Ce ipocriți, dom’le, ce ipocriți!

Vă mai amintiți de știrile alea despre Ilie Bolojan pe când era interimar atât la Cotroceni (trei luni și ceva) cât și la guvern? Trebuie să vă amintiți. Așa ceva nu e de uitat. Un președinte de țară, fie el și interimar, circulând de la București la Oradea cu un avion de linie hodorogit, fără să facă nazuri, să strâmbe din nas, să dea din picioare ca să i se satisfacă toate mofturile. Doar el și rucsacul ce-l căra peste tot, modă nouă la vârful politicii românești.
Cei care au urmărit acele imagini și au citit relatările ziariștilor aflați la fața locului au văzut imediat în el omul simplu din popor pe care, de la Cuza încoace, l-au tot așteptat să apară. Unii au mers mai departe și l-au asemuit cu Jose Mujica, care, cât timp a fost președintele Uruguayului, s-a purtat ca un om normal, ba prea normal pentru vremurile astea. Bătrânul a refuzat să locuiască în palatul prezidențial. Să aibă totul la botul calului. După ce termina cele opt ore serviciu se întorcea la ferma sa, îmbrăca haine de lucru și se apuca să plivească buruienile, să ude roșiile și kapia, iar seara târziu, se întâlnea cu prietenii la cârciuma din cartier. Sâmbăta dădea cu aspiratorul, făcea piața și juca cărți cu vecinii. Pentru că era bătrân, iar din grădină își putea asigura traiul de zi cu zi, 90% din leafa de președinte o dona săracilor și asociaților caritabile.
Cam așa și l-ar fi dorit românii pe Bolo al nostru. La coadă la bilete, să circule în București cu firobuzele și tramvaiele, să locuiască într-un apartament, cu chirie, în Drumul Taberei sau Giulești, să-și facă cumpărăturile singur, fără SPP după curul său. Ce popor naiv, care nu se mai face bine niciodată. Povești, fraților, povești. Poveștile astea cu rucsacul, cu statul la coadă, cu avionul de linie au fost pentru momentul ăla. Acum , lucrurile au evoluat, inclusiv Bolo al nostru care își cară prietenii de la aeroport cu mașina SPP-ului. Și asta nu pentru că n-ar avea bani să plătească un taxi obișnuit, ci să ne demonstreze că deși nu mai e cine a fost, tot e ce vrea mușchii lui.
Și când credeam că le-am văzut pe toate, hop și Friț de la USR. Ăsta și-a luat bilet de la sindicat și face turul României să se întâlnească cu fanii săi. Și ca să ne arate că nu doar Bolo este din popor, călătorește nu cu autoturismul, nu cu avionul, ci cu trenul. Și nu la clasa I, ci la grămadă cu (ca)puleții, papornițele ălora care cară marfa de la turci, cu cerșetorii și șuții. Vezi, Doamne, să dea exemplu poporului de cinste și umilință.
Duminică dimineața Diana Buzoianu se întâlnește la Reșița cu fanii săi, la ora 10. Sunt curios dacă va călători după modelul Friț sau va alege o altă variantă. Că dacă vine de la Timișoara, are un tren care pleacă la 3,21 și ajunge la 6,19 în Reșița Nord. Dacă optează pentru Caransebeș, cea mai bună variantă e cea cu plecare la ora 7 și sosire în Reșița Nord la 8,01. Timp berechet să servească o cafea și micul dejun în restaurantul gării sau să mănânce un langoș cu brânză la Muncitoresc, asta pentru că, restaurantul gării s-a dus dracului de mult.
Dan Constantin despre volumul „Reporterul de teren. De la realitatea hibridă, la jurnalismul de tastatură”, semnat de Dona Tudor (Radio UZPR)

Jurnalista și realizatoarea TVR Dona Tudor a avut programată lansarea volumului „Reporterul de teren” (cu subtitlul „De la realitatea hibridă la jurnalismul de tastatură”) joi, 19 noiembrie 2026, la Muzeul Național al Literaturii Române în București.
Dona Tudor a fost prima femeie corespondent de război pentru Televiziunea Română, relatând din Bosnia, în 1994, într-o perioadă în care prezența unei femei pe front, în calitate de jurnalist, reprezenta o excepție. A fost, de asemenea, prima femeie din România care a obținut un doctorat în științe militare. Experiența sa profesională, la intersecția dintre jurnalism, cercetare și educație, oferă o perspectivă aparte asupra unei profesii aflate într-o continuă redefinire.
Prefața volumului este semnată de jurnalistul Dan Constantin, președinte UZPR.
Cântecul întâlnește omenia la Timișoara prin spectacolul folcloric caritabil „Nu există «nu se poate»!”

Pe 3 decembrie 2026, artiști îndrăgiți ai cântecului popular se vor reuni la Timișoara, într-un spectacol caritabil dedicat sprijinirii copiilor și adulților cu dizabilități, într-o seară în care folclorul, solidaritatea și omenia vor aduce oamenii împreună.
│✍ Claudiu E. ROMÂNU│
Spre bucuria noastră, există inițiative care merită cunoscute și susținute nu doar pentru frumusețea lor, ci mai ales pentru binele pe care îl pot aduce în viața oamenilor. Una dintre acestea este spectacolul folcloric caritabil „Nu există «nu se poate»!”, ajuns la cea de-a doua ediție, care va avea loc joi, 3 decembrie 2026, începând cu ora 18, la Casa Tineretului din Timișoara, situată pe strada Arieș nr. 19.
Evenimentul reunește artiști îndrăgiți ai muzicii populare, ansambluri folclorice și oameni care aleg să pună bucuria cântecului în slujba unei cauze nobile: sprijinirea copiilor și adulților cu dizabilități.
Pe scenă vor urca Petrică Miulescu Irimică, Andreea Voica, Dumitru Teleagă Meka, Nicolci Darko și Luminița Safta, alături de Teo Band, Vulturii Banatului, Ansamblul Datina Ghiroda și Ansamblul Flori Remețene, oferind publicului o seară în care frumusețea folclorului se va împleti cu generozitatea.
Spectacolul este organizat de Fundația de Abilitare Speranța și UNLOC, cu implicarea studenților din anul al II-lea ai Departamentului de Asistență Socială din cadrul Universității de Vest din Timișoara.
Unul dintre tinerii implicați în realizarea acestei manifestări este Alex Murgoi, student, poet bănățan și iubitor al culturii, care își asumă rolul de coordonator și prezentator. Pasiunea sa pentru cultură, alături de preocuparea pentru oameni și comunitate, reprezintă un frumos exemplu al modului în care tânăra generație poate contribui la susținerea unor inițiative cu adevărat importante.
În cadrul evenimentului, în holul Casei Tineretului, va fi organizat și Târgul caritabil „Socio Claus”, completând această întâlnire dedicată solidarității și generozității.
Fondurile strânse în urma manifestării vor fi direcționate către susținerea activităților sociale desfășurate de Fundația de Abilitare Speranța din Timișoara.
Biletele pot fi achiziționate online, prin platforma Eventbook:
Astfel de inițiative ne reamintesc că tradițiile și cultura nu înseamnă doar păstrarea unor valori moștenite, ci și apropierea dintre oameni, grija față de semeni și puterea de a construi împreună lucruri frumoase. Participarea la acest spectacol înseamnă, dincolo de bucuria unei seri de sărbătoare bănățană, un gest de solidaritate față de cei care au nevoie de sprijin.
Omenia nu se măsoară în vorbe, ci în binele pe care alegem să îl facem, iar atunci când oamenii își unesc inimile pentru o cauză nobilă, demonstrează că, într-adevăr, nu există „nu se poate”!
Lumina Banatului pe pânză. O călătorie printre pictorii de ieri și de astăzi – de Gheorghe Sinescu


