Librăria Cărturești Operei din Timișoara a găzduit lansarea celui mai recent roman semnat de Cristian Fulaș, „Saraab”, publicat la Editura Litera. Evenimentul s-a desfășurat sub forma unui dialog între autor și Robert Șerban, președintele filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, care a fost și moderatorul serii. În cadrul întâlnirii s-a discutat despre tehnica de scriere din spatele cărții, dar și despre experiențele personale dure care au inspirat acest text. Lansarea a adunat un public atent, dornic să descopere culisele unui volum descris de critică drept luciditate necruțătoare.

Autenticitatea unui text devine indubitabilă când provine din realitate. Spre deosebire de volumele bazate strict pe documentare, „Saraab” (termen care în limba arabă înseamnă miraj, autorul menționează că traducerea agreată ar fi, totuși, viziune) își extrage forța din experiența directă de viață a autorului. Cristian Fulaș a vorbit deschis despre perioada în care a fost dependent, descriind modul în care această problemă îi confiscă întreaga existență a unui om.

„Banii sunt doar un instrument. Viața ta devine roaba lui. Asta înseamnă viața unui dependent: pur și simplu nu te gândești la altceva, nu vorbești despre altceva, nu faci altceva”, a explicat scriitorul. El a oferit detalii despre episoadele severe de spitalizare și despre realitatea fizică a sevrajului, o stare pe care o consideră aproape imposibil de tradus în limbaj obișnuit. A descris momentele de agonie prelungită, infecțiile grave și senzația copleșitoare din timpul crizelor, când controlul asupra propriului corp dispare complet.

Dincolo de dramatismul textului, Fulaș privește situația cu realism și se declară pur și simplu mulțumit și recunoscător că a scăpat cu viață. El a amintit că, din punct de vedere statistic, procentul celor care își revin pe termen lung din toxicomanie este sub 0,1%, într-o țară în care problemele legate de consumul abuziv afectează peste un milion de persoane. Pentru el, foștii prieteni din urmă cu două decenii s-au transformat într-o veritabilă „galerie a morților”, niciunul dintre ei neajungând până în prezent.

Moderatorul serii, Robert Șerban, a sintetizat forța acestui volum printr-o observație fină privind granițele dintre literatură și mărturie: „Există o frontieră a autenticității pe care nicio tehnică de documentare sau forță a imaginației nu o poate trece. Textul lui Cristian Fulaș își extrage puterea tocmai din faptul că autorul vorbește în deplină cunoștință de cauză; este ecoul unui om care a cunoscut infernul de aproape și a avut puterea de a-l transpune magistral în pagină.”

Din punct de vedere tehnic, romanul folosește un artificiu stilistic riguros: toate verbele din carte sunt scrise la timpul prezent. Cristian Fulaș a explicat că a ales această formulă pentru a mima din punct de vedere narativ „timpul fix” și repetitiv al dependenței, unde trecutul și viitorul dispar în favoarea unei nevoi permanente și imediate.

Această alegere a impus o muncă de redactare uriașă împreună cu Ovidiu Șerban, redactorul de la Editura Litera. Fiecare frază a fost șlefuită obsesiv pentru a asigura fluiditatea și armonia muzicală a textului. Un alt element inedit al cărții este inserția unei pagini scrise direct în limba franceză de scriitorul Jean-Marie Blas de Robles, integrată ca o semnătură experimentală de autor în interiorul romanului.

Născut pe 3 iulie 1978 la Caracal, Cristian Fulaș, o voce distinctă a prozei contemporane, Facultatea de Litere din Baia Mare (2002) și apoi studii aprofundate de teoria literaturii la Universitatea din București (2003). Debutul său editorial s-a produs în anul 2015 cu romanul Fâșii de rușine. Acesta a fost rapid recunoscut de critică, obținând Premiul Observator cultural pentru debut și Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”. A confirmat ulterior valoarea prozei sale prin volume precum Jurnal de debutant (2015), Après-coup / După plâns (2016) și, mai ales, prin apreciatul roman Ioșca (2021), desemnat „Romanul anului” de către platformele de specialitate și premiat pentru proză de revista Ateneu. În anul 2025, autorul a publicat volumul Forma tăcerii la Editura Litera (sursa: Wikipedia).

Pe lângă activitatea sa de scriitor, Cristian Fulaș deține un portofoliu impresionant în domeniul traducerilor, cu aproximativ 50 de volume transpuse din franceză, italiană și engleză. Printre autorii traduși se numără Mathias Énard, Stéphane Mallarmé sau Christophe Bataille. Proiectul său cel mai amplu și de lungă durată în acest domeniu este noua traducere integrală a ciclului În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust. După cum consemnează cronicile culturale din arhiva Radio România Cultural, acest efort de traducere i-a adus scriitorului o recunoaștere internațională majoră în anul 2023, când Academia Franceză i-a decernat „Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises” pentru servicii deosebite aduse culturii și limbii franceze.

Sesiunea finală a lansării a adus în prim-plan curiozități tehnice din partea publicului timișorean, o intervenție notabilă fiind cea a domnului Dumitru Oprișor, care l-a chestionat pe autor cu privire la gestionarea perioadelor de blocaj creativ și la refuzul său de a lăsa manuscrisul „să se răcească” înainte de publicare. Cristian Fulaș a oferit o perspectivă rară asupra rigorii din spatele textelor sale. Atunci când procesul de scriere se blochează, autorul nu își ia pauze, ci se refugiază în traduceri de sertar de o complexitate extremă (din Céline sau James Joyce), folosite ca antrenament stilistic. Dacă tot nu funcționează și blocajul continuă timp de una-două săptămâni, metoda sa este radicală: șterge ultimele pagini înapoi până în punctul în care simte că a pierdut controlul narativ și reia totul de la capăt.

Munca din spatele volumelor sale de mari dimensiuni presupune un dialog cu trei-patru colegi de breaslă și prieteni. Fulaș a dezvăluit că revizuiesc manuscrisele de câte patru ori, rând cu rând, un efort marcat de dispute profesionale aprinse, totul pentru ca în varianta finală textul să curgă perfect, iar procedeele tehnice și „cimentul care leagă frazele” să rămână complet invizibile pentru cititor. În cadrul discuției, Robert Șerban a remarcat o mai veche și constantă particularitate a statutului lui Cristian Fulaș în peisajul cultural autohton. Se numără printre foarte puținii mânuitori ai peniței care se dedică în totalitate scrisului și traducerilor. Activitatea sa intensă i-a oferit rigoarea necesară pentru a gestiona un ritm de creație neîntrerupt.

Autorul își începe activitatea în fiecare dimineață la ora 5:00. Deși este conștient de dinamica dură a pieței de carte din România — unde viața activă a unui volum la raft durează adesea doar între 4 și 6 luni înainte de a fi înlocuit de noutăți —, scriitorul își asumă acest parcurs ca pe o formă de disciplină zilnică și un mecanism stabil de existență.

„Saraab” este o carte dificilă care refuză liniaritatea cronologică. Ea nu începe ca o povestire din copilărie și până în prezent, ci culisează permanent între vocea naratorului și perspectivele clinice, oferind publicului o imagine documentată și extrem de lucidă asupra fragilității umane. Volumul propune o reflecție profundă asupra rolului literaturii: dacă pentru unii scrisul reprezintă o metodă de a-și inventa o altă viață, pentru Cristian Fulaș el a fost instrumentul concret care l-a menținut în realitate”, deslușește Robert Șerban.

Pentru a înțelege profunzimea acestui demers, fragmentul de mai jos, extras din chiar paginile cărții, este elocvent pentru modul în care autorul conceptualizează relația noastră cu marea literatură: „Intră într-o mare bibliotecă și uită-te la pereți, la zecile și zecile de mii de cărți despre care niciodată nu știi nimic, nici măcar titlurile nu le știi, nici măcar autorii. Atât știi, ăsta-i raportul tău cu literatura: cu un întreg pentru totdeauna imposibil de descris, de definit, de parcurs. Nimeni nu știe și, totuși, de fiecare dată când sunt întrebat despre o carte, spun că știu despre ce e vorba… Există un sistem inconștient care ne face să știm despre orice obiect despre care nu știm nimic și sistemul se numește viață.”

