30 septembrie este Ziua Internațională a Podcastului, un fenomen care continuă să se extindă chiar și după mai bine de două decenii de când a apărut. Există podcasturi de mare succes, care au găsit formula de a se autosusține și spre care publicul vine în număr tot mai mare. Tabloul general al acestui membru al marii familii a presei contemporane arată că podcastul a devenit o putere în lumea comunicării din era digitală, că înregistrează o revoluție permanentă și că este unul dintre segmentele media în care nu este loc decât pentru dinamism, conținut de interes și adaptare continuă la evul în schimbare.

Ziua Internațională a Podcastului este sărbătorită în toată lumea pe 30 septembrie și reprezintă o celebrare la nivel mondial a puterii podcasturilor. Această sărbătoare le oferă tuturor celor implicați în această parte a industriei media o ocazie excelentă de a intra în legătură cu alți creatori de podcasturi, ascultători, pasionați și lideri din industria de profil.

La puțin peste două decenii de la apariția termenului „podcasting”, acest mediu trece printr-o adevărată revoluție. Podcasturile audio sunt transformate în formate video, emisiunile de tip discuție („chat shows”) merg în pas cu seriile narative tradiționale, iar modelele de afaceri se schimbă, unele emisiuni fiind acum disponibile contra cost (în spatele unor sisteme de plată). În același timp, diverse platforme terțe pun tot mai mult accent pe podcasturile video și audio, introducând noi funcționalități ale produselor media. Un raport al reuters Institute analizează percepția publicului din SUA, Marea Britanie și Norvegia față de aceste schimbări și modul în care editorii de știri (New York Times, The Guardian, The Economist, Financial Times, The Times, Sunday Times, Schibsted, Bonnier, Die Zeit, Der Spiegel, Politiken, The Observer) reacționează. Iar concluziile arată că în ultimul an, editorii și-au orientat rapid eforturile în domeniul podcastingului către formatul video, în principal ca răspuns la schimbările de strategie ale platformelor, precum și la vizibilitatea sporită de care beneficiază conținutul video.

Unii editori au decis să creeze versiuni multimodale pentru toate emisiunile lor; alții adoptă o abordare mai pragmatică: transformă formatele de tip discuție în conținut video, dar păstrează emisiunile narative și de investigație exclusiv în format audio, considerând că acestea își mențin valoarea pe termen lung. De asemenea, se înregistrează o suprapunere semnificativă între publicul podcasturilor video și cel al celor audio, sugerând că aceleași persoane le accesează în contexte diferite. Dar formatele video atrag și segmente de public complet noi, cu așteptări diferite.

Acumulare de cunoștințe și aprofundarea subiectelor

În ceea ce privește motivațiile, majoritatea editorilor continuă să considere podcasturile o modalitate eficientă de a atrage și implica noi segmente de public, în special pe cel tânăr. Dimensiunea umană a podcasturilor și rolul lor în formarea unor obiceiuri sunt considerate, totodată, un element esențial de apărare în fața eficienței automatizate a inteligenței artificiale.

Raportul publicat de reutersinstitute.politics.ox.ac.uk indică faptul că utilizarea podcasturilor este, în mare măsură, complementară altor forme de consum de știri, acestea fiind apreciate pentru contribuția la acumularea de cunoștințe și la aprofundarea subiectelor. În strânsă legătură cu aceste caracteristici, unii editori au lansat recent abonamente dedicate exclusiv podcasturilor.

Pe măsură ce podcasturile audio și video se dezvoltă și evoluează, estomparea distincțiilor dintre formatele de conținut va impune o nouă modalitate de colaborare între agenții de publicitate, platforme și editori, pentru a valorifica pe deplin potențialul existent.

Cel mai recent raport Edison Infinite Dial din SUA indică faptul că ponderea persoanelor care ascultă sau urmăresc podcasturi (45% săptămânal) a atins un nivel record, o mare parte din creșterea recentă provenind din zona video. Știrile și actualitatea joacă un rol important în acest context.

Așa cum podcasturile și fenomenul podcastingului au evoluat de-a lungul anilor, la fel s-a întâmplat și cu Ziua Internațională a Podcastului, care a pornit în 2014 și a parcurs același „traseu” uimitor al impactului global al podcasturilor. În acest fel, în toată lumea, ziua de 30 septembrie a fiecărui an reunește sute de de podcasteri care își împărtășesc experiențele, poveștile personale și expertiza.

Și ca o dovadă a faptului că podcastul este o forță în lumea comunicării, The Guardian anunță că fostul președinte al SUA, Barack Obama, o prezență constantă în lumea podcasturilor, își lansează în aceste zile cea mai recentă producție pentru Audible: o serie în șase episoade despre cărțile care l-au inspirat. Primul invitat este Tom Hanks, alături de care poartă o discuție sinceră despre creșterea copiilor și viața de familie.

Foto: pixabay.com

Nu le aveam pe toate, dar tânjeam la ele.

La început, „Arici pogonici”, „Luminița”, apoi „Șoimii patriei”, „Cutezătorii”, „Universul copiilor”, sunt titluri din revistele școlare cu vizibilitate în toate școlile, în tot locul românesc și, când aveam norocul, mai răsfoiam pe la prietenii norocoși, pe la rude cu relații, câte o revistă „Pif”, în limba franceză, maxim de fericire, „lux și opulență”, cum ar exclama unii tineri, ce înțeleg diferențele în felul lor.

Prezența revistelor școlare în casele noastre oferea un fel de bogăție, spirituală, desigur. Nu ne mai interesa dacă ajunge zahărul, făina, uleiul, untul, de la rație, pentru că paginile revistelor ne făceau să visăm. Dincolo de ideologia evidentă, nemascată, pe care atunci nu o înțelegeam, nu o comparam și oricum nu aveam ce face, erau poveștile, informațiile, întâmplările, jocurile specifice vârstei, într-un format agreabil, tipic de revistă, jumătate scris, jumătate poze, color, așa cum trebuie să arate un proiect, ca să fie persuasiv, pentru totdeauna. Era lumea revistelor și lumea noastră, a copiilor, a elevilor care se bucurau când soseau revistele. Școlile primeau aceste reviste și le distribuiau elevilor. Chiar și la sat. Ne amintim ce senină era ziua când în ghiozdan, pe lângă cărți și caiete, frumos învelite, aduceam acasă „Cutezătorii”, de exemplu. O citeam în liniște, cu bucurie, cu răbdare și cu sentimentul acela, pe care l-am întâlnit mai târziu și la unele cărți din literatura română sau universală, că n-am vrea să ajungem repede la capăt, că n-am dori să se termine. Citeam revistele cu picătura, erau porția de timp liber petrecut frumos, în compania unei lumi ce se deschidea deodată în fața ochilor, atunci când călătoriile erau mai mult imaginare. După aceea, revistele își luau locul în colecții, cu grijă legate, iar astăzi se mai găsesc din ele prin câte un pod al casei.

Iată câteva dintre titluri…

Revista „Luminița” a fost fondată în 1953 și era destinată școlarilor mici. Ea urma revistei „Pogonici”, care a apărut între anii 1949 și 1953. Sub auspiciile „Luminiței”, a apărut „Arici Pogonici”, revistă pentru grădiniță și școală primară, cu poze, jocuri pentru copii, desene. Sunt de neuitat „Aventurile lui Mac”, de Lucia Olteanu, cu desene de Livia Rusz, sau povestirea în serial „Jupân Rănică Vulpoiul”, după Al. Odobescu, cu ilustrații de Al. Alexe. Parcă le vedem în fața ochilor, le citim cu mintea de-acum și le găsim de-un farmec plin.

În 1977, se decide ca „Arici Pogonici” să devină „Șoimii patriei”, pentru că în 1976 tocmai s-a înființat organizația cu acest nume. Revista „Șoimii…” conținea și ea o propagandă de partid, mascată în poezii, cântece, povestiri, imagini care să-i educe pe copii civic, moral, estetic și să-i pregătească pentru ce urma, organizația pionierilor. Pionierii aveau revista „Cutezătorii”, 1967-1989, cititorii ei erau mai mari, până la adolescenți. Publicația era editată de Consiliul Național al Organizației Pionierilor, la Editura „Scânteia”, cu redactor-șef, Ion Ionașcu, și secretar de redacție, Mihai Negulescu. „Cutezătorii” conținea rubrici, precum „Cadran politic”, „Reportajul săptămânii”, „Limba noastră-i o comoară”, „Semafor”, „(Mini)enciclopedie”, benzi desenate, ca de exemplu, „O zi de neuitat”, scenariu, Alexandru Mitru, desene de Vintilă Mihăescu.

În 1990, o parte a fostei reviste „Cutezătorii” înființează o publicație nouă, „Universul copiilor”, redactor-șef, Ovidiu Zotta. De menționat este faptul că, sub acest nume, „Universul copiilor”, a mai fost o revistă săptămânală pentru copii și adolescenți, care a apărut din 1925 până în 1948, perioadă când publicistica pașoptistă a avut un rol semnificativ în formarea și educarea prin lectură, gândindu-ne la „Dacia literară” (Mihail Kogălniceanu) „Curierul românesc” (Ion Heliade Rădulescu), „Albina românească” (Gheorghe Asachi), „Gazeta de Transilvania” (George Barițiu) „România literară” (Vasile Alecsandri), la un alt nivel. În prezent, există o revistă „Universul copiilor”, publicată ca revistă școlară de către Liceul pedagogic Ortodox, „Anastasia Popescu”, din București, cu ediții periodice și, mai nou, și în format digital.

