De către

 Gazeta Sentinela

 18 iulie 2026

Sursa: Wikipedia

Marius TEJA ■

I. Biografie

Mihail C. Şuţu s-a născut la 15 februarie 1841, la Bucureşti, capitala Principatului Țara Românească. Tatăl său a fost Constantin C. Șuțu, ministru de finanțe în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1834-1842), iar străbunicul său, fanariotul Mihai Șuțu, a domnit de trei ori în Țara Românească (1783-1786; 1791-1793; 1801-1802) și o dată în Moldova (1793-1795).

Prințul a studiat la Şcoala Centrală de Arte și Meserii din Paris, obținând diploma de inginer, și atunci și-a descoperit și pasiunea pentru istoria antică, devenind un cunoscător de greacă veche și latină. Sub influența unor colecționari ca generalul Nicolae Mavros, banul Mihalache Ghica și Dimitrie A. Sturdza, ale căror colecții au stat la baza întemeierii Muzeului Naţional de Antichităţi (azi secție a Institutului Național de Arheologie „Vasile Pârvan”) după 1834, a început studiul autodidact al numismaticii antice.

În articolul omagial cu ocazia aniversării vârstei de 80 de ani (1921), mai tânărul său coleg său numismat Constantin Moisil (1876-1958) sublinia că Șuţu a introdus o metodă revoluționară în cercetarea numismatică, bazată pe „raporturi de ordine matematică” și aplicată la echivalarea monedelor  romane cu cele din provinciale din Egipt, Chaldeea (Irak), Asia Mică (Turcia), Grecia și Italia. Astfel, el a emis teoria originii ponderale a monedelor, susținând că apariția monedelor clasice a fost precedată de utilizarea unor bucăți de metal cu greutate fixă, pe care au fost aplicate semnele autorității statale. Mai târziu, a demonstrat că unitățile de măsură ale monedelor romane proveneau din cele asiro-chaldeene, având la bază ca unitate de măsură greutatea grăuntelui de grâu. Un alt element „inovator” a fost faptul că prințul nu a analizat numai aspectul sau raritatea monedelor, ci și „a dat importanța cuvenită valoarei lor intrinsece rolului lor de instrument comerciale”.

Colecția sa de monede antice care au fost emise sau au circulat pe teritoriul României  se poate grupa pe trei categorii: cele bătute de orașele grecești din Dobrogea, cele emise de romani și intrate în circulație prin comerț și după cucerirea Daciei și cele barbare, bătute de daci sau intrate în circulație prin comerțul lor cu barbarii vecini.

Printre lucrările publicate se numără:

Michel C. Soutzo, Introduction à l’étude des monnaies de l’Italie antique, vol. I/1887, vol. II/1889, Paris.

Michel C. Soutzo, Systèmes monétaires primitifs de l’Asie Mineure et de la Grèce, în „Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie”, București, nr. 2/1883, p. 214-247.

M. C. Soutzo, Étalons pondéraux primitifs et lingots monétaires, în „RFIA”, București, nr. 4/1885, p. 401-463

Michel Soutzo, Étude sur les monnaies impériales romaines, în „Revue Numismatique”, Paris, 1899, 46 p.

M. C. Soutzo, L’évolution pondérale dans l’antiquité, în „Buletinul Societății Numismatice Române”, București, XVI (1921), p. 57-82.

Şuţu a fost unul din pionierii arheologiei din Dobrogea după Unirea din 1878 și ca urmare a fost ales membru corespondent al Academiei Române, la 1 aprilie 1884. În 1909, numismatul a fost propus membru titular al celui mai înalt for științific al țării de către colegul său epigrafist Grigore Tocilescu, care l-a apreciat ca „unicul specialist român în domeniul numismaticii antice”.

În 1903, prințul a obținut recunoașterea națională de specialitate datorită alegerii ca președinte al Societăţii Numismatice Române și a obținut recunoașterea internațională datorită participării la Congresul Internațional de Numismatică de la Paris din 1900 și la Congresul de Arheologie de la Cairo din 1909, precum și prin primirea în Societatea Regală de Numismatică din Marea Britanie (1909).

În anii 1914-1933, Mihail C. Şuţu a condus cabinetul numismatic al Academiei Române, donându-i prin testament bogata sa colecție de monede, măsuri, greutăți și sigilii. Numărul „BSNR” din 1921 a fost un „Volum festiv închinat d-lui M. C. Sutzu, președintele Societății, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani”.

Printre funcțiile publice ocupate de prinț au fost cele de: inginer în Ministerul Domeniilor, director general al „Poştelor şi Telegrafelor”, consilier la Curtea de Conturi și guvernator al Băncii Naționale a României în perioada 1899-1904.

Mihail C. Șuțu a decedat la 9 iulie 1933, la Bucureşti, capitala Regatului României.

II. Mihail C. Șuțu și Dobrogea antică

Bibliografia dobrogeană antică a lui M. C. Șuțu include următoarele lucrări, în ordine cronologică:

Michel C. Soutzo, Coup d’oeil sur Ies monuments antiques de la Dobroudja, „Revue Archeologique”, 1881, Octobre pp. 204-215 și Novembre 287-304, pl. XXI-XXII, 7 fig.

M. C. Soutzo, Poids et monnaies de Tomis, Congresul Internațional de Numismatica din Paris, 1900, p. 115-148

M. C. Sutzu, Greutăți de plumb inedite ale urbei Tomis, „BSNR”, II (1904), p. 6-7

M. C. Sutzu, Monete din colecția noastră inedite sau puțin cunoscute în urbele antice din Dobrogea, „BSNR”, București, V (1908), p. 7-29 și „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, București, XXXV (1913), p. 362-385

M. C. Sutzu, Ponduri antice inedite din Tomis și Callatis, „BSNR”, București, X (1913), p. 3-10 și XI (1914), p. 1-9

M. C. Sutzu, Ponduri și monede identice din orașele noastre pontice, „BSNR”, București, XII (1915), p. 157-171

M. C. Sutzu, Contribuția numismaticei la istoria României transdunărene, „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, București, seria 2, tom XXXVIII, 1916.

M. C. Sutzu, Monetele regilor sciți din Dobrogea. Regele Tanusa, „BSNR”, București, XIII, 27, ianuarie-martie 1916, pp. 1-3.

Prima parte a articolului publicat în „Revue Archeologique”  (octombrie 1881) este o microsinteză de istorie antică a Dobrogei, începând cu menționarea tracilor în sec. X î. H. între Dunărea de Jos, Marea Neagră și munții Balcani, până la reconstruirea limes-ului (frontieră fortificată romană) danubian de către împăratul romano-bizantin Iustinian I cel Mare (527-565). Studiul este bazat, în general, pe izvoare scrise grecești și romane: Herodot (sec. V î. H.), Tucidide, Xenofon, Strabon, Ptolemeu, Ovidiu, Tacit, Tit Liviu, Pliniu cel Tânăr, Ammianus Marcellinus (sec. IV), Iordanes, Procopiu (sec. VI).

În colecția princiară păstrată la Muzeul Național de Istorie a României, au fost identificate și publicate de C. Știrbulescu în 2014 trei teracote greco-romane provenind din Dobrogea.

Prima este capul unei statuete bărbătești din lut ars de culoare galben-roşiatic, turnată în tipar bivalv, cu dimensiunile 8 cm x 7,70 cm x 0,53-0,92 cm, datată în secolul III d. H, cu analogii în două fragmente de statuetă nord-africane publicate în 1987.

A doua este un fragment de statuetă feminină din lut ars de culoare roşu-gălbui, turnată în tipar bivalv, cu dimensiunile 7,90 cm x 7,20 cm x 0,70 cm, datată în sec. I-III, cu analogie într-o statuetă egipteană de epocă romană publicată în 1979.

