Asaltul modernității asupra tradiției creează azi una dintre cele mai complexe și tensionate întrebări asupra existențialității. Adesea greșit înțeleasă, modernitatea este privită mai mult din perspectiva avantajelor sale imediate. Consumul rapid, în contextul unei uniformizări globale, duce în multe cazuri la o negare a trecutului, din simpla dorință de a fi în pas cu vremurile. Astfel se uită trecutul, cu elementele sale tradiționale, cele care au pus temelia conștiinței și a unității poporului nostru. Promovând o asemenea mentalitate, riscăm să înlocuim elementele tradiționale cu forme noi, care nu au nici o legătură cu edificiul nostru moral sau spiritual. Sub acest asalt, chiar și limba străbună sărăcește, deoarece modernitatea ne aduce termeni noi, împrumutați din idiomuri străine, înlocuind cuvintele bătrâne care purtau în ele miros de cetină și de caș proaspăt. Din păcate, un popor care își uită termenii prin care a interacționat cu pământul său își pierde treptat dreptul de proprietate spirituală asupra acelui pământ.
Cu toate acestea, din fericire, nu tot ce este modern este distrugător. Aplicată cu discernământ, modernitatea poate fi transformată într-un amplificator, printr-o adaptare armonioasă la noile forme de expresie. De exemplu, referindu-mă la elementele tradiționale, căci acesta este și scopul acestei expuneri, acestea pot fi ,,traduse’’ pentru mintea omului contemporan, cu precizări precise ale contextului și scopului lor inițial, neaterându-i-se esența și puritatea. În acest fel, modernitatea devine slujitorul tradiției și nu stăpânul ei, permițând esenței naționale să supraviețuiască.
În acest context al analizei, am găsit potrivit cu momentul din calendar în care ne aflăm, a relua și a prezenta un articol publicat in urmă cu câțiva ani în revista VESTEA, din Mehadia. Textul face parte dintr-un proiect mai amplu al autorului, care cuprinde descrierea amănunțită a mai multor obiceiuri locale din satul Valea Bolvașnița, pe care însuși autorul le-a trăit de-a lungul vieții sale, că urmare, acuratețea descrierilor fiind una categorică, trecută prin filtrul prețios al experienței personale.
În această secvență, ,,Taica” Iosif Mihan, din Valea Bolvașnița, ne povestește despre Smâlzul (măsuratul oilor), un obicei azi dispărut în arealul Mehadiei. Măsuratul oilor reprezintă un ritual aparte, extrem de important, moștenire a unei viețuiri străvechi și a continuității locuitorilor Banatului de Munte, fiind parte a unui proces mai amplu, vital al satului românesc:transhumanța. Smâlzul, în ansamblul elementelor sale, se constituie într-un sistem arhaic economic și coerent de gestiune a întregului și complexului proces al transhumanței.
Datorită importanței sale, acest moment nu reprezintă doar o simplă operațiune tehnică de gestiune a laptelui, ci se constituie într-un adevărat „moment zero” al anului pastoral, transformat într-o sărbătoare cu valențe ritualice, marcată cu mese comune și rugăciuni. Era clipa sacră în care omul cerea permisiunea naturii, și binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru a beneficia de roadele turmei.
Această semnificație profundă, este redată de autor într-un mod extrem de colorat, printr-un pitoresc lingvistic de o frumusețe aparte, pe care o redau cu multă satisfacție în cele ce urmează.

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin, vicepreședinte zonal APPR Banat

________________

TAICA – IOSIF MIHAN
povestește: ”DIN AMINTIRILE BUNICULUI”

TAICA – IOSIF MIHAN – s-a născut în satul Valea Bolvașnița, comuna Mehadia, județul Caraș Severin, România, la data de 23 aprilie 1936, din părinții Ilie și Călina – fiind al treilea copil al familiei. A crescut alături de două surori mai mari: Floarea și Paraschiva;
Ajuns la vârsta respectabilă de 75 de ani, s-a gândit să lase nepoților și strănepoților familiei, precum și tuturor celor care trăiesc și locuiesc în satele de munte ale Banatului, amintirile sale despre tradițiile și obiceiurile satului, așa cum le-a trăit el și așa cum și le amintește, de când era copil și până astăzi, spre a nu fi uitate de generațiile care sunt și care vor veni;
[…]