Astăzi, revistele școlare sunt rare, sporadice și au un spațiu restrâns de influență. Există în școli, ca activitate a unor catedre, de istorie, de geografie, a unor cercuri, de lectură. Ele sunt mai puțin vizibile, atât la nivel local, cât și la cel național. Cercul lor de interes este limitat la marginile școlii. Rareori, o revistă reușește să pătrundă, să atragă atenția și să devină cunoscută, mai mult decât în școala unde apare. Participarea la concursuri de reviste școlare mai conferă uneori vizibilitate, dar și aceasta redusă și modificată de la an la an. Reviste școlare cu caracter național, de educare, de preocupări, de vârstă, nu mai există. Ele, cele menționate aici, „Luminița”, „Arici pogonici”, „Cutezătorii”, contribuie la imaginea unei epoci, în care nu era alta „mai frumoasă și mai de folos zăbavă, decât cetitul…”.

de Victor Nafiru

A câștigat primăria și totuși nu a rămas primar. Nu o dată, ca să zici că a fost o simplă întâmplare, ci de trei ori în opt ani: 2016, 2020, 2024. Un adevărat luptător dar, așa cum se întâmplă de atâtea ori în viață, nu întotdeauna cel mai bun, cel dorit de alegători continuă cursa.

Așa s-a întâmplat și cu Adrian Torma. În primul mandat a defilat, lucrurile începuseră să se miște în Moldova Nouă, oamenii îl priveau cu încredere și speranță, iar el  se pregătea să ducă mai departe proiectele pe care le începuse. Cineva nu a fost de acord cu asta, acuzându-l de conflict de interese, cu o Asociație pe care, culmea, familia sa a sprijinit-o și o susține în continuare. O Asociație care nu produce, ci consumă bani pentru activitățile pe care le desfășoară. Bani din buzunarul familiei Torma. Într-o țară sănătoasă la cap, astfel de lucruri ar fi fost aplaudate și puse în ramă. Nu și la noi, în România, la Moldova Nouă.

 În 2020, scorul i-a fost favorabil cu 48 și ceva la sută. Numai că, euforia succesului a fost de scurtă durată. Foștii camarazi de doctrină au reactivat o dispută mai veche preluată din Codul lui Hammurabi din Babilonia: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, au insistat, au sesizat Biroul Electoral Central, cum că o decizie judecătorească îi respinsese candidatura. Într-un cuvânt, au făcut tot ce le-a trecut prin cap ca el să piardă, ca la fotbal, cu 3-0, la masa verde. Și au reușit, alegerile fiind reluate, fără ca lui să i se permită să participe.

Și după patru ani de stat pe bară, dar continuând să se implice în viața comunității, câștigă din iarăși Primăria Moldova Nouă. Și din nou ghinion. Blestemul „conflictului de interese” îl ajunge din nou din urmă. În urmă cu un an, ANI pronunța un verdict implacabil, strâmb și nedrept. „Amendamentul Fritz” pune capăt mandatului pe care spera să-l ducă la bun sfârșit. Unii se bucură, alții regretă. Cel mai ghinionist dintre primarii acestor vremuri s-a împăcat cu gândul că nu oricine câștigă alegerile rămâne primar, chit că oamenii te preferă de fiecare dată când candidezi. Chiar dacă sancțiunea îl va ține departe de primărie, cei care îl cunosc sunt convinși că va continua să se implice în viața comunității, inclusiv să sprijine Asociația Culturală de la care i s-a tras ghinionul ce l-a îndepărtat din administrație.

30 septembrie 2026, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Prezentări de carte: „Anastasis“, „Orizonturi inefabile“ & „Contra Sens“, autor: pr. Dan Dumitru Gârjoabă (Sânmihaiu Român, jud. Timiș), apărute în 2026 la Editura „Castrum de Thymes“, Giroc.

 

 

30. September 2026, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Buchpräsentationen: „Anastasis“, „Orizonturi inefabile“ & „Contra Sens“, Autor: Pfr. Dan Dumitru Gârjoabă (Sânmihaiu Român = Rumänisch-Sanktmichael, Kreis Temesch), alle drei erschienen 2026 im Verlag „Castrum de Thymes“, Giroc.

 

de eCronica

Daniel Botgros

Interviu cu Excelența Sa, Alen Ružić, ministrul croat al Muncii, Sistemului de Pensii, Familiei și Politicilor Sociale

 – Domnule ministru, v-aș întreba în primul rând, despre contextul vizitei dumneavoastră în comunitatea croată din Caraș-Severin dar și în România, în general.  România și România, în general. Ce înseamnă, din punctul dvs. de vedere, această prezență?

– În primul rând, ne dorim comunicare, să ne întâlnim cu oamenii, să discutăm cu oamenii. În al doilea rând, fac parte din guvernul croat, reprezint numele domnului prim-ministru, Andrei Plenkovici și sunt aici să transmit un sprijin, o deschidere față de această minoritate, care și-a păstrat identitatea de-a lungul timpului. Chiar și atunci când Croația n-a fost independentă, astfel încât și-au păstrat elementele identitare și poate. E adevărat, am avut o vizită și la croații din Voievodina dar venim permanent, deoarece comunitatea croată din România a fost întotdeauna deschisă față de sprijin. Am acordat un ajutor Liceului româno-croat din Carașova bilingv, cu suma de 1.200.000 de euro, pentru a sprijini educația, dar în același timp e nevoie de suport și în alte sectoare. Am văzut tinerii, i-am văzut pe oameni, i-am auzit vorbind și, spun încă o dată, și-au păstrat intactă identitatea și limba. Toate aceste lucruri le dorim în continuare, în postura unei  Croații independente, parte a Uniunii Europene și să le aducem la un nivel dorit de toată lumea.   

– Poate că e retoric ce întreb sau ce spun, dar sunteți cumva familiar cu ideea că prin comunitatea croată din România putem să dezvoltăm și mai mult relațiile instituționale pe care le avem cu statul croat? Care oricum, din câte știm, sunt bune la nivel național, între cele două state membre ale Uniunii Europene, dar cred că în plus am putea să ne folosim foarte mult și cred că asta și faceți, de fapt. Iar noi suntem fericiți că avem aici această minoritate.

– Urmărim sprijinul vârstnicilor. De asemenea și sprijinul tinerilor, pentru a-i ajuta să devină competenți pe piața muncii. Acestea sunt principiile sprijinului nostru, proiectelor pe care le desfășurăm. Am dori să consolidăm aceste două categorii și, în sens larg, mergem pe principiul complementarității al sinergiei. Și întreg guvernul croat urmărește această chestiune. Suntem convinși că odată ce întărim comunitatea, acest lucru va reverbera în întreaga zonă, acest sprijin bilateral pe care îl urmărim.

– Am ajuns prin acest răspuns, la aspecte legate de ministerul pe care îl conduceți, este un minister extrem, extrem de important. Nu numai, acum în această perioadă complicată la nivel internațional, dar este esențial pentru fiecare țară și am să vă rog să ne spuneți cum este organizată această entitate guvernamentală  pe care conduceți și cum arată din punctul acesta de vedere  peisajul muncii, familiei și relațiilor sociale din Croația.

– În primul rând, un sfert din bugetul național este îndreptat înspre pensii și asistență socială. Asta ar fi prima categorie, a doua, este vorba de chestiunea juridică. Putem proteja astfel femei, copii, toate categoriile sociale, astfel încât să îmbunătățim situația și să aducem la standarde care sunt urmărite atât la nivel național, cât și internațional. Niciodată Croația n-a finanțat mai mult față de cum finanțează acum acest domeniu.

– Este important, pentru că protecția socială și familia sunt legate întotdeauna. Dacă îmi permiteți să rămân puțin aici, ați avut sau întâmpinați probleme legate de fondurile de pensii, de îmbătrânirea populației, de cei care cumva ies la pensie prea devreme, probleme pe care România le are în această perioadă?

– Avem și noi această problemă, de aceea am mers pe varianta flexibilizării bugetului, astfel încât să acopere aceste noi provocări. Pentru plecări la pensie mai devreme, tot timpul s-au urmărit contribuția, stagiul pentru timpul și valoarea contribuției, astfel încât pensiile să nu fie deficitare. Iar în ce privește protecția persoanelor în vârstă, pentru prima oară după 1998 se deschid foarte multe case de bătrâni. Aici e îngrijit un număr considerabil de pensionari. Mai mult, pentru cei care au ieșit mai devreme la pensie, ne îngrijim să poată lucra cu jumătate de normă, pentru a-și suplimenta în mod decent veniturile ne au asigurat-o pensie decentă și se poată lucra cu jumătate de normă. N-am fost, să zic așa, ore, dar în cazurile în care s-a impus și așa ceva. Am urmărit și așa ceva.

– O ultimă întrebare, domnule ministru, de fapt două scurte întrebări. Dacă aveți cumva legături instituționale cu ministerul similar din România și cu guvernul român, mi s-ar părea frumos să fie așa, să învățăm unii din experiența celorlalți și, dacă veți continua – cred că răspunsul aici va fi afirmativ – dacă veți continua să susțineți la fel de mult etnia croată din România și pe cale de consecință și legăturile cu județul Caraș-Severin și cu România în general.

– Răspunsul este afirmativ, cum știți, pe 10 octombrie la nivel de consiliu european de miniștri, vom avea o întâlnire importantă, acolo se schimbă experiențele, se stabilesc colaborări între ministerele noastre. Iar în ce privește prezența noastră aici, consider că nu rămânem doar la nivel de vizită, încercăm, așa cum am spus, să mergem efectiv în sprijinul acestor comunități, pe învățământ, cultură, sănătate și alde domenii. Să îmbunătățim ți să extindem nivelul colaborării.

Sâmbătă, 26 septembrie 2026, de la ora 18:00, a avut loc vernisajul lucrărilor create în cadrul Simpozionului de sculptură sudată de la Dumbrăvița, în Parcul Central.

Timp de două săptămâni de creație în aer liber, șase artiști au transformat metalul prin sudare în forme sculpturale, publicul fiind invitat să descopere lucrările realizate în cadrul celei de-a VI-a ediții a simpozionului. Anul acesta, au participat 6 artiști sculptori în metal: Misha Diaconu, Costin Ioniță, Sorin Purcaru, Ștefan Bartha, Endre Farkas, alături de Bogdan Nueleanu, care este inițuiatorul și sufletul acestui simpozion.