A treia este fragment inferior de pateră din lut ars de culoare brun-roşiatic, turnată în tipar bivalv, cu diametrul de 11,40 cm și grosimea maximă de 1,80 cm, datat în sec. 1-11, cu medalion reprezentându-l pe Hercules în luptă cu leul din Nemeea, cu analogii în patru patere de Cnidos (sud-vestul Asiei Mici/sud-vestul Turciei asiatice) de sec. 1-11, publicate în 2000.

Vila aflată pe strada Krikor Zambaccian nr. 1 din zona istorică a Constanței, a fost construită pentru Mihail C. Șuțu de către arhitectul Grigore Cerchez în 1899. În clădirea locuită de prinț până la deces, pe mobile și pe etajere erau expuse statuete, vase, amfore şi piese din aur, argint şi bronz descoperite în cetatea Tomisului, după săparea fundaţiilor pentru noile construcţii din zona statuii lui Ovidiu, sau cumpărate de la constănțeni pasionaţi de istoria orașului. Imobilul a fost confiscat de regimul comunist, iar în 2011, după un proces de 20 de ani, acesta a reintrat legal în posesia moștenitorilor. Apoi, clădirea degradată a fost cumpărată și noul proprietar a demarat procesul de restaurare, imobilul fiind încadrat în Lista Monumentelor Istorice cu codul CT-II-m-A-02863.

III. Bibliografie

***, Vila Sutzu, „Heritage”, Constanța, https://heritageconstanta.com

Moisil Constantin, Opera științifică a d-lui M. C. Sutzu, „Buletinul Societății Numismatice Române”, București, XVI, 40, Octomvrie-Decemvrie 1921.

Moisil Constantin,  Michel C. Soutzo, „Balcania”, Bucarest, VI (1941)

Știrbulescu Cristina, Teracote greco-romane din colecția principelui Mihail C. Șuțu, „Cercetări arheologice”, București, XXI, 2014, p. 409-423.

Vîntu Carmen, Mihail C. Șuțu, istoric și numismat român, „Jurnal FM”, Piatra Neamț, 15 februarie 2026, https://jurnalfm.ro[/responsivevoice]

18 iulie 2026, orașul Deta / județul Timiș:

Participarea formației de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana“ (coordonatori: Marianne & Nelu Florea) la sărbătoarea hramului Bisericii Romano-Catolice „Sf. Ana”.

 

21 iulie 2026, ora 17.30,Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Ziua Banatului (21 iulie) / 308 ani de la Pacea de la Pojarevăț, 21 iulie 1718.

Sărbătorim împreună: Prieteni din Banatul Sârbesc în vizită la prietenii din Banatul Montan.

Miniexpoziție: cărți apărute în cadrul Casei de Presă și Editură „Libertatea” din Panciova în anul 2026. Prezintă din partea Casei de Presă și Editură „Libertatea” Valentin Mic (director adj.) și Marin Gașpăr (redactor șef);

Prezentări de carte și lecturi oferite de autorii acestora:

• „Reflexii eterne în oglinda timpului. Interviuri alese”, autoare: Mariana Stratulat, director CPE „Libertatea”, 2025;
• „Gânduri pentru frații români din Voivodina”, autor: pr. Petru Berbentia, carte apărută în cadrul CPE „Libertatea”, 2026;

Expoziție de artă plastică Tatiana Țibru, membră a Cercului „Deutsche Kunst Reschitza”.

Incursiuni muzicale: prof. Elena Cozâltea și grupul vocal-instrumental „Resicza” (coordonator: Iuliu Fazakas) din Reșița.

 

22 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: dr. ing. Iacob Voia, cercetător științific principal, șef laborator cercetare și director. Tematica conferinței: „Reșița – 255 de ani foc nestins. Un moment remarcabil acum 60 de ani: înființarea ICPEH – Institutul de Cercetare și Proiectare Echipamente Hidroenergetice Reșița”.

 

27 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Expoziția de fotografii „Insula Ada-Kaleh, perla Dunării”. Autorul expoziției: Michael Românu (Reșița / München).

 

28 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Expoziție origami, cu Ecaterina Trebel (Reșița).

Incursiuni muzicale: grupul vocal-instrumental „Resicza” (coordonator: Iuliu Fazakas) din Reșița.

 

29 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri culturale.

Mikis Theodorakis (*29 iulie 1925, Chios – † 2 septembrie 2021, Atena): 101 ani de la naștere.

Prezentare de carte: „Mikis Theodorakis – Învingătorul / Ο ΝΙΚΗΤΗΣ / Le Vainqueur / Der Sieger / The Victor”, autoare: dr. Dana Antoaneta Bălănescu, Editura „Graph” Reșița, 2026.

 

30 iulie 2026, ora 17.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Prezentarea revistei „Reflex“, (serie nouă), an XXVII, nr. 1 – 6 (304 – 309), ianuarie – iunie 2026 (redactor-fondator Octavian Doclin).

Prezentare de carte: „Silabele iernii”, autoare: Doina Gârboni (Bocșa), carte apărută în cadrul Editurii „Castrum de Thymes” Giroc, 2026.

 

 

 

18. Juli 2026, Detta / Kreis Temesch:

Teilnahme der deutschen „Enzian“-Volkstanzgruppe Reschitza (Koordination: Marianne & Nelu Florea) am Kirchweihfest der römisch-katholischen „Sankt Anna“-Kirche.

21. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Tag des Banats / 308 Jahre seit dem Frieden von Passarowitz, 21. Juli 1718.

Wir feiern zusammen: Freunde aus dem serbischen Banat zu Gast bei uns.

Bücherausstellung: Neue Bücher, erschienen 2026 im Presse- und Verlagshaus „Libertatea“ (CPE) in Pantschowa. Es stellen vor seitens der Gäste aus Serbien Valentin Mic (stellv. Direktor) und Marin Gașpăr (Chefredakteur);

Buchpräsentationen und Lesung daraus:

• „Reflexii eterne în oglinda timpului. Interviuri alese” (= „Ewige Spiegelbilder im Laufe der Zeit. Ausgewählte Interviews“), Autorin: Mariana Stratulat, Direktorin CPE „Libertatea”, 2025;
• „Gânduri pentru frații români din Voivodina” (= „Gedanken an die rumänischen Brüder in der Vojvodina“, Autor: Pfr. Petru Berbentia, erschienen 2026 bei CPE „Libertatea”;

Kunstausstellung Tatiana Țibru, Mitglied des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza”;

Musikalische Einlagen: Elena Cozâltea und die Vokal- und Instrumentalgruppe „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).

 

22. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Dr. Ing. Iacob Voia, leitender wissenschaftlicher Forscher, Leiter des Forschungslabors und Direktor. Konferenzthema: „RESCHITZA / 255 Jahre unstillbares Feuer. Ein bemerkenswerter Moment vor 60 Jahren: die Gründung des ICPEH – Institut für Forschung und Entwicklung von Wasserkraftanlagen Reschitza“.

 

27. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Fotoausstellung „Die Insel Ada-Kaleh, die Donau-Perle”. Autor der Ausstellung Michael Românu (Reschitza / München).

 

28. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Origami-Ausstellung von Ecaterina Trebel (Reschitza).

Musikalische Einlagen: die Vokal- und Instrumentalgruppe „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).

 

29. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Kulturelle Dialoge.

Mikis Theodorakis (*29. Juli 1925, Chios – † 2. September 2021, Athen): 101. Geburtstag.

