat aproape complet din temelii comuna Șopotul Nou (unde s-au înregistrat 19 morți), iar la Dalboșeț și Bozovici alte zeci de suflete au pierit în torenți.

În Clisura Dunării și cercul Moldova Nouă: La Dolnia Liubcova (Ljupcova) s-a consumat una dintre cele mai cumplite drame, cu 50 de victime umane. La Moldova Nouă, un grup de copii ce se întorceau de la școală a fost surprins și înghițit de puhoi.

Pe Valea Belarecăi și a Cernei: În cercul Orșovei și Mehadiei, peste 700 de case s-au prăbușit. La Globu Craiovei au pierit 19 oameni, la Iablanița 4, iar la Mehadia și Petnic alte 7 suflete.

Relatările vremii descriu scene de coșmar: râul Belareca ieșit din matcă peste doi metri, cadavre și leșuri de animale plutind spre Dunăre, tuneluri feroviare blocate de bușteni și stânci, și oameni căutați de rude printre dărâmături. La Orșova și pe văile izolate, în zilele ce au urmat, peste 1.000 de supraviețuitori rămași fără nimic s-au confruntat cu spectrul foametei.

Dimensiunea acestei tragedii a marcat atât de adânc sufletul bănățeanului, încât comunitățile au simțit nevoia de a ridica monumente de neuitare (cenotafuri). La Mehadia, la Globu Rău și la Cuptoare, piatra a fost dăltuită pentru a aminti generațiilor viitoare despre trecerea urgiei.

Ceea ce atrage atenția în mod deosebit la unul dintre aceste cenotafuri este perspicacitatea filosofică și morală a omului de la țară din acel început de veac, surprinsă magistral în poezia lui Ilie Juca, inscripționată pe monumentul din satul Cuptoare. Analizând versurile populare ale autorului, putem observa că ele nu reprezintă doar o lamentație sau o elegie funerară, ci exprimă un adevărat cod de conduită morală și comunitară, izvorât din înțelepciunea țărănească tradițională: în mentalitatea vremii, catastrofele naturale (focul, apele mari, boala) nu erau privite doar ca accidente ale naturii, ci ca încercări ale sorții sau avertismente divine. De aceea, chemarea la reflecție: „O, ce-ar fi bine, dragii mei, / Să gândiți la anii răi”, este un îndemn la cumpătare și smerenie. Autorul contrapune două modele de viață rustică: pe de o parte, omul gospodar, „păstrător” și muncitor („Nu gândi tot la hodină”), care economisește pentru zile negre. Pe de altă parte, omul „fălos și petrecănos”, care își irosește agoniseala în „desfrânare” (în sensul arhaic de risipă și lipsă de măsură).

În acest context, trecerea potopului a funcționat ca un separator social dur: cei chibzuiți au avut resurse nu doar să supraviețuiască, ci să devină și „ajutori” pentru ceilalți. În schimb, cei trufași au ajuns „cu felul jos”, îngropați în datorii și fără credit în fața satului.

Poezia lui Ilie Juca reflectă astfel o filosofie de viață profund bănățeană: răbdarea, munca neîntreruptă, chibzuința financiară și sprijinul reciproc sunt singurele scuturi reale ale omului în fața stihiilor dezlănțuite.

Ridicarea celor trei monumente de la Mehadia, Cuptoare și Globu Rău, arată că bănățenii din sudul județului nu au vrut doar să-și plângă morții, ci au transformat tragedia într-o lecție de demnitate. Textul de pe monumentul din Cuptoare rămâne un testament peste veacuri, o mărturie a modului în care comunitatea rustică din 1910 a știut să extragă o morală curată din mijlocul celei mai mari suferințe.

Astăzi, când privim aceste monumente și citim rândurile ziarelor de altădată, înțelegem că puterea de a reconstrui Mehadia, și satele din jur, a izvorât tocmai din această credință străveche că oricât de mare ar fi dezastrul, omenia, munca și cumpătarea vor birui întotdeauna.

 

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin 

 

ÎN AMINTIREA POTOPULUI

DIN ANUL 1910.

O, ce-ar fi bine, dragii mei,

Să gândiți la anii răi

Și la focuri, ape mari

Boale grele, zile negre

Și alte-mprejurări rele

Eu zic, când tu ai parale,

Nu petrece ‘n desfrânare

Pune ceva și ‘n păstrare

Și ‘n tot ceas cu lucrul ‘n mână

Nu gândi tot la hodină.

Că peste an multe vin

Peste cei din Severin

Un potop de ploaie mare

Luând tot ce fu în cale.