La vernisaj au participat numeroși oameni de cultură și artă, iubitori de frumos, alături de toți cei implicați în organizarea și desfășurarea evenimentului devenit deja tradiție. Cuvântul de deschidere a fost rostit de către scriitorul și comentatorul de artă Robert Șerban, de reprezentanții de seamă ai localității Dumbrăvița și, bineînțeles, de Bogdan Nueleanu. Cunoscut sculptor român contemporan, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Timișoara. originar din localitatea Săulești, județul Gorj, Bogdan Nueleanu a devenit absolvent al Facultății de Arte și Design din cadrul Universității de Vest din Timișoara, obținând diploma de master în sculptură în 2015 și continuându-și activitatea, în vederea obținerii doctoratului. Bogdan Nueleanu este recunoscut în special pentru măiestria sa și operele realizate prin tehnica sculpturii sudate în metal. Tehnica principală de lucru a sculptorului timișorean Bogdan Nueleanu este sculptura sudată direct în metal, artistul controlând și transformând metalele prin intermediul focului și al topirii, o abordare pe care a perfecționat-o inclusiv în perioada în care a lucrat ca sudor în Grecia, perfecționând ulterior această tehnică industrială într-un limbaj artistic original.

Recent, a participat la o serie de expoziții, anul acesta, în perioada ianuarie-februarie, aducând în fața publicului timișorean peste 15 lucrări, expuse în cadrul neconvențional al Muzeului Apei din Timișoara, iar în iunile – august realizând o expoziție personală de sculptură în metal sudat găzduită de Muzeul Național „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, un loc simbolic pentru artist, având în vedere influența brâncușiană din copilăria sa gorjeană. Luna septembrie l-a adus din nou în fața publicului timișorean, prin expoziția intitulată sugestiv Metalanguage, deschisă la Galeria Park din Timișoara, realizată în colaborare cu artistul Endre Farkas, punând accent pe semne, simboluri și metalimbajul formelor.

Începând cu anul 2021, sculptorul Bogdan Nueleanu a inițiat acest proiect cultural unicat în România, prin care artiști plastici contemporani transformă metalul industrial în opere de artă, folosind focul și sudura, lucrările rămânând ulterior în patrimoniul localității. Dumbrăvița. Simpozionul este realizat anual, în colaborare cu Uniunea Artiștilor Plastici Filiala Timișoara și cu sprijinul Primăriei Dumbrăvița. În tabăra de sculptură, artiștii invitați lucrează în aer liber, direct în Parcul Central din Dumbrăvița, care devine astfel, pentru o scurtă perioadă, un adevărat atelier al artei sculpturale în metal, transformând spațiul public în atelier deschis vizitatorilor, care pot asista în direct la simfonia creativă, în timp ce materia prinde suflet, iar magia metalului se transformă, sub ochii lor, în emoție.

Astfel, de-a lungul acestor ani, s-au pus bazele unui adevărat muzeu de sculptură în aer liber, cu lucrări sculptate cu măiestrie în metal. Tradiția continuată și anul acesta, bazată pe succesul edițiilor anterioare, a adus noi lucrări expresive, realizate în cadrul actualei ediții a VI-a a simpozionului.

Evenimentul de anul acesta a fost organizat de UAP Timișoara, în colaborare cu Primăria Comunei Dumbrăvița

Vizitatorii și iubitorii de artă și frumos sunt așteptați să se relaxeze în frumosul Parc Central și să descopere lucrările create la Dumbrăvița, celebrând sculptura contemporană în spațiul public, căci la Dumbrăvița, focul și metalul spun mereu noi povești și arta crește sub ochii noștri. Felicitări, încă o dată, artiștilor care dau formă și viață nouă metalului.

Foto: Constantin Duma

Istoria migrațiilor interne din spațiul românesc păstrează în paginile sale o dinamică fascinantă, definită prin transhumanță, supraviețuire economică și fuziuni culturale de o rară frumusețe, printre aceste mari mișcări de populație, așezarea oltenilor în Banat reprezentând un capitol de referință, întâlnirea dintre spiritul vulcanic, dornic de afirmare al olteanului și rigoarea așezată, profund vest-europeană a Banatului, dând naștere unui fenomen identitar complex.

Acest eseu explorează etapele acestei migrații, atitudinea administrațiilor succesive reflectată în arhive, procesul anevoios de acomodare, personalitățile marcante și conviețuirea cu mozaicul etnic bănățean, reflectate în cultură, presă și tradiții.

Pătruderea oltenilor în Banat s-a desfășurat în mai multe valuri distincte, primul val semnificativ, atestat documentar încă din secolul al XVII-lea și consolidat la mijlocul secolului al XVIII-lea, i-a adus pe așa-numiții „bufeni” sau „bufani”, numele lor provenind, conform etimologiilor locale și documentelor din arhivele imperiale de la Viena și Timișoara, de la germanicul Buch (carte, pașaport), referindu-se la cartea de liberă trecere necesară traversării graniței montane, când acești primi imigranți economici fugeau de opresiunea otomană și de sărăcie, căutând azil în Banatul Montan.

Cercetările în arhivele Direcției Montanistice Bănățene scot la iveală un comportament pragmatic, dar rigid al funcționarilor austrieci din perioada administrației habsburgice, pe de o parte, Curtea de la Viena avea nevoie disperată de forță de muncă rezistentă pentru minele de aramă și argint, exploatările forestiere și topitoriile din rețeaua Oravița-Sasca-Moldova Nouă, iar pe de altă parte, mentalitatea birocratică austriacă se lovea adesea de firea independentă a oltenilor, care refuzau uneori înregimentarea fiscală strictă.

Documentele vremii îi descriu adesea ca pe un element „muncitor, dar greu de supus legilor imperiale” și cu toate acestea, din rațiuni economice, autoritățile le-au acordat pământ în zonele înalte, mai puțin ospitaliere, integrându-i rapid în sistemul de muncă fiscal și oferindu-le scutiri temporare de taxe pentru a-i stabiliza.

În perioada dualismului austro-ungar (după 1867), atitudinea autorităților s-a nuanțat politic, documentele din arhivele comitatense (Caraș-Severin și Timiș) arătând că administrația maghiară a privit cu o mai mare reticență elementul românesc venind de peste munți, valurile migratorii fiind interpretate politic ca o consolidare nedorită a demografiei românești în detrimentul tendințelor de maghiarizare politică și culturală.

Cu toate acestea, legile economice ale pieței libere au prevalat: moșiile din Câmpia Banatului și infrastructura feroviară (CFR), aflată în plină ascensiune, aveau nevoie urgentă de brațe de muncă ieftine, asigurând tolerarea și stabilizarea noilor veniți.

Bufenii s-au stabilit cu precădere în sate din Caraș-Severin, cum ar fi Știnăpari (colonizat masiv în jurul anului 1755), Cărbunari, Straja, Ciclova-Montană, Rusova Nouă sau Padina Matei, ulterior, valurile din secolul al XX-lea, în special cele din perioada interbelică (generate de marea împroprietărire) și din anii comunismului (determinate de industrializarea masivă a Timișoarei), îndreptându-se spre Banatul de câmpie și marile centre urbane.

Părerea băștinașilor bănățeni (atât români, cât și șvabi sau maghiari) despre noii veniți a fost, la început, marcată de neîncredere și stereotipuri administrative, bănățeanul, obișnuit cu o gospodărie mare, rânduială strictă, calm și un ritm de viață predictibil, îl privea pe oltean ca pe un spirit prea guraliv, grăbit și imprevizibil, existând o reținere reflectată și în graiul local, unde oltenii erau uneori numiți „păpălugă” sau priviți ca străini, care acceptau salarii mai mici, scăzând prețul muncii, cu timpul însă, recunoașterea hărniciei olteanului, a capacității sale de sacrificiu și a inteligenței native a topit gheața neîncrederii.

Banatul a reprezentat un adevărat creuzet etnic, acomodarea oltenilor nefăcându-se într-un vid, ci în permanent contact cu comunitățile locale, oltenii deprinzând rigoarea agrară vest-europeană, punctualitatea și tehnicile superioare de construcție și simetrie a gospodăriei (casele cu fronton la stradă), șvabii, la rândul lor, apreciind flexibilitatea și rezistența fizică extraordinară a oltenilor în munci grele.

Conviețuirea în cartierele muncitorești din Timișoara (cum ar fi Fabric sau Fratelia) a impus un respect reciproc bazat pe legile nescrise ale breslelor și fabricilor, toleranța bănățeană, un brand cultural în sine, adoptându-i pe olteni și transformându-i din „venetici” în cetățeni cu drepturi depline ai provinciei.

Timișoara a fost magnetul economic principal, oltenii au ocupat posturi cheie în toate sectoarele: în marile uzine (UMT, Electromotor, Azur, fabricile de textile și încălțăminte ca „Banatim”), formând scheletul clasei muncitorești și al maiștrilor de elită.

Universitățile timișorene au atras minți strălucite din Gorj, Dolj sau Mehedinți, mulți devenind profesori universitari, medici reputați și cercetători.

Spiritul ospitalier, deschis și abilitățile comerciale înnăscute ale oltenilor i-a propulsat rapid în industria ospitalității, gestionând restaurante, hoteluri și rețele comerciale locale.

Impactul elitelor oltenești asupra culturii și științei bănățene este incontestabil, printre figurile proeminente numărându-se marele savant Corneliu Micloși (originar din arealul de confluență mehedințean), inginer și academician care a revoluționat sudura electrică și a pus Timișoara pe harta mondială a metalurgiei, în medicină, personalități de seamă din Oltenia au pus bazele unor școli de excelență în cadrul Universității de Medicină și Farmacie din Timișoara.

În spațiul cultural, scriitori, artiști plastici și jurnaliști de dincolo de munți au adus o infuzie de lirism și o forță polemică ce au dinamizat viața academică din capitala Banatului.