II. MĂSURATUL OILOR (SMÂLZUL)

Aşa cum rezultă şi din denumire, smâlzul îşi trage obârşiile încă din vremea dacilor.
Acest obicei a fost o bucurie, o mândrie şi totodată o concurenţă între proprietarii oilor în a dovedi cine are oi mai multe şi mai bune, mai îngrijite la măsurat, care oi dau lapte mai mult. În satul Valea Bolvaşniţa erau cca. 2000-2500 de oi, fiecare casă având între 10 şi 100 de oi, după posibilităţi şi putere de muncă.
Încă de prin luna februarie, când iarna încă-şi mai ţinea mantia de zăpadă pe pământ, se adunau stăpânii (bacii) să se vorbească unde vor face stâna, câte oi să se adune în pâlc, cu cât să se plătească ciobanii, cine va merge în “ţară” adică în fostul regat românesc (la Podeni, Gornenți, Izverna, Baltă) să tocmească ciobanii pe perioada de la 1 mai până la 25 septembrie (să negocieze plata ciobanilor) – de regulă, de exemplu, Moş Luca avea oi mai multe, dar Moş Sucitu avea oi mai bune şi era mereu concurenţă în stabilirea baciului mare, care era o mândrie, o fală deosebită.
La această vorbire se dădea şi o căpară, de către fiecare baci, în funcţie de numărul oilor cu care venea în pâlc, bani cu care se “căpărau“ ciobanii, se cumpăra sarea drob pentru oi, se plătea vatra focului, se plăteau taxele de păşunat la primărie sau la ocolul silvic, etc.
De la 15 aprilie se oprea ţarina, adică nu se mai putea păşuna pe locurile de producere a fânului în anul respectiv, aşa că fiecare proprietar ieşea cu oile proprii la munte şi se stătea 2 săptămâni (până la măsurat) în ciopoare mici, de 60-70 de oi. Fiecare ciopor avea un bordei improvizat, fiecare baci avea cuciuma de dormit, de regulă făcută din păr de capră, cu care dormeau şi în ploaie pentru că nu prindea apa. Cuciuma era prevăzută la un capăt cu glugă, în care noaptea se băgau picioarele, iar ziua când era vânt şi sloată (ploaie, zăpadă) se punea pe cap.
Pentru orice baci era obligatoriu să aibă găleată de muls, care era confecţionată din lemn de tisă – un lemn foarte rar, care se găsea într-un singur loc în munte. Lemnul de Tisă era un lemn foarte fin, rezistent (tare) şi se spăla foarte uşor. De asemenea în orice bordei se găsea un “foale” de făină, adică un “botuş de oaie” (piele) cusut şi argăsit, iar din picioare se făceau baiere de legat. În acest botuş se păstra făina de cucuruz pentru mămăligă şi se ţineau şi ouăle să nu se spargă. Lângă orice vatră de foc din bordei se găsea “băgicul”- o raină de tuci cu trei picioare şi mâner care se punea la vatră pe jar – în care se pregătea “balmăjul”. Acesta se făcea din caş şi smântână care se prăjeau pe foc şi se amestecau permanent până când respectivul amestec se îngroşa suficient, adăugând puţină făină de mălai în ,,ploaie”. O oală de pământ, în care se făceau urzicile cu matcă (un vârf de brad la care se legau crenguţele invers şi avea rolul unui mixer manual), ceaunul (căldarea) de făcut mămăligă, lingura de lemn de paltin şi scafa (farfuria) din lemn de fag.
Mămăliga se făcea în tuci pe cocaie, adică pe un par cu o creangă înspre vatră.
La fiecare ciopor de oi erau şi 2-3 miei de lapte care trebuiau tăiaţi la smâlz, în seara de dinaintea măsuratului, ca să nu sară din coteţ să sugă oaia în ziua de măsurat.
Băciţele veneau o dată la o săptămână să aducă haine curate şi să ia brânza, veselindu-i şi pe baci.
Evoluţia vremii se urmărea după cântatul huhurezului; când cântă huhurezul în vale se ştia că vine vremea rea, iar când cântă huhurezul în vârf se face vreme bună.
Era o concurenţă înverşunată în găsirea păşunilor nemaiumblate, cu cânepă în floare- iarbă de munte grasă şi lăptoasă, iar bacii dacă aveau câini buni şi puţin noroc mai prindeau câte un pui de căprioară sau un godac de mistreţ – din care făceau câte o tocăniţă de te lingeai pe degete, garnisită cu bureţi proaspeţi sau cu salată de leurdă.
După două săptămâni de stat în ciopoare, cu o zi înainte de măsurat, se adunau 10 -15 baci, după cât era stâna de mare. Seara împreunau oile la stâna veche şi fiecare baci îşi făcea un scaun la uşa strungii, pregătea găleata pentru muls şi mulgeau întregul pâlc de oi împreună, dar nu aveau voie să-şi mulgă propriile oi, pentru a nu le lăsa cu laptele în pulpă pentru măsuratul de a doua zi.
După ce se termina mulsul oilor, seara, baciul care era organizatorul stânii împărţea funcţiile pentru ziua de măsurat (smâlz): Luca, Moş Sucitu, Trailă şi vreo câţiva băieţi mai tineri dornici, vor merge cu oile în dimineaţa următoare la păşunat, iar Pătru, cu Vasile şi cu Ianăș vor merge în pădure să aleagă un fag bun de crăpat pentru a aranja strunga, iar după ce termină vor merge la izvor şi vor verifica vadra (o găleată mai nouă şi mai uşoară) cu care se va măsura laptele toată vara.
Vadra trebuie să aibă 10 oche (10 litri), se face şi se stabileşte “țancul“, se aşează vadra pe un loc drept, se ciopleşte un băţ, se căleşte un pic în foc pentru a fi rumen, se pune în vadră o jumătate de litru de apă cu o sticlă gradată, se dă cu țancul în vadră şi se înseamnă cu cuţitul pe țanc locul până unde ajunge apa, făcând un semn mai mic, iar la a doua sticlă de apă pusă în găleată se face un semn întreg pe tanc, măsura de 1 litru, și așa mai departe până la măsura de 10 litri (oche) – sau o vadră.
Pavel, Gheorghe şi Matei, vor merge în poiană să aducă ferigă pentru acoperit (învelit) palăncile unde dorm oile. Baciul Costa se ocupa de lemnele uscate pentru proţapul unde se frig mieii umpluţi cu slănină, usturoi şi leuştean.
În dimineaţa măsuratului urcau la munte din vale (de acasă) băciţele şi copiii, cântând şi chiuind pe poteci, îngânând cântatul cucului şi susurul izvoarelor reci, gustând frunza crudă-acrișoară de fag şi inspirând aerul tare de munte cu miros de primăvară. Natura îşi revărsa bogăţia culorilor prin albii ghiocei, prin albastrul mixelor şi violetelor, galbenul cânepii sălbatice şi alb-violetul brebeneilor.
Odată ajunşi la stână, pun pe iarbă crudă câte un ţol şi se odihnesc, fetele şi junii se vorbesc de nunţi pentru toamnă, copiii zburdă pe poiană, caută bureţi sau melci.
Băciţele caută câte un loc la vatra focului pentru a pune la fiert oalele cu sarmale şi ciorba de miel. Fetele merg în pădure şi adună flori, se întrec să-şi facă coroniţe.
Baciul Costa face un foc mare pentru jar, unde se pune proţapul să frigă mieii, apoi verifică sarcineriul să vadă dacă a fost bine bătut în pământ, să nu cadă caşul.
Sarcineriul este un lemn cu multe crengi, curăţat bine şi fixat în faţa stânii, în care se pun străcătorile cu caş pentru a se scurge de zer.
În jurul prânzului ajung şi ciobanii cu oile de pe coastă, copiii le iau în primire şi au sarcina să nu lase oile să se culce pentru a nu se mulge singure, timp în care ciobanii şi oamenii care i-au însoţit la oi servesc o ciorbă de miel până se pune prânzul. În acest timp ajung la stână (ca invitaţi) brigadierul şi codreanul (pădurarul). Baciul şi organizatorii îi întâmpină cu o sticlă de rachie de a bătrână, apoi anunţă că este vremea de muls oile, codreanul (pădurarul) trage un foc de armă, semn că începe mulsul, să se audă şi la alte stâni, aşa era datina, din moşi strămoşi.
Bacii treceau pe locurile lor la muls, iar copiii prindeau oile şi le duceau la muls. Bacii mai trăgeau câte o duşcă de rachie şi trăgeau cu coada ochiului la găleata vecinului, să vadă cât lapte a muls. Când toţi bacii terminau de muls, se trecea la măsuratul propriu zis, de regulă începea măsuratul cel care avea cel mai mult lapte muls. Se umplea vadra (stasul) de mai multe ori, până se măsura tot laptele baciului respectiv, apoi se măsura la următorul şi tot aşa până se măsura laptele la toţi bacii prezenţi, stabilindu-se ierarhia: cine-i “baciul mare”, cine-i baciul al doilea ș.a.m.d. Această ierarhie stabilea şi ordinea în care “luau de la oi”, adică ordinea în care veneau la stână şi luau laptele de la întregul efectiv de oi, proporţional cu laptele muls şi măsurat la smâlz. Ciobanul avea lista tuturor bacilor şi urmărea ca fiecare să-şi ia partea corespunzătoare de lapte, în ordinea stabilită, iar când se termina seria se relua de la baciul mare până la ultimul, cam de 3-4 ori pe an. Baciul mare avea obligaţia să organizeze areţii, toamna la alesul oilor din pâlc.
Băciţele aşezau masa în poiană, de obicei în formă de potcoavă, fiecare punând pe ştergare noi bucatele cele mai bune, de la ciorbă, sarmale, friptură, plăcinte, vin şi rachie, încât se lăsa cu o petrecere în toată regula.
După ce se termina masa, urma predarea oilor, fiecare băciţă se ducea la cioban cu un colac şi un ou şi zicea: ”eu îţi dau oul şi colacul întregi, aşa să-mi dai şi tu oile la toamnă”, iar păcurarul (ciobanul) răspundea: “aşa să dea Dumnezeu”.
După terminarea festivităţilor, doi baci mai în vârstă, care ştiau rosturile stânii şi locurile de păşunat, îi arătau ciobanului pe unde poate merge cu pâlcul la păşunat. Tineretul continua petrecerea, trecând la joc, iar alţii se ocupau de făcutul caşului şi fiertul zerului, să scoată urda.
Locul unde era organizată stâna era un loc de o rară frumuseţe, numit Zănălăț, într-o poiană largă, cu locul drept ca-n palmă, împrejmuită de pădure seculară de fag, plină de flori crude de primăvară, păsărele de toate neamurile şi culorile, care umpleau aerul de melodiile lor. Cucul venea şi completa ca un contrabas şi se întrecea cu ciusul sau cu sunetul vulturilor ce zburau la mare înălţime.
În apropierea stânii era un pârâu cu apă rece şi cristalină, care nu seca niciodată, oricât de secetoasă era vara, loc de unde se adăpau oile şi de unde se lua apa pentru gătit, pentru spălat vasele, pentru spălatul oamenilor de la stână sau apă de băut.
În asfinţitul soarelui se termina petrecerea şi toată lumea adunată pleca spre vale chiuind, fetele ţinându-se de mână cu feciorii “să nu alunece”, la stână rămânea doar baciul mare cu ciobanii şi cu câinii, care erau mereu de veghe.
Vremurile acelea, atât de dragi mie, s-au dus demult. Au rămas, însă, vii în suflet amintirile, pe care doresc să le transmit nepoților și strănepoților mei, pentru a le dezvălui câteva crâmpeie din copilăria și viața mea. A fost o viață trăită la țară, într-un mediu natural și liber, dar nu lipsit de greutăți: am cunoscut multe nevoi, am depus sacrificii și eforturi mari. Ne câștigam existența crescând oi, vaci, porci, cai și găini, și muncind pământul cu boii și cu brațele noastre.
Acest mod de viață a fost o moștenire, o continuare firească a existenței bunicului meu, Moșu Ion Durac – un om mic de statură, dar iute ca piperul până la sfârșitul vieții, care s-a stins la 86 de ani fără să știe ce-i aceea boală sau medicamente – și a părinților mei, Călina și Ilie Mihan. De altfel, pentru toți locuitorii din această zonă de deal și munte, întreținerea familiei nu oferea, pe atunci, altă alternativă în afară de creșterea animalelor și mica agricultură.