Cei vrednici și păstrători

Au făcut și ajutori.

Cei faloși, petrecănoși

Au ajuns cu felul jos:

În tot locul datorie

Și fără credit la nime,

Și așa o pățește orișicare 

Petrecând în desfrânare

ILIE JUCA

(poezie inscripționată pe cenotaful închinat victimelor inundațiilor catastrofale din iunie 1910, din satul Cuptoare <comuna Cornea> – Caraș Severin)

 

Trăim într-un timp al vitezei în care termenul „vechi” a ajuns, din păcate, să fie confundat prea ușor cu „inutil” sau „depășit”. Când privim spre satele noastre din Banat, vedem o metamorfoză tăcută, dar profundă: casele bătrânești din piatră fasonată și bârne de lemn, ridicate cu rânduială și trudă de moșii noștri, dispar una câte una. În locul lor apar construcții străine de spiritul locului, ridicate din materiale impersonale, izolate de garduri înalte din beton care taie nu doar priveliștea, ci și punțile de comunicare dintre oameni.
Astfel ia naștere un conflict vizibil între dorința legitimă de modernizare și nevoia vitală de conservare a patrimoniului. Cu siguranță nu putem, și nici nu ar fi drept, să le cerem oamenilor din mediul rural tradițional să renunțe la confortul lumii moderne de dragul unui muzeu în aer liber. Nimeni nu își dorește să trăiască în condițiile din trecut doar de dragul unei estetici de secol XIX, sau început de secol XX. Drama reală nu este modernizarea în sine, ci modul în care o facem: adeseori prin abandon sau demolare și prin aruncarea la foc a bârnelor care au adăpostit generații.
Când o casă tradițională se dărâmă, nu pierdem doar niște materiale folosite în trecut – cum sunt piatra brută ori fasonată și lemnul cioplit manual –, ci pierdem o întreagă memorie tactilă. Odată cu acestea, dispar dovezile meșteșugului cioplitorilor și al zidarilor de altădată; totodată, se pierde arhitectura vremii – podrumul înalt sau amprenta barocă a caselor grănicerești –, iar generațiile de tineri cresc fără reperele fizice ale propriei istorii. Satul își pierde amprenta unică și devine o periferie generică, identică cu oricare alta.
În acest context, proiectul recent de salvare și translocare a unei case din Gârliște către Muzeul Satului Bănățean din Timișoara arată că există o cale. Atunci când comunitatea locală nu mai poate susține în vatră păstrarea unei clădiri, intervenția muzeologiei de salvare devine ultima linie de apărare a identității noastre.
Modernizarea este inevitabilă, însă pierderea sufletului este o alegere. Pentru a nu pierde sufletul satului bănățean – izvor al identității noastre –, datoria tuturor, ca fii ai acestor locuri, este să învățăm să privim vechile gospodării nu ca pe niște ruine nefolositoare, ci ca pe niște cărți de istorie zidite în piatră. Iar dacă nu le putem salva pe toate la fața locului, trebuie cel puțin să sprijinim și să prețuim efortul celor care le strămută bucată cu bucată, garantând că neamul acesta nu își va uita rădăcinile.
Despre un astfel de efort vorbim și astăzi: o casă din secolul al XIX-lea din Gârliște care renaște la Timișoara. Este vorba despre una dintre cele mai importante acțiuni de salvare a patrimoniului rural derulate în prezent de Muzeul Satului Bănățean Timișoara: translocarea unei gospodării tradiționale din localitatea Gârliște, județul Caraș-Severin. În cadrul acestui proiect, toate elementele de construcție sunt transportate la Timișoara, unde gospodăria va fi reconstruită cu fidelitate, respectând tehnica și structura originală.
Acțiunea, inițiată de conducerea Muzeului Satului Bănățean, se desfășoară în parteneriat cu Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Timișoara și Muzeul ASTRA din Sibiu. Alături de specialiști ai celor două muzee participă activ și studenți ai facultății, coordonați de dr. arh. Brîndușa Havași.
Într-un dialog purtat recent cu directorul Muzeului Satului Bănățean, domnul Radu Trifan, alături de educatorul muzeal, Ilie Rădoi, reiese clar că aducerea unei clădiri în spațiul expozițional nu este o simplă achiziție, ci o datorie culturală, formulată în urmă cu un veac de școala sociologică a lui Dimitrie Gusti.
Un caz unic în colecția muzeului este arhitectura podrumului înalt: casa din Gârliște, donată cu generozitate de familia Ianu (care o achiziționase în anul 2006 tocmai pentru a-i împiedica ruinarea), reprezintă un tipar arhitectural tot mai rar în Banatul de Munte. Fiecare casă tradițională spune povestea oamenilor care au locuit-o și a locului din care s-a ridicat.
„La Gârliște avem o casă cu fundație de piatră și un podrum înalt de 2 metri, semi-îngropat, cu intrare boltită. Pentru noi a fost extrem de important, fiindcă este o formă de arhitectură pe cale de dispariție și nu aveam un asemenea exemplar în muzeu. Este un proiect unic prin complexitatea lui de salvare piesă cu piesă”, explică directorul Radu Trifan.