Din punct de vedere lingvistic, întâlnirea dintre graiul oltenesc și cel bănățean constituie un fenomen de hibridizare extrem de interesant, trăsătura cea mai stridentă rămânând vorbirea cu perfectul simplu („fusei”, „văzui”, „mâncai”), în Oltenia, acest timp verbal indicând o acțiune proaspăt încheiată în aceeași zi, pentru bănățenii nativi, care utilizează exclusiv perfectul compus sau imperfectul, utilizarea perfectului simplu părea inițial o bizarerie gramaticală sau un motiv de amuzament cotidian.

Cu toate acestea, procesul de acomodare a adus împrumuturi reciproce, oltenii stabiliți în Banat au adoptat rapid lexicul de influență germană și maghiară specific zonei pentru a se integra profesional, cuvinte precum „șnaidăr” (croitor), „firang” (perdea), „farbă” (vopsea) sau „tăiței” (fidea) intrând în vocabularul zilnic al familiilor de olteni, în mod simetric, bănățenii au împrumutat din expresivitatea, iuțeala frazării și topica oltenească, rezultând un grai urban timișorean extrem de fluid, unde rigoarea termenilor tehnici bănățeni se îmbină natural cu dinamicul perfect simplu.

Pentru a păstra legătura cu vetrele natale și a se sprijini reciproc, elitele oltenești din Timișoara au înființat organizații de prestigiu, o emblemă în acest sens fiind Liga Culturală „Fiii Gorjului” din Timișoara, o asociație vibrantă care organizează simpozioane, evenimente culturale de anvergură (dedicate lui Brâncuși sau Tudor Vladimirescu) și menține treaz spiritul de solidaritate regională.

Sub egida dragostei de cultură, a apărut și revista „Columna” (alături de „Columna 2000”), spațiu de manifestare academică și literară unde istorici, scriitori și jurnaliști olteni, stabiliți în Banat, își publică cercetările, jurnaliștii olteni din Timișoara aducând în presa bănățeană un stil polemic acid, o dinamică a frazei tipic oltenească și o deschidere spre investigație curajoasă, care a îmbogățit peisajul media local.

Un alt punct de contact cultural inedit a fost colaborarea strânsă a epigramiștilor bănățeni (din cenacluri de renume precum „Ridendo” din Timișoara) la celebra revistă de satiră și umor „Hohote” din Târgu Jiu, această punte a spiritului demonstrând că satira fină și umorul inteligent nu au granițe regionale, bănățenii trimițând regulat epigrame savurate din plin de publicul gorjean, râzând amical unii de specificul celorlalți.

Umorul a fost cel mai eficient lubrifiant social în procesul de acomodare, transformând potențialele tensiuni în hohote de râs salvatoare, Amza Pellea, prin nemuritorul personaj Nea Mărin, a adus în casele bănățenilor o Oltenie autentică, plină de istețime, suculență și autoironie, monoloagele sale despre praz, Sucă și viața la țară spărgând barierele rigidității bănățene, iar mai târziu, Radu Pietreanu (prin proiectul Vacanța Mare) a dus mai departe această ștafetă a umorului oltenesc, modernizând clișeele și aducându-le în contemporaneitate.

Folclorul urban păstrează nenumărate glume născute din această întâlnire culturală, povestindu-se cum un oltean proaspăt mutat în Timișoara, intrând într-o alimentară bănățeană, vorbește: –Măi nene, dă-mi și mie un praz!, la care vânzătorul bănățean, calm și tacticos, se uită lung la el și răspunde: –Mno, aicea în Banat nu avem praz, avem numa’ ceapă… dar dacă vrei, o tragem un pic de mustăți până se lungește ca să te simți ca acasă!

O altă glumă celebră în epocă surprinde chiar dilema perfectului simplu: un bănățean îl întreabă pe un coleg oltean de la uzină: –Ascultă, măi frate, de ce folosiți voi mereu timpul ăsta, „făcui”, „zisei”, „mâncai”?, olteanul răspundu-i mândru, într-o fracțiune de secundă:
–Păi, pân’ o ziceți voi pe aia cu „am fost de m-am plimbat”, noi deja o și făcurăm!

Confluența dintre cele două culturi se observă cel mai bine în viața spirituală și materială:

oltenii au adus în Banat prazul, oluțele de lut pentru sarmale, ciorbele acre de pasăre cu zdrențe de ou și puiul la ceaun cu mujdei, preparate care s-au integrat pe mesele bănățene alături de clătite (platșinte), supa de tăieței (zoft) și fripturile grele cu sos (saus).

Ambele comunități împărtășesc credința ortodoxă profundă, însă cu nuanțe ritualice diferite, în Oltenia, pomenile și ritualurile de trecere au o încărcătură arhaică tulburătoare, cu rânduieli stricte legate de fântâni și punți pentru lumea de dincolo.

Ciobanii din Oltenia (mai ales cei din zona Novaci-Baia de Fier) practică o transhumanță montană aspră, legată strâns de legile crestelor, de baciul absolut și nedeile de pe munte, în comparație, ciobanii din Banat (păcurarii) au beneficiat istoric de pajiști mai blânde și de o influență timpurie a piețelor central-europene, stânele bănățene fiind mult mai devreme racordate la un comerț sedentarizat și la tehnologizări austriece în procesarea brânzeturilor fine.

Ultimul bastion al integrării absolute a fost topirea barierelor de sânge prin căsătoriile mixte, uniunea dintre un oltean (energic, sfătos) și o bănățeancă (gospodină desăvârșită, calculată) sau invers, dintre un bănățean mândru și o olteancă aprigă, a dat naștere unor familii model, în aceste case, perfectul simplu s-a împletit natural cu cuvinte din graiul bănățean, copiii acestor familii au crescut ascultând deopotrivă doinele oltenești și jocurile de doi bănățene, devenind sinteza perfectă a noii identități regionale.

Această legătură de sânge a stimulat și un intens turism regional, locuri pitorești din Gorj, precum Mănăstirea Tismana, Cheile Sohodolului, stațiunea Rânca sau ansamblul sculptural al lui Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului) devenind destinații turistice extrem de căutate de bănățenii dornici să descopere frumusețea aspră și sacră a locurilor de unde au plecat familiile prietenilor sau partenerilor lor de viață.

De asemenea, mari cântăreți olteni de muzică populară au fost permanent invitați de onoare în spectacolele de pe marile scene ale Banatului, fiind primiți cu ropote de aplauze, venirea oltenilor în Banat nefiind o simplă deplasare pe hartă, ci o contopire profundă de suflete.

Privind în urmă la drumul lung parcurs de la căruțele bufenilor din secolul al XVIII-lea și până la marile realizări ale intelectualilor, medicilor și muncitorilor olteni în Timișoara contemporană, înțelegem că Banatul nu a pierdut nimic din faima sa primind acești oameni, ci s-a îmbogățit spiritual.

Astăzi, când fluierul din Gorj se îngână cu doina de la munte a Banatului, simțim că granițele geografice au căzut demult în fața identității culturale, olteanul aducând cu el focul viu din vatră, curajul și iuțeala spiritului, iar Banatul oferindu-i pământul roditor, rânduiala și tihna pe care acest foc să lumineze fără să ardă, împreună, clădind nu doar fabrici, cartiere sau reviste, ci o casă comună a toleranței, a muncii și a demnității umane, povestea de succes a unei Românii unite în diversitate, scrisă cu trudă, respect și dragoste pe pământ bănățean.

Bibliografie

Damian Izverniceanu, „Oltenii din Banat”, (1935)

Sursă online: Păun Es Durlić – Secțiunea Documente

Marius Florin Matei, „Emigrări și imigrări. Oltenii în Banat”

Marin Petrișor, „Graiurile bufenilor din Banat”  (Limba Română, An. XVII, nr. 2, 1968)

Foto: islavici.ro

În data de 26 septembrie, într-o atmosferă regală, într-un spațiu istoric și plin de simboluri, Palatul Primăverii – Casa Ceaușescu a avut loc lansarea oficială a albumului „Reginele neîncoronate ale României”, semnat de scriitoarea și jurnalista Victoria Marinescu și publicat de Editura Creator.

Evenimentul a reunit personalități marcante din lumea culturii, jurnalismului, sportului, medicinei, artei și administrației publice, într-o seară dedicată femeilor remarcabile ale României și destinelor care au contribuit la definirea societății românești.

Printre invitații prezenți s-au numărat: Viorica Dăncilă, criticul literar dr. Marian Nencescu, președintele Filialei Presa culturală a UZPR, Ionela Balaș, secretar de stat în cadrul Agenției Naționale pentru Achiziții Publice, campioana sportivă Doina Melinte, prof. univ. dr. Monica Pop, artista de muzică populară Elena Merișoreanu, Stela Enache și Adriana Antoni Elena Armenescu, scriitor, precum și numeroși jurnaliști și membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), reprezentanți ai presei culturale.

Au fost prezenți, de asemenea, actori ai Teatrului NostruM – UZPR, condus de distinsa actrița Claudia Motea, poeta Georgiana Dănilă, avocatul Călin Daniela, Maria Scupin, Marta Mihaela Mocanu, gen. Nicola Tibacu, jurnalista Teodora Marin, Camelia Pantazi Tudor, eseist, prozator, director Editura Astralis, Andra Fornea, director revista „Culturalia”,  alături de numeroși invitați din lumea culturală și artistică. Fotograful profesionist Ștefan Ovidiu a surprins cu măiestrie cele mai frumoase și emoționante momente din cadrul evenimentului.

Un discurs de deschidere încărcat de emoție

Evenimentul a fost deschis de Victoria Marinescu, autoarea albumului, printr-un discurs emoționant, elegant și plin de profesionalism. Autoarea a vorbit despre geneza proiectului, despre importanța recuperării memoriei unor femei excepționale și despre dorința de a aduce în prim-plan destine feminine care au avut un rol important în istoria, cultura și societatea românească.

Victoria Marinescu a adresat mulțumiri tuturor celor care au susținut realizarea albumului, partenerilor, invitaților și celor care au făcut posibilă această întâlnire culturală.