 

Cristina Anișoara ZAINEA
membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Caraș-Severin

 

„Cenaclul este laboratorul secret unde orgoliile se ciocnesc pentru ca, la final, să rămână doar puritatea operei de artă” (Nichita Stănescu)

Banatul multicultural a transformat actul lecturii publice și al dezbaterii colective într-o adevărată instituție informală, dar de o rigoare estetică remarcabilă, cenaclul literar, care, încă de la finele secolului al XIX-lea și pe parcursul secolului XX, sub auspiciile unor publicații istorice și ale marilor personalități ale locului, nu au reprezentat simple spații de evadare, ci laboratoare autentice de formare artistică și de rezistență prin cultură, liantul fundamental al acestei efervescențe fiind, indiscutabil, presa locală, relația strânsă de simbioză dintre jurnaliști și scriitori, transformând foaia de ziar în prima „instanță” de validare și promovare a creatorului bănățean. 

Harta culturală a Timișoarei și a împrejurimilor sale oferă o diversitate tipologică și estetică unică, pilonul central al mișcării studențești reprezentându-l, fără îndoială, Cenaclul Literar „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților, înființat în anul 1958, generații întregi de „paveldaniști” formându-se sub bagheta unor mentori de excepție, devenind un reper la nivel național.

În paralel, pe filiera literaturii de anticipație, Cenaclul „H.G. Wells” (fondat în noiembrie 1969) deține titlul de cel mai longeviv club de science-fiction cu activitate neîntreruptă din România, întâlnirile wellsiste din incinta aceleiași Case a Studenților generând o estetică unică în epocă, dublată de publicarea fanzinului istoric ,,Paradox”. 

Mișcarea literară consemnează și alte nuclee de prestigiu, Cenaclul „Seniorii” de la Bastion, Filiala ,,Valeriu Braniște” Timiș, strângând în jurul său personalități consacrate, Ioan David, Dumitru Mnerie, Sylvia Constanța Hârceaga, Sinescu Gheorghe, Andrei Gorscovoz, Ion Medoia, Gheorghe Crișan etc., păstrând linia clasică a textului cizelat, în timp ce Cenaclul „Constantin Brâncuși”, mentori Daniel Luca, Aurel Bancu, Monica Condan, redactorul-șef al revistei ,,Coloana Infinitului” și rafinatul Cenaclul „Respiro”(cu prof. univ.Viorica Bălteanu) s-au aplecat asupra poeziei spirituale, metafizice, de o vibrantă deschidere eseistică, un rol tectonic în reconfigurarea, monitorizarea și comentarea critică a tuturor acestor fenomene avându-l criticul și istoricul literar Cornel Ungureanu, eminența cenușie a criticii vestice, cel care a trasat vectorii fundamentali ai receptării textului scris în Banat prin studiile sale monumentale de geografie literară. 

O dimensiune absolut identitară pentru spațiul cultural timișan o reprezintă literatura dialectală, punctul de referință modern al acestei manifestări fiind Cenaclul de literatură dialectală „Marius Munteanu”, sprijinit și găzduit de Casa de Cultură a Municipiului Timișoara, acesta purtând numele poetului etalon al literaturii în grai bănățean, personalitate complexă (profesor, ziarist și co-fondator al istoricei emisiuni radiofonice „Gura satului” de la Radio Timișoara). 

Cenaclul reunește periodic poeți și prozatori dialectali, asigurând nu doar perpetuarea fonetismelor specifice (ś, ź, ń, dz), ci și validarea lor estetică în fața criticii moderne, depășind faza simplului folclorism spre a deveni artă literară autentică, studiile fundamentale asupra acestui fenomen purtând semnătura de prestigiu a prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu, fin analist și teoretician al sufletului și graiului bănățean. 

Atmosfera de cenaclu bănățean reunește în mod organic membrii vârstnici și tineri, întâlnirile desfășurate în locații emblematice, precum Aula Festivă a Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran”, subsolurile Universității de Vest, sau în spații moderne precum librăriile „La Două Bufnițe” (unde activează noul val din cenaclul „Comuna 30”), aducând la aceeași masă scriitori cu operă fixată în canon și debutanți timizi, teme fierbinți de dezbatere precum „postmodernismul est-european”, „mutațiile SF-ului în era digitală” sau „păstrarea matricei stilistice în poezia dialectală” ascuțind argumentele și cultivând spiritul critic de elită. 

Cenaclul nu ar avea ecou public fără o presă pe măsură, jurnaliști de marcă și publicații din Banat dedicând spații ample acestor efervescențe, publicații legendare precum revista ,,Orizont”, suplimentul ,,Forum studențesc”, cotidienele ,,Renașterea Bănățeană” și ,,Ziua de Vest”, alături de redacția culturală de la Radio Timișoara, funcționând ca o oglindă fidelă, jurnaliștii realizând portrete detaliate ale debutanților, transformând cronica de cenaclu într-un gen de sine stătător.

Cărțile lansate în aceste ateliere de creație au fost imediat preluate și recenzate în paginile culturale ale ziarelor locale, fiecare cenaclu puternic dorindu-și propria tribună tipărită, Cenaclul „H.G. Wells” impunându-se prin revista ,,Paradox” (coordonată de redactori-șefi sau editori de calibru precum Antuza Genescu sau Daniel Haiduc).

Mișcarea studențească a pulsat prin ,,Forum Studențesc”, în timp ce literatura de grai și-a găsit exprimarea tipărită în periodice dedicate precum ,,Cununa”, foaie de cultură bănățană sau în paginile revistei ,,Bocșa culturală”, totodată, antologii colective precum recentul volum colectiv Brâncuși inspiră poezie sau antologiile dialectale, care au fixat generațiile literare în memoria tipografică locală.

Viața de cenaclu din vestul țării s-a remarcat mereu prin dinamism interjudețean, concretizat în schimburi culturale cu cenacluri din Arad, Caraș-Severin, Bihor sau București, dar și prin organizarea de ample simpozioane naționale, totuși, savoarea istoriei literare bănățene fiind dată și de numeroasele situații comice, rămânând de notorietate anecdota din primăvara anului 1987, când câțiva membri ai Cenaclului „H.G. Wells”, aflați în vizită la cenaclul „Solaris” din București, au testat vigilența critică a publicului bucureștean citind textul unui coleg timișorean absent, atribuindu-l unui autor fictiv străin și apelând la o formulă ambiguă, textul stârnind ropote de aplauze și analize critice extrem de sofisticate pe marginea unei proze complet parodice.

Spiritul românesc din Banat a spart granițele geopolitice în mod constant, colaborările intense cu comunitățile istorice de români din Serbia (Vârșeț, Novi Sad, Uzdin), Ungaria (Gyula) și Republica Moldova, ducând la înființarea de cenacluri românești în afara granițelor sau la înfrățiri de publicații (precum colaborările strânse stabilite de revistele timișorene cu ziarul ,,Libertatea” din Voivodina), aceste punți culturale trainice asigurând supraviețuirea limbii și a identității naționale prin textul literar. 

Dincolo de tipare, manuscrise și zgomotul rotativelor de tipografie, cenaclul literar bănățean rămâne, înainte de toate, o stare de spirit, el fiind locul geometric unde singurătatea scriitorului în fața paginii albe se întâlnește cu generozitatea publicului avizat, totul sub privirea atentă și exigentă a jurnalistului de cultura, care consemnează clipa pentru eternitate, presa și cenaclurile din Banat reprezentând o singură inimă ce bate sincron pentru cultura română, o flacără sacră ce nu se stinge, ci se predă ca o ștafetă de la seniori la tineri, în veșnica și fascinanta căutare a cuvântului perfect.