Dragi confrați de condei, iubitori ai frumosului și păstrători ai memoriei culturale bănățene, vă invit astăzi să poposim împreună într-o lume unde tăcerea pânzei prinde glas, iar lumina câmpiei de vest se așază cuminte în straturi de culoare, în paginile ce urmează, aplecându-ne cu respect și admirație asupra pictorilor Banatului, făuritori de lumină de ieri și de astăzi, și asupra legăturii sfinte dintre penelul lor și pana jurnaliștilor din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.
Fie ca aceste rânduri să fie o punte de suflet între atelierul plin de mireasmă de terebentină și masa de redacție, acolo unde cuvântul tipărit veghează ca niciun strop de frumusețe să nu se piardă în negura vremii!
Banatul nu a fost niciodată doar o așezare geografică binecuvântată de apele Begăi și ale Timișului, ci o veritabilă vatră de spirit european, un creuzet în care rigoarea central-europeană s-a împletit fericit cu dorul și sensibilitatea românească și, privind în urmă, către pictorii de ieri ai acestor meleaguri, întâlnim figuri uriașe, care au așezat piatra de temelie a școlii timișorene de arte plastice, Corneliu Baba, cu privirea sa pătrunzătoare ce scormonea adâncurile sufletului omenesc, Julius Podlipny, pedagogul neînduplecat al liniei pure și al desenului construcționist, sau Romul Ladea, cel care a dăltuit în formă și volum demnitatea neamului, lăsând moștenire o ștachetă morală și estetică de neatins.
Astăzi, flacăra aprinsă de acești înaintași este purtată mai departe, cu aceeași demnitate și sete de căutare, de o pleiadă strălucită de pictori contemporani, de la rafinamentul vizual și căutările geometrice și naturale ale lui Constantin Flondor, spirit emblematic al grupurilor „111” și „Sigma”, până la forța expresivă a generațiilor mai tinere reprezentate de Sorin Scurtulescu, Horia Bojin, Mimi Șarban sau Mihai Teodor Olteanu, pictura bănățeană de astăzi respirând prospețime, profunzime și un dialog neîntrerupt cu marea artă a lumii.
Cine a pășit măcar o dată pragul unui atelier de pictură din Timișoara știe că acolo timpul curge după alte legi, miroase a ulei de in fiert, a lemn de brad proaspăt întins pe șasiu, a pastel uscat și a mister, pictorii Banatului stăpânind cu măiestrie atât tehnicile clasice, uleiul pe pânză așternut în glasiuri transparente, tempera cu emulsie de ou, acuarela diafană care nu iartă nicio ezitare a mâinii, cât și tehnicile mixte, colajul sau intervențiile contemporane în acrilic și cuțit de paletă.
Dincolo de meșteșug, fiecare artist păstrează cu sfințenie secretele culorilor sale, spunându-se printre plasticienii timișoreni că lumina Banatului are o nuanță aparte, nefiind nici lumina crudă a mării, nici cea aspră a crestei de munte, ci o lumină caldă, aurie, ușor aburită de ceața dimineților de câmpie și pentru a o prinde, pictorii noștri prepară amestecuri tainice de ocru auriu, alb de titan, ultramarin stins și pământ de Siena ars, știind că adevăratul secret nu stă doar în pigmentul scump, ci în felul în care pui o culoare rece lângă una caldă pentru ca pânza să înceapă să vibreze și să respire singură.
Timișoara, orașul florilor și al premierelor, a fost și rămâne o muză neistovită, în tablourile pictorilor bănățeni regăsind apele domoale ale canalului Bega oglindind sălciile plângătoare, fațadele baroce și „Art Nouveau” din Piața Unirii scăldate în lumina apusului, podurile metalice peste care trec tramvaiele ca niște amintiri vii, dar și curțile vechi din cartierele Fabric, Iosefin sau Elisabetin, pline de farmec nostalgic și, pentru ca această dragoste de frumos să nu se stingă, pictorii Banatului au coborât adesea din turnul de fildeș al atelierelor în mijlocul copiilor, prin cercurile de pictură din școli, la Palatul Copiilor sau în atelierele deschise din Timișoara și din județ, artiștii punând celor mici penelul în mână și învățându-i să privească lumea cu ochi limpezi, acolo, pe bănci pătate de acuarelă, nascându-se viitorii creatori și, mai presus de toate, viitorii oameni care vor ști să prețuiască arta.
Arta bănățeană nu s-a izolat niciodată de marile repere spirituale și intelectuale ale locului, o legătură adâncă, de suflet, unind pictorii Banatului cu Catedrala Mitropolitană din Timișoara și cu bisericile străvechi ale eparhiei, fie că vorbim despre pictura murală bizantină executată cu smerenie și post, despre restaurarea icoanelor vechi pe lemn și sticlă, ori despre expozițiile de artă sacră găzduite sub bolțile Catedralei cu prilejul marilor praznice creștine, artiștii noștri au știut să transforme culoarea în rugăciune.
Totodată, un capitol aparte de noblețe intelectuală îl reprezintă colaborarea strânsă dintre pictorul Mihai Teodor Olteanu și Filiala Timișoara a Academiei Române, prin expozițiile de înaltă ținută organizate în spațiile academice, prin dialogul constant cu oamenii de știință, istorici și cercetători, Mihai Teodor Olteanu demonstrând că arta plastică și rigoarea academică sunt două aripi ale aceleiași culturi, oferind publicului evenimente în care filosofia imaginii întâlnește spiritul enciclopedic al Academiei.
Viața unui tablou începe cu adevărat abia atunci când părăsește atelierul și întâlnește privirea omului, pictorii Banatului scriind pagini memorabile prin expozițiile lor personale și de grup organizate în spații încărcate de istorie, Bastionul „Maria Theresia” din Timișoara, cu zidurile sale vechi de cărămidă ce oferă un contrast spectaculos cu arta modernă, devenind o adevărată agoră culturală unde vernisajele adună sute de iubitori de frumos.
Un loc de poveste în calendarul artistic îl ocupă Festivalul și taberele de creație de la Macea, precum și expozițiile găzduite de impunătorul Castel de la Macea, înconjurat de parcul dendrologic secular, acolo, sub coroanele arborilor rari, pictorii găsind liniștea deplină pentru a așterne pe pânză frumusețea naturii, iar lucrările născute în aceste tabere îmbogățesc patrimoniul cultural al zonei, dincolo de Timișoara și Macea, expozițiile poposind în muzeele de artă din Arad, Reșița, Lugoj, Caransebeș sau Buziaș, dar și în marile galerii și muzee din străinătate, la Viena, Paris, Budapesta, Roma, München sau Belgrad, purtând peste hotare blazonul spiritual al Banatului.
Când rostești numele Banatului în orice colț al lumii, unul dintre primele ecouri culturale este Ștefan Popa Popa’s, aprecierea sa internațională, de la recordurile mondiale de viteză omologate de ,,Guinness Book”, până la portretele realizate șefilor de stat, regilor, papilor și marilor personalități ale planetei la evenimente globale precum Summitul NATO, reuniunile ONU sau Festivalul de la Cannes, transformând un artist bănățean într-un veritabil ambasador al României.
Se naște adesea întrebarea: care este secretul reușitei lui Popa’s, talentul nativ sau munca?, răspunsul fiinjd unul singur: o îmbinare rară, aproape supraomenească, între amândouă, talentul său fulgerător de a surprinde în câteva secunde, dintr-o singură linie nervoasă, esența psihologică a unui chip fiind susținut de o disciplină de fier, de zeci de ani de exercițiu zilnic, de mii de schițe și de o cultură vizuală uriașă, harul dat de Dumnezeu fiind șlefuit prin sudoarea muncii neîntrerupte.
Un tablou necomentat și nefăcut cunoscut publicului riscă să rămână o comoară ascunsă, de aceea, colaborarea dintre pictorii Banatului și jurnaliștii din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), în special prin membrii activi ai filialelor timișorene „Valeriu Braniște” și „Mihai Eminescu”, precum Ioan David, Dumitru Buțoi, Gheorghe Crișan, Gheorghe Miron, Gheorghe Sinescu, Mariana Cernicova-Bucă sau Dumitru Mnerie, fiind întotdeauna una roditoare, prin cronici plastice, interviuri de suflet, reportaje din ateliere și emisiuni radio-TV, acești ziariști așezând munca pictorilor în lumina reflectoarelor, alături de ei, criticii de artă Ciprian Radovan și Ileana Pintilie oferind reperele estetice și teoretice indispensabile înțelegerii fenomenului plastic bănățean.
La rândul lor, fotografii și fotoreporterii timișoreni, între care la loc de cinste se află maestrul Constantin Duma, cronicarul vizual neobosit al Timișoarei, au avut misiunea delicată de a imortaliza atât atmosfera vie a vernisajelor, cât și tablourile în sine, respectând fidelitatea cromatică necesară tipăririi cataloagelor de artă și a albumelor monografice, totodată, filmele documentare realizate de studiourile regionale de televiziune și de cineaștii pasionați de cultură au surprins gestul viu al pictorului în fața șevaletului, lăsând posterității mărturii filmate neprețuite.
Viața artiștilor nu este făcută doar din solemnitate și meditație metafizică, ci și dintr-un umor savuros, sănătos, specific bănățenilor, în folclorul atelierelor timișorene circulând și astăzi întâmplări de un comic irezistibil, povestindu-se că, la un vernisaj foarte pretențios la Bastion, un pictor abstract uitase lângă peretele expoziției o cârpă veche pe care își ștersese pensulele timp de o lună, plină de pete multicolore, un vizitator străin, extrem de impresionat de „profundul dramatism al texturii”, cerând catalogul ca să cumpere imediat „instalația textilă”, spre disperarea artistului, care nu știa cum să îi explice cu diplomație că aceea era, de fapt, cârpa de șters terebentina.
Într-o tabără de creație la Macea, un pictor portretist i-a făcut schița unui localnic hâtru, privind desenul, săteanul s-a scărpinat în creștet și i-a zis cu toată seriozitatea bănățeană: „Domnule pictor, seamănă bine de tot cu mine, numai că mi-ai făcut nasul cam mare, mai taie din el cu radiera, că la birt îmi ajunge și unul mai mic!”.
Un alt pictor cunoscut al Timișoarei, cărând un tablou uriaș în tramvaiul 1 spre Piața Traian, a fost întrebat de un călător cât costă pânza, auzind prețul, omul s-a uitat lung la ramă și a replicat: „Faină ramă, domnule, da’ cu banii ăștia îmi zugrăvesc toată casa, nu doar un perete mic!”.
Când se lasă seara peste Timișoara și felinarele se aprind unul câte unul de-a lungul Begăi, în zeci de ateliere de mansardă o lumină rămâne încă aprinsă, acolo, un pictor mai adaugă o tușă de albastru peste un cer abia închipuit, iar într-o redacție, un jurnalist mai șlefuiește o frază despre frumusețea acelei lucrări, pictorii Banatului de ieri și de astăzi nezugrăvind doar pânze, ci pictând însuși sufletul acestui pământ, dăruindu-ne nouă, tuturor, dovada vie că frumosul ne poate salva de uitare și de urât și, cât timp vor exista în Banat mâini care să mângâie pânza cu culoare și condeie, care să povestească lumii despre această minune, spiritul nostru va rămâne tânăr, luminos și nemuritor.
Bibliografie
Radovan, Ciprian, Arta plastică din Banat. Repere și confluențe contemporane, Editura ,,Brumar”, Timișoara, 2012
Pintilie, Ileana, Timișoara – un centru al avangardei și al experimentului artistic, Editura Fundației Triade, Timișoara, 2016
Medeleț, Florin; Buruleanu, Dan, Timișoara. Povestea orașelor mele, Editura ,,Marin Drăcea” / ,,Mirton”, Timișoara, 2004
Arhiva Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAPR) – Filiala Timișoara și publicațiile Filialelor UZPR Timiș, Cataloagele Saloanelor Anuale de Arte Vizuale și colecția revistelor de cultură din Banat (2010–2025)
Foto :Constantin Duma, Facebook
„Dialoguri literare”. Timpul ca experiență trăită și memorie – de Dorina Măgărin