Buchpräsentation: „Mikis Theodorakis – Învingătorul / Ο ΝΙΚΗΤΗΣ / Le Vainqueur / Der Sieger / The Victor” der Autorin Dr. Dana Antoaneta Bălănescu, Verlag „Graph” Reschitza, 2026.

 

30. Juli 2026, 17:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Vorstellung der Reschitzaer Kulturzeitschrift „Reflex“, Jahr XXVII, Nr. 1 – 6 (304 – 309), Januar – Juni 2026 (Gründungsredakteur Octavian Doclin).

Buchpräsentation: „Silabele iernii”, Autorin: Doina Gârboni (Bokschan), Buch erschienen im Verlag „Castrum de Thymes” Giroc, 2026.

 

 

Scriitoarea Lavinia Betea, cunoscută pentru volumele biografice ale familiei Ceaușescu, a fost numită Cetățean de onoare al comunei Hălmagiu, locul ei natal. Distincția i-a fost oferită în cadrul Nedeii Țării Hălmagiului, la care au participat mii de oameni din Arad și județele vecine.

Evenimentul a inclus spectacole folclorice, un târg al meșterilor populari și sfințirea unei troițe, marcând reluarea unui obicei al locului.

Nedeea este o sărbătoare tradițională specifică din zona munților Apuseni, fiind o combinare de slujbe religioase cu spectacole care conțin dansuri și cântece populare, având rolul de a păstra vie comunitatea și datinile ei.

În cadrul acestui eveniment, autoritățile i-au conferit Laviniei Betea distincția în semn de apreciere pentru contribuția la studiul istoriei recente, prin cărți și interviurile-document care au adus în atenția publicului aspecte despre regimul comunist puțin știute de publicul larg.

Născută în 1956 în județul Arad, zona Hălmagiu, a urmat studiile liceale la Liceul Pedagogic din Arad, iar apoi a urmat studiile superioare ale Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Doctor în psihologie socială, Lavinia Betea și-a construit o carieră solidă în publicistică, cercetare și activitate didactică, colaborând cu numeroase publicații și universități. „M-am născut de fapt la Brad, dar părinții și bunicii trăiau la Bănești. Cred că sunt primul copil al locului care s-a născut la o maternitate. Distincția primită a fost o mare și plăcută surpriză pentru că se spune că nimeni nu-i profet în satul lui și e foarte greu să ajungi prețuit de comunitatea ta, cu atât mai mult pentru ce fac eu. Dacă ai fi artist, sau o profesie vizibilă… dar a fost o surpriză, pentru că oamenii s-au gândit în timpul de acum că poate e momentul să prețuiești omul care iubește cartea. Suntem într-o mare criză în ceea ce privește educația copiilor: se doresc multe diplome, dar părinții nu realizează ce e dincolo de diplome. Diplomele trebuie susținute de lectură. Dacă mi-aș descrie profesia și pasiunea de o viață ar fi aceea de om al cărții”, a spus scriitoarea.

Despre meleagurile ei natale și dragostea față de lectură și profesia de dascăl, Lavinia Betea a așternut amintiri în „Învățătorii. Autoportretul unei generații”, o lucrare semnată alături de încă cinci coautori. (specialarad.ro)

Foto: Facebook

La început de iulie, Administrația Parcului Natural Vânători–Neamț a înregistrat o altă premieră, datorată taberei de jurnalism de mediu, organizată între 9-10 iulie, de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și ECOTIC, care contribuie activ la informarea populației României asupra importanței colectării separate a deșeurilor, prin proiecte dedicate școlilor, companiilor sau comunităților locale. Din această perspectivă, colaborarea dintre ECOTIC și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România s-a construit, firesc, de-a lungul anilor, având ca obiectiv comun promovarea informațiilor despre protecția mediului în rândul jurnaliștilor și susținerea dezvoltării jurnalismului de mediu. Un exemplu al acestei preocupări comune este și această tabără, al cărei program a inclus întâlniri cu experți și practicieni din domeniul protecției mediului, ateliere practice, studii de caz și sesiuni interactive menite să dezvolte competențele participanților în documentarea și comunicarea subiectelor de mediu. Printre lectori, în ordinea apariției în fața cursanților, nume importante în domeniu, precum Magda Irimia, Cristina Bîcîilă, Dănuț Ungureanu, Marius Costache sau Raul Pop, ca să nu mai vorbim de specialiștii de la Ecotic: Valentin Negoiță, Alexandra Giucă sau Ema Cumpătă. Cum rezultatele unui curs depind nu doar de valoarea lectorilor, ci mai ales de cea a cursanților, ajunge să spunem că la eveniment au participat jurnaliști reprezentând nouă filiale ale Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, respectiv filiala „Aurel Mureșanu” Brașov-Covasna, filiala Iași, filiala Piatra Neamț, filiala „Brunea Fox” din Roman, filiala „Marius Mircu” – Bacău, filiala Casa Presei – București, filiala Sector 6 – București, precum și filialele UZPR din Diaspora, cea din Republica Moldova și Spania – Europress.

Subiectele abordate teoretic, precum economia circulară, gestionarea deșeurilor de echipamente electrice și electronice, reutilizare, comunicare de mediu și rolul jurnalismului în promovarea unui comportament responsabil față de natură au fost dublate de vizitele în Parcul Natural Vânători Neamț. Pe urme de zimbri și elani, pe traseul educațional „Școala Pădurii” sau la cunoscutele mănăstiri Neamț, Agapia și Văratec, participanții au luat contact cu provocările legate de administrarea unei arii protejate de interes național, iar pentru a avea răspunsuri sau confirmări, jurnaliștii au luat „la cald” interviuri cu membrii Administrației Parcului Natural Vânători Neamț. Buna dispoziție și umorul au fost ingredientele care au conferit savoare și prospețime acestei manifestări, prilejuind nu doar dobândirea unor noi cunoștințe teoretice, ci și legarea unor noi prietenii.

Traducerea limbajului științific într-o informație clară și accesibilă publicului larg conduce la o informare corectă, indispensabilă, așa cum sugerează și afirmația lui David Attenborough: „Nimeni nu va proteja ceea ce nu prețuiește și nimănui nu-i va păsa de ceea ce nu a cunoscut.” Pornind de la această convingere, organizarea taberei de jurnalism de mediu a reunit, prin parteneriatul dintre Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, ECOTIC și Administrația Parcului Natural Vânători-Neamț (Romsilva), specialiști din industrie, experți în conservarea naturii și reprezentanți ai mass-media, animați de convingerea că numai împreună pot contribui la o abordare informată, critică și echilibrată a subiectelor de mediu.

Grație bunăvoinței domnului Iacob Sârbu, zelosul colecționar al Băilor Herculane, prieten și colaborator, am intrat în posesia unui document istoric deosebit. Prin conținutul său, acesta ne dezvăluie unul dintre momentele de referință ale luptei Bisericii noastre Ortodoxe pentru păstrarea identității naționale prin credință, în condițiile vitrege ale dualismului austro-ungar.

În rândurile de mai jos, prezint mai întâi transcrierea textului olograf din document, păstrând formele lingvistice, abrevierile și grafia specifică epocii (secolul al XIX-lea, cu influențe ale grafiei chirilice de tranziție transpuse în alfabetul latin):

––––––––––

Antet stânga sus: 

Nro. 35, pro 1870

Centru sus: 

Oficiolatulu parochialu din V. Bolvasinitia

Adresă:

Prea onoratului oficiulatu protopresbiterescu vito-docs romanu in Mehadia („vito-docs” este o adaptare din epocă a termenului „ortodox”-n.n.)