Note

Boldureanu, Ioan Viorel; Dănilă, Simion; Ungureanu, Cornel, Antologia literaturii dialectale bănățene (poezie, proză, teatru) 1891-2011, Editura „Universității de Vest”, Timișoara, 2011

Boldureanu, Ioan Viorel, Cultura românească în Banat – sec. XIX, Editura „Helicon”, Timișoara, 1994

Ungureanu, Cornel, Geografia literară a României. Vestul, Editura „Academiei Române”, București, 2012

Ionică, Lucian; Marineasa, Viorel, Cenaclul H.G. Wells Timișoara. Proza 1969-2019, Editura „Universității de Vest”, Timișoara, 2019

Foto: pixabay.com

de Victor Nafiru

Până la Luca Niculescu nu am văzut niciodată un politician român să care geanta cu documente după el, așa cum instalatorul ori lăcătușul poartă pe umeri tașca cu scule. Fie că e vorba de un diplomat de meserie, un  ministru ori un candidat desemnat să conducă nu știu ce instituție. Nicușor și cu Bolojan nu fac obiectul acestei observații, pentru că dânșii sunt din categoria drumeților care poartă în spate ranița cu merinde.

Toți, dar absolut toți, vin la întâlniri politice, la negocieri sau cum s-or numi ele, cu mâinile în buzunare. În cel mai rău caz, cu un telefon Smartphone de ultima generație la vedere, și cu un aer de: „Cine mi-s eu f… în cur cu nas de popă”, vorba unuia care a fost primar pe Valea Bistrei. S-au dus vremurile alea cu genți-diplomat, la modă în urmă cu jumătate de secol, când românii treceau Dunărea să le cumpere de la bulgari. Cândva, purtatul genții (chiar și aia de perceptor) îți conferea un aer aristocratic. Impunea respect și admirație. Astăzi…

Astăzi, într-o lume a blugilor, a sacourilor colorate și a pantofilor Casual Londra Black, Luca Niculescu este tipul diplomatului cu… diplomat. Adică demodat, din moment ce a rămas tot la geantă. Nu știu ce cară acolo, dar mereu îl văd la televizor cu ea. Ar putea angaja pe cineva să-i ducă geanta de la mașină până la locul de întâlnire. Sau să vorbească cu șoferul, dar nu o face Nu o face pentru că nu îi este rușine să o care, ci dimpotrivă: își respectă profesia și, totodată, se respectă pe sine.

Spre deosebire de alți politicieni, nu e nici pe departe un om bogat. După declarația de avere, e pare un pârlit de funcționar la stat în comparație cu alții. Are două apartamente cumpărate în 2005 și 2008, a căror suprafață la un loc, e cât livingul  vilei unui politician cu ștaif, 136 de metri pătrați, în timp ce în bănci nu ar avea mai mult de 60.000 de euro, cam tot atât cât „sparge” nevasta unuia care face politică de când lumea, în două ședințe de shopping la Paris și Londra.

Și încă ceva, Luca Niculescu nu cântă la mandolină, nici măcar la fluier, nu joacă geamparalele la nu știu ce terasă de pe Litoral și nici nu crește găini ca să-i pună pe ziariști să-i numere ouăle. O fi bine, o fi rău?

La inițiativa Comisiei Educație și Dezvoltare din cadrul Asociației CARP „Speranța” Hunedoara, având sprijinul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și a ziarului Accent Media, în orașul de pe Cerna – Hunedoara s-a desfășurat o inedită activitate culturală sub genericul „Cartea – aripi deschise și zbor către literatură” dedicată elevilor de la Școala Gimnazială Nr. 1 – Structura Școala Gimnazială Nr. 2 care fac parte din cenaclul de creație literară „Speranța” și sunt membri ai Casei familiale „Maranatha”.

Momentul festivității a debutat cu oficializarea unei microbiblioteci rezervată în exclusivitate acestor elevi și care a fost concepută de către Asociația CARP „Speranța” Hunedoara, prin grija seniorului Ilie Dumitru.

Au vorbit auditoriului prof. Georgeta-Ileana Cizmaș, consilierul Gelu Borza și Ilie Dumitru –  coordonatorul Comisiei Educație și Dezvoltare, seniori care și-au conturat destinul printr-o ținută civică, morală și profesională, ei fiind mereu activi și angajați în proiecte educative.

Activitatea a fost așteptată și primită de auditoriu cu un mare interes și a oferit o valoare educativ-formativă prin modul în care a fost concepută, pregătită și desfășurată.

S-a vorbit despre rolul cărții, al literaturii care dau visului aripi, subliniindu-se rolul etic și estetic al acestora, iar Ilie Dumitru a citit poezii – creație proprie.

Întreaga activitate – după cum sublinia Gelu Borza (consilier CARP „Speranța” Hunedoara) – s-a transformat și a contribuit în aprinderea în sufletele elevilor prezenți a focului sacru al iubirii de carte, de literatură ca mijloc de educație civică, morală și patriotică.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

Dă clic pentru a accesa BC3-2026tipar-prompt.pdf

De Victor Nafiru

Nicușor este din nou în corzi. Simte că nu-l mai țin puterile. Că nu mai are vlagă, poftă de mâncare, de glume, somn, nici atât, umblă ca o curcă beată dintr-o parte într-alta, întrebându-se îngrijorat: „Ce mă fac, Doamne, ce mă fac?”

Abia își revenise după căderea la vot a Guvernului Mureșan (apropiații spun că prinsese puțină culoare în orajii palizi și pusese un kilogram, două pe el). Parcă i-or făcut farmece, și-au zis prietenii, de-i merge numai rău de când e la Cotroceni.

Altfel nu se explică de ce atâtea probleme și cu premierul ăsta cel nou, desemnat cu formarea Executivului. De ce nu se înțeleg Grindenii cu Bolojenii și alde Fritz. Că le-o și zis la negocieri: „Ce tot aveți, bă, de împărțit, de vă tot împungeți? De nu aveți loc unii de alții? Cu prostiile voastre, mă mâncați cu zile. Mi-au crescut colesterolul și tensiunea. Ba, chiar și glicemia și asta numa’ din cauza voastră. Mă băgați în mormânt, nu alta. Fac cu capul. Nu râdeți, că așa e. Mă mir că n-am ajuns până acum la spitalul cu ăia glumeți. Știu ce vreți, dar ascultați ce vă spune Nicușor al vostru: fără alegeri anticipate.

Luați-vă gândul de la așa ceva”
Ei, nimic. Cică Grindeni ar vrea cu UDMR și Bolojenii, dar fără Fritz, numai că Bolojenii nici nu vor să audă de Grindeni în guvern, iar Fritz se ține de curu’ lu’ Bolojan de râd toți ăia de el. Cine să-i mai înțeleagă: Disperat, Nicușor l-a sunat pe Macron, prietenul lui de la Paris.
– Bonsoir Emma.
-Bonsoir, qui est a telephone?
– Je suis Nicușor, prietenul tău din România.
– Nicolas, tu es? Bonsoir mon ami. Bonsoir. Comment ca va? Tous est tres bien?
– Bien, pe dracu, Emma.
Emma Macron îngrijorat:
– Qu’est-ce qui s’est passé?
– S’est passé că nu e bine. Aia e. Nu e bine că unii trag hăis, alții cea și așa se duce dracului șandramaua.
Și i-o explicat pe îndelete cum stă treaba cu Luca Niculescu.
– Că noi avem o vorbă: Când fu Tică, nu fu Tache// Când fu Tache nu fu Tică// Când fu Tache și fu Tică// Nu fu tuș la o adică. De asta zic, să nu fie prea târziu când și-or da seama că vin ăia de la AUR peste ei.
Macron l-a ascultat cu atenție, încercând să-l încurajeze:
– Mon ami, tu es comme un petit garçon. Un garçon adorable! Da’ mai lasă dracu’ gândurile astea, că dai în altele. Că dacă și tu te lași pradă deznădejdii, atunci s-a dus pe copcă Grădina Maicii Domnului. Tu parle despre Grindeni și Bolojeni, dar de nu și despre Greucenii care s-au luptat zi de vară până-n seară cu zmeii care au șmanglit soarele și luna. Fii tu unul dintre Greucenii ăia, mon ami!
Nicușor a înțeles imediat substratul mesajului transmis de prietenul său. Gâtuit de emoția vorbelor rostite din tot sufletul, a băut un pahar cu apă plată:
– Greuceni ai zis? Eu… Greuceanu…
– Oui, tu un fel de Greuceanu
– Merci beaucoup, Emma. Merci! Așa va fi. Promit.
Și înainte de termina conversația l-a mai rugat ceva:
– Emma, vezi că Hagi al mic se transferă la voi, la Olympique Marseille. Nu știu ce-or fi văzut ăia la el, că peste tot unde s-a dus a stat mai mult pe tușă, dar asta nu e treaba mea.
– Așa, și?
– Ziceam că poate cunoști și tu pe vreunul de la club să vorbești cu el să nu-l ia doar să frece banca de rezerve. Că el e copil bun, ascultător, cu bun simț, dă bună ziua la oamenii mai în vârstă, dar n-a avut noroc, sărăcuțul. E ghinionist, ca să înțelegi ce vreau să spun.
– Je comprends, Nicolas. Le petite Ianis c’est un génie, doar că n-a avut noroc în viață. Ca și tine, de altfel!