În centrul mesajului serii s-a aflat ideea că adevărata regalitate nu este dată de coroane, titluri sau podoabe, ci de demnitate, curaj, iubire și puterea de a merge mai departe.

Monologul actriței Claudiei Motea dedicat „Reginelor neîncoronate ale României” a surprins esența proiectului și a devenit una dintre declarațiile de suflet ale evenimentului: „Nu toate reginele au coroane. Unele au… răni. Altele au zâmbete care au ținut familii întregi în picioare. Unele au tăcut, altele au strigat, dar toate — toate — au mers înainte. Reginele neîncoronate ale României nu au tronuri, dar au demnitate. Nu au sceptru, dar au puterea de a schimba destine. Nu au bijuterii, dar au acea strălucire rară care vine din adevăr și din inimă. Sunt femeile care au ținut casa, satul, școala, spitalul, cultura și, în felul lor, țara. Femeile care au ridicat România nu cu aur, ci cu mâinile lor, cu curajul lor și cu iubirea lor. Reginele neîncoronate nu cer aplauze. Ele fac. Construiesc. Vindecă. Învață. Scriu. Creează. Și, mai ales, nu renunță. Poate că nu au fost încoronate, dar au fost și sunt reginele care ne-au învățat ce înseamnă să fii om, să fii puternic, să fii lumină. Reginele neîncoronate ale României sunt aici. În fața noastră. În spatele nostru. În inimile noastre. În fiecare poveste care merită spusă. În fiecare destin care merită ridicat. Și poate că nu au coroane, dar au ceva mai prețios: moștenirea pe care o lasă în sufletele noastre”.

Acest mesaj a dat profunzime conceptului albumului și a transformat lansarea într-o pledoarie pentru recunoașterea femeilor care, de multe ori fără a căuta lumina reflectoarelor, au construit, au inspirat și au lăsat în urma lor valori și povești demne de păstrat.

Claudia Motea, moderatorul unei seri înnobilate de emoție

Lansarea a fost moderată de actrița Claudia Motea, care a conferit evenimentului eleganță, noblețe și sensibilitate.

Prin discursurile și intervențiile sale, Claudia Motea a creat o legătură între invitați, public și momentele artistice, transformând lansarea într-o adevărată celebrare a culturii și feminității.

Unul dintre cele mai emoționante momente ale serii a fost chiar discursul actriței, care a transmis ideea că fiecare dintre noi poartă în suflet o regină. Mesajul său despre feminitate, demnitate și forța interioară a fost primit cu emoție de public.

În calitatea sa de director al Teatrului NostruM – UZPR, Claudia Motea a salutat cordial invitații și a subliniat importanța întâlnirilor în care arta, cultura și jurnalismul se întâlnesc.

Un moment special al serii a fost discursul Vioricăi Dăncilă, care a vorbit despre forța și puterea femeilor adevărate, despre femeile care au reușit să-și păstreze demnitatea și să-și lase amprenta asupra societății.

În contextul albumului „Reginele neîncoronate ale României”, mesajul său a pus în valoare ideea de femeie puternică, demnă și capabilă să transforme, prin propria sa contribuție, lumea din jur.

Dan Constantin, președinte al UZPR: albumul, „un act de demnitate”

Un alt moment important al evenimentului a fost intervenția jurnalistului Dan Constantin, președintele UZPR.

Acesta a vorbit despre valoarea culturală a albumului și despre rolul pe care asemenea proiecte îl au în recuperarea memoriei colective. Dan Constantin a caracterizat volumul drept un act de demnitate și un omagiu adus femeilor care au marcat România.

Prezența reprezentanților UZPR și a jurnaliștilor din presa culturală a subliniat dimensiunea jurnalistică și culturală a proiectului.

La rândul său, dr. Marian Nencescu a vorbit despre importanța presei culturale și despre rolul acesteia în promovarea valorilor autentice și a felicitat-o pe Victoria Marinescu pentru realizarea albumului, apreciind lucrarea drept „un adevărat regal literar și cultural”.

Discursul său a evidențiat necesitatea ca presa culturală să continue să aducă în atenția publicului personalități, opere și destine care merită să rămână în memoria generațiilor.

Muzica a transformat lansarea într-un spectacol

Momentele artistice au adus un plus de emoție serii. Vocile copiilor din Corul Allegretto au oferit un moment plin de sensibilitate și prospețime, contribuind la atmosfera festivă a evenimentului.

Publicul l-a ascultat apoi pe tenorul Paul Celmare, care a interpretat celebra arie „Nessun dorma”, într-un moment de mare intensitate artistică.

Un alt moment emoționant a fost cel alături de Ana-Maria Lungu, talentata solistă a Operei Naționale București. Întâlnirea celor două voci a oferit publicului un moment muzical deosebit.

Seara a continuat cu artista Jezebel, care a readus în fața publicului parfumul Bucureștiului interbelic, prin spectacolul „Micul Paris”, într-un moment dominat de nostalgie, muzică și eleganță.

Eleganța serii a fost completată și de ținuta purtată de Victoria Marinescu, autoarea albumului, o apariție vestimentară creată special de Beatrice Lianda Dinu, fashion designer, jurnalist și scenograf.

Ținuta a completat conceptul vizual al serii, subliniind atmosfera regală și sofisticată a evenimentului și armonizându-se cu tema albumului „Reginele neîncoronate ale României”.

O întâlnire a artelor

Lansarea albumului „Reginele neîncoronate ale României” a depășit cadrul unei simple prezentări editoriale.

Literatura, jurnalismul, teatrul, muzica și arta vizuală s-au întâlnit într-un eveniment construit în jurul memoriei și al recunoașterii unor destine feminine remarcabile.

Seara a fost completată de prezentarea unei lucrări semnate de pictorița Călina, precum și de lansarea oficială a parfumului RNR, elemente care au contribuit la caracterul complex și elegant al manifestării.

Albumul a avut un real succes în rândul invitaților, devenind centrul unei seri dedicate femeilor care au contribuit la istoria și cultura României.

Evenimentul s-a încheiat într-o atmosferă regală, invitații fiind invitați să continue seara cu un spectacol de excepție, în care muzica și dansul au completat experiența culturală.

La final, Victoria Marinescu le-a mulțumit tuturor celor prezenți, precum și celor care au contribuit la realizarea albumului și la organizarea evenimentului.

„Reginele neîncoronate ale României” se conturează astfel ca un proiect dedicat memoriei și recunoașterii unor femei remarcabile, dar și ca o pledoarie pentru cultură, demnitate și păstrarea poveștilor care au contribuit la identitatea României.

Într-un spațiu istoric, într-o atmosferă de sărbătoare și eleganță, seara de 26 septembrie a fost, în esență, o celebrare a femeii, a artei și a culturii române.

O seară în care fiecare invitat a putut descoperi, în felul său, o regină neîncoronată.

de Victor Nafiru

Ce făcuși Gică cu ele de le-am pierdut? Că aseară, ca tot omul care crede în regele său, care ești tu în fotbal, m-am pregătit sufletește, m-am făcut comod în fotoliu, mi-am umplut măsuța cu popcorn, chipsuri, semințe, bere și speranțe. Multe și mari speranțe. „În seara asta câștigăm. Îi batem pe bosniaci. Nu se poate să nu luăm cele trei puncte”, mi-am zise în sinea mea de fraier ce sunt, ca de fiecare dată înaintea unui meci al tricolorilor.

Mi-am zis așa, nu pentru că aș fi vreun Ioanițoaia, Naum sau Ilie Dumitrescu în materie de fotbal, ci pentru că asta ne-a dat de înțeles Regele Gică, sătul de atâtea critice la adresa lu’ Prințișoru’. Cel puțin eu așa am înțeles. „Continuăm experimentul, îmi pare rău că nu e ca la hochei să schimbăm en-gross și en-detail toate liniile, să dau posibilitatea tuturor să joace într-un meci. E un concept nou, pe care nu l-au mai aplicat nici cei de la Barcelona și nici cei de la Damila Măciuca. E gândit de ani de zile și pe care îl experimentez mereu și mereu, până dă rezultate”, ar fi zis Gicuță al nostru, acest geniu neînțeles al plaiului mioritic.

Și rezultatele au început să se vadă, fără să pupe iconițele în timpul meciului, cum o făcea tata Puiu, fără mers la biserică. În meciul cu Suedia, tricolorii au înscris un singur gol, iar acum, cu Bosnia, au dat două. Salt impresionant, care ne dă speranțe pentru meciul de vineri cu Polonia.

Dincolo de caterincă, cred că Gică al nostru a vrut să ne dea o lecție: „Uite, am ascultat de voi și am schimbat toată echipa, ca să vă dovedesc că nu din cauza lu’ copilu’ meu nu merge Naționala. Dar să nu uitați, Ianis e căpitanu’. E cel mai bun. Fără el, experimentul meu nu ar avea niciun sens.”

Gică, cu ce ți-am greșit de ne omori cu filosofia ta despre fotbal? De ne duci în ultima grupă a fotbalului din Europa. O să râdă de noi și Andora, și Malta, chiar și popii de la Vatican. Una e să fii fotbalist, și alta e să antrenezi echipa Națională. În viață nu poți să fii de două ori Rege. Chiar dacă te cheamă Gică Hagi și te tragi din familie de machedoni. Părerea mea e să lași mândria la o parte și să discuți cu Burleanu despre demisie. Invoci tu ceva, acolo, că ești băiat deștept. De pildă, campionatul de fotbal al liceelor. Fă-o acum, până nu te faci de tot de cacao!

Numărul 136 al revistei de cultură „Coloana Infinitului”, apărut la Timișoara în 2026, este o ediție aniversară dedicată celor 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși. Revista, editată de Asociația Culturală „Constantin Brâncuși” din Timișoara, își asumă de această dată nu doar rolul unei publicații culturale, ci și pe acela al unui depozitar de memorie, de documente, interpretări, mărturii și reverberații artistice. Cuprinsul este amplu și foarte divers: studii de istorie și de teoria artei, eseu, memorialistică, profiluri de artiști, recenzii de carte, poezie și epigramă.