Iosif Mihan

Revista VESTEA (Mehadia) nr. 3, noiembrie 2017-martie 2018

(https://vesteademehadia.wordpress.com/wp-content/uploads/2018/05/vestea-nr-3-2018-final-pdf.pdf)

Jurnalistul Radu Micu de la Radio România Timișoara, ne invită să descoperim cum a apărut, cum a rezistat și cum continuă să ne bucure presa din Banat.

3 martie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

De Mărțișor, o întâlnire cu arta, cu poezia și cu muzica (ediția a V-a).

Concert de romanțe cu prof. Elena Cozâltea; acompaniament muzical: Angela Kovács.

 

 

3. März 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

„Künstlerische, literarische und musikalische Märzchen“ (V. Auflage).

Romanzen-Nachmittag mit Elena Cozâltea, musikalische Begleitung: Angela Kovács.

 

Și la Judecătoria Hunedoara din orașul de pe malul Cernei a avut loc dezbaterea bilanțului pe anul 2025. Redăm mai jos cele mai semnificative amănunte obținute cu această ocazie.

În anul 2025 la Judecătoria Hunedoara (președinte, judecător Gheorghe Ungureanu) au fost înregistrate un număr de 8686 dosare nou intrate, din care 7486 cauze civile și 1200 cauze penale.

Volumul de activitate fiind de 10677 dosare (1991 dosare în stoc + 8686 dosare nou intrate).

Comparând aceste date cu anul 2024 când au fost înregistrate un număr de 8692 dosare nou intrate se constată o scădere a cauzelor nou intrate cu un număr de 6 dosare.

Distinct, pe materii, evoluția volumului de activitate al judecătoriei se prezintă după cum urmează:

În materie civilă, numărul dosarelor înregistrate a scăzut față de 2024 când au fost înregistrate 7801 de cauze civile, cu un număr de 315 de dosare.

În materie penală, numărul dosarelor înregistrate a crescut cu 309 de dosare, comparativ cu anul 2024 când au fost înregistrate 891 de dosare.

În anul 2025 la Judecătoria Hunedoara au fost soluționate un număr de 8686 dosare, din care 6987 cauze civile și 1099 cauze penale, valoarea indicatorului de operativitate fiind de 93,1%.

Comparând aceste date cu anul 2024 când valoarea indicatorului de operativitate a fost de 104,0%, se constată o scădere.

Judecătoria Hunedoara în anul 2025 s-a încadrat astfel în gradul general de eficiență EFICIENT.

Schema de personal a Judecătoriei Hunedoara cuprindea un număr de 33 posturi din care: 9 posturi de judecător, 20 posturi de personal auxiliar de specialitate, 2 posturi de personal conex și 2 posturi de personal contractual.

Iată și posturile ocupate de judecător:

În cursul anului 2025: 9 judecători (5 judecători pe complete specializate în materiile civil, insolvența persoanei fizice, contencios administrativ și fiscal, litigii cu profesioniștii, minori și familie, 2 judecători pe complete specializate în materie penală și în materie civilă și în materie contencios administrativ și fiscal cauze având ca obiect plângere contravențională și anulare proces verbal de contravenție și 2 judecători stagiari care au soluționat tipuri de cauze prevăzute de art. 45 din Legea 303/2022).

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

 

Într-o epocă dominată de ecrane și tehnologie, elevii de la Școala Gimnazială Nr. 1 din Hunedoara au decis să redescopere o plăcere clasică: lectura. Cu ocazia Zilei Internaționale a Cititului Împreună, instituția de învățământ condusă de doamna directoare Vișovan Loredana Rodica (foto) și cadrele didactice de la clasele primare au lansat un proiect educațional ambițios care au transformat sălile de clasă în spații de poveste și dezbatere. Proiectul nu se rezuma doar la parcurgerea unor pagini, ci a pus accent pe interacțiune. Sub forma unor cercuri de lectură, elevii au explorat teme relevante pentru generația lor, transformând actul cititului dintr-o activitate solitară într-una colectivă și dinamică.

Obiectivele principale ale inițiativei – după cum remarca prof. Iluca Simona (foto 2) –  au vizat: dezvoltarea vocabularului și a abilităților de comunicare; stimularea creativității prin activități artistice conexe; integrarea socială, pregătind elevii pentru provocările vieții profesionale viitoare prin intermediul culturii generale.

Activitatea s-a dovedit a fi un îndemn sincer adresat elevilor de a vedea cartea ca pe un prieten, nu doar ca pe un instrument școlar. Prin discuții libere și exerciții creative, elevii au demonstrat că pasiunea pentru citit este vie, atâta timp cât este cultivată cu entuziasm și metode moderne. Organizatorii au subliniat că acest proiect a apărut din dorința de a oferi o alternativă sănătoasă pentru timpul liber.