Pe 16 noiembrie 2026, Biblioteca Germană din Reșița a găzduit evenimentul „Dialoguri literare”, începând cu ora 16:30, în cadrul căreia doi autori, Gheorge Ciulpan din Timișoara și Petru Hamat din Caransebeș și-au lansat cărțile apărute anul acesta la Editura „Castrum de Thymes”, din Giroc.
Gheorghe I. Ciulpan a venit să ne dezvăluie „Viața fără farduri: catrene vesele și triste”, volum care vizează în mod clar o ironie socială caustică.
Astăzi, declinul umorului se datorează schimbării gusturilor publicului cititor, dar în principal dominației serialelor umoristice de televiziune, de pe Netfix, HBO etc. Valoarea discursului „amuzant” a fost devalorizată în comparație cu genurile mai „serioase”, ducând multe dintre operele autorilor spre uitare. În această perioadă, umorul se retrage vizibil, iar locul său este luat de un umor fluid, existențial, deconstructiv, adesea amar.
În volumul lui Gheorghe Ciulpan, umorul este folosit pentru a deconstrui puterile, instituțiile și convențiile sociale, concentrându-se pe omul modern ca victimă a sistemului politic. Scriitorul construiește lumi în care birocrația, cariera politică și stilul de viață sunt transformate în scene de farsă.
În poezia contemporană, timpul și tăcerea funcționează nu doar ca motive tematice, ci și ca instrumente structurale care surprind angoasa existențială și relația omului cu memoria. În timp ce timpul este adesea resimțit ca degradare și fluiditate, tăcerea se conturează drept singurul spațiu în care cuvintele își redobândesc greutatea pierdută.
Poeții contemporani se îndepărtează de narațiunea liniară, tratând timpul sub forma unor fragmente de memorie și impresii efemere.
Timpul este adesea perceput ca un „metronom” implacabil care duce la degradare; cu toate acestea, poezia încearcă să-l fixeze și să-l depășească prin artă.
Experiența individuală întâlnește trauma colectivă, transformând poemul într-o mărturie a unei epoci aflate într-o continuă schimbare.
Tăcerea nu semnifică o absență a vorbirii; ea funcționează, mai degrabă, ca o pauză care îi permite cititorului să asimileze sensul și să completeze ceea ce rămâne nespus.
Într-o lume a supraîncărcării informaționale și a zgomotului digital constant, tăcerea poetică constituie un act de contemplare interioară și de rezistență.
Multe voci poetice contemporane optează pentru un mod de exprimare lipsită de ornamente inutile, lăsând spațiul alb de pe pagină și propozițiile fragmentate să „vorbească” mai puternic decât descrierile.
Întâlnirea dintre timp și tăcere, atunci când aceste două elemente coexistă într-o poezie contemporană, creează o atmosferă distinctă.
Cine îți poate interzice tăcerea, când ai reușit, după atâtea lupte și atâtea frustrări, să ajungi din nou la pragul vieții tale, al vieții tale pierdute, al pământului pierdut al nașterii, cel care nu se pierde niciodată cu adevărat și nu se uită niciodată?
Poeziile lui Petru Hamat nu cer și nu definesc răspunsuri. Poeziile sunt adevărul și durerea umană, întregi și nealterate. Adevărul, adică neuitarea. Cele două volume de poezii sunt rugăciuni cu voce joasă, dar și o voce stentorică pentru ceea ce nu trebuie uitat.
Poezia, ca și arta în general, simte nevoia să vorbească, să dezlege nodul gordian al tăcerii și al traumei transfuzate.
În cărțile lui Petru Hamat, „Ascunde-ți timpul sub talpa înghețată a tăcerii” și „Firimituri de singurătate în corpul pâinii” există întotdeauna un loc cu mai multe niveluri: locul istoric, locul natural, locul prezentului, locul memoriei, locul miturilor. Un întreg care poartă în sine, pe de o parte, frumusețea, ciclurile anotimpurilor – iarna, copacii, animalele, insectele, toată viața care își urmează propriile ritmuri departe de suferința umană, iar pe de altă parte angoasa umană, așa cum este exprimată în arhetipuri mitice, așa cum a apărut prin tragedii istorice, așa cum a pulsat prin memoria morților care se întorc.
Adevărata poezie este în primul rând un singur lucru: chestionarea omului și a lumii, a adevărului, cunoașterii, iubirii, capacitatea de a te ridica deasupra posibilului, deasupra fezabilului, de a privi orizonturi eterne și pajiști luminoase, de a țese mortalitatea noastră cu frumusețe și inocență.
Singurătatea poetului Petru Hamat este un ton resemnat care coexistă cu o înclinație către o confruntare ontologică, atingând pragul dintre existență și non-existență. El înfățișează singurătatea cu un aer de sacralitate, căci aceasta îi pătrunde însăși ființa. Rătăcește asemenea unui observator baudelairean al societății în timp ce singurătatea se ivește ca un element firesc ce învăluie lumea, pătrunzând până în cele mai ascunse unghere ale subiectului poetic.
Singurătatea poetului constă în conștientizarea faptului că viața se scurge iremediabil, fără a mai putea fi trăită vreodată în același fel. Ea, pur și simplu, trece pe lângă noi, intensificând dorința de a o trăi, amplificând, în același timp, golul lăsat în urmă de faptul că am eșuat în a face acest lucru.
În esență, aceasta este o formă neconvențională de singurătate socială, să te afli în mijlocul unei mulțimi și să discerni, pe chipul unei alte persoane, exact aceeași singurătate pe care ea o percepe pe chipul tău. Este o experiență colectivă de izolare socială, o consecință a tacticilor calculate ale lumii urbane.
Singurătatea pentru poetul Petru Hamat, nu este o chestiune individuală, nici una de clasă. Ea ne privește pe toți, deoarece există momente în care fiecare dintre noi se simte singur. Și da, ieri, în drum spre Reșița, în timp ce mașina editorului Daniel Luca zvâcnea pe șosea, neștiutoare că lăsa în urmă imagini autumnale de nedescris, mi-am amintit versurile Magdei Isanos: „Mă părăsești, viață…/ Lumina fuge. Unde-s minunile?” („Poemul femeii care iubea primăvara”).
INVITAȚIE