Este, de altfel, o revistă care vine la această aniversare cu propria ei istorie brâncușiană. În editorial, redacția amintește numerele speciale dedicate sculptorului în 2006, 2007, 2016 și 2023 și subliniază că, de-a lungul anilor, în paginile revistei au apărut peste două sute de articole consacrate lui Brâncuși. Nu întâmplător, publicația se consideră astăzi o sursă de documentare asupra vieții și operei „demiurgului de la Hobița”.

Ediția actuală pornește, așadar, de la o idee simplă și fertilă: Brâncuși nu trebuie numai comemorat, ci permanent recitit.

O bibliografie vie a lui Brâncuși

Deschiderea aparține redacției, prin „Jubileu aniversar BRÂNCUȘI – 150”, urmată de articolul semnat de Monica M. Condan, redactorul șef și ostenitoarea publicației, „Constantin Brâncuși, patronul spiritual al revistei de cultură «Coloana Infinitului»”. Este un text de bilanț și, în același timp, de legitimare a unei fidelități culturale de aproape trei decenii. Monica M. Condan reconstruiește relația dintre asociație, revistă și marele sculptor, evocând seria colaboratorilor și a exegeților care au contribuit la constituirea unei veritabile bibliografii brâncușiene. Ideea centrală este aceea că Brâncuși nu este pentru această publicație doar o temă, ci un reper spiritual și o matrice de continuitate.

Din această perspectivă se înscrie firesc și demersul lui Zenovie Cârlugea, care, în „Alexandru Buican și cartea sa «Brâncuși – o biografie legendară»”, discută ampla monografie a lui Buican, punând în lumină metoda biografică, documentarea și încercarea de a restitui nu doar artistul, ci și omul. Sunt urmărite parcursul lui Brâncuși, relațiile sale, receptarea americană, procesul „Brâncuși contra Statelor Unite” și, mai ales, ideea unei biografii „artistice”, în care documentul este dublat de reconstituirea vieții interioare.

Dacă aici accentul cade pe biografie și document, Lucian Gruia mută lectura într-o zonă mult mai speculativă, în „Brâncuși demiurg”. Opera brâncușiană este privită ca o cosmogonie: o lume care pornește din ovoidul Începutului lumii, trece prin axa lumii, prin Țestoasa, Coloana fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului și se încheie simbolic în ascensiunea către absolut. Autorul construiește o adevărată „Geneza brâncușiană”, împărțită în șapte zile, într-un eseu în care sculptura devine metafizică.

De la această imagine a operei ca univers se poate trece către oamenii și împrejurările care au făcut posibilă una dintre cele mai importante realizări ale sculptorului. Adina Andrițoiu, prin „Arethia Tătărescu în Gorj”, mută reflectorul de pe sculptor pe femeia care a avut un rol esențial în aducerea lui Brâncuși la Târgu Jiu. Pornind de la documente de arhivă și de la actul de căsătorie al Arethiei Piteșteanu cu Gheorghe Tătărescu, autoarea recompune un fragment de istorie personală și socială, legându-l de momentul decisiv în care Arethia va deveni susținătoarea proiectului monumental de la Târgu Jiu.

Această coborâre în biografie și în intimitatea personajului continuă, într-un cu totul alt registru, prin fragmentul din romanul „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, semnat de Moni Stănilă. Brâncuși apare aici în intimitatea atelierului, într-o relație aproape senzorială cu materia. Talentul este refuzat ca simplă predispoziție: geniul se naște din talent, muncă, disciplină, cultură, încăpățânare și, mai ales, din capacitatea de a depăși ceea ce ai învățat. Este una dintre cele mai vii reprezentări ale artistului din revistă.

În aceeași direcție eseistică, dar pornind de la o altă imagine esențială a universului brâncușian, Ramona Chinez, prin „Brâncuși sau cum am învățat să zbor”, continuă meditația asupra operei și personalității sculptorului. Accentul cade pe zbor, esență, simplitate, relația dintre material și spirit, dar și pe acea celebră aspirație de a nu reprezenta lucrul, ci esența lui: nu pasărea, ci zborul.

De la geometrie la mister

Dacă zborul conduce către esență, geometria deschide o altă cale de interpretare. Pavel Floresco, în studiul „Raportul brâncușian de aur: evidență și disimulare”, propune o interpretare tehnică a operei, concentrată asupra „Coloanei fără sfârșit” și „Porții sărutului”. Autorul urmărește raporturile numerice și posibilitatea ca numărul de aur să funcționeze nu numai ca principiu geometric, ci și ca element al unui cod plastic. Studiul este dens, documentat și polemic, încercând să transforme ceea ce ar putea părea coincidență într-un sistem coerent de semnificații.

Din geometrie, revista coboară apoi în materia însăși, către piatra care constituie una dintre marile fascinații ale sculptorului. În „Cultul pietrei la Constantin Brâncuși”, Constanța Sylvia Hârceagă urmărește relația sculptorului cu piatra, de la microliții și trovanții întâlniți în spațiul românesc până la formele sculpturale. Articolul leagă această fascinație de substratul arhaic, rural și mitologic al universului în care s-a format Brâncuși.

Materia și forma conduc, la rândul lor, către una dintre cele mai controversate lucrări ale sculptorului. Mihai Sporiș, în „Constantin Brâncuși și Prințesa «X»”, se oprește asupra celebrei lucrări controversate și a ambiguității înscrise chiar în numele ei. „X”-ul devine semn, necunoscută, cruce, intersecție, posibilă cheie a unei simbolistici care nu se lasă închisă într-o singură interpretare.

De aici, lectura se deschide către o zonă și mai profund spirituală. Gheorghe Sinescu, în amplul său studiu despre „C. Brâncuși, sculptorul ideilor, spiritul culturii românești contemporane”, duce lectura într-o zonă spirituală și ezoterică. Brâncuși este interpretat prin geometrie sacră, energii, portaluri și dimensiuni metafizice, iar Ansamblul de la Târgu Jiu capătă, în viziunea autorului, funcții cosmice și spirituale. Este una dintre cele mai neconvenționale perspective ale numărului și trebuie citită ca atare, în registrul interpretativ pe care și-l asumă.

Într-o altă formă de apropiere de spiritualitatea operei, Pr. Dan D. Gîrjoabă, în „19 Februarie, Ziua Națională Constantin Brâncuși – «profetul artei moderne»”, revine la fundamentul românesc și creștin al creației brâncușiene. „Filosofia naturalității”, credința, tradiția satului românesc, respectul pentru materia vie și ideea că sculptura scoate la lumină spiritul ascuns în materie alcătuiesc axul articolului.

Această perspectivă se întâlnește cu recuperarea unei importante figuri a exegezei brâncușiene din Banat. Pr. Valentin Bugariu, în „Dumitru Daba – un exeget al lui Brâncuși din Banat”, recuperează figura profesorului, cercetătorului și brâncușiologului Dumitru Daba. Articolul este, în egală măsură, biografie intelectuală și omagiu, insistând asupra cărților, conferințelor și efortului său de a explica spiritualitatea și dimensiunea creștină a operei lui Brâncuși.

Memoria celor care au contribuit la păstrarea și transmiterea acestei moșteniri își găsește o expresie aparte în textul Mălinei Mădălina, „Sorana Georgescu-Gorjan la comemorare”. Autoarea alege forma unei evocări poetice pentru a restitui personalitatea Soranei Georgescu-Gorjan, fiica inginerului care a lucrat la Coloana fără sfârșit. Dincolo de competența sa documentară, textul insistă asupra umorului, vitalității și fidelității ei față de adevărul brâncușian.

Brâncuși și artiștii de astăzi

De la memoria brâncușiană, revista face apoi trecerea către artiștii și creatorii de astăzi. Eliza Ruse, în profilul „Natalia Veronica Bica: arta de a modela viitorul prin creativitate și dăruire”, schimbă generația și domeniul, prezentând o artistă vizuală și profesoară timișoreană. Cercetarea, creația și pedagogia se întâlnesc într-un portret al unei personalități preocupate de identitate, emoție, siluetă și formarea tinerilor.

Legătura cu sculptura este reluată prin portretul realizat de Gheorghe Florescu în „Sculptorul Doru Arăzan”. Este urmărit traseul unui artist autodidact, dar de vocație, evidențiind relația lui cu Brâncuși fără a-l transforma într-un epigon. Sculptura, grafica și literatura lui Arăzan sunt privite prin ideea de esențializare, geometrizare și „mimesis creator”.

Universul revistei se lărgește apoi dinspre artele vizuale către poezie și proză. În „Psalmistul stihuitor Eugen Dorcescu”, Pr. Ionel Popescu discută poezia religioasă a lui Eugen Dorcescu și, în special, Psalmii miezonoptici. Textul pune în relație poezia cu rugăciunea, tradiția liturgică și starea de trezvie, propunând o lectură profund confesivă și duhovnicească.

În aceeași zonă a literaturii, Marius Terchilă, în „Arta naratorului autodieg­tic Mirela-Ioana Dorcescu”, recenzează romanul Bonanza. Accentul cade pe construcția narativă, pe relația dintre Arina și Teodoru, pe iubire, credință, memorie, vocație și căutarea echilibrului interior. Romanul este citit ca o proză confesivă și reflexivă, cu o construcție circulară, în care începutul și sfârșitul se află sub semnul credinței.

Iar memoria, care străbate întregul număr, revine într-o formă profund personală în analiza Bilianei Petrovici, „Arbore genealogic sau despre recunoștință și conștiința de sine”, consacrată cărții Mălinei Mădălina, apărută în 2025. Genealogia devine aici mai mult decât inventar de nume: este recuperare a unei memorii familiale și, prin aceasta, a unei identități. Cartea se transformă într-o cronică a unei lumi dispărute.