Prin acest demers, Școala Gimnazială Nr. 1 Hunedoara demonstrează că lectura rămâne cel mai sigur pașaport către succes și o modalitate esențială de formare a caracterelor.

Activitățile propuse nu au fost simple lecții, ci momente de magie menite să promoveze originalitatea și creativitatea. Prin cercuri de lectură și exerciții artistice, elevii au fost încurajați să vadă cartea ca pe o fereastră deschisă către lume, transformând lectura într-o nevoie interioară, nu într-o sarcină școlară.

Succesul acestei activități – remarca prof. Vișovan Loredana Rodica, în calitatea sa de director –  a fost asigurat de implicarea și dăruirea unei echipe de cadre didactice care cred cu tărie în puterea educației prin lectură.

De notat că, la implementarea  proiectului au contribuit cu profesionalism profesoarele: Hîrban Lenuța, Urs Andrea, Szekely Eva, Iluca Simona, Lupșan Clementina,Talpoș Nadia, Popa Andreea, Bera Mihaela.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

 

 

 

28 februarie 2026, ora 16.00, Centrul Social „Frédéric Ozanam“ Reșița:

De Mărțișor, o întâlnire cu arta, cu poezia și cu muzica (ediția a V-a).

Expoziție de artă plastică a Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” din cadrul Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin, Reșița (coordonatori: Doina și Gustav Hlinka). Expun: Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina Hlinka, Eleonora Hoduț, Violeta Iakabfi, Gabriela Surugiu, Carmen Todosie, Mariana Troner, Mariana Tudur și Tatiana Țibru.

Expoziția „Miniaturi domestice de primăvară” cu Nicoleta Liliana Bălan, Sonia Blejenar, Aurora David, Marianne Florea, Natalia Georgia Pojar, Ionela Rîjniță, Adelia Seres, Ecaterina Trebel, Carmen Todosie și Tatiana Țibru.

Întâlnire cu poeții reșițeni.

Împreună cu Corul „Franz Stürmer“ Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), cu Marianne & Petru Chirilovici și cu grupurile vocal-instrumentale „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca) & „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).

 

 

 

 

28. Februar 2026, 16:00 Uhr, „Frédéric Ozanam“-Sozialzentrum Reschitza:

„Künstlerische, literarische und musikalische Märzchen“ (V. Auflage).

Kunstausstellung von „Deutsche Kunst Reschitza“ (Koordinatoren: Doina & Gustav Hlinka): Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina Hlinka, Eleonora Hoduț, Violeta Iakabfi, Gabriela Surugiu, Carmen Todosie, Mariana Troner, Mariana Tudur und Tatiana Țibru.

Hausfrauenkunst mit Nicoleta Liliana Bălan, Sonia Blejenar, Aurora David, Marianne Florea, Natalia Georgia Pojar, Ionela Rîjniță, Adelia Seres, Ecaterina Trebel, Carmen Todosie und Tatiana Țibru.

Vineri, 27 februarie 2026, Sala de Expoziții „Constantin Brâncuși” din Palatul Parlamentului – Centrul Internațional de Conferințe a găzduit evenimentul aniversar „Brâncuși și Cântecul Pietrei – Anul 2026, Anul Brâncuși”, dedicat celebrării a 150 de ani de la nașterea marelui sculptor român.

Manifestarea organizată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și Teatrul NostruM–UZPR, cu sprijinul Comisiei Parlamentare UNESCO, a început cu intonarea Imnului de stat al României, interpretat de tenorul Vasile Celmare, de la Opera Națională București.

Actrița Claudia Motea, care a moderat evenimentul, a punctat importanța celebrării și a mulțumit Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, precum și numeroaselor personalități prezente la eveniment, reprezentanți ai Comisiei Parlamentare UNESCO, ai mediului academic, cultural, jurnaliștilor prezenți: „Ne aflăm în fața unui moment cu totul special. Constantin Brâncuși a făcut piatra să cânte pentru omenire. Îi facem astfel, în Anul Brâncuși, o adâncă reverență. Bine ați venit în universul lui Brâncuși!”.

Deschiderea oficială a spectacolului omagial a fost susținută de Dan Constantin, președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România: „Ne aflăm într-un moment de mare încărcătură emoțională pentru întreaga intelectualitate și pentru întreaga suflare românească. Constantin Brâncuși are viața împărțită în două părți egale: 75 de ani de existență și 75 de ani de nemurire, în care genialitatea îi înalță un soclu tot mai mare. Cu aproximativ o lună în urmă l-am celebrat pe poetul național, Mihai Eminescu, cel care a plasat geniul românesc într-o universalitate foarte bine conturată. Iar Brâncuși ne-a plasat într-o universalitate încă și mai largă, ducând spiritul românesc dincolo de hotarele țării. La 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, în întreaga lume culturală, în toată România și la nivel internațional este celebrat, iar acest lucru ne dă un puternic sentiment de mândrie. Iar faptul că acest spectacol ne reunește aici, într-o sală care poartă numele lui Brâncuși, sub auspiciile celui care a dăltuit în piatră infinitul, sub impulsul Claudiei Motea, cea care omagiază atâtea personalități românești, arată faptul că Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România reușește să se impună și prin anvergura evenimentelor culturale promovate de membrii săi. Vă mulțumim că onorați cu prezența invitația Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România de a participa la un spectacol care omagiază geniul lui Constantin Brâncuși!”. 

Evenimentul a continuat cu momente culturale de excepție, susținute de artiști de renume – Nicolae Maxim, Paul Celmare, Ion Marinescu – alături de Trupa Happy Kids, Corul Allegretto și Trupa Teatrul NostruM–UZPR, oferind publicului momente muzicale și teatrale inspirate de universul lui Brâncuși.

Mioara Iofciulescu, Alin Comșa și Victoria Marinescu au susținut disertații de înaltă ținută, cu perspective complementare asupra creației și moștenirii brâncușiene.

Tot cu această ocazie a fost lansat numărul 2 al revistei CULTURALIA, sub coordonarea directorului general Andra Fornea, publicație dedicată promovării valorilor culturale românești.

„Brâncuși și Cântecul Pietrei” s-a dovedit un eveniment de înaltă ținută, care a reliefat numeroasele fațete ale operei celui considerat în toată lumea părintele sculpturii moderne și, în același timp, a marcat importanța majoră și perenă a creației marelui artist deopotrivă pentru națiunea română și pentru patrimoniul cultural al omenirii.

28 februarie 2026, ora 16.00, Centrul Social „Frédéric Ozanam“ Reșița:

De Mărțișor, o întâlnire cu arta, cu poezia și cu muzica (ediția a V-a).

Expoziție de artă plastică a Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” din cadrul Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin, Reșița (coordonatori: Doina și Gustav Hlinka). Expun: Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina Hlinka, Eleonora Hoduț, Violeta Iakabfi, Gabriela Surugiu, Carmen Todosie, Mariana Troner, Mariana Tudur și Tatiana Țibru.

Expoziția „Miniaturi domestice de primăvară” cu Nicoleta Liliana Bălan, Sonia Blejenar, Aurora David, Marianne Florea, Natalia Georgia Pojar, Ionela Rîjniță, Ecaterina Trebel, Carmen Todosie și Tatiana Țibru.