 

14 octombrie 2026, ora 16.00, foaierul Casei „Adam Müller-Guttenbrunn“ Timișoara:

„Decada Culturii Germane în Banatul Montan“, ediția a XXXVI-a.

Salonul de toamnă (ediția a III-a): Expoziție de artă plastică, cu lucrări realizate de membrii Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza“ (coordonatori: Doina & Gustav Hlinka) al Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin. Participă Petraru Busuioc, Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, Nik Potocean, Gabriela Surugiu, Camelia Tasici, Carmen Todosie, Mariana Troner, Maria Tudur și Tatiana Țibru.

Incursiuni muzicale: Grupul coral „Temeswarer Liederkranz“ (coordonator: Luise Finta).

 

14 octombrie 2026, ora 19.00, Casa Hertz, Bocșa:

„Decada Culturii Germane în Banatul Montan“, ediția a XXXVI-a.

Inaugurarea expoziției „De prin timpuri trecute…“: Din istoria aparatelor de radio, a pick-up-urilor și a casetofoanelor, colecția: Eugen Ernest Hertz (Bocșa).

 

 

 

 

14. Oktober 2026, 16:00 Uhr, Foyer des „Adam Müller-Guttenbrunn“-Hauses Temeswar:

„Deutsche Kulturdekade im Banater Bergland“, XXXVI. Auflage.

Herbst-Kunstsalon (III. Auflage): Vernissage mit Arbeiten des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“ des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen (Koordination: Doina & Gustav Hlinka). Es stellen aus: Petraru Busuioc, Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, Nik Potocean, Gabriela Surugiu, Camelia Tasici, Carmen Todosie, Mariana Troner, Maria Tudur und Tatiana Țibru.

Musikalische Einlagen: der Temeswarer Liederkranz (Koordination: Luise Finta).

 

14. Oktober 2026, 19.00 Uhr, Haus Hertz, Bokschan:

„Deutsche Kulturdekade im Banater Bergland“, XXXVI. Auflage.

Eröffnung der Ausstellung „Von anno dazumal…“: Aus der Geschichte der Radioapparate, der Pick-ups und der Kassettenrecorder. Aus der Sammlung von Eugen Ernest Hertz (Bokschan).

 

•  Adrian Criș

Profesori din București, Iași, Timișoara, din Republica Moldova și din Ungaria dezbat la Oradea, în organizarea Facultății de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, actualul stadiu al mass media, în cadrul unei conferințe devenite deja tradiție, inițiate cu 11 ani în urmă de doi practicanți ai jurnalismului deveniți și profesori – Ioan Laza și Florin Ardelean.

Tema centrală a ediției 2026 a vizat jurnalismul și limbajele lui, cu sub-teme din cele mai diverse, de la modul în care, între altele, polarizarea politică și socială se reflectă în expresia jurnalistică până la impactul rețelelor sociale și AI asupra creativității jurnalistice.

Se îndreaptă spre altceva”

Timp de două zile, vineri și sâmbătă, cea de-a XI-a ediție a conferinței „Mass media în post-comunism”, inițiată de „doi tați” – așa cum și poporul român are, după cum a remarcat Florin Ardelean -, Departamentul de Științe Politice și Științele Comunicării al Universității din Oradea găzduiește dezbateri despre „Jurnalism și limbaje: actori, practici, reconfigurări”.

„Jurnalismul este într-o tranziție, se îndreaptă spre altceva decât ce știam din cauza tehnologiei”, a deschis discuțiile Florin Ardelean, care a provocat auditoriul – format din mai mulți profesori de la facultăți de profil din țară, de la Chișinău și din Ungaria, unii prezenți fizic, alții online, precum și studenți orădeni – să reflecte la relația dintre etică și limbaj.

El l-a invocat pe scriitorul I.D. Sîrbu, autorul celebrului „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” – „Atunci când trădezi limba te demonetizezi, ajungi o monedă calpă” -, pentru a lăsa o întrebare în așteptarea răspunsului: „să vedem ce se va întâmpla cu noi și cu limbajele noastre…”.

Discursul lui Bolojan, discursul lui Grindeanu

Specialiști precum Camelia Beciu, Mirela Lazăr, Radu Carp ori Bogdan Oprea de la Universitatea din București, Alexandra-Niculina Gherguț-Babii, Gabriela Poleac de la Iași, Adina Baya ori Mihai Vălușescu din Timișoara au conferențiat pe teme precum „Limbaj și practici de normalizare în discursul jurnalistic: reprezentări ale polarizării politice”, „Siluirea limbii în „imperiul” presei postdecembriste”, „Fără sursă, fără dată, fără autor? Limbajul actualității în presa românească și în răspunsurile AI”, „Retorica emoției în titlurile presei online românești între informare și captarea atenției” ori chiar „Discursul politic în spațiul public. Ilie Bolojan vs Sorin Grindeanu”.

O asistentă de la Catedra de română a universității ungare din Szeged, în același timp și redactor șef al publicației „Foaia românească” din Jula, Eva Șimon, și un lector de la Universitatea de Stat din Moldova, Vitalie Guțu, au abordat și teme care arată că pentru jurnalismul de expresie română din afara granițelor este o preocupare nu doar influența AI, ci și acuratețea înseși limbii române în jurnalism, prima vorbind despre tranziția „De la o „română mai simplă” la pierderea limbii”, iar cel de-al doilea despre „Rolul serviciului media audiovizual public din Republica Moldova în construcția identității culturale”.

Dezbaterile au loc vineri și sâmbătă atât în plen, cât și pe secțiuni, fiind transmise și online, urmând ca și la încheierea celei de-a XI-a ediții a conferinței, la fel ca după toate celelalte anterioare, expozeurile să fie prezentate într-un volum tipărit de Universitatea din Oradea.

Sursa: https://m.ebihoreanul.ro/

Întrunită statutar, cu prezență fizică, la sediul central, din București, al UZPR, precum și online, și avându-i ca invitați pe Viorel Popescu, președintele Comisiei de Atestare profesională, Viorica Nicolescu, membru al JODA, și Teodora Marin, coordonator al Editurii UZP, ședința Consiliului Director al UZPR din 12 octombrie a avut pe ordinea de zi o serie de teme de actualitate pentru Uniune și breaslă.