De dupa inalta ordinaciune arhiereasca din 30. Juliu a. c. subu Nru. consistor. 639. si alu prea onoratului scaunu protopresbiterescu d.d. 22. Augustu Nro. 169. cu totu a-denvulu (,,A-denvulu” / „Adevărul”, este o formulă juridico-bisericească ce exprimă conformitatea deplină cu ordinul primit de la eparhie și consistoriu- n.n.) am urmatu cele de acolo ordinate în privinția alegerii unui Deputatu romanu pentru congresulu alu 2-lea nationalu ce are a se tenea in Sibiu in 1/13 Octomvrie a.c. si in comuna susnumita țienandu-se Sinodulu parochialu astadi in b. l. c. c. v. intregulu sinodu parochialu in genere guralu a dechiaratu ca dupa invoirea celoru alalte sinode parochiale din tractulu prea onoratului oficiolatu protopresbiterescu si la alegerea ce acele sinode voru constata o si acestu sinodu ași da invoirea unanimu sunetu invoitu, invoiti. –

Dată:

Valeabolvasinitia in 6/18 Septemvrie 1870.

Semnătura:

Grigorii Vasilescu m.p.

parochu

––––––––––

Așa cum se constată din acest text, documentul a fost trimis din parohia Valea Bolvașnița* către Protopopiatul Ortodox Român din Mehadia și face referire directă la pregătirile pentru cel de-al doilea Congres Național Bisericesc al Mitropoliei Ardealului, ținut la Sibiu în octombrie 1870, sub conducerea mitropolitului Andrei Șaguna.

Acest al Doilea Congres Național Bisericesc, convocat de marele ierarh, reprezintă un moment de cotitură în istoria Transilvaniei și a Banatului, având o importanță politică și socială majoră pentru românii din Imperiul Austro-Ungar. Dincolo de caracterul său strict religios, modul de organizare al Congresului definea riguros conceptul de autonomie și democrație bisericească în cadrul Bisericii Ortodoxe din acea epocă.

Sistemul de reprezentare era pilonul central al acestui mecanism. Congresul Național Bisericesc nu se limita doar la clerici, ci funcționa după un model extrem de democratic pentru acele vremuri: o treime clerici și două treimi laici (mireni).

În acest cadru, scrisoarea trimisă din Valea Bolvașnița devine o dovadă clară a exercitării votului într-un mecanism electoral „de jos în sus”. Comunitatea din parohia bănățeană s-a întrunit în „Sinodul parohial” la data de 6/18 septembrie 1870 și a decis în unanimitate („cu unanima sunete”) să își exprime acordul deplin pentru desemnarea deputatului care urma să o reprezinte la Sibiu.

Dacă Primul Congres, desfășurat în 1868, aprobase legendarul ,,Statut Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania” (aprobat ulterior de împăratul Franz Joseph în 1869), sesiunea din octombrie 1870 a fost prima sesiune ordinară organizată strict după regulile acestui nou Statut. În cadrul ei s-au pus practic bazele administrative, școlare și financiare ale noului organism bisericesc autonom.

Despre rolul istoric al mitropolitului Andrei Șaguna, rămas în conștiința națională ca un vajnic apărător al drepturilor românilor, este reprezentativ discursul rostit la deschiderea lucrărilor din 1/13 octombrie 1870. Șaguna își exprima atunci profunda satisfacție de a vedea acest Congres consolidat: într-o epocă în care alte biserici ortodoxe din lume sufereau din cauza persecuțiilor sau a lipsei de libertate, Mitropolia românilor din Transilvania, Ungaria și Banat se bucura, în sfârșit, de pace și de o autonomie deplină.

Anul 1870 face parte dintr-o perioadă în care românii transilvăneni și bănățeni nu se bucurau de o recunoaștere politică oficială ca națiune în cadrul sistemului dualist. Cu toate acestea, prin structurile sale democratice, Biserica Ortodoxă a reușit să funcționeze ca un veritabil „stat în stat”. Prin intermediul acestor congrese, românii își gestionau singuri nu doar parohiile, ci și școlile confesionale, fondurile culturale și publicațiile în limba maternă. Iată de ce alegerea deputaților, așa cum a fost cea din Valea Bolvașnița, mobiliza întregul suflu al comunității, consolidând vitalitatea spiritului național.

*Parohia Ortodoxă din Valea Bolvașnița în izvoarele istorice:

Conform documentelor oficiale păstrate în șematismele istorice ale Episcopiei Caransebeșului, istoricul parohiei dezvăluie o comunitate profund ancorată în trecutul regiunii:

Satul are o istorie îndelungată, fiind atestat documentar încă din anul 1376, deși urmele de locuire din zonă urcă până în perioada Daciei Romane. În anul 1774, vatra așezării înregistra deja un număr semnificativ de 119 case, indicator al unei comunități românești mari și stabile, dezvoltate în jurul vetrei bisericii.

Biserica în care slujea preotul Grigorii Vasilescu (semnatarul scrisorii) a fost construită între anii 1790 și 1793. Lăcașul cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” a fost ridicat din piatră și cărămidă, înlocuind, cel mai probabil, o biserică mai veche din lemn, conform tradiției din satele Banatului Montan. Turnul său clopotniță impunător domină și astăzi silueta așezării.

Arondarea administrativă: În anul 1870, parohia din Valea Bolvașnița aparținea de Protopopiatul Mehadia, aspect confirmat explicit de adresa manuscrisului („protopresbiterescu… in Mehadia”). Ulterior, în urma reorganizărilor administrative din secolul al XX-lea, parohia a trecut sub jurisdicția Protopopiatului Băile Herculane, în cadrul Episcopiei Caransebeșului.

Un detaliu cultural deosebit din istoria locală s-a petrecut în anul 1937, când satul și parohia au fost vizitate de marele istoric Nicolae Iorga. Acesta a fost primit cu un fast deosebit de întreaga comunitate chiar în fața bisericii, moment de profundă mândrie rămas viu în memoria colectivă a localnicilor.

Astăzi, parohia din Valea Bolvașnița își continuă misiunea de nucleu spiritual și identitar pentru credincioșii săi, trecând în ultimii ani prin ample lucrări de renovare, înfrumusețare și binecuvântare a eforturilor administrative.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

Surse bibliografice:

 * Academia.edu https://share.google/z7a8ik65Xl37QKe25

 * Wikipedia https://share.google/q5LDYaJL7CzqLoBkL

 * Episcopia Caransebeșului https://share.google/McQn8ExEAHqhP2xem

 * Basilica.ro https://share.google/8fgajCcxsqBLe9JO8

 * Πανεπιστήμιο Μακεδονίας https://share.google/BlJ3LXG4phT1mdctK

 * https://www.episcopiacaransebesului.ro

 * https://www.trinitas.tv

Sursa foto Parohia Valea Bolvașnița: Episcopia Caransebeșului (https://www.episcopiacaransebesului.ro/37-parohia-valea-bolvasnita/?hl=en-US&cn-reloaded=1)

Biroul de Legătură al Parlamentului European în România lansează ediţia anului 2026 a programului de training în domeniul afacerilor europene pentru tineri jurnalişti. „European Parliament Training Programme for Young Journalists” se va desfășura la Constanța, în perioada 26 – 28 octombrie 2026. Activitățile includ un prim modul concentrat pe cunoștințele generale despre funcționarea Uniunii Europene, precum și pe activitatea mass-media pe teme legate de UE. Cei mai buni dintre jurnaliștii care finalizează prima parte a programului vor avea oportunitatea de a parcurge un al doilea modul, ce va avea loc la Bruxelles sau Strasbourg, la sediul Parlamentului European.

Costurile de transport și cazare în Constanța sunt acoperite de organizatori.