Întâlnire cu poeții reșițeni.

Împreună cu Corul „Franz Stürmer“ Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), cu Marianne & Petru Chirilovici și cu grupurile vocal-instrumentale „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca) & „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).

 

3 martie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

De Mărțișor, o întâlnire cu arta, cu poezia și cu muzica (ediția a V-a).

Concert de romanțe cu prof. Elena Cozâltea; acompaniament muzical: Angela Kovács.

 

6 martie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

De Mărțișor, o întâlnire cu arta, cu poezia și cu muzica (ediția a V-a).

Expoziția de artă plastică Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru & Carmen Todosie.

 

10 martie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Cei trei A din Reșița” – Andrei Florin Bălbărău, Bogdan Andrei Mihele & Andrei Szabo în 12 expoziții dedicate Reșiței în anul aniversar 2026.

Expoziția Nr. 3, autor Andrei Szabo.

 

11 martie 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

Cea de-a IX-a ediție a Salonului de primăvară de arte plastice al Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza“ din Reșița, coordonatori: Doina & Gustav Hlinka. Participă: Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Nik Potocean, Carmen Todosie, Mariana Troner, Maria Tudur & Tatiana Țibru.

 

11 martie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

De Mărțișor, o întâlnire cu arta, cu poezia și cu muzica (ediția a V-a).

Prezentarea volumului de poezii „Sibiline“, autoare Nicoleta Surdei – Sibilla (Reșița), apărut 2026 la Editura „TIM“, Reșița.

Expoziție de artă plastică Nicoleta Surdei – Sibilla (Reșița).

 

12 martie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitată: dr. Ada Cruceanu-Chisăliță. Tematica conferinței: Ridicarea, acum 100 de ani, a Reșiței la titulatura de comună urbană.

Expoziție documentară din colecția de vederi vechi Helmut Kulhanek (născut la Reșița, astăzi stabilit în Austria).

 

 

 

 

28. Februar 2026, 16:00 Uhr, „Frédéric Ozanam“-Sozialzentrum Reschitza:

„Künstlerische, literarische und musikalische Märzchen“ (V. Auflage).

Kunstausstellung von „Deutsche Kunst Reschitza“ (Koordinatoren: Doina & Gustav Hlinka): Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina Hlinka, Eleonora Hoduț, Violeta Iakabfi, Gabriela Surugiu, Carmen Todosie, Mariana Troner, Mariana Tudur und Tatiana Țibru.

Hausfrauenkunst mit Nicoleta Liliana Bălan, Sonia Blejenar, Aurora David, Marianne Florea, Natalia Georgia Pojar, Ionela Rîjniță, Ecaterina Trebel, Carmen Todosie und Tatiana Țibru.

Poetische Einlagen mit Reschitzaer Dichtern.

Mit dem „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea), mit Marianne & Petru Chirilovici und mit den Vokal- und Instrumentalgruppen „Intermezzo“ (Koordination: Lucian Duca) & „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).

 

3. März 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

„Künstlerische, literarische und musikalische Märzchen“ (V. Auflage).

Romanzen-Nachmittag mit Elena Cozâltea, musikalische Begleitung: Angela Kovács.

 

6. März 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

„Künstlerische, literarische und musikalische Märzchen“ (V. Auflage).

Kunstausstellung Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru & Carmen Todosie.

 

10. März 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Ausstellungsprojekt „Reschitza 255 / 100”. Die drei A in für Reschitza gewidmeten Ausstellungen: Andrei Florin Bălbărău, Bogdan Andrei Mihele & Andrei Szabo.

Ausstellung Nr. 3, Autor: Andrei Szabo.

 

11. März 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kreisbehörde für Kultur Karasch-Severin, Reschitza:

Kunstausstellung „Frühlings-Kunstsalon“ (IX. Auflage) des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“, Koordination: Doina & Gustav Hlinka. Es beteiligen sich folgende Künstler: Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Nik Potocean, Carmen Todosie, Mariana Troner, Maria Tudur & Tatiana Țibru.

 

11. März 2026, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

„Künstlerische, literarische und musikalische Märzchen“ (V. Auflage).

Buchpräsentation: „Sibiline” der Dichterin Nicoleta Surdei – Sibilla (Reschitza), erschienen im Verlag „TIM“ Reschitza, 2026.

Kunstausstellung Nicoleta Surdei – Sibilla (Reschitza).

 

12. März 2026, 16:30 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță. Themata der Konferenz: Wie Reschitza vor 100 Jahren zur Stadt erhoben wurde.

Dokumentationsausstellung aus der Alte-Ansichtskarten-Sammlung Helmut Kulhanek (früher Reschitza, heute Österreich).

 

La invitația Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin și a Asociației Germane de Cultură Reșița, masterandul reșițean Grațian Dragu, aflat în anul II master, în cadrul Facultății de Științe ale Guvernării și Comunicării, Universitatea de Vest Timișoara, a realizat pentru manifestările care vor fi organizate la și de către Biblioteca Germană „Alexander Tietz” în acest an jubiliar pentru Reșița, la împlinirea a 100 de ani de la declararea localității comună urbană (oraș), 1926 – 2026, un logo, pe care îl prezentăm și lansăm acum. Mulțumim tânărului autor și îl asigurăm de prețuirea noastră.

 

Erwin Josef Țigla

 

 

Auf Einladung des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen und des Kultur- und Erwachsenenbildungsvereins „Deutsche Vortragsreihe Reschitza“ entwarf Grațian Dragu, Masterstudent im zweiten Studienjahr an der Fakultät für Verwaltungs- und Kommunikationswissenschaften der West-Universität Temeswar, ein Logo für die Veranstaltungen, die anlässlich des 100-jährigen Jubiläums der Stadterhebung (1926 – 2026) in der Deutschen „Alexander Tietz“- Bibliothek in Reschitza stattfinden werden. Wir präsentieren nun das Logo. Wir danken dem jungen Künstler und sprechen ihm unsere Anerkennung aus.

 

Erwin Josef Țigla

Joi, 26 februarie 2026, în cadrul proiectului „Dialoguri culturale” inițiat de Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din Reșița, invitată de onoare a fost prof. Stela Boulescu din Bocșa.

Cunoscut profesor de limba şi literatura română, unul dintre dascălii de frunte ai Bocșei, doamna Stela Boulescu este și unul dintre iubitorii, dar și creatorii,  de frumos, astăzi bucurându-se de timpul oferit prin pensionare și folosit cu creativitate și pasiune pentru a dărui adevărate lucrări de artă realizate prin croșetat.

Prefaţator al unor volume de creaţii literare, Stela Boulescu împletește armonios artele: arta lecturii și cea a condeiului, cu arta croșetatului, iar rezultatul este extraordinar! Tinerii bocșeni beneficiază de recomandări într-ale cititului, dar și încurajări într-ale creativității sub diverse aspecte. Nu puțini sunt elevii, deveniți astăzi specialiști în diferite domenii, care au fost îndrumați de prof. Stela Boulescu și care încă păstrează pasiunea pentru lectură și pentru cuvântul scris.