Ridicată pe o structură masivă din bârne de lemn cioplit și sprijinită pe o cantitate impresionantă de piatră fasonată, locuința păstrează elementele specifice arhitecturii utilitare și estetice a zonei. Primele evaluări indică o vechime ce coboară spre începutul secolului al XIX-lea. Proiectul de relocare presupune un efort comun exemplar. Echipa Muzeului Satului Bănățean a lucrat cot la cot cu specialiști de la Muzeul ASTRA din Sibiu și cu studenți ai Facultății de Arhitectură și Urbanism (UPT), beneficiind de sprijinul Consiliului Județean Timiș și al comunității locale din Gârliște.
Munca pe teren s-a desfășurat într-o ordine chirurgicală, cuprinzând mai multe etape: demontarea țiglelor, a șipcilor și a frontonului de lemn; coborârea fermelor acoperișului și recuperarea grinzilor masive ale planșeului; desfacerea meticuloasă a zidăriei din piatră fasonată și a lespezilor din beci (podrum), urmată de etichetarea, încărcarea și transportul fiecărui element la Timișoara.
În prezent, întreaga structură de lemn și muntele de piatră fasonată sunt depozitate provizoriu în incinta Muzeului Satului Bănățean. În perioada următoare, specialiștii vor trece la etapele de analiză, conservare și restaurare a lemnului, pregătind terenul pentru reconstrucția pe o nouă fundație în spațiul muzeului din Pădurea Verde.
Conform estimărilor, casa din Gârliște va fi complet reconstituită și integrată în circuitul de vizitare, oferind generațiilor viitoare nu doar un simplu exponat, ci o mărturie vie despre cum se trăia, se zidea și se dăinuia odinioară în Banatul Montan.
În cadrul discuției, conducerea muzeului a tras un semnal de alarmă realist asupra motivelor pentru care arhitectura rurală dispare sub ochii noștri. Un prim motiv este modernizarea firească a vieții: oamenii își doresc condiții de trai moderne, iar construcțiile vechi sunt adesea modificate radical sau demolate. Un alt motiv este abandonul și degradarea naturală, din cauza cărora multe gospodării valoroase – de la casele cu influențe baroce vieneze specifice fostelor granițe militare (cum încă se mai păstrează insular la Bozovici, Mehadia sau pe Valea Almăjului) până la vechile gări istorice – cad pradă intemperiilor.
„Anumite forme dispar pentru totdeauna. Spre exemplu, morile de vânt din Banat nu mai există. Ultimul exemplar despre care aveam cunoștință a fost demolat de proprietar pentru a folosi lemnul la foc… Același pericol pândește și patrimoniul feroviar, cum sunt gările de pe linia Oravița–Baziaș sau de pe ruta Caransebeș–Orșova. De aceea, misiunea noastră este să aducem aici și să protejăm tot ce mai poate fi salvat”, a subliniat directorul Radu Trifan.
Salvarea casei din Gârliște demonstrează că muzeul modern nu mai este doar un spațiu de conservare pasivă, ci o forță a rezistenței culturale. Într-o lume care se grăbește să demoleze pentru a reconstrui, gestul de a strămuta piesă cu piesă un monument de arhitectură rurală devine un act de curaj și de demnitate. Este dovada că, deși nu putem opri timpul și nici nu putem salva fiecare gospodărie în vatra ei, avem puterea de a alege ce lăsăm moștenire celor ce vin după noi: ruine uitate sau modele vii de rânduială și frumusețe bănățeană.
Prin efortul comun al muzeografilor, al profesorilor, al studenților și al comunității locale, o părticică din sufletul Banatului Montan primește o nouă viață. Iar când porțile acestei gospodării se vor redeschide pentru vizitatori, ea nu va spune doar povestea celor ce au zidit-o în secolul al XIX-lea, ci și a celor ce au refuzat să o lase să piară în secolul XXI.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