Condiții de eligibilitate

Pentru înscrierea la primul modul de training tinerii jurnaliști trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

– să fie absolvenți ai unui program de studii universitare de licență;

– să aibă o experiență de lucru în instituții de presă care să nu depășească în total trei ani;

– să manifeste un interes pentru temele europene.

Tinerii jurnaliști interesați pot transmite dosarul de candidatură la adresa de e-mail epbucarest@europarl.europa.eu, în intervalul 15 iulie 2026 – 31 august 2026.



Dosarul de candidatură este compus din:

– O scrisoare de intenție de cel mult o pagină, redactată în limba română, care va prezenta motivația participării, interesul pentru domeniul afacerilor europene și impactul preconizat al acestui program pentru viitorul profesional al candidatului;

– Curriculum Vitae, redactat în limba română;

– Copie după legitimația de presă sau scrisoare de recomandare de la instituția de presă cu care colaborează candidatul;

– O selecție de 2 link-uri cu materiale de presă publicate (articole, reportaje scrise, audio sau video).

Evaluarea candidaturilor se va face în baza criteriilor următoare: claritatea și coerenţa materialelor, veridicitatea informațiilor, abilitățile multimedia, sensibilitatea culturală, diversitate și incluziune.

Rezultatele selecției candidaturilor vor fi anunțate la finalul lunii septembrie.


Context

„European Parliament Training Programme for Young Journalists” este un exercițiu de consolidare a capacităților jurnalistice în domeniul Uniunii Europene ale tinerilor profesioniști din mass-media. Programul are scopul de a contribui la o mai bună înțelegere atât a modului în care funcționează Uniunea Europeană și Parlamentul European, cât și a democrației parlamentare și a valorilor pe care aceasta le reprezintă.Training-ul pentru tineri jurnaliști este un program al Parlamentului European, gestionat și implementat de un consorțiu format din Hikari Group si European Media Connections.



Contact

Pentru informații suplimentare vă rugăm să ne contactați la: epbucarest@europarl.europa.eu sau la telefon +40 788 788 879.

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și ECOTIC au încheiat Tabăra de Ziariști de Mediu, desfășurată în perioada 9 – 10 iulie 2026, la Parcul Natural Vânători Neamț. Timp de două zile, jurnaliști din toată țara au participat la workshop-uri și întâlniri cu experți din domeniu, aprofundând teme precum economia circulară, gestionarea deșeurilor, dreptul la reparare și legislația din domeniul gestionării DEEE.

Organizată sub tema „Introducere în economia circulară și protecția mediului„, tabăra s-a adresat jurnaliștilor cu experiență, dornici să își aprofundeze cunoștințele într-un domeniu aflat în continuă schimbare.


Sesiunile taberei

Reprezentanții ECOTIC au deschis sesiunile taberei cu o prezentare dedicată managementului deșeurilor de echipamente electrice și electronice, statistici actuale, provocările colectării și reciclării la nivel național și contribuțiile ECOTIC la dezvoltarea economiei circulare în ultimii 20 de ani.

Au fost aduse în discuție bune practici care să ilustreze diversitatea acțiunilor întreprinse de ECOTIC în direcția colectării și reciclării, a dezvoltării infrastructurii proprii de colectare, proiectelor educaționale și campaniilor de informare și conștientizare a populației.

Avocat Magda Irimia a prezentat cadrul legislativ din domeniul gestionării deșeurilor, cu accent pe obligațiile legale ale producătorilor, distribuitorilor și consumatorilor, precum și pe reglementările europene și naționale aplicabile domeniului DEEE.

Cristina Bîcîilă (Director General, Ateliere Fără Frontiere) a vorbit despre reutilizare, recondiționare și donații ca alternative la eliminarea echipamentelor electrice și electronice, prezentând modelul de colaborare al Ateliere Fără Frontiere cu ECOTIC și impactul social și de mediu al acestui parteneriat.

Raul Pop, Secretar de Stat la Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a abordat rolul autorităților publice locale și centrale în gestionarea deșeurilor și dezvoltarea infrastructurii de colectare separată. Prezentarea sa a acoperit și modul de funcționare al organizațiilor de transfer de responsabilitate (OTR), relația dintre producători și sistemul de gestionare a deșeurilor, evidențiind actorii și mecanismele prin care întregul sistem funcționează în practică.

Marius Costache (Director General, GreenWEEE) a încheiat sesiunile prezentând procesul de reciclare a DEEE, de la colectare și transport până la tratarea și valorificarea materiilor prime, cu date concrete despre capacitățile și rezultatele GreenWEEE în domeniu. „Ne bucurăm că am avut prilejul de a dialoga cu ziariștii prezenți în Tabăra de la Vânători Neamț pe o tematică diversă dedicată tranziției României la economia circulară. Ne dorim ca fiecare jurnalist participant să fi plecat cu o imagine limpede asupra modului în care funcționează colectarea și reciclarea deșeurilor electrice și electronice, dincolo de statistici și obligații legale. Considerăm că o presă bine informată poate explica publicului principiile economiei circulare și cum ne putem implica fiecare dintre noi în susținerea acesteia pentru asigurarea unui viitor durabil’, a declarat Valentin Negoiță, Președinte ECOTIC.

„Tabăra de la Vânători Neamț a fost o experiență extraordinară. Cu toții am înțeles mai bine cum funcționează economia circulară, dincolo de cifre și statistici. A fost o plăcere să discut cu jurnaliști atât de interesați și implicați. Îmbucurător a fost și faptul că ei fac parte din 9 filiale UZPR – din țară și din Diaspora. Schimburile de idei arată că presa dorește să înțeleagă nuanțele legislației din domeniul deșeurilor și provocările cu care ne confruntăm. Această primă ediție a Taberei de Ziariști de Mediu ne-a demonstrat că avem nevoie de o presă bine informată pentru a explica publicului importanța reciclării. Interesul autentic al participanților ne motivează să continuăm proiectele educaționale și să lansăm o nouă ediție a concursului «Jurnalism pentru un Mediu Curat»”, a adăugat Emil Stanciu, Vicepreședinte al UZPR.

Cu această ocazie, la închiderea taberei, ECOTIC și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România au decis lansarea unei noi ediții a concursului „Jurnalism pentru un Mediu Curat”.

Anul 1937

La 1 mai era programată să se deschidă la Paris Expoziția Internațională a Artelor și Tehnologiilor Vieții Moderne, pentru care guvernul republican spaniol îl angajase pe Picasso să picteze o frescă, iar el s-a concentrat pe tragedia distrugerii orașului Guernica, spunând: „Știu că voi avea mari probleme cu această pictură, dar sunt hotărât s-o fac – trebuie să o facem pentru războiul care va urma…. artiștii care trăiesc și lucrează după valori spirituale nu pot și nu trebuie să rămână indiferenți la un conflict în care sunt în joc cele mai înalte valori ale umanității și ale civilizației” (Mary McAukiffe, Parisul la răscruce, p. 237, 238).

Chiar dacă prima ei recepție la Expoziția Internațională de la Paris, din 1937, n-a fost cum sperase autorul (presa franceză a ignorat-o, iar oficialii spanioli care se ocupau de pavilion au preferat o pictură care îi era mult inferioară), cu trecerea anilor a devenit una dintre cele mai emoționante picturi din toate timpurile.      