Astfel, joi, 26 februarie 2026, Biblioteca Germană „Alexander Tietz” Reșița, în parteneriat cu Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” Bocșa, au invitat publicul iubitor de frumos la o întâlnire cu această Doamnă a Bocșei, maestră a scrisului și vorbitului în limba română, dar și a artei croșetatului – prof. Stela Boulescu.

Evenimentul a fost moderat de organizatorul-gazdă, Erwin Josef Țigla, iar  despre omul, despre prietena și colaboratoarea Steluța Boulescu a vorbit Gabriela Șerban; despre filologul realizator a două cărți despre cum să ne exprimăm corect în limba română a vorbit scriitorul și editorul Gheorghe Jurma; despre rubrica „Să vorbim corect românește” – susținută în revista „Bocșa culturală” – și-a exprimat părerea, prin frumoase cuvinte, criticul și istoricul literar Ada D. Cruceanu-Chiseliță, iar despre vocația de dascăl și această frumoasă îmbinare a artelor a vorbit prof. Mariana Troner Vermeșan.

Prezentarea cărților „Să vorbim corect românește” (2 vol.) autoare prof. Stela Boulescu, prezentarea rubricii „Povești din bibliotecă”, din cadrul revistei „Bocșa culturală”, Nr. 4 (131)/ 2025, An XXVI de apariție – în acest număr de revistă la „Povești din bibliotecă” fiind invitată dna. Stela Boulescu -; prezentarea miniexpoziției de artă croșetată, precum și dăruirea de mărțișoare handmade tuturor participanților  – toate acestea au constituit ingredientele unui eveniment reușit, unei întâlniri de suflet, unui frumos moment vestitor al Primăverii!

 

27 februarie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Cei trei A din Reșița” – Andrei Florin Bălbărău, Bogdan Andrei Mihele & Andrei Szabo în 12 expoziții dedicate Reșiței în anul aniversar 2026.

Expoziția Nr. 2, autor Bogdan Andrei Mihele.

 

27. Februar 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Ausstellungsprojekt „Reschitza 255 / 100”. Die drei A in für Reschitza gewidmeten Ausstellungen: Andrei Florin Bălbărău, Bogdan Andrei Mihele & Andrei Szabo.

Ausstellung Nr. 2, Autor: Bogdan Andrei Mihele.

 

27 februarie 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

De Mărțișor, o întâlnire cu arta, cu poezia și cu muzica (ediția a V-a).

Expoziție de artă plastică a Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” din cadrul Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin, Reșița (coordonatori: Doina și Gustav Hlinka). Expun: Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina Hlinka, Eleonora Hoduț, Violeta Iakabfi, Gabriela Surugiu, Carmen Todosie, Mariana Troner, Mariana Tudur și Tatiana Țibru.

 

 

27. Februar 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kreisbehörde für Kultur Karasch-Severin, Reschitza:

„Künstlerische, literarische und musikalische Märzchen“ (V. Auflage).

Kunstausstellung von „Deutsche Kunst Reschitza“ (Koordinatoren: Doina & Gustav Hlinka): Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina Hlinka, Eleonora Hoduț, Violeta Iakabfi, Gabriela Surugiu, Carmen Todosie, Mariana Troner, Mariana Tudur und Tatiana Țibru.

 

Astăzi am condus-o pe ultimul drum pământean pe doamna prof. Mária Boulescu, unul dintre dascălii cu har ai orașului Bocșa, care s-a stins marți, 24 februarie 2026.

Foști elevi, foști colegi și prieteni s-au alăturat familiei îndoliate și și-au luat rămas bun de la doamna profesoară Mária Boulescu, dascălul care, timp de peste 30 de ani, a slujit învățământul bocșean, a modelat caractere și a crescut și educat oameni! 

Mária Boulescu s-a născut în 10 august 1940 la Lipova, iar în 1964 s-a căsătorit cu bocșeanul Vasile Boulescu, remarcabil profesor și manager școlar.

În 1968 s-a născut singura lor fiică, Ivona, iar doamna Mária nu mai era doar dascălul blând și răbdător, ci și o mamă iubitoare și dedicată.

Astăzi, în momente triste, le-am fost alături colegilor noștri Ivona și Gerhard Kindl, precum și fiilor lor, familiei și rudelor apropiate sau mai îndepărtate, mânați cu toții de dragostea și prețuirea purtate doamnei noastre profesoare Mária Boulescu.

Din păcate, rând pe rând ne-au plecat dascălii, ne pleacă părinții, timpul ni se împuținează… Suntem copiii părinților noștri, dar suntem și copiii dascălilor prin ale căror mâini am trecut, suntem acei copii care am crescut cu povețele acestora, cu cărțile pe care ei ni le-au pus în mâini, cu visurile în care ei ne-au îndemnat să credem.

Familia prof. Boulescu va rămâne pentru veșnicie în istoria învățământului bocșean, iar cei care i-au cunoscut îi vor purta întotdeauna în amintire cu recunoștință. Iar pe doamna  prof. Mária Boulescu ne-o vom aminti întotdeauna ca pe o femeie deosebit de frumoasă, ca pe un om nobil și un dascăl dedicat.

Dumnezeu s-o odihnească!

Sincere condoleanțe familiei!

 

Gabriela Șerban și echipa „Bocșa culturală”

Miercuri, 25 februarie 2026, la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din Reșița s-a desfășurat un eveniment de suflet organizat de Erwin Josef Țigla și Cercul de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”, invitat fiind bocșeanul Nicolae Potocean, membru al acestui nucleu artistic.

Evenimentul s-a desfășurat în parteneriat cu Biblioteca Orășenească „Tata Oancea”, instituție  care aniversează în acest an jubileul de 25 de ani al seriei editoriale „Bocșa, istorie și cultură”.

„Bocşa – istorie şi cultură” este un proiect editorial de cinstire şi omagiere a unor personalităţi şi fapte de cultură locale, zonale şi naţionale  şi se înscrie, alături de revista „Bocşa culturală” şi alte liste bio-bibliografice, în Serviciul bibliografic şi de documentare al Bibliotecii Orăşeneşti „Tata Oancea” Bocşa, serie în cadrul căreia  au văzut lumina tiparului, până astăzi, 79 de volume importante şi reprezentative în plan local, zonal şi naţional.

Anul 2026 debutează cu un nou titlu în seria „Bocșa, istorie și cultură”, numărul 79, dedicat artei lui Nicolae Potocean, volum care poartă titlul propus de istoricul Ionel Bota:  „Arta lui Nik Potocean. O poveste homerică”.

Volumul coordonat de Gabriela Șerban a apărut la editura „Castrum de Thymes” din Giroc la finele anului 2025 și cuprinde lucrările artistice ale pictorului Nik Potocean, precum și câteva impresii pe marginea acestora consemnate de: Ada D. Cruceanu, Mirel Patriciu Pascu, Ionel Bota, Erwin Josef Țigla, Gustav și Doina Hlinka, Livia Frunză, Mihai Chiper, Daniel Luca, precum și un interviu realizat de Hardy Chwoika pentru Radio Reșița.

Coperta cărții aparține lui Nicu Toma ilustrând, pe coperta I, un peisaj al pictorului Nik Potocean, iar pe coperta IV o reprezentare a acestuia într-o fotografie surprinsă de Tiberiu Șerban. 