20 noiembrie 2026, ora 12.00, Colegiul Național „Diaconovici – Tietz“ Reșița:
Ziua lecturii în limba germană. Manifestare interactivă organizată la clasa a X-a C, cu sprijinul prof. Sonia Maria Chwoika, care predă limba germană în cadrul Colegiului Național „Diaconovici – Tietz” din Reșița, unde îndeplinește și funcția de director adjunct. Motto-ul ediției 2026: „Ich lese vor – du auch? = Eu citesc cu voce tare – și tu?“.

20 noiembrie 2026, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Festivalul Internațional „Sabin Pautza”, ediția a XIII-a.
„Memorie în Istorie”: Expoziție de printuri cu fotografii vechi, Reșița de altădată – 255 de ani de istorie industrială, curator Lucian Duca;

Lectură de autor Lucia Jendl (Germania): „În gara sufletului meu” – „Luceafărul îndrăgostit”;
Recital muzical: Daria Filip (cls. a XII-a, Liceul de Arte „Sabin Păuța” Reșița, clasa prof. Otilia Alina Aionese), Angelina Elisabeta Istrate (cls. a X-a, Liceul de Arte „Sabin Păuța” Reșița, clasa prof. Otilia Alina Aionese, la pian prof. Sebastian Covaci) & Quartet viori, coord. prof. Elisa Chincea (Amelia Adam – cls. a XI-a, Adelina Iovu – cls. a X-a, Maria Tudor – cls. a X-a și prof. Elisa Chincea).
20. November 2026, 12:00 Uhr, „Diaconovici – Tietz“-Nationalkolleg Reschitza:
Bundesdeutscher Vorlesetag. Interaktive Veranstaltung mit der X. C-Klasse, geleitet von Deutschlehrerin Sonia Maria Chwoika (stellv. Direktorin am „Diaconovici – Tietz“-Nationalkolleg). Diesjähriges Motto „Ich lese vor – du auch?“.
20. November 2026, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Internationales „Sabin Pautza”-Festival Reschitza, XIII. Auflage.
„Erinnerung in der Geschichte“: Ausstellung mit alten Fotografien, Reschitza aus der Vergangenheit – 255 Jahre Industriegeschichte, Kurator: Lucian Duca;
Lesung der Autorin Lucia Jendl (Deutschland) in rumänischer Sprache: „În gara sufletului meu = Im Bahnhof meiner Seele“ – „Luceafărul îndrăgostit = Der verliebte Morgenstern“;
Musikalischer Beitrag: Daria Filip (XII. Klasse, Kunstlyzeum „Sabin Păuța“ Reschitza, Klasse von Prof. Otilia Alina Aionese), Angelina Elisabeta Istrate (X. Klasse, Kunstlyzeum „Sabin Păuța“ Reschitza, Klasse von Prof. Otilia Alina Aionese, Klavier: Prof. Sebastian Covaci) & Violinquartett, Leitung: Prof. Elisa Chincea (Amelia Adam – XI. Klasse, Adelina Iovu – X. Klasse, Maria Tudor – X. Klasse und Prof. Elisa Chincea).
Ziua Internațională a Jurnaliștilor. Despre rigoare și curaj – de Benone Neagoe