Spania în timpul Războiului Civil

Pe 26 aprilie 1937, orașul basc Guernica (Gernika, în bască) a fost bombardat aerian la cererea facțiunii naționaliste rebele a lui Francisco Franco, de către aliații acesteia, Legiunea Condor a Luftwaffei naziste germane și Aviazione Legionaria fascistă italiană, sub numele de cod „Operațiunea Rügen”. Orașul avea o poziție strategică, fiind folosit drept centru de comunicații de către forțele republicane. Bombardarea lui urma să faciliteze capturarea orașului Bilbao și astfel să-i asigure lui Franco victoria în nordul Spaniei. Atrocitatea comisă avusese rolul de a testa capacitatea Luftwaffe de a anihila un întreg oraș și de a zdrobi moralul locuitorilor săi. Nu întâmplător, Hermann Göring, comandantul Luftwaffe, alesese momentul în apropierea zilei de naștere a lui Hitler.

George Lowther Steer, un jurnalist și corespondent de război britanic, născut la 22 noiembrie 1909, în Africa de Sud, a fost trimis în 1937 să relateze pentru „The Times” despre Războiul Civil Spaniol, iar reportajul său extraordinar despre bombardamentul de la Guernica l-a inspirat pe Pablo Picasso să picteze capodopera antirăzboi care poartă numele orașului nimicit de bombe.

Nu a fost martor ocular al bombardamentului de la Guernica, sosind în zonă imediat după aceea, dar a văzut efectele lui și a stat de vorbă cu supraviețuitorii. În telegrama pentru Londra a descris cartușele bombelor germane, inscripționate cu Rheindorf 1936 și cu acvila germană, și a relatat despre bombele explozive și despre bombele incendiare, care foloseau termita pentru a crea o furtună de foc în centrul orașului.

Prin reportajele sale, a alertat națiunile occidentale în legătură cu folosirea de către germani a bombardamentelor teroriste cu scopul de a intimida civilii. Liga Națiunilor a desfășurat o anchetă, dar rezultatele au fost dezamăgitoare. Steer a ripostat oferind detalii despre distrugerile din oraș, despre craterele rămase în urma bombelor și despre bombardierele Heinkel He 111, folosite în atac. A fost unul dintre ultimii jurnaliști care a părăsit Bilbao, pe fondul înaintării trupelor naționaliste.

Cine a fost George Steer înainte de momentul Guernica?

A fost fiul unui director de ziar, care a urmat profesia tatălui său, după ce a studiat literatura clasică engleză în Anglia. Și-a început cariera jurnalistică în Africa de Sud, apoi a lucrat la Londra, pentru Yorkshire Post, iar mai târziu, pentru The Times.

A relatat despre războaiele care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial, în special despre cel de-al Doilea Război Italo – Etiopian (în 1935) și despre Războil Civil Spaniol, perioadă în care a fost angajat de „The Times”, făcând cunoscute crimele de război comise de italieni în Etiopia și de germani, în Spania. S-a implicat în transportul măștilor de gaze pentru a oferi o protecție cetățenilor împotriva gazelor toxice utilizate ilegal.

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, a fost trimis de „Daily Telegraph” în Finlanda, unde s-a confruntat din nou cu efectele bombardamentelor aeriene și cu actele de intimidare a populației de către armata sovietică.

Dar celebritatea i-a adus-o reportajul extraordinar despre bombardamentul de la Guernica.  

Pe 2 octombrie 2010, „The Times” scria despre memorialul său din Guernica – „Onoare pentru omul de la Times care a dat vestea despre atacul cu bombă incendiară de la Guernica”.

Și Guernica a rămas recunoscătoare. În 2006, a dezvelit, în memoria sa, un bust din bronz, iar o stradă a primit numele George Steer.   

Tragedia de la Guernica a inspirat și filmul cu același nume, din 2016. O coproducție hispano-britanico-americană, cu James D’arcy în rolul lui George Steer. O poveste care captivează și doare.

George Steer a murit în Birmania, în 1944, într-un accident petrecut în noaptea de Crăciun. Au rămas cărțile lui (Arborele din Gernika: Un studiu de teren al războiului modern. Cu planșe și hărți, din 1938, fiind doar una dintre ele) și cărți despre el (Nicholas Rankin – Telegramă din Guernica: Viața extraordinară a lui George Steer, corespondent de război. ISBN 0-571-20563-1, 2003, Faber și Faber).

Surse bibliografice

Wikipedia; Mary McAuliffe, „Parisul la răscruce”, Editura Corint Istorie, București 2024

(Revista UZP nr. 42/2026)

IOAN VASIU: Sunteți un comentator sportiv binecunoscut și apreciat. De ce ați ales acest profil de jurnalism?

VLAD ENĂCHESCU: Dacă îmi permiteți să încep cu o glumă, aș spune mai degrabă „fost comentator” – și vă mulțumesc pentru aprecieri. Meseria de comentator sportiv, am spus-o mereu, este cea mai frumoasă meserie din lume. Când am făcut primii pași, nu aveam de unde să știu asta; am descoperit-o pe parcurs și am iubit-o, și încă o iubesc, necondiționat. Nu cred că a existat un moment precis care să îmi fi direcționat pașii către televiziune. A fost, mai degrabă, dorința de a face jurnalism sportiv. Primele texte le-am publicat în revista „Vlăstarul” a liceului Spiru Haret  din București și în revista „Salut”, înființată de George Mihăiță, la începutul anilor ’90. Apoi s-a ivit oportunitatea de a testa televiziunea și nu am ezitat nicio secundă.

I.V.: Câți ani ați lucrat la TVR și în ce împrejurări ați ajuns acolo?

V.E.: TVR mi-a fost a doua casă timp de 13 ani și jumătate. Regretatul Cristian Țopescu este cel care mi-a deschis ușa, într-un soi de experiment. Tatăl meu voia, de fapt, să afle dacă am vreo calitate pentru jurnalism – pentru că eu asta spuneam că vreau să fac – și a apelat la bunăvoința, experiența și expertiza lui Cristian Țopescu.

Am intrat, la doar 18 ani, într-o redacție plină de corifei ai televiziunii acelor vremuri și cred că încă din prima zi prioritățile mele s-au schimbat. Am simțit că aceea este direcția și că asta vreau să fac. Apoi, pas cu pas, m-am specializat la locul de muncă: reporter, redactor, editor, realizator de emisiuni, comentator și așa mai departe, până am ajuns să coordonez Departamentul Sport al TVR (2003-2008).

I.V.:  Care sunt marii comentatori sportivi de la care ați „furat” unele dintre tainele acestei meserii?

V.E.: Am menționat deja numele lui Cristian Țopescu: el este primul „vinovat” pentru cariera mea în televiziune. Un alt om extrem de important în dezvoltarea mea, în special pe zona redacțională și de prezentator de știri, a fost Cornel Pumnea. M-a luat sub aripa lui, mi-a explicat tainele meseriei, mi-a arătat mecanismele și mi-a demonstrat că rigoarea în pregătire poate rezolva peste 80% din succesul produsului finit. Au mai fost Dadi Graur, Ioan Todan, oameni care au pus bazele primului departament de sport din televiziunea publică – eu am ajuns acolo în ianuarie 1995. Și, nu în ultimul rând, Emil Grădinescu, omul de care m-am apropiat cel mai mult și alături de care am comentat sute de meciuri. Am trecut de la agonie la extaz lângă echipa națională sau lângă echipele românești de club în competițiile europene. De la Emil am învățat cel mai mult în materie de comentariu live: modul de pregătire, minuțiozitatea, dozajul, îmbunătățirea permanentă a limbajului specific și a vocabularului.

I.V.:  Ați regretat vreodată că nu ați ales presa tipărită?

V.E.: Despre regret nu cred că pot vorbi, atât timp cât am iubit televiziunea. Ca să nu mai spun că și acolo exista o componentă importantă de presă scrisă, doar că nu se publica în forma clasică. Cochetez în continuare cu scrisul. Nu cred că sunt un scriitor ultra-talentat, dar nici cel mai slab din peisaj, tocmai de aceea îmi exersez încă abilitățile prin bloguri și în social media.