La primul punct, care a făcut referire la prezența UZPR în programele de educație media pentru școli și licee, Dan Constantin, președinte al UZPR, a menționat faptul că „materia a fost introdusă în curriculă, deși nu este obligatorie. UZPR, prin bogăția experienței membrilor săi, poate contribui la implementarea acestui program. Îndemnăm filialele noastre să-și extindă acțiunea și spre aceste aspecte”. În context, Mădălina Corina Diaconu, secretar general al UZPR, a punctat că „materia există inclusiv în programa clasei a VI-a. Putem transmite în filiale ca, în funcție de posibilități, membri ai UZPR să țină astfel de ore. Cu atât mai mult cu cât există și anumite programe europene menite să faciliteze educația media”. Claudius Dociu, vicepreședinte al UZPR, s-a referit la posibilitatea ca UZPR să organizeze traininguri pentru profesorii interesați să predea astfel de teme: „Putem elabora inclusiv un Ghid al consumatorului de presă”. Pe această temă a intervenit și Cornel Cepariu, care a amintit de faptul că personal a ținut o serie de cursuri de Jurnalism economic și administrativ la Universitatea „George Bacovia” din Bacău: „Unii dintre tineri au îmbrățișat o carieră în jurnalism și filiala pe care o conduc face în continuare eforturi de a atrage tinerii spre această profesie, chiar și în condițiile declinului publicațiilor tipărite”. Adrian Ursu a adăugat: „Programele se pot derula pe baza stabilirii unor relații directe cu școlile, cu inspectoratele școlare, inclusiv cu Ministerul Educației. Putem chiar lansa o competiție care să se adreseze revistelor școlare, cu UZPR acordând premii”. Iar vicepreședintele Emil Staciu a exemplificat cu succesul taberei de ecologie pentru jurnaliști din Neamț, evidențiind „colaborarea cu Ecotic, o dovadă a componentei de utilitate publică a UZPR”. „Vom dezvolta această preocupare spre un program prin care UZPR să se implice în activitățile de educație media, mai ales că avem filiale care deja desfășoară astfel de activități”, a adăugat președintele UZPR. În intervenția sa, Ioan Pamparău a menționat că „în 2027 se va organiza cea de-a II-a ediție a concursului de creație jurnalistică a elevilor, s-au încheiat parteneriate cu mai multe instituții de profil și avem relații excelente cu cluburi ale elevilor și profesori din Brașov”. Și Andreea Crețulescu a menționat importanța experienței membrilor UZPR în elaborarea și derularea unor proiecte de educație media în școli, „cu respectarea tuturor normelor de acreditare prevăzute de legislația în vigoare”.

Abordând consolidarea prezenței UZPR în spațiul public, prin participarea activă a membrilor și promovarea consecventă a identității Uniunii, Dan Constantin a făcut referire la faptul că prezența distinctă în spațiul public a UZPR „este dată de Revista UZPR, de Radio UZPR și de Editura UZP, toate fiind vectori puternici de promovare a Uniunii, cu ramificații în țară și în Diaspora. Alte elemente prin care suntem foarte vizibili este Teatrul NostruM – UZPR, o prezență activă la diverse evenimente, și revista Cronica Timpului. Adaug aici prezența membrilor noștri în diverse emisiuni de radio și de televiziune, în care se multiplică mesajul UZPR în societate”. În context, Mircea Pospai s-a referit la vizibilitatea UZPR în cadrul Festivalului Macedonski, iar Ioan Pamparău a informat că sigla UZPR este prezentă în cadrul emisiunilor la care participă membrii Filialei Brașov. „Trebuie să ne asigurăm că elementele noastre de identitate vizuală apar și la evenimentele din țară, și la acțiunile din Diaspora”, a completat Emil Stanciu.

În informarea referitoare la progresul Statutului îmbunătățit al UZPR, Emil Stanciu a punctat faptul că proiectul a avansat: „Materialele colegilor noștri au fost de mare ajutor, Statutul pe care îl vom propune va și european”.

Pe ordinea de zi a ședinței Consiliului Director al UZPR s-au aflat și unele aspecte legate de activitatea Comisiei de atestare profesională, președintele acesteia, Viorel Popescu, menționând că „menținem aplicarea strictă a prevederilor în vigoare”. În completare, președintele Dan Constantin a arătat că „majoritatea celor intrați în UZPR în ultima perioadă sunt jurnaliști activi, din instituții de presă importante. UZPR are în prezent 5.227 de membri”.

Membrii Consiliului Director au creionat apoi și reperele generale ale organizării și desfășurării Galei Premiilor UZPR – stabilind ca la următoarea ședință de Consiliu să se fixeze toate detaliile. „S-a stabilit finanțarea, Teatrul Ion Creangă este o posibilă gazdă, dat fiind succesul ediției anterioare și aceeași echipă poate organiza și ediția din 2027”, a spus Monica Zvirjinschi. „Filialele vor avea un cuvânt hotărâtor în tot acest proces de selecție, contribuția lor reliefând esența acordării acestor premii”, a adăugat președintele UZPR.

Președintele Dan Constantin a informat Consiliul Director și asupra balanței financiare stabile, cu excedent, a UZPR.

Mai departe, s-au trecut în revistă evenimentele recente la care UZPR a fost partener principal – lansarea de carte de la BNR, semnată de Lucian Tudose, membru al Uniunii, lansarea albumului „Reginele neîncoronate ale României!”, realizat de Victoria Marinescu, membru al UZPR, prezența Radio UZPR la Zilele Academice Clujene și parteneriatul între podcastul Uniunii și Academia Română Filiala Cluj Napoca semnat cu acest prilej, simpozionul despre securitatea cibernetică, de la Sala Dalles, unde UZPR a fost în prim-plan, evenimentul care a marcat împlinirea a 30 de ani de la înființarea cotidianului „Ultima oră” și evocarea fondatorului său, jurnalistul Ion Marin, „care a avut o contribuție substanțială la obținerea statutului de organizație de utilitate publică de către UZPR”, a amintit Dan Constantin. În intervenția sa, Cornel Cepariu a menționat implicarea importantă a membrilor Filialei Bacău a UZPR în evenimentul de anvergură BacFest 2026.

În continuare, președintele a anunțat că în perioada 15-17 octombrie va avea loc, la Timișoara, reuniunea regională la care vor participa, alături de membri ai conducerii UZPR, reprezentanți ai filialelor Timiș, Caraș-Severin, Hunedoara, Arad și nou-înființata Filială Serbia. „Vom avea două ședințe de lucru  și vom participa la o sesiune științifică 255 de ani de presă în Banat și, de asemenea, vom vizita Muzeul Presei din Jimbolia”, a spus Dan Constantin.

Dintre momentele marcante ale activității UZPR din perioada următoare, președintele UZPR s-a referit la semnarea unui Protocol de colaborare cu Camera de Comerț Bilaterală România-Turcia și Federația Jurnaliștilor din Turcia: „Sperăm să continuăm această colaborare cu noi proiecte”.

Teodora Marin a anunțat că Editura UZP va participa la Salonul de Carte de la Slobozia și la Salonul de Carte al MAI cu lucrări ale unor membri ai UZPR.

Următoarea ședință a Consiliului Director al UZPR va avea loc pe 16 noiembrie 2026.

Departamentul Comunicare

Timișoara: Eurostampa, 2021, 509 p.

 

În anul 2021, la editura Eurostampa din Timișoara vedea lumina tiparului un nou volum semnat de profesorul scriitor, traducător, lingvist, Simion Dănilă de la Belinț (Timiș), o Antologie a poeziei sepulcrale românești.

Dacă acest curajos și vrednic traducător s-a încumetat să traducă în limba română integrala operei lui Friedrich Nietzsche (Opere complete – 7 volume de antume, 1998 – 2013)[1], iată că același harnic dascăl, de astă antologator, inițiază un nou proiect interesant realizând o antologie a poeziei sepulcrale românești, „o carte ancoră în vremuri fără ancoră sau în care ancora noastră încearcă să fie dizlocată.” spune jurnalistul Cristian Ghinea într-una dintre prezentările sale.

Simion Dănilă este cunoscut pentru traducerile sale din limba germană, dar și pentru contribuția în realizarea câtorva antologii de poezie românească: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” (Timișoara: Facla, 1978); „Când un pion aleargă și se topește în bernă” (1986); „Antologia literaturii dialectale bănățene (poezie, proză, teatru) 1891 -2011 (alături de Cornel Ungureanu și Ioan Viorel Boldureanu,  Timișoara: Editura Universității de Vest, 2011) etc.