În calendarul breslei noastre, 19 noiembrie este marcată drept Ziua Internațională a Jurnaliștilor – o zi cunoscută la nivel mondial și ca Ziua Internațională de Comemorare a Jurnaliștilor. Spre deosebire de alte aniversări profesionale, unde predomină bilanțurile festive și felicitările formale, această dată poartă o încărcătură gravă. Instituită în 2002 pentru a onora reporterii uciși sau răniți în zonele de conflict, ziua ne obligă să privim dincolo de ecran, de pagina tipărită sau de microfon, direct către prețul real al informației corecte.
Trăim într-o epocă profund paradoxală. Niciodată în istorie omenirea nu a avut acces la un volum atât de uriaș de date, și totuși adevărul verificat a devenit o marfă tot mai rară. Între valurile de dezinformare amplificate algoritmic, presiunile economice care subțiază redacțiile și ostilitatea tot mai vizibilă față de presa independentă, meseria de jurnalist nu mai este doar o simplă cronică a evenimentelor. Ea a devenit un exercițiu zilnic de rezistență. A face jurnalism autentic înseamnă să accepți un contract nescris cu publicul: să fii ochii și urechile societății, să pui întrebările incomode atunci când toți ceilalți preferă confortul tăcerii, pentru ca cetățeanul să poată lua decizii în cunoștință de cauză.
Dar acest contract are, adesea, un preț teribil. Riscul nu mai este demult doar apanajul corespondenților de război, ci s-a infiltrat chiar în inima democrațiilor, ori de câte ori presa deranjează rețelele de putere și corupție. Ne-o amintește dureros destinul jurnalistei malteze Daphne Caruana Galizia, ucisă în 2017 într-un atentat cu mașină-capcană chiar lângă propria casă, după ce expusese scheme grave de corupție la nivel înalt. Moartea ei a arătat că, atunci când cuvântul scris devine o amenințare reală pentru crima organizată și complicitățile politice, glonțul sau explozibilul devin ultimele argumente ale celor care se tem de lumină.
În același timp, pe fronturile lumii, vesta inscripționată cu „PRESS” și-a pierdut de mult aura de protecție. Războaiele moderne au adus amenințări noi, de la atacurile cu drone care vizează deliberat echipele de filmare, până la bombardamentele asupra orașelor civile. Scriitoarea și jurnalista ucraineană Victoria Amelina s-a stins în 2023, în urma unui atac cu rachetă la Kramatorsk, în timp ce documenta crimele de război. Tragedii precum a ei nu sunt accidente izolate, ci fac parte dintr-o realitate sumbră confirmată de cele mai recente date UNESCO, care arată că 189 de lucrători media au fost uciși la nivel global în perioada 2024-2025, iar aproape nouă din zece astfel de crime rămân nepedepsite. Aceeași determinare dramatică se vede și în Sudan, una dintre cele mai periculoase țări pentru presă, unde, în ciuda zecilor de jurnaliști uciși și a sutelor de abuzuri documentate din 2023 încoace, membrii Sindicatului Jurnaliștilor Sudanezi – laureați ai Premiului Mondial pentru Libertatea Presei UNESCO 2026 – continuă să informeze comunitățile exact atunci când întunericul pare total.
Toate aceste exemple ne arată că atacurile asupra presei nu sunt simple drame de breaslă, ci crize profunde ale democrației. Articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului consfințește dreptul fiecărui om de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei, dincolo de orice frontieră. Atunci când guvernele recurg la intimidare, cenzură sau violență împotriva jurnaliștilor, ele nu lovesc doar într-un reporter, ci în dreptul fundamental al fiecărui cetățean de a ști. Fără acești „câini de pază”, puterea – fie ea politică, economică sau instituțională – ar opera nestingherită în umbră.
Într-o lume sufocată de zgomot informațional, dar tot mai ostilă față de adevărul verificat, 19 noiembrie nu este o zi de sărbătoare, ci un moment de luciditate. Nu celebrăm o simplă profesie, ci însăși ideea de libertate. Respectul față de jurnalism nu se măsoară prin mesaje simbolice postate o dată pe an, ci printr-o asumare comună, zi de zi. Pentru noi, cei din redacții, înseamnă să nu facem rabat de la rigoare și curaj. Pentru cititori, înseamnă lectura critică, refuzul de a hrăni zgomotul toxic al știrilor false și susținerea concretă a presei libere. Pentru că adevărul nu își ia niciodată vacanță, iar în ziua în care jurnaliștii vor fi reduși la tăcere, nu va mai rămâne nimeni să spună povestea nimănui.
Foto: pixabay.com
GABRIELA ȘERBAN: Salonul de toamnă la Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” Bocșa

Cea de-a III-a ediție a Salonului de toamnă de la Bocșa s-a desfășurat într-un cadru restrâns la sediul Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea”, o întâlnire de suflet a câtorva artiști plastici, membri ai Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”, cu iubitori de artă și cultură.
Întâlnirea a debutat cu câteva explicații ale organizatorilor cu privire la data aleasă pentru desfășurarea evenimentului: Gabriela Șerban și Erwin Țigla au subliniat importanța zilei vorbind despre Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița care se află la ceas aniversar, sărbătorind cei 39 de ani de existență (19 nov. 1987), precum și despre cinstirea Sfintei Elisabeta, patroana spirituală a asociației.





De asemenea, Ziua Națională a Antreprenoriatului Feminin marcată anual în 19 noiembrie, potrivit Legii nr. 206/ 2026 promulgată prin Decret nr. 829/ 2026 în 3 noiembrie 2026, o lege care are ca obiectiv promovarea libertăților economice, a proprietății și a inițiativei private, precum și evidențierea rolului femeilor în dezvoltarea economică și inovație.
Și, nu în ultimul rând, reamintirea scriitorului și istoricului literar Cornel Ungureanu la împlinirea unui an de la plecarea la cele veșnice.
Despre lucrările expuse au vorbit: artistul plastic Gustav Hlinka, coordonatorul Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”, artiștii Doina Hlinka, Livia Frunză, Nik Potocean, Ana Viorica Farkaș, Tatiana Țibru, Mariana Troner, dar și preoții Daniel Crecan și Valentin Costea, precum și prof. Liana Ferciug și protos. Ioanichie Petrică de la Mănăstirea Sf. Ilie din Vasiova.
Lucrărilor de pictură li s-au alăturat handmade-uri realizate cu talent de prof. Stela Boulescu, astfel încât Toamna a fost regina cuceritoare prin colorit și măiestrie! Fiecare lucrare a încântat prin tehnică, subiect și creativitate, fiecare lucrare a spus o poveste dintr-o toamnă aflată, acum, la final.
Dincolo de orizontul prezentului: Lansarea romanului „Adamia. Sub ceruri străine” de Daniel BOTGROS, o pledoarie pentru literatura de anticipație

REȘIȚA – Pe 18 noiembrie 2026, începând cu ora 16:00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din Reșița a fost gazda unei seri culturale de excepție, organizate sub egida manifestării „Dialoguri literare” de către Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Caraș-Severin, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița. Evenimentul a marcat lansarea oficială a celei mai recente apariții editoriale a scriitorului și jurnalistului Daniel BOTGROS: romanul science-fiction „Adamia. Sub ceruri străine”, apărut în anul 2026 la Editura „Pavcon” din București.
Alături de autor, despre carte, universul său ficțional și statutul literaturii speculative au luat cuvântul personalități marcante ale vieții culturale și publicistice cărășene: Erwin Josef ȚIGLA, Victor NAFIRU, Ion D. CUCU și Mario BALINT.