I.V.:  Unde vă desfășurați activitatea în prezent?

V.E.: După aproape 27 de ani de televiziune, am simțit că am nevoie de o pauză. Am coordonat timp de trei ani activitatea echipei feminine de handbal a CSM București – o perioadă minunată, de asemenea – iar de un an și jumătate am revenit în zona privată, ca director general al companiei de ticketing Eventim România. Aș spune că este o continuare naturală a pasiunilor mele: sportul și muzica. Și astăzi sunt în contact cu președinți de cluburi sau federații, sportivi, artiști, directori de teatru sau de operă, căutând permanent direcții de colaborare și proiecte care să aducă publicul mai aproape de evenimentele pe care le iubește.

I.V.: Din ce asociații sau uniuni profesionale faceți parte?

V.E.: Sunt membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) de ceva timp și sunt plăcut impresionat de ceea ce am descoperit acolo, dar mai ales de ceea ce reușește asociația să facă pentru membrii săi. De asemenea, sunt în continuare membru al Asociației Presei Sportive (APS).

I.V.: Cum caracterizați, în câteva propoziții, actualul Campionat Mondial de fotbal?

V.E.: Globalizarea e o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, formatul extins deschide porțile pentru națiuni care, altădată, ar fi privit Mondialul doar de la televizor (păcat că și noi tot de acasă am privit). Pe de altă parte, expansiunea aduce inevitabil și o discuție despre diluarea valorică și despre calitatea produsului fotbalistic. Una peste alta, cred că este un turneu reușit: stadioane pline, interes uriaș, multe povești puternice și confirmarea că fotbalul rămâne, poate mai mult decât orice alt sport, limbajul comun al lumii.

Din punct de vedere sportiv, m-a impresionat Franța, prin maturitate și forță de lot, dar am admirat enorm și națiunile mici, precum Capul Verde, care au dat turneului acea emoție fără de care Mondialul ar fi doar o competiție a marilor puteri. Organizatorii au știut să transforme aproape orice într-un spectacol – și am văzut asta din plin – însă rămân și câteva umbre: ingerințele politice în sport, presiunea comercială uriașă și unele diferențe de interpretare ale arbitrajului, fie pe teren, fie din camera VAR. Pentru mine, însă, a fost un Mondial care m-a captat total: am dormit puțin și am fost conectat la febra de acolo, chiar dacă l-am trăit de aici, din țară.

Fotografia reprezintă una dintre cele mai importante forme de comunicare vizuală ale epocii moderne. De la apariția sa în secolul al XIX-lea, aceasta a evoluat în două direcții majore: fotografia jurnalistică și fotografia artistică. Deși utilizează același instrument tehnic – aparatul fotografic – cele două genuri răspund unor finalități diferite. Fotografia jurnalistică urmărește documentarea fidelă a realității și informarea publicului, în timp ce fotografia artistică urmărește exprimarea unei viziuni personale asupra lumii și producerea unei experiențe estetice.

În practica contemporană, granițele dintre cele două domenii devin adesea permeabile, numeroși fotografi împrumutând tehnici și principii din ambele registre. Tocmai această interferență justifică o analiză comparativă a asemănărilor și diferențelor dintre fotografia jurnalistică și fotografia artistică.

Atât fotografia jurnalistică, cât și cea artistică utilizează același limbaj fundamental: lumina; compoziția; perspectiva; culoarea; contrastul; expresivitatea cadrului.

Indiferent de scopul urmărit, fotograful trebuie să stăpânească regulile compoziției vizuale. Celebrul fotograf și teoretician Henri Cartier-Bresson considera că fotografia reprezintă „recunoașterea simultană a semnificației unui eveniment și organizarea riguroasă a formelor vizuale”.

Astfel, atât jurnalistul, cât și artistul caută imaginea capabilă să comunice eficient.

Ambele tipuri de fotografie transmit informații fără intermediul cuvintelor.

Roland Barthes afirma în lucrarea Camera Lucida că fotografia posedă o putere unică deoarece certifică existența unui fapt: „a fost acolo”.

În ambele cazuri fotografia: conservă memoria; provoacă emoții; influențează percepția publicului; modelează imaginarul colectiv.

Chiar și fotografia artistică păstrează o valoare documentară.

La rândul ei, fotografia jurnalistică poate deveni document istoric și operă artistică simultan.

Numeroase fotografii realizate în timpul celor două războaie mondiale sunt considerate astăzi atât documente istorice, cât și capodopere vizuale.

Contrar aparențelor, nici fotografia jurnalistică nu este complet obiectivă.

Fotograful decide: momentul declanșării; unghiul; distanța; obiectivul folosit; ceea ce include sau exclude din cadru.

Prin urmare, orice fotografie implică inevitabil un anumit grad de interpretare.

De preferat este ca jurnalistul să cunoască și tehnica fotografierii, să nu mai fie nevoie de un fotoreporter.

Susan Sontag observa că fiecare fotografie este, în același timp, o selecție și o interpretare a realității.

Scopul – aceasta este diferența esențială. Fotografia jurnalistică are drept scop informarea; documentarea;  relatarea faptelor; interesul public. Imaginea trebuie să răspundă acelorași întrebări ca textul jurnalistic: cine? ce? unde? când? cum? de ce?

Fotografia artistică are drept scop: expresia personală; emoția; reflecția; simbolizarea realității. Artistul nu urmărește neapărat adevărul factual, ci adevărul interior.

Fotografia jurnalistică trebuie să respecte realitatea observabilă. Manipularea imaginii este sever limitată.

Codurile deontologice interzic modificarea conținutului; eliminarea persoanelor; adăugarea unor elemente inexistente.

În fotografia artistică, asemenea limite nu există. Artistul poate: reconstrui scena; utiliza colaje; realiza fotomontaje; crea imagini complet imaginare.

Fotograful artistic dispune de libertate aproape totală. Poate modifica: culoarea; lumina; proporțiile; timpul; spațiul.

Fotoreporterul este limitat de realitatea evenimentului. El trebuie să surprindă ceea ce există efectiv.

Fotografia jurnalistică este legată de actualitate.

Valoarea ei este adesea dependentă de momentul publicării.

Fotografia artistică aspiră la universalitate. O imagine artistică poate fi apreciată independent de contextul istoric.

Fotografia jurnalistică se adresează: cititorului; telespectatorului; consumatorului de informație.

Fotografia artistică se adresează: privitorului; colecționarului; criticului;  vizitatorului muzeelor și galeriilor.

Diferențele devin evidente și în plan etic. În jurnalism predomină: adevărul;  verificarea; responsabilitatea publică; respectarea faptelor.

Manipularea imaginii poate compromite credibilitatea întregii publicații.

În arta fotografică criteriul principal îl reprezintă autenticitatea expresiei artistice, nu fidelitatea absolută față de realitate.

Interferențe între cele două domenii: În ultimele decenii diferențele s-au estompat.Numeroși fotoreporteri au realizat imagini apreciate și ca opere de artă.

Exemple relevante sunt: Henri Cartier-Bresson; Robert Capa; Sebastião Salgado; James Nachtwey.

Fotografiile lor documentează evenimente istorice, dar impresionează și prin: echilibrul compozițional; dramatism; utilizarea luminii; valoarea simbolică.

În sens invers, numeroși artiști folosesc tehnici documentare pentru a produce opere conceptuale.

Astfel, cele două domenii nu mai pot fi considerate complet separate.

Fotografia digitală și noile provocări. Revoluția digitală a modificat radical ambele domenii.

Inteligența artificială și programele sofisticate de editare permit realizarea unor imagini imposibil de distins de fotografiile autentice.