Sursa foto: Muzeul Satului Bănățean din Timișoara

Mărturii, cronici și pagini din presa vremii despre marile inundații din 1910 și 1926

Mehadia, acest tărâm mirific datorită amplasării și a peisajului său, în care legendele locului au o inepuizabilă resursă în dimensiunea și bogăția istoriei sale, prezintă un contrast dureros între pitorescul locului și suferințele locuitorilor săi. De-a lungul istoriei sale atât de zbuciumate, Mehadia și locuitorii ei au îndurat, pe lângă tragediile provocate de războaie și desele năvăliri ale cotropitorilor, vicisitudinile cauzate de dezastrele naturale. Splendidul și bătrânul râu Belareca, ce străbate atât de maiestuos acest ținut sudic al Banatului de Munte, astăzi din fericire mai liniștit ca niciodată, în trecut și-a arătat din păcate adeseori furia. Neliniștea sa este menționată frecvent în analele istoriei prin necazurile provocate celor ce și-au așezat viețile în jurul lui.

​Încă din perioada antică, soldații legiunilor romane, încartiruiți la Praetorium, castrul roman amplasat la confluența râului Belareca cu Valea Bolvașniței, au suferit din cauza revărsărilor acestor două ape, fiind nevoiți repetat să reconstruiască ceea ce furia torenților distrugea. Apoi, după cum aflăm din cronicile locale ale cronicarului Nicolae Stoica de Hațeg și mai târziu din însemnările lui Iosif Coriolan Buracu, o serie de alte fenomene extreme provocate de ploi diluviale au afectat de-a lungul veacurilor viața locuitorilor Mehadiei, aducând pagube materiale uriașe și tragedii imense, prin pierderea agoniselilor de o viață și a numeroase suflete omenești.

​Precise relatări despre astfel de evenimente sunt consemnate în cele două Cronici ale Mehadiei. Dintre toate, cele mai catastrofale viituri au avut loc în anii 1838, 18 iulie 1840, 1841, 13–14 iunie și 2–3 septembrie 1910, 13 iunie 1914, precum și în iunie 1926. Cele mai cumplite dintre acestea rămân însă inundațiile din iunie 1910 – denumite de localnici drept „POTOPUL”, într-o clară asemănare cu urgia biblică – și cele din vara anului 1926.

​Din sursele istorice aflăm că în 13–14 iunie 1910, în urma unor ploi torențiale ce au durat două zile și două nopți, Belareca a inundat întreaga localitate, viitura smulgând 22 de case și curmând viața a 9 persoane, pe lângă pierderea unui număr uriaș de animale. Generalul Nicolae Cena, martor ocular al acestei tragedii, zugrăvește astfel tabloul apocaliptic al vremii:

​„În 13–14 iunie 1910 s-a dezlănţuit o furtună cu ploi torenţiale provocând stricăciuni enorme, smulgând copacii din rădăcini și luând acoperişe de pe case. Belareca a inundat întreg satul, ajungând apa până la treptele bisericii Ortodoxe Române. S-au rupt podurile căii ferate, linia ferată de la Râpa Neagră, podul de lemn din comună, cel al industriei de lemne şi podul CFR din jos de gara Mehadia. Apa a intrat în casele oamenilor, iar în clădirea primăriei a stat până la jumătatea sălilor. Grădinile frumoase şi roditoare au fost şterse dimpreună cu un şir de case de pe strada Mala Mică. În afară de multe vietăţi au pierit şi nouă persoane […] Aceste inundaţii au răscolit şi morţii din cripte şi au inundat întreaga luncă a Râului Belareca şi Cerna.”

​Urgia din 1910 s-a reeditat tragic la doar trei luni distanță, în septembrie, fapt ce a amplificat dezastrul economic al comunei.

​Peste numai un deceniu și jumătate, în iunie 1926, istoria se repetă cu o violență la fel de oarbă. După aproape două săptămâni de ploi necontenite peste întreg Banatul, două zile de furtuni cumplite au dus la umflarea torenților din munți. Râul Belareca, unit în furia sa cu afluentul Sfârdin, a năvălit peste zidurile de piatră de protecție ale Mehadiei.

​Presa vremii – prin ziarul „Dimineața” – consemnează detalii de un tragism sfâșietor, care zugrăvesc dimensiunile prăpădului. În noaptea de 21 spre 22 iunie, la orele 2:00, în sunetul de alarmă al clopotelor bisericii și al gorniștilor pompierilor mobilizați de primarul Nicolae Chitician și secretarul Ienachie, malul drept al apei s-a prăbușit. Apele au smuls din temelii o stradă întreagă: 18 până la 20 de case au cazut una câte una în valuri, luând cu ele gospodării, păsări și întreaga agoniseală a sătenilor.