Literatura science-fiction: între divertisment, laborator de idei și avertisment filosofic
Pentru a înțelege pe deplin miza unei astfel de lansări de carte în peisajul cultural contemporan, merită să privim literatura science-fiction dincolo de clișeele cu care a fost uneori etichetată. Așa cum sublinia însuși Daniel BOTGROS în cadrul dialogului, SF-ul nu este o formă „neserioasă” sau periferică de literatură, ci un veritabil laborator al gândirii critice, capabil să propună scenarii plauzibile de viitor și să tragă semnale de alarmă asupra derivelor prezentului.
Repere ale evoluției SF-ului mondial. Istoria și tradiția SF-ului românesc
De la rădăcinile sale moderne din secolul al XIX-lea – marcate de vizionarismul tehnologic al lui Jules VERNE și de reflecția socială și evoluționistă a lui H.G. Wells – literatura de anticipație a traversat o spectaculoasă maturizare. În „Epoca de Aur” a secolului XX, autori precum Isaac Asimov, Arthur C. Clarke și Robert A. Heinlein au impus rigorile științifice și etica inteligenței artificiale, în timp ce valul filosofic și umanist, reprezentat strălucit de Stanisław Lem, frații Arkadi și Boris Strugațki, Ray Bradbury sau Ursula K. Le Guin, a transformat genul într-un instrument de sondare a conștiinței umane, a memoriei și a limitelor cunoașterii. Astăzi, într-o lume dominată de inteligența artificială, crize climatice și hiper-tehnologizare, SF-ul nu mai descrie un viitor îndepărtat, ci radiografiază prezentul imediat.
În acest sens, jurnalistul Mario BALINT a punctat, în discursul său, un aspect esențial privind modul în care sunt abordate temele în literatura SF actuală: acestea se raportează direct la situația reală a omenirii, la tensiunile geopolitice și la crizele ecologice și de poluare. Pentru a ilustra această legătură dintre realitatea terenului și marile construcții ficționale, Mario BALINT a oferit exemplul celebru al romanului „Dune” de Frank Herbert – o capodoperă inspirată direct de vizita pe care scriitorul a făcut-o într-o zonă deșertică din Oregon, în anii ’50, unde se desfășurau experimente de stabilizare a dunelor de nisip și de reîmpădurire, observații care l-au condus pe Herbert la reflecții profunde asupra ecologiei, gestionării resurselor și supraviețuirii civilizațiilor.
În România, literatura științifico-fantastică are o istorie bogată, care coboară până la precursori precum Alexandru Macedonski (Oceania-Pacific-Dreadnought), Felix Aderca (Orașele înecate) sau Victor Anestin (În anul 4000 sau O călătorie la Venus). Anul 1873 a marcat apariția nuveletei „Finis Rumaniae” (1873 Viitorul), de obscurul autor Al. N. Dariu; doi ani mai târziu a apărut o viitoare Utopie: Spiritele anului 3000 (1875 Revista „Junimei” ), de Demetriu G. Ionnescu (forma numelui său folosită de omul de stat Take Ionescu [1858-1922]). Cel mai vechi scriitor de SF propriu-zis din România a fost Victor Anestin (1875-1918), al cărui prim roman a fost: În anul 4000 sau O călătorie la Venus (1899).
Consolidată în a doua jumătate a secolului XX prin celebra Colecție de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF), prin cenaclurile de profil și prin operele unor autori de referință precum: Vladimir Colin, Ion Hobana, Mircea Oprița, Gheorghe Săsărman, Voicu Bugarin sau Cristian Tudor Popescu, literatura SF autohtonă a demonstrat constant că poate îmbina speculația științifică cu subtilitatea stilistică și reflecția morală.



Daniel Botgros – un jurnalist care scrutează prezentul și scriitor care interoghează viitorul
Membru marcant al Filialei Caraș-Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) și cunoscut publicului larg din activitatea sa de jurnalist de presă scrisă, radio și televiziune (la Banat TV Reșița și ca senior editor la eCronica), Daniel BOTGROS și-a clădit în paralel o solidă reputație în spațiul literaturii de anticipație.
Încă din anul 1984, cu sprijinul scriitorului Lucian MERIȘCA, a înființat la Reșița Clubul SF „Atlantis”. De-a lungul deceniilor, scrisul său a evoluat sub influența marilor maeștri ai SF-ului filosofic (frații Strugațki, Stanisław Lem) și a esteticii cinematografice vizionare (Blade Runner, Interstellar), conturând un hard SF riguros documentat și profund reflexiv.
Vorbitorii prezenți la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” – Erwin Josef ȚIGLA, Victor NAFIRU, Ion D. CUCU și Mario BALINT – au evidențiat tocmai această continuitate organică dintre reporterul atent la realitățile imediate și creatorul de lumi ficționale. De la volumul de debut Îngerul înfiat (2001, coordonat de Gheorghe JURMA), trecând prin romanul Adam (2016 / 2018) – apreciat de criticul Mircea OPRIȚA pentru rigoarea sa științifică – prin romanul polițist SF Respiră! (2022, distins cu Premiul Național ARCASF pentru cel mai bun roman SF la ROMCON 2023) și până la volumul de proză scurtă Dream On. Somnul nu-i prietenul tău (2025), Daniel BOTGROS și-a consolidat statutul de voce esențială a genului.
Această anvergură a fost confirmată și pe plan internațional în vara anului 2026, când, din postura de președinte executiv al Asociației Române a Cluburilor și Creatorilor de SF (ARCASF), Daniel BOTGROS a reprezentat România la MetropolCon / Eurocon 2026 (Berlin, 1–5 iulie 2026), susținând prezentarea „45 de minute plus în compania SF-ului românesc” alături de nume consacrate ale literaturii mondiale.

„Adamia. Sub ceruri străine” – Căutarea Creatorului și condiția omului augmentat
Punct central al întâlnirii de la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din Reșița, prezentarea noului roman semnat Daniel BOTGROS – „Adamia. Sub ceruri străine”, reprezintă o extindere și o aprofundare a universului ideatic deschis anterior de către același autor prin romanul Adam.
În dialogul cu participanții, Daniel BOTGROS a dezvăluit arhitectura filosofică a cărții: punctul de plecare îl reprezintă o civilizație hiper-tehnologizată, în care ființa umană a suferit augmentări și transformări atât de profunde, încât a ajuns aproape de condiția artificialului și și-a pierdut memoria propriei origini. Terra originară a devenit o lume stratificată, aproape mitică, uitată sub straturile evoluției tehnologice.
Pe planeta Adamia, o nouă civilizație încearcă să recreeze omul și să refacă legătura pierdută cu Creatorul său. Romanul pune în scenă o confruntare tensionată între oamenii recreați și colonizați pe această lume nouă, o civilizație care îi supraveghează și îi influențează discret și o inteligență proprie a planetei, care amplifică dilemele morale și existențiale. Deși face parte dintr-un univers narativ mai amplu, pe care autorul ia în calcul să îl dezvolte într-o posibilă trilogie, cartea poate fi citită independent, fiind însoțită de un glosar de termeni menit să faciliteze cititorului orientarea în această lume complexă.
Dincolo de suspansul epic și de construcția lumilor extraterestre, discuțiile de la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” au subliniat mesajul etic al cărții. Prin temele abordate – dependența de tehnologie, dezvoltarea inteligenței artificiale, modificările climatice, fragilitatea memoriei umane și limitele fizicii cunoscute – „Adamia. Sub ceruri străine” devine o oglindă critică pusă în fața societății actuale.
Așa cum a reieșit din intervențiile vorbitorilor și ale autorului, literatura de anticipație nu este o evadare din realitate, ci o formă superioară de responsabilitate intelectuală: ea modelează imaginația viitorilor oameni de știință și ne obligă să ne întrebăm, înainte de a fi prea târziu: ce rămâne cu adevărat uman într-o lume pe care o reconstruim tehnologic în fiecare zi?
Evenimentul s-a încheiat într-o atmosferă caldă, cu o sesiune de întrebări, dialoguri libere și autografe – nu înainte ca Petre DALEA să puncteze, chiar în finalul întâlnirii, o remarcabilă coincidență simbolică: chiar în aceeași zi de miercuri, 18 noiembrie 2026, sonda spațială Voyager 1 a NASA a atins o performanță istorică, devenind primul obiect construit de mâna omului care ajunge la o distanță de o zi-lumină de Pământ (echivalentul a aproximativ 26 de miliarde de kilometri!). Un semn că, în timp ce literatura ne poartă cu gândul „sub ceruri străine”, știința transformă pas cu pas anticipația în realitate, confirmând încă o dată că Banatul Montan știe să privească deopotrivă spre rădăcinile sale și în același timp spre viitorul îndepărtat al umanității.
Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin
Foto: Constantin VLAICU și Petre DALEA
INVITAȚIE