Iată că Simion Dănilă ne propune, cu cinci ani înainte de a pleca la cele veșnice, o „Antologie a poeziei sepulcrale românești” argumentându-și demersul într-o notă asupra ediției: „Genul acesta de creație literară de la noi se înscrie firesc în ampla poezie universal a mormintelor, monumentelor funerare și crucilor (din cimitire ori răzlețite prin biserici, margini de drum, răscruci etc.), a ritualurilor de înmormântare și de pomenire a morților, a meditației și a atitudinii față de moarte […]”, ne trece apoi prin poezia preromanticilor englezi Edward Young, James Hervey și Thomas Gray, apoi amintește de celebrul poem Mormintele al italianului Ugo Foscolo și ajunge la lirica lui Nietzsche, ori cea franceză a lui Paul Valèry și la cea a americanului Edgar Lee Masters. „Poezia sepulcrală românească – spune Simion Dănilă – a fost, într-un fel sau altul, de aproape toți poeții noștri. Antologia de față nu și-a propus să fie și nici critic-științifică, ci doar să ilustreze  pentru fiecare epocă abordarea ei de către numele  cele mai răsunătoare ale literaturii române (chiar și dialectale sau, în mod  cu totul excepțional, traduceri din poeții unei etnii conlocuitoare), dar și de poeți minori. Am selectat  și câteva dintre cele mai frumoase poezii populare pe această, precum și mostre din epitafurile lui Stan Ioan Pătraș de pe crucile Cimitirului Vesel din Săpânța”.

Profesorul Simion Dănilă are o abordare firească a subiectului „moarte”, se apleacă asupra acestei lucrări cu o anumită lejeritate, conștient fiind de faptul că, după cum spune Eclesiastul, „totul este deșertăciune și goană după vânt” și că „moartea este un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.” (Marin Preda).

Întrebat dacă se teme de moarte, Tata Oancea a răspuns: „poate și pământul are nevoie de poezie”. Probabil, dacă lui Simion Dănilă i s-ar fi adresat această întrebare, răspunsul ar fi fost asemănător, doar că eternitatea lui Simion Dănilă are nevoie ca poeziei să- i fie alăturată filosofia[2], deoarece exprimarea lui, în aproape orice context, era una profundă, cu miez filosofic.

Poezia sepulcrală este un gen literar care se focalizează pe tema morții, pe emoție, meditație, fior metafizic, iar poemele celor 167 de poeți cuprinși în  antologia realizată de Simion Dănilă sunt reprezentative. Și nici nu ar putea fi altfel, cunoscându-l pe  antologator, cât era de riguros și responsabil.

În 2 iunie 2026 la Belinț, jud. Timiș,  se stingea din viață profesorul  și traducătorul Simion Dănilă. Însă cărțile lui, veritabile lucrări din tezaurul national și european, există și vor trăi atâta timp cât cititorii le vor da/ le vor ține în/ viață. Și, odată cu ele, va trăi și scriitorul, deoarece, prin opera lui, scriitorul și-a dobândit nemurirea!

 

(material prezentat în cadrul Colocviului Național de Folclor„Sabin V. Drăgoi”, ed. a XI-a, Belinț, 11 octombrie 2026, Supremum vale, Simion Dănilă)

 

 

 

 

 

 

 

---

[1] Cornel Ungureanu. Literatura Banatului: istorie, personalități, contexte. Timișoara: Brumar, 2015;

[2] Pe cavoul familiei Simion Dănilă din Belinț este inscripționată următoarea propoziție „Ne vom întoarce!”

 

De când a poposit la Iași, Sfânta Cuvioasă Parascheva a primit tot felul de mesaje de la pelerinii care au așteptat răbdători în stradă, sub clar de lună chiar și 15 ore. Unele scrise pe bilețele, altele, transmise în viu grai, toate izvorâte din puțul gândirii credincioșilor ce cred în minunile Cuvioasei.

Sfânta le-a citit și le-a analizat pe toate de la toți cei care i-au cerut  sănătate pentru ei, familie, prieteni, vecini, colegi de serviciu ce nu au putut onora cu prezența. Unii au rugat-o de noroc în dragoste, de note mari la tezele din semestrul ăsta, la examenul de capacitate și BAC, ori de o noră clasică, care să gătească, să dea cu mătura, să șteargă copiii la cur, să nu piardă vremea pe Facebook și Instagram. Alții au mers mai departe și i-au scris să facă cumva ca scroafă să le fete cel puțin 10 purcei, găinile să li se ouă toată ziua, iar FCSB să câștige campionatul. Celor mai mulți dintre ei, Cuvioasa Parascheva le-a promis că va vorbi personal cu  un superior de-al ei (nu a vrut să dea nume și nici relații despre funcția respectivului) și, în limita posibilităților le va rezolva doleanțele. Și dacă le-a spus că va vorbi personal, sigur că pelerinii au crezut-o pe cuvântul ei de sfântă.

Dar, între atâți enoriași dornici să socializeze pe tot felul de teme, de la cele politice și până la cele cu substrat de cancan, s-au găsit câțiva, și nu puțini la număr, să-i ceară eliberarea de îndată și necondiționată a patriotului închis pe nedrept în arestul central al Poliției. „Dacă ești făcătoare de minuni după cum te laudă ăștia, fă ceva și scoate-l pe (Că)Călin de la beci.” SF. Cuv. Paisie Aghioritul, prezent și el la Iași, tot cu racla și moaștele după dânsul, ar fi încercat să-i lămurească pe fanii lu’ Georgescu spunându-le că Cuvioasa este specializată în altfel de minuni. În cele care țin de sănătate, blesteme, ghinioane, Loto , Loz în plic, amor neîmplinit.  De celelalte, inclusiv de cele ce țin de codul penal, se ocupă alți sfinți și cuvioase. Exact ca pe pământ. La rându-i, Cuvioasa a stat și a cugetat: „Eu aș încerca să fac o minune cu (Că)Călinuț, dar dacă află Vlădica cum că îmi bag nasul unde nu-mi fierbe oala și la anu’ nu-mi mai primește racla cu sfintele moaște”?  Asta cam așa este. Și decât să și-l fi pus în cap pe Preafericitul Daniel, n-a dat curs rugăminților venite din partea fanilor.

Și uite așa (Că)Călin a rămas singur pe lume, orfan de cuvioasa făcătoare de minuni, caz în care nu i-a rămas decât să transmită mesaje din arestul bulăului: „Nici zidurile nu pot despărți oamenii uniți în această Lucrare.” Filozofie pură, nu alta. Iar din stradă, mesajul lu’ doamna  Cristela e și mai limpede. Mai cristalin: „Și nu uitați că sunt lupte care se poartă și în genunchi.” Da, așa este, vorba lu’ Gogu: „Și prostia n-are nici vârstă și nici odihnă.”

Banatul istoric a reprezentat întotdeauna un nod geo-cultural strategic, un „pământ al făgăduinței” multietnic și o punte de legătură vibrantă între Occident și Orient, de-a lungul secolelor, această provincie delimitată de Mureș, Tisa, Dunăre și Carpați atrăgând un spectacol fascinant de călători străini: de la cronicari otomani și iluștri oameni de știință ai Iluminismului, până la capete încoronate ale Europei centrale, diplomați, scriitori și jurnaliști moderni, vizitele lor neînsemnând doar simple tranzite, ci veritabile punți de comunicare care au lăsat în urmă jurnale intime, rapoarte administrative detaliate și corespondențe de presă care au pus Banatul pe harta culturală a lumii.