​Dramatismul acelor ore a atins cote umane cutremurătoare. Tânăra Sofia Crăciunescu (născută Urechiatu, de doar 28 de ani, văduvă de război), încercând disperată să-și salveze puținele păsări rămase în podul casei, a fost surprinsă de prăbușirea locuinței sub ochii neputincioși ai celor de pe margine. Tatăl ei, bătrânul fierar Nicolae Urechiatu, privea împietrit cum apele îi înghițeau în același timp și fiica, și întreaga gospodărie. Peste noapte, zeci de familii au rămas pe drumuri — printre ei văduva Ana Cotoșpan, Iosif Grecu, Florea Bărbulescu, familiile Cinghiță, Feneșan, Trapcea, Radivoi, dar și copii orfani rămași fără adăpost.

​Forța viiturii a spulberat podul spre Bacsăneț și linia ferată îngustă Decauville a societății forestiere „Bistra”, a distrus zidul de sprijin abia construit, podul spre Iablanița și a rupt legăturile rutiere pe Șoseaua Națională spre Băile Herculane, blocând complet comunitățile din jur. Nici infrastructura minieră nu a scăpat netrecută prin încercări: deși clădirile principale ale Minelor de cărbuni Mehadia au fost salvate prin șanțurile săpate în grabă de mineri sub direcția inginerului Iosif Loos, depozitele de cărbune și pompele de lângă râu au fost distruse.

​Pagubele totale ale catastrofei din 1926 au fost evaluate la uriașa sumă de 9–12 milioane de lei. Solidaritatea comunității a fost însă exemplară: primpretorul dr. Buha, primarul Chitician, preotul Aurel Colojoară și jandarmii au coordonat salvarea oamenilor, adăpostindu-i pe sinistrați la Casa Culturală și la grădiniță, în timp ce armata (Regimentele din Lugoj) a intervenit pentru refacerea căilor de acces. Prefectul Boldea (locotenent-colonelul Romulus Boldea, care a fost prefect al județului Severin în perioada 1926–1928) a promis că va aranja comitete de ajutorare în toate plăşile – chiar şi unde nu au fost deloc inundaţii – numai ca să vină în ajutorul celor din Mehadia.

,,Locuitorii rămaşi fără adăpost au fost internaţi la grădina de copii şi casa culturală; alimentele pentru sinistraţi s’au adunat de la locuitorii bogaţi din comună, toate casele au primit ordin să ţină lămpile aprinse întreaga noapte.

Celor mai greu încercaţi li s’au dat şi ajutoare băneşti. În baza tablourilor de pagube ce s’a instituit şi după dorinţa primului ministru se vor da diferite ajutoare băneşti, sub formă de împrumut judeţean cu dobânzi cât mai reduse şi se vor procura materiale de construcţie gratuit ori cu preţuri sub cost.” (”Dimineața”- luni, 6 iunie 1926)

 

Astfel, prin cronici și prin paginile presei de altădată, memoria Mehadiei păstrează pe amprenta adâncă a istoriei sale și această amintire dureroasă a apelor revărsate, însă și  dovada puterii nepieritoare a locuitorilor săi de a renaște mereu din propria cenușă, și din propria suferință, chiar și atunci după ce natura și-a cerut un atât de greu tribut.

 Mehadia, iulie 2026,

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

________________

Bibliografie selectivă:

Pr. Coriolan I. Buracu – CRONICA MEHADIEI – Ed. Ramuri – Tr. Severin 1924,

Prof.Ion Bacilă – MONOGRAFIA MEHADIEI – Ed. Marineasa – Timisoara 1997,

Stoica de Hațeg, Nicolae – „Scrieri – Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane”, ediție îngrijită de Damaschin Mioc și Costin Feneșan, Timișoara.

Ilustrații (recompuse după original) și surse alternative: Ziarele Arcanum.com

 

28 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Expoziție origami, cu Ecaterina Trebel (Reșița).

Incursiuni muzicale: grupul vocal-instrumental „Resicza” (coordonator: Iuliu Fazakas) din Reșița.

 

 

 

28. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Origami-Ausstellung von Ecaterina Trebel (Reschitza).

Musikalische Einlagen: die Vokal- und Instrumentalgruppe „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).

 

Pentru Ionuț Cucu, cunoscut publicului drept DJ Kuky, muzica nu este doar un hobby, ci a devenit un mod de viață.