19 noiembrie 2026, ora 13.00, Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” Bocșa:
Salonul de toamnă (ediția a III-a): Expoziție de artă plastică, cu lucrări realizate de membrii Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza“ (coordonatori: Doina & Gustav Hlinka) al Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin. Participă Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, Busuioc Petraru, Nik Potocean, Gabriela Surugiu, Camelia Tasici, Carmen Todosie, Mariana Troner, Maria Tudur și Tatiana Țibru.
19 noiembrie 2026, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Proiect expozițional „Reșița / Reschitza, 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit “.
Partea a IX-a: Sculpturi – Liliana Nicoleta & Andrei Nicolas Bălan, Sebastian Bloaje, Viorica Ana Farkas, Marianne Florea, George Molin și Tatiana Țibru.

19 noiembrie 2026, ora 17.30, Biserica Romano-Catolică „Maria Zăpezii“ Reșița:
39 de ani – Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița (19 noiembrie 1987).
Liturghia Cuvântului, de mulțumire în limba germană și română pentru cei 39 de ani de activitate, dedicată totodată Sfintei Elisabeta, patroana spirituală a asociației.
19 noiembrie 2026, ora 18.45, Centrul Social „Frédéric Ozanam” Reșița:
39 de ani – Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița (19 noiembrie 1987).
Expoziție de fotografii și de filatelie având ca tematică „Sfânta Elisabeta“, realizate de Erwin Josef Ţigla.
Program cultural cu participarea următoarelor formații ale etniei germane din Reșița: corul „Franz Stürmer” (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas) și Formația de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana“ (coordonatori: Marianne & Nelu Florea).
19. November 2026, 13:00 Uhr, Städtische Bibliothek „Tata Oancea“ Bokschan:
Herbst-Kunstsalon (III. Auflage): Vernissage mit Arbeiten des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“ des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen (Koordination: Doina & Gustav Hlinka). Es stellen aus: Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, Busuioc Petraru, Nik Potocean, Gabriela Surugiu, Camelia Tasici, Mariana Troner, Maria Tudur und Tatiana Țibru.
19. November 2026, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Kunstausstellungprojekt „Reșița / Reschitza 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“.
Teil IX: Holzschnitzerei – Liliana Nicoleta & Andrei Nicolas Bălan, Sebastian Bloaje, Viorica Ana Farkas, Marianne Florea, George Molin und Tatiana Țibru.
19. November 2026, 17:30 Uhr, römisch-katholische „Maria Schnee“-Kirche, Reschitza:
39 Jahre Kultur- und Erwachsenenbildungsverein „Deutsche Vortragsreihe Reschitza“ (19. November 1987).
Wortgottesdienst zum 39. Gründungstag und zur Ehre der Heiligen Elisabeth, Schutzpatronin des Vereins.
19. November 2026, 18.45 Uhr, „Frédéric Ozanam”-Sozialzentrum Reschitza:
39 Jahre Kultur- und Erwachsenenbildungsverein „Deutsche Vortragsreihe Reschitza“ (19. November 1987).
Foto- und Philatelie-Ausstellung zum Thema „Die Heilige Elisabeth“, mit Fotos und Philatelie aus der Sammlung Erwin Josef Ţiglas.
Festkulturprogramm mit folgenden Kulturgruppen der Banater Berglanddeutschen aus Reschitza: der „Franz Stürmer“-Chor (Dirigentin: Elena Cozâltea), die Vokal- und Instrumentalgruppe „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas) sowie die „Enzian“-Volkstanzgruppe Reschitza (Koordination: Marianne & Nelu Florea).
De unde, bă, atâtea amante?

Gogule, așa îmi vin dracii câte odată când îi aud pe ăștia de la PNL și USR vorbind despre amantele lu’ PSD din instituțiile statului. Că pe unde te duci, amante, nepoate și verișoare. De la cele mai mărunte și nesemnificative, până la cele mai cunoscute pe plan local, regional și național. Nu că ele n-ar fi deștepte și frumoase, ci faptul că ar fi ajuns pe pile și relații, ba Miss Textila și Miss Tabloide, ba clientelă de de partid, asta-i deranjează cel mai mult. Și că la PNL și USR nu s-a pomenit una ca asta. Cică, la ei întâi munca, apoi distracția.
Vorbele astea aruncate așa, aiurea, doar să se afle în treabă preacinstiții și preanevinovații lu’ Bolo și Friț, le-au mâhnit peste măsură pe respectivele domnișoare și doamne. Drept pentru care, au făcut o petiție pe care au semnat-o, cu scopul de a fi citită în Parlament și distribuită pe Facebook, Tik Tok și Instagram. Că de ce să fie blamate toate la un loc din cauza uneia care se mărită când cu Negoiță, când cu Ciolacu, când mai știu eu cu cine mâine-pomâine? Că fiecare dintre ele reprezintă un caz separat și doar așa trebuie privite, discutate, bârfite s.a.m.d.
Sigur, partid serios ce e, PSD a negat vehement balivernele frustraților din PNL și USR. „Ce să zică și ei, săracii, după ce au rămas cu deștu-n gură? E urât din partea lor că nu-și asumă domnișoarele alea frumoase care au plecat acasă odată cu secretarii de stat, directorii de companii.”, s-ar fi exprimat plastic un lider social-democrat autentic. Claudiu Manda, Olguțu de la Craiova pentru cei care nu știți, s-a exprimat și mai plastic. Chiar metaforic, dându-le peste nas oamenilor lu’ Bolo și Friț: „Sună bine: amantele primarilor, clientelele alea de partid, puşculiţa de partid. Nu există şi dacă ar exista astfel de elemente, poate, nu ştiu, prin excepţie sunt instituţii ale statului care trebuie să se se ocupe” Că bine le-ai zis-o, don Claudiu!
Nea Marian Neacșu, a fost cât se poate de clar când a fost întrebat despre nepoții, verișoarele și fătucile astea din PSD: „Clientela de partid trebuie să-și caute de muncă!” Nea Marian, matale vorbești serios ori o spui așa, la caterincă? Că știm cu toții că convingerea lu’ tălică e clară, în PSD nu există clientelă de partid. A, dacă există să se apuce de muncă și dacă nu există, să rămână.
Acum am înțeles cum stă treaba cu amantele și clientela. M-am liniștit și răsuflu ușurat.
Start înscriere! Premiile de Excelență ale UZPR pe anul 2026