Printre primele mărturii de anvergură se numără cea a faimosului cronicar și călător otoman Evliya Çelebi, care a vizitat Timișoara (Temesvár) și împrejurimile bănățene în secolul al XVII-lea (în jurul anilor 1660–1664), acesta, deplasându-se călare în somptuoase suite militare, a descris cetatea Timișoarei drept o fortăreață redutabilă, remarcând clădirile din lemn și piatră, bazarurile animate și mirosul specific de cafea și tutun care plutea pe străzile pavate cu bârne, din scrierile sale reieșind o atmosferă orientală tihnizată de un comerț înfloritor, dar și uimirea în fața sistemului hidrografic complex din jurul mlaștinilor Begăi.

Odată cu instaurarea administrației habsburgice în 1716, profilul vizitatorilor s-a schimbat radical, Banatul devenind un laborator de inginerie socială, minieră și agricolă, atrăgând specialiști dornici de afirmare, cel mai răsunător nume al Iluminismului bănățean rămânând abatele italian Francesco Griselini, care a petrecut mai mulți ani în provincie (1774–1777), misiunea sa, parțial științifică și parțial culturală, lăsând posterității monumentala lucrare Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei.

Griselini a călătorit cu trăsura prin Timișoara, Oravița, Bocșa și Mehadia, lăudând hărnicia coloniștilor șvabi, dar manifestând și o profundă simpatie față de populația românească autohtonă, căreia i-a documentat obiceiurile, costumele și latinitatea limbii, atmosfera în care a fost primit fiind una de profund respect reciproc, el observând o toleranță etnică unică în Europa acelei epoci, un adevărat ecou timpuriu al multiculturalismului modern.

Secolele XVIII și XIX au adus în Banat vizite oficiale de cel mai înalt rang, care au reconfigurat destinul multor localități, împăratul Iosif al II-lea efectuând mai multe turnee de inspecție în Banat (în anii 1768, 1770, 1773), scopul vizitelor sale fiind eminamente administrativ și social: verificarea stării coloniilor, stadiul desecării mlaștinilor și evaluarea potențialului minier din Banatul de Munte (Oravița, Sasca Montană).

Iosif al II-lea a călătorit adesea incognito sau cu o suită extrem de restrânsă, preferând mijloace de deplasare modeste (trăsuri poștale simple) și refuzând fastul ceremonial, legătura sa cu localnicii rămînând legendară: împăratul asculta direct doleanțele țăranilor români, sârbi sau germani, primind petiții scrise de mână de către aceștia, în cadrul acestor vizite apărând și întâmplări hazlii sau anecdotice, povestindu-se că, în timpul unei opriri într-un sat bănățean, împăratul a ajutat personal un țăran să-și repare roata căruței împotmolite, fără ca localnicul să știe cu cine vorbește, generând o vie uimire atunci când identitatea monarhului a fost dezvăluită.

O altă vizită imperială de răsunet a fost cea a împăratului Franz Joseph I, care a vizitat Timișoara în anul 1853, după evenimentele revoluționare de la 1848-1849, ocazie cu care a pus piatra de temelie a Monumentului Fidelității în Piața Sfântului Gheorghe și a inspectat Baza Militară din Cetate.

În 1872, suveranul a revenit în Banat, trecând prin Lugoj și Caransebeș, fiind întâmpinat cu un fast extraordinar, arcuri de triumf vegetale, parade ale breslelor și salve de tun.

Ce le-a plăcut cel mai mult suveranilor austrieci? Cu siguranță, rigoarea urbanistică a Timișoarei, supranumită mai târziu „Mica Vienă”, parcurile sale elegante, splendoarea apelor termale de la Băile Herculane (stațiune vizitată intensiv și de împărăteasa Elisabeta–Sisi, care iubea drumețiile pe potecile din Munții Cernei) și potențialul industrial revoluționar al Reșiței.

Vizitele înalților oaspeți erau reflectate cu o atenție minuțioasă de presa vremii, ziarele locale de limbă germană și maghiară, precum ,,Temeswarer Zeitung” (fondat în 1852) sau ,,Délmagyarországi Közlöny”, publicând ediții speciale în care descriau în cel mai mic detaliu traseul suitelor regale, meniurile banchetelor oficiale, discursurile rostite și toaletele doamnelor din înalta societate.

Presa străină (din Viena, Budapesta sau chiar jurnale din Paris și Londra) prelua aceste corespondențe, elogiind capacitatea de organizare a autorităților bănățene și loialitatea populației locale, jurnaliști și publiciști iluștri ai vremii contribuind masiv la popularizarea regiunii, de pildă, în perioada interbelică, scriitori și reporteri occidentali fiind fascinați de dinamismul Timișoarei din Regatul României, figuri de jurnaliști culturali români și străini lăsând note vibrante despre viața de pe Corso-ul timișorean, despre agitația din cafenelele luminate electric și despre modernitatea transportului în comun (tramvaiul electric introdus încă din 1899).

Din perspectiva transformărilor prin care trece mass-media de astăzi, reflectarea vizitelor oficiale sau private ale personalităților actuale în Banat (fie că vorbim despre comisari europeni, diplomați, artiști internaționali sau șefi de stat) ridică o serie de provocări de ordin deontologic, pentru jurnaliștii contemporani, fiind esențial să evite capcana abordărilor partizane, a senzaționalismului steril sau a propagandei de imagine.

Iată câteva recomandări metodologice pentru realizarea unor articole de înaltă ținută: nepărtinire și veridicitate prin documentare riguroasă, o vizită oficială netrebuind relatată exclusiv prin prisma comunicatelor de presă emise de birourile de relații publice, jurnalistul având datoria de a verifica faptele în teren, de a plasa vizita într-un context socioeconomic real și de a urmări, dincolo de protocolul oficial, ce impact concret au acele întâlniri pentru comunitatea locală, separarea netă între fapte și opinii fiind esențială pentru că opinia publică, în special publicul cu o cultură politică satisfăcătoare sau ridicată, simte imediat derapajele slugarnice sau, dimpotrivă, criticile nefondate, echilibrul implicând reflectarea corectă a tuturor actorilor implicați.

Cititorul modern caută povestea din spatele protocolului rigid, articolele câștigând valoare prin detalii de atmosferă, prin surprinderea reacțiilor umane spontane, a interacțiunii dintre oaspete și cetățenii de pe stradă (la fel cum odinioară Griselini sau Iosif al II-lea coborau în mijlocul oamenilor), stilul trebuind să fie îngrijit, plastic, evocator, evitând clișeele de limbaj lemnos academic sau corporatist, emoția trebuind să izvorască din autenticitatea faptelor relatate, nu din adjective redundante.

Privit prin prisma secolelor, Banatul rămâne un palimpsest cultural de o rară frumusețe, unde fiecare val de călători a lăsat o amprentă de lumină, străzile Timișoarei, umbrite de tei și luminate odinioară în premieră europeană, ecourile pașilor împărătesei Sisi pe stâncile Herculanelor, foșnetul jurnalelelor de călătorie scrise la lumina lumânării de abatele Griselini, toate acestea vorbindu-ne despre un spațiu care nu a izolat, ci a îmbrățișat alteritatea.

Astăzi, când pașii altor călători străini bat caldarâmul piețelor noastre istorice, datoria cronicarilor clipei, jurnaliștii, este de a păstra vie această candelă a ospitalității și a spiritului critic universal, căci a scrie despre Banat înseamnă, în definitiv, a scrie despre modul în care Europa a învățat să conviețuiască, să creeze și să spere la aceeași masă a destinului comun.

Note

Griselini, Francesco, Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Editura Facla, Timișoara, 1984

Çelebi, Evliya, Călători străini despre Țările Române, Vol. VI (Ediție îngrijită de Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”), Editura ,,Științifică și Enciclopedică”, București, 1976

Ehrler, Johann Jakob, Banatul de la Origine până în Prezent (1774), Editura ,,Facla”, Timișoara, 1982

Kakucs, Lajos, Contribuții la istoria presei timișorene de limba germană (1771–1918), în reviste de specialitate / studii de istorie bănățeană

Foto: Facebook

Deschiderea festivă a celei de-a XXXIX ediții a Zilelor Academice Clujene a inclus un moment special: semnarea unui nou parteneriat media între Academia Română Filiala Cluj-Napoca și Radio UZPR, de către acad. Doru Pamfil, președintele Academiei Române Filiala Cluj-Napoca și Mădălina Corina Diaconu, secretar general al UZPR.