O carte frumoasă care încheie editorial anul 2025 și îl deschide, cu speranță, pe 2026 și care se alătură celorlalte volume nu mai puțin frumoase, interesante și atractive.  

Iar evenimentul de miercuri, 25 februarie 2026 de la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” Reșița a adus în atenția publicului această carte, precum și o expoziție de pictură semnată NIK Potocean.

La eveniment au participat oameni de cultură din Banat: Anina, Bocșa, Bozovici, Reșița, Timișoara, artiști plastici, membri ai Cercului „Deutsche Kunst Reschitza”, și au vorbit despre carte, despre arta lui Nik Potocean și despre evoluția acestuia, personalități precum Ada D. Cruceanu, Gheorghe Jurma, Daniel Luca, precum și artiștii Gabriel Hoduț, Gustav Hlinka, Adina Ghinaci, dar și jurnaliștii  Nicolae Toma, Gianina Fabian și Mihai Chiper.

Evenimentul a fost moderat de cei doi vrednici bibliotecari: Erwin Josef Țigla și Gabriela Șerban, ambii promovând-ul pe artistul Nik Potocean pe parcursul celor 11 ani de activitate intensă a acestuia ca pictor și membru al echipelor „Deutsche Kunst Reschitza” și „Bocșa culturală”.

 

Ne aflăm astăzi sub semnul memoriei unei imense personalități a Banatului Montan: Nicolae Stoica de Hațeg. Preot militar, istoric, pedagog și diplomat, el a întruchipat destinul elitei românești de la granița Imperiului Habsburgic. Traversând o epocă de mari transformări, Nicolae Stoica de Hațeg a lăsat Mehadiei și culturii române o moștenire ce dăinuie de aproape două secole. Deși despre opera sa au curs râuri de studii și s-au scris o mulțime de articole, care i-au creionat cu multă acuratețe personalitatea, anumite aspecte ale vieții sale rămân încă sub lupa cercetării.

O primă incertitudine planează asupra datei nașterii, care își are originea în spusele contradictorii ale cronicarului, cel mai probabil datorită informațiilor imprecise transmise de către părinții săi. Totuși, prin analiza și corelarea unor elemente biografice ale familiei sale, istoricii au convenit asupra datei de  24 februarie 1751 a fi cea exactă.

În ,,Cronica Mehadiei”, Nicolae Stoica de Hațeg notează: ,,În noaptea de 23, spre 24 februarie 1751, m-am născut la Mehadia, ca fiu al preotului român Atanasie Stoica și al Varvarei. Moașă mi-a fost controlorul de vamă, care mi-a tăiat buricul cu sabia, urându-mi să devin cătană.” Locul nașterii este specificat de cronicar ca fiind casa ,,lui Mărin Ibrăitarul, de la fântâna Posoda, unde e acum (casa lui – n.a.) Ion Șileagă’’. Nașterea cronicarului se produce la zece luni după sosirea tatălui său la Mehadia. Familia preotului Atanasie Stoica aflăm că nu a avut o locuință proprie timp de doi ani, locuind, pe rând, în casa lui Marin Ibrăitarul (unde s-a născut cronicarul) și în cea a obercnezului Mehadiei (echivalentul primarului de azi). În privința amplasamentului casei lui Marin Ibrăitarul (,,Ibrăitar” se pare că provine de la cuvântul ,,überreiter’’ care la vremea respectivă era o funcție deținută în cadrul administrației imperiale,  respectiv cea de controlor vamal), în baza acestor indicii există o cale deschisă unor viitoare cercetări, pentru a determina care din cele două case de lângă fântâna Posoda (nord, sau sud), este cea precizată în descriere.

Despre familia sa, știm că Atanasie Stoica este originar din Hațeg. Hirotonisit preot la Râmnic, în Țara Românească, se întoarce la Hațeg, unde este persecutat de episcopul Petru Pavel Aron al Bisericii Române Unite cu Roma deoarece refuză să treacă la unire. Din această cauză i se confiscă averea. Nemaiputând răbda toate acestea, trece în Banat, în anul 1749, unde unirea nu pătrunsese și funcționează ca preot în Caransebeș și Obreja. In anul 1750, este numit de către episcopul Ioan Gheorghevici, preot la Mehadia. Aici slujește până în anul 1786, când cedează parohia unuia dintre fiii săi: Gheorghe. Moare în 1792 și este înmormântat cu cinci preoți, între care și fiul său: Nicolae. Cei cinci copii și săi sunt, în ordine: Versavia, Nicolae, Gheorghe, Măriuța și Cristofor (Costa). Despre Versavia se știe că a fost căsătorită cu un țăran înstărit din Mehadia, Costa Bîlbia, ucis de haiduci (,,lotrii”) în anul 1779. Gheorghe este ajutat de fratele său Nicolae să facă școala, se preoțește rămânând în locul tatălui său preot la Mehadia. S-a căsătorit cu o fată bogată din sat, Elisabeta, fiica lui Gheorghe loan Arnăutu, epitrop și donator de cărți la biserică. Gheorghe Stoica a fost numit, odată cu fratele său Nicolae, protopop la Caransebeş. Moare la 5 octombrie 1801, în etate de 45 de ani, fiind înmormântat de fratele său mai mare, cronicarul nostru. Soţia sa moare în 1835. Au avut o fiică, Cristina, căsătorită cu un plutonier de grăniceri, Antoniu Bălaci. Ştia carte şi semna pe un acatist din 1802, tipărit la Sibiu: „Hristina Stoica de Hațeg, manu propria”.

Despre Măriuța nu există date.

Fratele mai mic, Cristofor, zis Costa, pe care cronicarul l-a ajutat mult, s-a ocupat la început cu negustoria (o scurtă perioadă împreună cu fratele său Nicolae), apoi s-a preoţit şi el. Moare la 8 noiembrie 1830.

Natalia, soția cronicarului, era fiica protopopului Caransebeşului, Gheorghe Ilinescu şi a Catelinei (sau Catarinei?). Şi-a urmat soţul aproape peste tot; chiar şi în timpul campaniei a stat cu el, la Bozovici, în toiul epidemiei, și în bordeiele de pe Alion în iarna următoare. Se pare că, după cum spune și cronicarul, a fost o femeie foarte frumoasă, considerată aşa de generalul comandant Petru Duca, ba chiar şi de împăratul losif al II-lea. S-a născut la 24 iunie 1761 şi a murit la sfârșitul lunii ianuarie 1821, după o căsnicie de 46 de ani.

Nicolae Stoica și Natalia au avut 14 copii, mulți însă au murit de mici de variolă sau de pojar. Două dintre fete protopopul şi le mărită abia în 1826; pe una o chema Catarina, şi va muri după scurt timp, la 1 octombrie 1830, iar pe cealaltă Măriuța, care decedează la 18 aprilie 1832. Cea din urmă fusese măritată cu capelanul tatălui ei, Daniel Borlovan, mort în 1830. Astfel, cronicarul nostru a supraviețuit întregii sale familii.