De aproape 26 de ani deja se află în spatele pupitrului de mixaj, timp în care a reușit să transforme pasiunea începută în adolescență într-o adevărată carieră ce i-a adus nebănuite satisfacții, aprecierea publicului și, din nou, ocazia de a urca pe scena unuia dintre cele mai mari festivaluri din Europa – Untold, desfășurat în perioada 6-9 august 2026, la Cluj.

Momentul Untold reprezintă o nouă etapă importantă în parcursul său artistic. Pentru orice DJ, prezența pe scena unui festival de asemenea anvergură este o recunoaștere a muncii depuse de-a lungul anilor și o oportunitate de a împărtăși aceeași pasiune cu mii de iubitori ai muzicii. Deși a acumulat peste două decenii și jumătate de experiență, Ionuț Cucu spune că emoțiile sunt la fel de puternice de fiecare dată când urcă la pupitru. Diferența este că acum acestea sunt însoțite de bucuria de a vedea că munca și dedicarea îi sunt răsplătite.

Puțini știu însă ce se află în spate, fiindcă în domeniul muzicii, succesul nu vine peste noapte. Înseamnă ani de muncă, nenumărate ore de pregătire, investiții constante în echipamente și perfecționare, sacrificii și multă dedicare. Pentru un DJ, fiecare apariție este rezultatul unui efort continuu de a se reinventa și de a oferi publicului o experiență memorabilă. Dar, Ionuț Cucu nu s-a limitat doar la rolul de DJ. El este și MC (maestru de ceremonii), având misiunea de a modera întâlniri, de a interacționa cu publicul și de a crea o atmosferă plăcută și plină de vitalitate.

Începuturile activității muzicale

„Totul a început prin 2000, la Reșița, într-un club situat la Casa de Cultură, când un prieten mi-a propus să încerc să mixez rock. La vremea aceea era foarte complicat, nu erau surse de procurat muzică, internetul era la începuturi, cumpăram CD-uri și mp3-uri din diverse surse. Era adevărată provocare să aduci muzică nouă sau remix-uri. Acum e ușor, deschizi internetul și găsești orice! În schimb acum e greu să vii cu chestii noi, necunoscute și atunci contează mult felul în care îți faci programul, ordinea pieselor, felul în care prezinți piesele, cum te joci cu ele. Eu m-am poziționat în «open format» și prinde foarte bine în actul artistic să ai și o comunicare cu publicul, adică să fii entertainer (animator). Viața m-a purtat apoi prin București, am lucrat în Kulturhaus, Clubul Dumars și în alte cluburi din țară și de pe litoral. M-am stabilit apoi în Timișoara și am devenit rezident al serilor de vineri din club D’arc. Mai târziu am prins gustul festivalurilor, primul fiind Festivalul Plai din anul 2010, de la Timișoara.”

Prezent de-a lungul anilor la numeroase evenimente de anvergură, petreceri private și corporate, dar și la festivaluri, DJ Kuky și-a construit un stil propriu și un public fidel, fiind apreciat pentru energia pe care o transmite de fiecare dată când mixează.

De-a lungul anilor, DJ Kuky nu și-a pus talentul doar în slujba divertismentului, ci și a comunității. S-a implicat constant în acțiuni de voluntariat și a susținut numeroase cauze umanitare, colaborând cu organizații non-profit și participând la evenimente caritabile.

„Am făcut evenimente alături de cei de la Little People, pentru copiii bolnavi de cancer, pentru sportivii de la Alergotura și pentru campaniile de strângere de fonduri organizate de Rotary Timișoara. Anul trecut am demarat, împreună cu câțiva prieteni, un proiect interesant, care a însemnat întâlniri muzicale organizate în timpul săptămânii, desfășurate în spații neconvenționale (într-o brutărie, într-un atelier de reparat biciclete sau într-o cofetărie). Am fost plăcut surprins să constat că oamenii sunt sensibili și fac donații pentru diferite cauze: copii cu autism, grupuri vulnerabile și altele…”, povestește DJ Kuky.

Pentru artist, muzica înseamnă mai mult decât spectacole și distracție. Ea poate deveni un instrument prin care oamenii sunt aduși împreună pentru a face bine, iar implicarea în astfel de proiecte i-a oferit una dintre cele mai mari satisfacții ale carierei sale.

După anii dedicați muzicii, DJ Kuky continuă să demonstreze că succesul nu se măsoară doar în aplauze sau în numărul de evenimente la care participă, ci și în impactul pe care îl are asupra oamenilor. Fie că se află în spatele pupitrului de mixaj, în rolul de MC sau implicat în proiecte caritabile, Ionuț Cucu reușește să transmită aceeași energie, pasiune și autenticitate.