Continuă astfel o tradiție care singularizează Radio UZPR: proiecte media și culturale dedicate presei românești, istoriei și patrimoniului național vor fi dezbătute la microfonul podcastului Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, aducând mai aproape de public interviuri cu academcieni, profesori, cercetători și o suită de evenimente aniversare importante, simpozioane și conferințe academice, dezbateri și episoade dedicate personalităților din țară și de peste hotare.

Radio UZPR va continua să activeze ca partener media al evenimentelor de prestigiu organizate de forul academic, cum ar fi manifestările aniversare – precum cea prilejuită de consemnarea celor 75 de ani ai Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române – sau congreselor și Zilelor Academice. Înregistrări audio ale unor conferințe publice și prelegeri susținute sub egida Academiei Române Filiala Cluj-Napoca vor continua să fie găzduite și promovate pe platforma Radio UZPR și preluate pe paginile oficiale ale Academiei Române Filiala Cluj-Napoca.

Materialele urmăresc să apropie publicul larg de cercetarea academică, istorie, filologie și patrimoniu cultural prin intermediul formatului audio digital (podcast).

Recent, un scurt popas în secția Urologie a Spitalului Județean de Urgență Deva, despre care medicul primar dr. Mioara Pavel (foto), în calitatea sa de director medical ne spunea că beneficiază de un colectiv harnic și unit, însetat de pasiunea profesiei, fiecare salariat în parte dovedind cu strictețe respectarea fișei postului.

Prima discuție am avut-o cu asistenta Laura Hojbată care ne-a punctat faptul că la timona secției se află medicul primar, dr. Emil Mitranovici (foto), iubit și apreciat de pacienți.

Aici lucrează asistente bine pregătite profesional, cât și de medicii Sava Ciprian Ionuț, Țichil Bogdan-Petru, Zăvoianu Mihai-Mircea și Andrei Oltean (foto). Acesta din urmă, după cum ne spunea pacientul Ioan Mihai, își oferă valoarea muncii prin profesionalism, pasiune și respect pentru bolnavi.

De consemnat este faptul că am surprins pacienți care în discuțiile lor creionau calitățile de medic și om ale șefului secției, Emil Mitranovici, dintre care am reținut că este un medic cu vocație, înzestrat cu multe calități umane, modest în comportament, cu o gândire profesională matură și perseverentă.

Cu o fire comunicativă oferă încredere pacienților, una din calitățile sale fiind și preocuparea pentru o continuă perfecționare profesională.

Cu respect pentru profesia aleasă oferă sfaturi utile și stabilește cu multă corectitudine diagnosticul și tratamentul acordat pacienților insuflând acestora crezul însănătoșirii și dragostea de viață.

Ascultându-i pe acești pacienți, am notat recunoștință și amintiri de neuitat ale acestora față de medicul Mitranovici, gravate cu plăcere în sufletul fiecăruia dintre ei.

Întrucât medicul Emil Mitranovici poate fi întâlnit conform unui program și la Centrul de zi „Speranța” aparținător Asociației CARP „Speranța” Hunedoara, l-am contactat și am cerut amănunte în acest sens, de la Rotar Delian Dorel (foto), în calitate de președinte al Asociației și care, printre altele, ne-a spus: pacienții care îl contactează pe medicul Mitranovici, aici la centrul nostru, îl apreciază pentru calitățile sale profesionale, sinceritatea și demnitatea, valori care îi permit o legătură strânsă și solidă cu aceștia, cu toții oferindu-i recunoștință și respect.

Prezentă la discuție, asistenta Doinița Paulina Livezan, salariată a Centrului, a adăugat: medicul Mitranovici cu o vechime de peste 22 de ani în profesie în secția urologie din spital, folosește moderne și reușite intervenții chirurgicale, printre care rezecția transuretrală a prostatei sau procedura TURP, dar și litotriția cu laser etc.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

Muzica tradițională românească și universul rapsozilor populari au fost întotdeauna definite prin legătura profundă dintre om, natură și divinitate, acești artiști nefiind simpli interpreți, ci păstrători ai memoriei unui întreg neam.

Duetele interpretate de Tiberiu Ceia și Mariana Drăghicescu nu reprezintă doar pagini de antologie în fonoteca de aur a radioului și televiziunii române, ci constituie o adevărată paradigmă stilistică a folclorului din Banat, într-o perioadă în care muzica populară își căuta echilibrul între spectacolul de scenă și rigoarea academică, colaborarea dintre cei doi mari artiști a definit standardul de eleganță, sensibilitate și tehnică interpretativă pentru dialogul muzical polifonic rural, analiza stilistică a acestor piese scoțând la iveală trei coordonate fundamentale: complementaritatea timbrală, rafinamentul melismatic și simetria scenică a dialogului poetic.

Din punct de vedere vocal, succesul duetului s-a bazat pe un contrast controlat și pe o fuziune perfectă a culorilor timbrale, Tiberiu Ceia, dispunând de o voce de tenor lejer, caldă, catifelată și extrem de flexibilă, marcată de o emisie curată, de factură aproape cultă, interpretarea sa neapelând la asprimea asumată a rapsozilor arhaici, aducea o notă de orășenism rafinat, specifică Banatului de câmpie, iar Mariana Drăghicescu, numită pe bună dreptate „privighetoarea Banatului”, aducea în ecuație un timbru de soprană cu inflexiuni profunde, o voce capabilă să exprime de la cea mai fină nuanță de dor până la accente dramatice în doine.

Când cele două voci se uneau în momentele de unison sau în aranjamentele armonice la terță (specifice stilului bănățean preluat din influențele corale austro-ungare), rezultatul era o masă sonoră omogenă, vocea lui Ceia oferind un suport stabil și cald, permițând Marianei Drăghicescu să brodeze ornamentele superioare fără ca textul sau linia melodică să devină stridente.

Piese celebre precum „În grădina cu flori multe” sau „Din Banatul meu ales” sunt structurate sub forma unui dialog antifonic clasic, artiștii nu se suprapun haotic, ci își lasă spațiu de respirație, replicile fiind construite ca un monolog interior împărtășit cu celălalt.

Deși melodiile bănățene tind să fie încărcate de melisme (înflorituri), duetele lor păstrează o rigoare impecabilă a tempo-ului, susținută de orchestre conduse de maeștri precum George Motoia, trecerea de la o notă la alta făcându-se prin glissando-uri fine și vibrato controlat, Mariana folosind subtil octavele superioare, în timp ce Tiberiu Ceia atenua salturile bruște prin atacuri moi ale notelor, fiecare final de frază muzicală fiind lăsat să „moară” natural, ceea ce creea acea atmosferă de interiorizare și nostalgie specifică doinei bănățene.

Spre deosebire de duetele din alte zone, axate pe glume agresive sau ritmuri extrem de rapide, textele cântate de Ceia și Drăghicescu promovează o etichetă a respectului și a prețuirii discrete, tema iubirii fiind tratată cu bonomie, curtoazie și o ușoară melancolie, iar scenic, stilul lor era caracterizat de o reținere aristocratică, postura dreaptă, gestica economică, zâmbetul cald și privirea îndreptată spre partener (sau spre public, ca martor al confesiunii), impunând o estetică a decenței cei doi rapsozi populari demonstrând că folclorul bănățean nu are nevoie de artificii grandioase pentru a impresiona, ci doar de puritatea interpretării și de autenticitatea trăirii.

Note                                                                                                                        

Giurchi, Ioan. Mariana Drăghicescu, Privighetoarea Banatului. Timișoara: Editura „Eurostampa”, 2012

Ceia, Tiberiu, Frumoasă-i tinerețea: Cântece și amintiri, Timișoara: Editura „Mirton”, 2004

Foto: YouTube