Cărți, cenaclu și memoria culturală

Memoria drumului parcurs de Brâncuși este recuperată de Monica M. Condan în „Despre drumul lui Brâncuși spre nemurire, ilustrat de Sorin Trâncă”, text dedicat volumului Drumul lui Constantin de Sorin Trâncă. Cartea reconstituie, prin documentare, imaginație și fotografie, călătoria lui Brâncuși din România către Paris. Un loc aparte îl ocupă Lipova și podul peste Mureș, transformat literar într-un adevărat reper inițiatic.

De la această călătorie individuală, revista revine la memoria comunității literare timișorene. Sabin Ionel, în „Din ceas deduse clipe drămuite”, oferă o cronică savuroasă a întâlnirilor cenaclului literar timișorean. Sunt rememorate discuțiile despre cartea lui Alexandru Ruja, apoi despre poezia lui Marian Oprea, într-un text în care observația critică se întâlnește cu autoironia și cu portretul viu al unei comunități literare.

În aceeași preocupare pentru recuperarea memoriei culturale se înscrie și textul Vioricăi Bălteanu, „Exemplar demers editorial timișorean”, care prezintă volumul Scurtă incursiune în istoria Liceului teoretic Jean Louis Calderon. 1775-2024, semnat de profesorii Radu Burcea-Iancu și Ion Ionici. Nu este doar o monografie școlară, ci o recuperare a tradiției intelectuale și culturale a Timișoarei, susținută de documente și o bogată iconografie.

Ciclul „Cel Sfânt ne-a modelat din lut”, semnat de Alexandru Jivan, aduce în revistă o poezie de meditație religioasă, în care lutul, păcatul, trupul, suferința și mântuirea se întâlnesc sub semnul lui Hristos. Poemele construiesc o atmosferă de introspecție și rugăciune, revenind la ideea omului modelat din lut și întors, în cele din urmă, către originea sa.

Un alt registru poetic este propus de Melinda Kovacs, prin „Felinarul timpuriu”, ciclu în care natura, moartea, iubirea, declinul și apocalipsa se amestecă într-un imaginar dens, uneori suprarealist. „Creanga”, „Declin”, „Roze”, „Apocalipsa” și „Comoară negăsită” alcătuiesc o lume a contrastelor și a neliniștii.

Poezia ca formă de omagiu

Ultimele pagini sunt dedicate creațiilor Cenaclului literar-artistic „Constantin Brâncuși”. Secțiunea „Cinstire lui Brâncuși” reunește texte semnate de Janet Dancea Achimescu, Elena Arsenie, Gabriela Botici, Iulia Dragomir, Ioan Vasile Indricău, Mirela Cocheci, Doru-Mihai Lungescu, Florentina Mitrică, Petruța Niță Boca, Janet Nică și Angela Petre.

Secțiunea de satiră și umor schimbă deliberat registrul. Valentin David, Doru Mihai Lungescu, Janet Nică și Dan Norea folosesc titlurile și formele sculpturii brâncușiene pentru jocuri de cuvinte, paradoxuri și observații ironice asupra lumii contemporane. Umorul devine astfel o altă formă de apropiere de Brâncuși: îl scoate pe artist din solemnitatea muzeului și îl readuce în conversația cotidiană.

O ediție cu mai multe voci, dar cu un singur centru

Ceea ce impresionează la nr. 136 al revistei „Coloana Infinitului” este tocmai pluralitatea perspectivelor. Brâncuși este când demiurg, când țăran, când filosof, când om religios, când personaj literar, când problemă matematică, când pretext poetic și, uneori, chiar personaj de satiră. Revista nu încearcă să-l închidă într-o singură definiție. Dimpotrivă, îl privește dinspre istorie, religie, estetică, geometrie, mitologie, biografie, literatură și memorie.

Această libertate este anunțată chiar de redacție: autorilor nu li s-a impus o tematică unică, tocmai pentru ca personalitatea lui Brâncuși să poată fi cercetată din unghiuri diferite. Sunt reuniți, în aceeași ediție, brâncușiologi consacrați și autori mai tineri, cercetători, preoți, critici, artiști și poeți.

„Coloana Infinitului” își serbează astfel patronul spiritual nu printr-o simplă festivitate editorială, ci printr-un volum de voci. Unele sunt riguros documentare, altele romanțate, altele confesive sau poetice. Tocmai această diferență de registre dă ediției personalitate. Ea nu este o carte definitivă despre Brâncuși — nici nu și-ar putea propune asemenea imposibilitate —, ci o nouă treaptă într-o conversație care, asemenea Coloanei, refuză să se încheie.

Iar acesta este poate cel mai potrivit omagiu pe care o revistă numită „Coloana Infinitului” îl putea aduce, în anul celor 150 de ani: să continue să vorbească despre Brâncuși, pentru ca, prin fiecare nouă lectură, ceea ce pare deja cunoscut să-și recapete misterul.

Ziua Mondială a Știrilor, 28 septembrie, marcată în toată lumea în acest an sub sloganul „Cunoaște faptele. Înțelege ceea ce contează. Alege jurnalismul de încredere”, este un moment binevenit de a se evalua cum sunt privite știrile de către publicul asaltat de tot felul de tipuri de conținut, specifice erei digitale. Iar specialiștii de la Reuters Institute au elaborate un raport în acest sens.

În ultimii ani, modalitățile prin care oamenii intră în contact cu știrile și le consumă au devenit tot mai diverse – sursele considerate cândva sinonime cu știrile – precum presa scrisă și televiziunea – și-au pierdut reent, din punct de vedere statistic, pentru prima dată, supremația asupra agendei publice, iar audiențele, în special cele tinere, se orientează tot mai mult către platformele digitale pentru a se informa. Doar că în mediul digital, știrile produse de mass-media tradițională constituie doar o mică parte din vasta gamă de conținut cu care oamenii interacționează și căruia îi dedică timp. În loc să apară în spații dedicate, precum ziarele sau jurnalele de știri, știrile sunt adesea prezentate pe platformele digitale în fluxuri de conținut (feed-uri) în care nu se face o distincție clară între acestea și materialele de divertisment, stil de viață sau conținutul personal, printre multe altele. Mai mult, persoanele publice – de la politicieni la celebrități – a căror comunicare cu publicul era odinioară mediată de presa tradițională, interacționează acum direct cu urmăritorii lor. Oamenii obișnuiți pot documenta și disemina imagini de la evenimente importante, iar influencerii joacă un rol tot mai mare în modelarea dezbaterilor și a opiniei publice. Totodată, formatele și genurile care, anterior, erau limitate de constrângeri materiale și norme instituționale au devenit mult mai fluide și multimodale. Aceste evoluții au zdruncinat premisele existente cu privire la natura știrilor, aspectul acestora, sursele care le furnizează și locurile în care pot fi găsite. Dar cercetările arată o concluzie îmbucurătoare: nucleul percepției publicului despre ceea ce constituie o știre a rămas același.

Convingerea fundamentală: știrile trebuie să se bazeze pe informații exacte și verificate

Cercetările anterioare privind „valorile știrilor” (news values), de exemplu, au analizat caracteristicile care fac ca anumite evenimente sau subiecte să merite să fie relatate și modul în care aceste criterii s-au schimbat în timp. Acest lucru are implicații importante atât pentru modul în care organizațiile de știri concep esența activității lor, cât și pentru cercetători, a căror înțelegere a consumului de știri depinde, în parte, de modul în care publicul însuși definește ceea ce constituie, propriu-zis, o știre.

Raportul citat de reutersinstitute.politics.ox.ac.uk pune în prim-plan modul în care publicul înțelege conceptul de „știre”. Pe lângă convingerea fundamentală că știrile trebuie să se bazeze pe informații exacte și verificate, analiza a identificat mai multe atribute observabile în definițiile oamenilor privind știrile, precum și modul în care acestea pot fi modelate de relevanța, momentul și locul desfășurării evenimentelor.

Definițiile știrilor din perspectiva publicului păstrează un nucleu tradițional remarcabil de stabil, bazat pe înțelegeri comune, chiar dacă unii adoptă o definiție mai extinsă a știrilor. Pe baza analizei datelor provenite din sondaje online în șase țări, autorii raportului au constatat că deși mulți oameni definesc în continuare știrile prin prisma unor subiecte, surse, actori, genuri și formate considerate „tradiționale” sau fundamentale, unii adoptă acum o definiție mai „extinsă” a acestora. Aproximativ jumătate (49%) au o definiție tradițională, de bază, care înțelege știrile în primul rând ca subiecte precum politica și economia, relatate de jurnaliști și experți din cadrul instituțiilor de presă consacrate și prezentate sub formă de texte ample sau materiale video; un sfert (26%) adoptă o definiție extinsă, care păstrează atributele fundamentale, dar include și elemente mai noi, mai puțin convenționale; acestea lărgesc sfera definiției pentru a cuprinde, de exemplu, subiecte precum jocurile video și moda, abordate de celebrități și influenceri pe rețelele de socializare, în podcasturi și în clipuri video scurte – conținut prezentat uneori sub formă de comentarii, dezbateri sau satiră. În ansamblu, practic nu există nicio persoană care să recunoască atributele extinse fără a include, în același timp, elementele tradiționale de bază în propria definiție a știrilor.

Persoanele care se bazează în principal pe platforme (de exemplu, rețelele de socializare) pentru a afla noutăți sunt mai predispuse să adopte o definiție extinsă a conceptului de știre (38%) comparativ cu cele care se bazează în principal pe surse tradiționale (25%) – precum televiziunea, presa scrisă și radioul, dar și site-urile și aplicațiile editorilor tradiționali.

Informațiile sunt considerate știri dacă provin de la branduri media consacrate

Și sursele joacă un rol important în modul în care oamenii definesc știrile. Este mult mai probabil ca informațiile să fie percepute drept știri dacă provin de la branduri media consacrate (televiziune, radio, presă scrisă) și de pe site-uri de știri dedicate. În schimb, informațiile de pe rețelele de socializare, din podcasturi sau de la chatbot-uri bazate pe inteligență artificială sunt mult mai puțin susceptibile de a fi considerate știri.