Spune că fiecare eveniment este o provocare, iar fiecare public – o nouă sursă de inspirație. Iar dacă muzica are puterea de a aduce oamenii împreună, reșițeanul a demonstrat că un adevărat entertainer nu doar mixează piese, ci creează emoții, construiește amintiri și transformă fiecare apariție într-o experiență de neuitat.

Sursa foto: arhiva personală Facebook

https://expressdebanat.ro/un-resitean-pe-scena-festivalului-untold-o-poveste-muzicala-de-succes/?fbclid=IwdGRjcATUeKRjbGNrBNR3Y2V4dG4DYWVtAjExAHNydGMGYXBwX2lkDDM1MDY4NTUzMTcyOAABHiQ3P_pyHjdCac0xgij__EsdDY3xfGnYUcsSecMnU5zJ0Vmp0BCG7TF0QwL__aem_9IXp_fKt4dx33xB6WA-xgA

Anul acesta se împlinesc 145 de ani de la nașterea pictorului academic Virgil Simonescu. 

Virgil Simonescu, născut în anul 1881, Gladna Română (în apropiere de Lugoj) a fost o figură marcantă a artei bănățene de la începutul secolului XX, afirmându-se ca pictor academic, pedagog și critic de artă.

Absolvent al liceului din Lugoj, în anul 1902, Simonescu s-a format la Academia de Arte Frumoase din München (1902–1906), unde s-a specializat în pictură bisericească bizantină și compoziție academică.

S-a dedicat cu precădere picturii monumentale bisericești. În cariera sa a realizat pictura interioară și fresca pentru peste 20 de lăcașuri de cult din Banat (printre care biserica din Mehadia în 1908 sau Catedrala Greco-Catolică din Lugoj).

Virgil Simonescu a adus o viziune modernă pentru acea vreme în pictura religioasă bănățeană, îmbinând rigoarea clasicismului academic cu un desen mai liber, un colorit luminos și influențe din tradiția bizantină.

Reîntors în Banat, a fost profesor de desen la Liceul „Coriolan  Brediceanu” din Lugoj și a înființat o școală locală de pictură, avându-i printre elevi pe viitori artiști importanți, precum Aurel Ciupe sau Ștefan Szönyi.

Momentul de mare sărbătoare a săvârșirii picturii Bisericii ortodoxe din Mehadia, urmat de sfințirea acesteia, este surprins elocvent într-unul dintre articolele publicate în presa vremii, pe care îl voi reda in finalul acestui articol. Ce trebuie remarcat în acest context este faptul că lucrarea de la Mehadia a fost una dintre primele sale mari comenzi bisericești din Banat, unde a adus o manieră academică, neoclasică, îmbinată cu elemente din tradiția bizantină și influențe apusene. Executarea frescelor/picturii din biserica Mehadiei i-a consolidat reputația în Eparhia Caransebeșului, deschizându-i drumul spre pictarea altor lăcașuri de cult din spațiul bănățean.

Alegerea de a restaura și repicta Biserica Ortodoxă din Mehadia în anul 1908 – și mai ales organizarea unei sfințiri de o mare amploare – a avut o importanță capitală pentru comunitate, atât din punct de vedere religios și comunitar, cât și dintr-o perspectivă identitară și națională.

Interpretată în contextul politico-social de la începutul secolului XX din Austro-Ungaria, în plină epocă de intensificare a politicilor de maghiarizare în Banat și Transilvania (urmare a legilor școlare de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, precum Legile Apponyi din 1907), Biserica Ortodoxă și Școala confesională erau singurele instituții autonome în care românii își puteau exprima liber limba, credința și cultura. Înfrumusețarea bisericii din Mehadia cu pictura unui artist român școlit la München a constituit și un act de mândrie locală. Arăta că o comunitate de la graniță, cu o puternică moștenire grănicerească, își permite și își dorește să investească resurse importante în patrimoniul ei spiritual. 

Programul festivității – care a îmbinat Sfânta Liturghie cu un banchet festiv la hotelul „Calul Alb”, un concert al corului local, o piesă de teatru și deschiderea Rugei (Nedeii) – atestă existența la Mehadia a unei comunități emancipate capabile să îmbine tradiția strămoșească cu manifestările culturale de înaltă ținută. 

Din punct de vedere artistic, noua frescă a marcat trecerea de la vechea pictură degradată de timp la un stil neoclasic monumental, în pas cu marile catedrale ale epocii.