Un alt aspect, care a solicitat unele lămuriri, nefiind elucidat complet nici la această dată, este traseul complet anterior parcurs al manuscrisului cronicii Mehadiei, scrisă către sfârșitul vieții, în limba germană, cu caractere gotice, finalizată în anul 1829.  După moartea cronicarului, o vreme nu s-a știut de existența manuscrisului, că sa fie descoperit la mijlocul secolului al XIX-lea, la un strănepot al cronicarului pe nume Isaia Stoica de Hațeg.

Despre Isaia Stoica de Hațeg, care se știe, din spusele proprii, că este strănepot al cronicarului, nu se cunoaște cu exactitate dacă este urmaş direct al acestuia sau al unuia din fraţii săi, însă se știe că a fost o personalitate complexă a Mehadiei, asupra căreia mă voi apleca cu o ocazie viitoare.

De la Isaia Stoica de Hațeg, după ce a fost folosită de istoricul Patriciu Drăgălina – care a publicat câteva materiale în baza acestei documentări, o vreme a fost în posesia omului de cultură orăvițean Simion Mangiuca, de unde trece în mâinile istoricului german Leonhard Böhm din Biserica Albă (Serbia), care l-a folosit drept izvor pentru lucrarea sa de istorie a Banatului: ,,Geschichte des Temeser Banat, Leipzig, 1861”. În august 1867, manuscrisul se afla la Böhm. De la această dată, până în anul 1945 nu s-a mai ştiut nimic de el; atunci a fost recuperat din deşeuri de hîrtie, la Biserica Albă, de către directorul muzeului din Vîrşeţ, Rastko Rašajski, unde se află și în prezent, la Muzeul Național din Vîrșeț, din Serbia.

Tipărirea cronicii Mehadiei în limba română, într-o unică ediție de înaltă exigență științifică, se datorează cercetătorilor Damaschin Mioc și Costin Feneșan, acesta din urmă aducând o contribuție însemnată la traducerea cronicii din limba germană, manuscrisul fiind pus la dispoziție pe un microfilm de către conducerea muzeului. Cronica a fost publicată în două ediții, în limba germană: Editura Academiei, București, 1969, și Editura Kriterion, București, 1980 (îngrijită de Damaschin Mioc și Adolf Armbruster), cu titlul: „Nicolae Stoica de Hațeg Mehadiei Chronik’’. O nouă ediție, de această dată în limba română, este apărută la Editura Facla, din Timișoara, în anul 1984. Este întocmită de Damaschin Mioc și Costin Feneșan, sub titlul ,,Nicolae Stoica de Hațeg SCRIERI Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane. Povești Moșăști Școlarilor Rumânești’’.

Un alt aspect ce rămâne de lămurit, este titlul său de noblețe, dacă este real, cum l-a primit, în ce împrejurări şi de la cine. Pe un volum din Îndreptarea Legii aflat la Mehadia, o însemnare a cronicarului relatează că ştie de la tatăl său cum că unii strămoşi ai lor ar fi venit din Constantinopol în Ţara Românească ca ostași, de unde au trecut apoi în Ardeal, la Hațeg. Aci împăratul Rudolf i-a făcut nemeși, privilegiu confirmat mai târziu şi de alți împărați. Dar aserțiunea cronicarului prezintă serioase îndoieli. În tot cuprinsul cronicilor sale nu există nici cea mai mică aluzie la noblețea familiei Stoica. Or, faptul de a fi nobil era mult prea important în epocă pentru a nu se fi oprit asupra lui şi a nu-l fi consemnat, dacă ar fi fost real. Din câte se cunosc până în prezent, topicul care-i indică noblețea este atestat pentru prima dată alături de semnătură la 10 noiembrie 1801, pusă sub o circulară: ,,Nicolae Stoica de Hațăgu, manu propria, protopop’’. Cu numele întreg mai semnează circulare sau controale ale unor protocoale în 1802, 1803, 1804, 1812, 1820, 1824, ca și cronicile, precum şi ultima lucrare, Poveşti moşăști… . Dar cele mai multe circulare, controale, însemnări, poartă semnătura simplă : ,,Nicolae Stoica, manu propria, protopop (protoprezviter)’’. În legătură cu cele de mai sus, e interesant de semnalat că nu numai el semna în felul acesta: astfel, episcopul losif loanovici Şacabent, trimițându-i la 2 iulie 1802 ,,Îndreptarea prezviteri”: „Binecuvintate protoprezvitere… Nicolae Stoica de Hațăg”, sună astfel: „Prothopresviter Nicolaus Stojka von Hazeg, Mehadia”. Problema aceasta rămâne în continuare o incertitudine.

Mai departe, despre Nicolae Stoica de Hațeg voi mai spune că educația sa, realizată în centre precum Timișoara, Vârșeț și Carloviț, i-a oferit o deschidere culturală rară. A vorbit curent germana, latina și sârba, limbi care i-au facilitat cariera de prim confesor (preot) militar al Regimentului 13 de Grăniceri de la Caransebeș.

Nu a fost doar un preot de altar, ci unul de front. A participat direct la războiul austro-turc, fiind prezent pe câmpul de luptă, unde a servit nu doar ca sprijin spiritual, ci și ca traducător și fin observator al strategiilor militare.

Mehadia îi datorează lui Nicolae Stoica de Hațeg însăși supraviețuirea sa culturală și arhitecturală. După ce turcii au ars localitatea și biserica în 1788, el a fost principalul actor al reconstrucției sale. A depus eforturi colosale pentru rezidirea ei, finanțând personal iconostasul de lemn, o operă de artă care rămâne până astăzi dovadă a generozității sale.

Un alt merit deosebit al lui Nicolae Stoica de Hațeg este cel al înființării, în anul 1808, a Școlii Primare Naționale din Mehadia, înțelegând că singura cale de emancipare a românilor grăniceri este prin instruire și luminarea minții.

Însă cea mai de preț bijuterie lăsată posterității sunt cele două cronicii: „Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane” și „Cronica Banatului”. Prin cele două scrieri, cronicarul a salvat de la uitare sacrificiile grănicerilor și a documentat importanța strategică și istorică a regiunii. Nicolae Stoica de Hațeg nu a scris doar istorie, el a trăit-o, descriind-o cu cea mai profundă acuratețe.

Prin întreaga sa activitate spirituală, Nicolae Stoica de Hațeg a sfințit locul prin prezența sa ca Protopop, funcție pe care a onorat-o până la trecerea sa la cele veșnice în 6 ianuarie 1833. Chiar și după moartea sa, spiritul său dăinuie și astăzi la Mehadia, dovadă că grandoarea trecutului său este indisolubil legată de personalitatea acestui mare cărturar.

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severinalocuțiune dedicată aniversării a 275 de ani de la nașterea cronicarului – Mehadia, 24 februarie 2026)

(Alocuțiune dedicată aniversării a 275 de ani de la nașterea cronicarului – Mehadia, 24 februarie 2026)

Bibliografie:

Damaschin Mioc și Costin Feneșan: „Nicolae Stoica de Hațeg SCRIERI Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane’’; Ed. Facla, Timișoara, 1984;

 Damaschin Mioc: „ Nicolae Stoica de Hațeg CRONICA BANATULUI”- ED.Facla, Timișoara, 1981

Ion Băcilă: „Monografia Mehadiei” – Ed.Marineasa, Timișoara, 1997.