Brandurile ai căror utilizatori consideră că majoritatea conținutului publicat reprezintă știri (percepție bazată, pentru mulți, pe definiția fundamentală) se bucură, de regulă, de o mai mare încredere. Invers, brandurile care publică mai mult conținut aliniat definiției extinse tind să aibă un nivel scăzut de încredere în rândul publicului.

Informațiile provenite de la jurnaliști și de la persoane asociate cu instituții care dețin autoritate epistemică – precum politicienii și oamenii de știință – sunt mai susceptibile de a fi considerate știri decât cele provenite de la persoane precum celebrități, creatori de conținut, influenceri sau oameni obișnuiți.

Subiecte precum politica, conflictele și economia sunt puternic asociate cu noțiunea de știre, în timp ce domenii precum jocurile video și moda sunt considerate știri doar de o minoritate – de obicei, de persoanele care adoptă o definiție extinsă a știrilor.

Anumite genuri, cum ar fi știrile de ultimă oră, investigațiile și relatările verificate, sunt adesea asociate cu știrile, la fel ca și formatele de tip video sau text de lungă durată; acest lucru se datorează însă, în principal, asocierii lor cu surse și branduri specifice. Podcasturile și conținutul audio de lungă durată sunt considerate știri de către o parte a publicului.

De asemenea, relevanța socială și cea personală acționează ca factori contextuali – oamenii tind să considere o informație drept știre dacă evenimentul are loc în prezent sau îi vizează direct, deși și informațiile despre trecut ori despre posibile evenimente viitoare pot constitui știri.

Extindere în jurul unui nucleu neschimbat

Unii oameni recunosc o posibilă schimbare recentă în modul în care percep știrile. Potrivit sondajului, 59% dintre respondenții din Argentina au declarat că definiția lor despre ceea ce constituie o știre s-a schimbat în ultimii cinci ani, în timp ce această cifră a variat între 40% și 50% în Spania, Norvegia, Regatul Unit și SUA. Doar 17% dintre respondenții din Japonia au afirmat că au observat o schimbare, însă chiar și acolo o minoritate semnificativă a declarat că privește acum știrile dintr-o perspectivă diferită.

În esență, definițiile știrilor la care aderă mulți oameni includ în continuare subiectele, sursele, actorii, genurile și formatele tradiționale identificate în studii realizate cu decenii în urmă, cu o extindere a acestor definiții dincolo de acest nucleu însă nu într-o măsură care să fi înlocuit semnificativ concepțiile tradiționale, fundamentale, despre ceea ce constituie o știre.

Foto: pixabay.com

De Ziua Mondială a Știrilor, 28 septembrie 2026, Radio UZPR s-a alăturat demersului a peste 100 de canale de știri din intreaga lume în campania inițiată de World Editors Forum, Project Kontinuum și The Canadian Journalism Foundation (CJF). Motto-ul campaniei: „Află faptele. Înțelege ce contează. Alege jurnalismul de încredere”. „Jurnalismul reprezintă calea către informații de calitate. Iar jurnaliștii, atunci când sunt la înălțime, dau dovadă de curaj și independență, sunt insațiabil de curioși și neclintiți în demersul lor. Ziua Mondială a Știrilor este un prilej de a explica aceste eforturi unui public dornic de materiale originale și precise” (David Walmsley, redactor-șef Globe and Mail, președinte al World Editors Forum, fondator al World News Day).

29 septembrie 2026, ora 12.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Expoziție de artă plastică Niculina Ghimiș, membră a Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”.

 

29 septembrie 2026, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Prezentare de carte: „Muntele cel mic. Roman“, autor: Marius Dobre-Iana (Reșița), apărut în 2026 la Editura „TIM“ Reșița.

 

29 septembrie 2026, ora 19.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

„Reșița: Mon amour“: Partea a III-a a expoziției de fotografii Ioana Ciolea, dedicate Reșiței în anul aniversar 2026.

 

 

29. September 2026, 12:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Kunstausstellung Niculina Ghimiș, Mitglied des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza”.

 

29. September 2026, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Buchpräsentation: „Muntele cel mic. Roman“, Autor: Marius Dobre-Iana (Reschitza), erschienen 2026 im Verlag „TIM“ Reschitza.

 

29. September 2026, 19:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

„Reschitza: Mon Amour“: Teil III einer Fotoausstellung von Ioana Ciolea, gewidmet der Stadt Reschitza im Jubiläumsjahr 2026.

 

În anul 2023, la rubrica sportivă a revistei trimestriale „Bocșa culturală”[2] publicam un interviu cu o tânără minunată a Bocșei, o frumusețe de fată care, deși atât de delicată, s-a dovedit a fi deosebit de puternică și hotărâtă! Este vorba despre Rucsandra Bucșă din Bocșa Română, elevă, la acea vreme, la Școala Gimnazială nr. 1,  îndrumată de prof. Olimpiu Ștefănuț, profesorul de limba și literatura română, un dascăl dedicat și foarte îndrăgit de elevi. Acesta a facilitat întâlnirea Rucsandrei Bucșă cu antrenorul Daniel Donci și cu barca. Restul… a venit de la sine! Specialiștii Gheorghe Anghel, Daniel Donci, Alin Homorogan și Zlatomir Balojin au remarcat imediat talentul și „tupeul” sportiv al Rucsandrei, care face din ea un excepțional cârmaci. Deosebit de încâtată de tânăra bocșeancă a fost și Elisabeta Lipă, președintele Federației Române de Canotaj!

În alt număr al revistei „Bocșa culturală”[3] publicam la aceeași rubrică de sport un articol intitulat „Rucsandra Bucșă, fata de aur a Bocșei!”deoarece tânăra noastră, la doar 14 ani, făcea parte din lotul național de canotaj al României, iar la Campionatul European de Tineret (Under23) din Germania a obținut două medalii de aur: „În perioada 26-27 august 2023 s-a desfășurat la Krefeld (Germania), Campionatul European de Tineret (Under23). La această competiție lotul României a fost reprezentat de 35 de sportivi în 12 ambarcațiuni. Printre aceștia s-a aflat și o cârmăciță din Timișoara (CSM Timișoara), Bucșă Rucsandra, care a obținut 2 medalii de aur în probele de patru rame cu cârmaci feminin (BW4+) și opt rame cu cârmaci feminin (BW8+). Felicitări România! Felicitări Rucsandra!” este mesajul Asociației Județene de Canotaj Timiș sub cupola căreia tânăra Rucsandra Ioana Bucșă și-a început cariera sportivă.

Iată că tânăra bocșancă, pe care au mizat antrenorul Daniel Donci și președintele Elisabeta Lipă, nu dezamăgește și, în foarte scurt timp, a confirmat previziunile acestora.

Astăzi revenim în paginile revistei noastre cu fata de aur a Bocșei – Rucsandra-Ioana Bucșă – deoarece, de curând, Rucsandra a intrat definitiv în istoria sportului românesc! Duminică, 2 august 2026, a devenit campioană europeană de seniori la doar 17 ani! Din postura de cârmaci, tânăra sportivă a ghidat echipajul mascului de 8+1 (M8+) al României către medalia de aur la Campionatele Europene de Canotaj de la Varese din Italia.[4] Iată ce scrie presa de specialitate:

„Performanța ei este cu atât mai uluitoare cu cât, la vârsta la care majoritatea sportivilor concurează încă la juniori, ea a demonstrat o maturitate tactică demnă de un veteran în fața elitei mondiale de seniori.

Timișoareanca este legitimată la CSM Timișoara, unul din cele mai importante cluburi nu doar de canotaj, din întreaga țară. De multe ori „dezavantajați de condițiile din oraș”, sportivii de la CSM adună lauri pentru oraș și țară!

Finala probei regine a canotajului masculin a fost o demonstrație pură de forță, strategie și sincronizare perfectă dictată de la cârmă. Echipajul tricolor a preluat conducerea cursei și a trecut linia de sosire cu un timp formidabil: 5:25.95. România a fost urmată în clasament de Germania și Italia.”

Rucsandra-Ioana Bucșă s-a născut la Reșița în 28 februarie 2009, locuiește cu familia în Bocșa și este elevă la Timișoara. Este pasionată de pictură, de muzică, de sport și de cinematografie.

Din noiembrie 2022 este membră în echipa CSM Timișoara.

Este o tânără căreia antrenorul Daniel Donci îi prevede un viitor excepțional! Iar Rucsandra, frumoasă și cu un rarisim bun-simț, vorbește cu entuziasm despre începuturile sale ca sportiv și despre toată această minunată poveste în care personajul principal și pozitiv este chiar ea.

„A făcut istorie pentru România la doar 17 ani, dar ia în calcul o carieră în lumea cinematografiei”[5] spune presa. Și, da, trebuie să recunoaștem că de acum sunt foarte mulți ochi ațintiți spre Rucsandra urmărindu-i parcursul. Noi îi suntem alături indiferent de cariera aleasă și-i dorim mult succes!

Felicitări, Rucsi! Suntem mândri de tine!

 

 

 

                                   

---

[1] (https://debanat.ro/2026/08/rucsandra-ioana-bucsa-copila-de-17-ani-care-conduce-spre-aur-uriasii-canotajului-romanesc_473735.html)

[2] „Bocșa culturală”, Anul XXIV, nr. 1 (120)/ 2023, p. 44

[3] Bocșa culturală”, Anul XXIV, nr. 3 (122)/ 2023, p. 44

 

[4] https://www.gsp.ro/sporturi/altele/aurul-european-istoric-la-8-plus-1-rame-masculin-explicat-de-eroii-care-au-17-20-28-sau-30-de-ani-daca-avem-toti-aceeasi-idee-sigur-reusim-barca-zboara-967120.html

[5] https://iamsport.ro/sporturi/alte-sporturi/a-facut-istorie-pentru-romania-la-doar-17-ani-dar-ia-in-calcul-o-cariera-in-lumea-cinematografiei-imi-place-lumina-reflectoarelor-id54942.html