Resfințirea bisericii din Mehadia a fost, așadar, mai mult decât un eveniment religios local: a fost un manifest de rezistență culturală, o sărbătoare a identității românești și o dovadă a maturității sociale a comunității din Mehadia. Prin efortul colectiv de a reda strălucire bisericii lor, aceștia au transmis un mesaj clar de continuitate, demnitate și atașament față de valorile naționale.

Redau în continuare textul integral al anunțului publicat în ziarul „Drapelul” (nr. din 15/28 iulie 1908):

,,Sfințirea bisericei din Mehadia de nou pictată de talentatul pictor academic Virgil Simonescu, din Lugoj, va avea loc prin delegatul arhieresc Duminecă, în 20 Iulie (2 August) a. c. la orele 91/2 a. m, pe lângă următorul program : 1. Sâmbătă în 19 Iulie (1 August) a. c. întâmpinarea delegatului arhieresc și a patronului în gara Mehadiei la trenul personal de 1 oră p. m. întimpinarea oaspeților la acelaș tren, precum și la cel dela 8 1/4 seara. 2. Conducerea delegatului și a patronului la cvartirele lor. 3. Sâmbătă, în 19 Iulie (1 August) la 9 ore seara retragere cu torțe și serenadă la cvartirul delegatului și al patronului. 4. Duminecă în 20 Iulie (2 August) la 92 a. m. însăși sfințirea, apoi sfânta liturgie în sobor, cu predică festivă. 5. În aceeaș zi la ora 1 p. m. banchet în hotelul de la «Calul alb». 6. în aceeași zi la 3 ore p. m. vecernie și ceremonia tăierii grindeiului patronului și deschiderea rugei, în aceeași zi la 8 1/2, ore seara teatru și concert în sala mare a otelului la «Calul alb», aranjat de corul vocal din joc, apoi dans.”(„Drapelul”- 15/28 iulie 1908)

Constantin VLAICU, UZPR Caraș Severin

Ilustrații și surse: Ziarele Arcanum.com

Muzeul de Istorie, Etnografie și  Artă Plastică Lugoj
vă invită să participați sâmbătă, 1 august 2026, ora 16.00, la vernisajul expoziției „Virgil Simonescu (1881–1941). Destinul unui artist” care va avea loc la Galeria Pro  Arte din Lugoj.

Expoziția este deschisă publicului în perioada 1 august – 8 noiembrie 2026.

Organizată cu prilejul împlinirii a 145 de ani de la nașterea lui Virgil Simonescu, pictor academic și profesor, expoziția își propune să readucă în atenția publicului opera și personalitatea unuia dintre cei mai valoroși artiști ai Banatului din prima jumătate a secolului al XX-lea.Evenimente și înregistrări

Într-un amplu demers retrospectiv, expoziția reunește pictură religioasă, portrete, lucrări de grafică și un valoros fond documentar – proiecte, schițe și fotografii de familie – menite să ilustreze diversitatea creației lui Virgil Simonescu și să contribuie la înțelegerea viziunii sale estetice.

Vă invităm să descoperiți parcursul artistic al lui Virgil Simonescu, definit deopotrivă de permanenta căutare a perfecțiunii în modul de reprezentare și de legătura profundă cu spațiul bănățean, căruia i-a rămas fidel întreaga viață.

Așa cum remarca, peste ani, fostul său elev, pictorul Aurel Ciupe:
„Am meditat mult asupra lui Simonescu. Mă gândesc că dacă soarta l-ar fi îndreptat, după întoarcerea de la München, spre București, dacă s-ar fi stabilit acolo alături de splendida generație a lui Andreescu, Luchian, Steriadi și Ressu, în acest mediu fertil, cu talentul său, cu temeinica-i cunoștință a meseriei și cu hărnicia care-l caracteriza, astăzi s-ar vorbi de el ca de unul dintre marii realizatori ai picturii naționale moderne.”

Curator: Oliviu Gaidos, muzeograf

 Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă Plastică Lugoj adresează mulțumiri domnului Virgil Dan Simonescu Barbu, strănepotul artistului, pentru generozitatea cu care a pus la dispoziție lucrări, fotografii și documente inedite din arhiva familiei.

Mulțumiri, de asemenea, Protopopiatului Ortodox Lugoj, Episcopiei Greco-Catolice de Lugoj, precum și familiilor Bejan și Putinelu, pentru împrumutul lucrărilor din patrimoniul și colecțiile proprii, fără de care acest demers expozițional nu ar fi fost posibil.

Sursa: https://ziarulactualitatea.ro/