Așa cum ne-am obișnuit, în fiecare an ne unim forțele pentru a-i scoate în lumina reflectoarelor pe colegii care s-au remarcat prin creații jurnalistice de excepție. Gala Premiilor UZPR 2026 va fi un nou prilej de a celebra limba română, spiritul creator, curajul, devotamentul față de libertatea de exprimare și libertatea presei.
Începând de astăzi, 17 noiembrie 2026, lansăm invitația de a se înscrie la concursul de creație al UZPR tuturor jurnaliștilor, fie că sunt sau nu sunt membri UZPR. Sunt așteptați să participe cei care scriu (clasic sau on-line), cei care realizează emisiuni de radio sau tv în limba romană, din țară și de peste hotare. Sesiunea de înscriere se va încheia la 15 Ianuarie, 2027, de Ziua Culturii Naționale, moment în care vom celebra și 177 de la nașterea lui Mihai Eminescu, poetul-jurnalist.
Pentru jurnaliștii membri ai UZPR, înscrierea se va face prin intermediul filialelor din care fac parte. Astfel, filialele vor fi direct implicate în selecția celor mai valoroase creații care vor fi înscrise în concurs. Fiecare filială poate face propuneri pentru maximum trei categorii de creații jurnalistice.
Categoriile de creații jurnalistice – obligatoriu realizate pe parcursul anului 2026 – sunt:
Presa scrisă, Carte de presă, Radio, Televiziune, Presă on-line, Tineri jurnaliști, Fotoreportaj, Jurnalism de investigație, Reporter de război, Opera Omnia, Management de presă, Filiala anului.
Toate producțiile de presă vor fi trimise pe adresa: premiiuzpr@uzpr.ro, până la data de 15 Ianuarie 2027, ora 12:00, după caz, în formă scrisă, audio, video sau on-line. Toate materialele trimise pentru a fi înscrise în concurs vor fi însoțite de o scurtă prezentare a autorului și o argumentare a valorii respectivei creații jurnalistice. În perioada următoare vom reveni cu amănunte tehnice, răspunzând întrebărilor care se vor ridica pe parcurs.
Un juriu propus de președintele UZPR și aprobat de Consiliul Director al UZPR va analiza cu atenție toate propunerile primite. Perioada de jurizare este 15 ianuarie 2027-10 februarie 2027.
Într-o prima etapă, vor fi reținute câte trei propuneri la fiecare categorie de creație jurnalistică. Această Listă scurtă a celor nominalizați va fi publicată pe site-ul Uniunii, constituind o primă recunoaștere a talentului jurnalistic creator.
În data de 22 februarie 2027, în cadrul Galei Premiilor de Excelență ale UZPR, care va avea loc și de această dată la Teatrul „Ion Creangă” din București, vor fi premiați cei mai buni dintre cei mai buni jurnaliști înscriși în competiție.
Dorim succes jurnaliștilor și filialelor pe care le reprezintă!
Telefonul de la miezul nopții

Toamnă gri, gri, nu cri-cri-cri, cu frunze tot mai puține, nopți tot mai lungi, cu miros de pastramă și gust de tulburel, cu soarele pregătit de iernat, cu credincioși intrați în Postul Crăciunului. Toamnă melancolică și tristă, cu (Că)Călin File din Poveste la bulău, vreme de stat în casă, de numărat banii rămași până la salariu ori pensie. Era să zic, și de făcut copii, dar oare cine mai face copii în vremurile astea de chin și jale?
În sfârșit. Undeva în București sună un telefon. Aproape de ora culcării.
– Alo, Ilie, tu ești?
Ilie face, intenționat, o mică pauză, să se dumirească cu cine vorbește.
– Da, eu sunt, dar cu cine vorbesc, dacă nu e cu supărare.
– Cu mine, Ilie. Cu mine, prietenul tău cel bun.
Ilie insistă:
– Dacă nu-mi spui cine ești, terminăm conversația, mai ales că e 12 noaptea.
– Ce dracu, bă, Ilie, tu chiar nu mă mai recunoști?
– Hai, spune repede cine ești și ce vrei.
– Bă, Ilie, sunt eu, Ludovic, prietenul tău de la Forța Dreptei. Sică. Sică Mandolină.
– Bată-te norocul să te bată, Lajos. Dar ce-ai pățit, dom’le cu vocea că nu te-am recunoscut deloc.
– N-am pățit nimic, doar că sunt puți obosit după o noapte de cântat.
Ilie pare surprins de ce aude. Ludovic îl lămurește:
– De câțiva ani cânt la nunți, botezuri, petreceri că, deh, după ce Iohannis m-a dat afară din guvern, n-a vrut nimeni să mă mai angajeze. Nici ai mei, nici ăia de la USR. Și cât bine le-am făcut eu, Ilie… Și ieri noapte am avut o cununie civilă și un majorat. Și am cântat până am răgușit. Am supt eu niște faringosept, dar degeaba.
– Sincer, n-am știut că ai rămas pe drumuri. Că n-ai avut un loc de muncă. Vedem după fuziune și găsim noi o funcție sau un job și pentru tine.
Sică Mandolină, emoționat:
– Mulțumesc, Ilie, ai rămas același mare om, mare caracter
– Ei, lasă acuma, Lajos. Dacă noi între noi nu ne ajutăm, cine s-o facă: Grindeanu? Olguța?
– Mare dreptate ai, Ilie, dar să știi că nu pentru funcție și job te-am sunat. Cum am putut sta atâția ani cântând pe la mesele altora, așa aș putea trăi și de acum încolo. Te-am sunat să-ți spun că noi suntem pregătiți, psihic, de fuziune. Tot partidul. Personal am vorbit aproape cu toți în parte. Că tu știi că noi suntem puțini, da’ buni, vorba lu’ Gică Hagi. Avem și organizații mici, dar și organizații mari, cu mult peste media procentuală a partidului în alegeri, aia de 1,6%. La Dolhasca ne apropiem de 1,8%. Și la Reșița, cred că stăm bine, dacă nu chiar foarte bine. Și creștem, și tot creștem. O să vezi că până la fuziune o să fim cât ăia de la USR. Cu ce ai tu, cu ce vin eu, vom deveni o forță.
Ilie, fericit.
– Ce surpriză mi-ai făcut tu mie, Lajos. Mi-o sărit și somnul, frate. De oameni ca tine am nevoie. O să te pun șef la două comisii: la cea culturală și de distracții și la cea de epurări, că dacă nici tu nu știi cine merită să rămână în partidul ăsta și cine nu, atunci, cine? Tu întocmești referatele, eu le semnez.
– Dacă tu zici, așa o fi, Ilie. Aș mai sta cu tine de vorbă, dar trebuie să mă refac, că mâine seară cânt la petrecerea unui pesedist. Îmi place, nu-mi place, asta e, trebuie să trăiesc și eu până ajung din nou la putere.
INVITAȚIE

17 noiembrie 2026, ora 12.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Proiect expozițional „Reșița / Reschitza, 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit “.
Partea a VII-a: Maria Tudur & Maria Troner & Niculina Ghimiș.

17 noiembrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
„Din lut și lumină“: Expoziție de artă plastică Daniela Oțelariu (Reșița).

17 noiembrie 2026, ora 19.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: Marian Apostol. Tema conferinței: Reșița și exemple de implicare sindicală.
17. November 2026, 12:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Kunstausstellungprojekt „Reșița / Reschitza 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“.
Teil VII: Maria Tudur & Maria Troner & Niculina Ghimiș.
17. November 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
„Din lut și lumină = Aus Ton und Licht“: Kunstausstellung Daniela Oțelariu (Reschitza).
17. November 2026, 19:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Marian Apostol. Thematik der Konferenz: Reschitza und Beispiele des Einsatzes der Gewerkschaften.