În jurnalism apare problema credibilității. Devine esențială verificarea: autenticității imaginii; contextului; sursei.

În arta fotografică, însă, tehnologiile digitale extind posibilitățile expresive și stimulează experimentul vizual.

Fotografia artistică și fotografia jurnalistică reprezintă două forme majore de exprimare vizuală, unite prin limbajul imaginii, dar diferențiate prin scop, metodă și raportarea la realitate. Dacă fotografia artistică urmărește transfigurarea lumii prin sensibilitatea creatorului, punând accent pe expresivitate, simbol și interpretare estetică, fotografia jurnalistică are ca obiectiv documentarea fidelă a faptelor și transmiterea rapidă și credibilă a informației. În primul caz, imaginea devine operă de artă, iar în cel de-al doilea, document istoric și mărturie a prezentului.

În epoca tehnologiilor digitale și a comunicării instantanee, granițele dintre cele două domenii tind uneori să se estompeze. Numeroși fotoreporteri realizează imagini cu o remarcabilă valoare artistică, în timp ce fotografii de artă utilizează adesea teme și contexte sociale specifice reportajului. Cu toate acestea, criteriul fundamental al diferențierii rămâne intenția autorului: artistul interpretează realitatea, în timp ce jurnalistul o consemnează și o explică, respectând normele deontologice ale profesiei.

Fotografia jurnalistică are o responsabilitate socială deosebită, contribuind la formarea opiniei publice și la conservarea memoriei colective. Marile evenimente ale istoriei moderne sunt cunoscute nu doar prin relatări scrise, ci și prin imaginile devenite simboluri ale unor epoci, imagini care au influențat percepții, au sensibilizat conștiințe și au determinat schimbări sociale și politice. În acest sens, fotografia jurnalistică este o sursă istorică de prim ordin.

La rândul său, fotografia artistică îmbogățește patrimoniul cultural prin capacitatea sa de a exprima emoții, idei și viziuni asupra existenței umane. Ea nu se limitează la reproducerea fidelă a realității, ci creează noi sensuri, invitând privitorul la reflecție și dialog estetic. Astfel, fotografia artistică contribuie la dezvoltarea sensibilității culturale și la afirmarea identității creatorului.

În concluzie, fotografia artistică și fotografia jurnalistică nu trebuie privite ca domenii aflate în opoziție, ci ca forme complementare ale culturii vizuale contemporane. Prima explorează adevărul interior și dimensiunea estetică a lumii, iar cea de-a doua documentează adevărul faptelor și realitatea socială. Împreună, ele demonstrează că imaginea fotografică este, simultan, artă, document și limbaj universal, capabil să depășească barierele lingvistice și culturale, devenind una dintre cele mai puternice modalități de comunicare și de conservare a memoriei umanității.

                                                               

Bibliografie selectivă

Barthes, Roland, Camera Lucida. Reflections on Photography, Hill and Wang, New York, 1981.

Bate, David, Photography: The Key Concepts, Routledge, London, 2020.

Berger, John, Understanding a Photograph, Penguin Books, London, 2013.

Cartier-Bresson, Henri, The Decisive Moment, Simon & Schuster, New York, 1952.

Freund, Gisèle, Photography and Society, David R. Godine, Boston, 1980.

Langford, Michael, Basic Photography, Focal Press, Oxford, 2010.

Newton, Julianne H., The Burden of Visual Truth: The Role of Photojournalism in Mediating Reality, Lawrence Erlbaum Associates, Mahwah, 2001.

Sontag, Susan, On Photography, Farrar, Straus and Giroux, New York, 1977.

Foto: pixabay.com

Citim un articol, ascultăm un reportaj la radio, privim un jurnal de știri sau urmărim un documentar fără să ne gândim prea mult la drumul pe care informația l-a parcurs până să ajungă în fața noastră. Vedem, de cele mai multe ori, un singur nume semnat la finalul unui text ori un singur chip în fața camerei sau auzim o singură voce venită pe calea undelor. În realitate însă, jurnalismul nu este aproape niciodată opera unui singur om. În spatele fiecărui material publicat există o întreagă echipă de profesioniști care contribuie, discret și adesea anonim, la realizarea actului jurnalistic.

Imaginea romantică a jurnalistului singuratic, care descoperă adevărul și îl așază pe hârtie doar prin propriile forțe, este incompletă. Chiar și cel mai simplu articol de presă presupune munca unei rețele invizibile de oameni. Reporterul documentează și scrie, dar textul său trece apoi prin mâinile editorului, care verifică informațiile, claritatea și coerența. Corectorul elimină greșelile de limbă, tehnoredactorul pregătește pagina pentru tipar sau pentru mediul digital, iar în cazul presei tipărite, tipografii transformă fișierul într-un ziar real, care poate fi ținut în mâini.

În redacțiile de odinioară, zgomotul mașinilor de tipar și munca zețarilor făceau parte din ritmul cotidian al presei. Zețarul, cel care așeza manual literele pentru fiecare pagină de ziar, avea o responsabilitate uriașă. O singură literă greșită putea schimba sensul unei informații. Astăzi, tehnologia a schimbat radical modul în care se produce presa, însă ideea de muncă colectivă a rămas aceeași. În spatele unui articol online aparent simplu se află programatori, administratori de platforme, graficieni și specialiști multimedia care contribuie la prezentarea și distribuirea informației.

Jurnalismul vizual este poate cel mai evident exemplu al muncii de echipă. Un reportaj fotografic nu înseamnă doar apăsarea unui declanșator. Fotograful de presă trebuie să surprindă emoția, contextul și adevărul unui moment într-o singură imagine. Însă, pentru ca acel material să ajungă la public, este nevoie și de redactori foto, editori și oameni care organizează arhivele vizuale. Uneori, în spatele unei fotografii memorabile stau ore întregi de documentare, deplasări dificile și coordonare între mai mulți membri ai unei redacții.

În radio, această muncă nevăzută devine și mai clară. Ascultătorul aude o singură voce și poate avea impresia că totul se reduce la talentul prezentatorului sau al reporterului. În realitate, fiecare emisiune este rezultatul colaborării dintre redactori, realizatori, documentariști, tehnicieni de sunet și operatori. Sunetistul este cel care creează echilibrul audio, elimină zgomotele nedorite și transformă un material brut într-un produs profesionist. El lucrează adesea în umbră, fără să fie cunoscut de public, deși calitatea unei emisiuni depinde enorm de experiența sa.

Televiziunea este, poate, cea mai complexă formă de jurnalism colectiv. În fața camerelor apare prezentatorul, dar de cele mai multe ori documentarea despre eveniment, știre sau invitați, este făcută de o întreagă echipă. Dincolo de ecran există o adevărată orchestră umană: cameramani, regizori de emisie, monteuri, editori video, tehnicieni de lumini, producători, sunetiști și operatori grafici. Fiecare are un rol precis, iar lipsa unei singure verigi poate afecta întregul produs jurnalistic.

Cameramanul, de exemplu, nu este doar omul care ține camera de filmat pe umăr sau pe trepied. El decide unghiul, compoziția imaginii și felul în care privitorul percepe realitatea. Un cadru bine ales poate transmite mai mult decât o pagină întreagă de text. La fel, editorul video, prin montaj, stabilește ritmul și tensiunea unui reportaj alegând imaginile și succesiunea lor astfel încât povestea să fie clară și coerentă.

Există apoi producătorii și coordonatorii editoriali, cei care organizează deplasările, stabilesc prioritățile și gestionează situațiile de criză. În momente importante — proteste, calamități, conflicte sau evenimente politice — jurnalismul devine un efort colectiv intens, în care fiecare secundă contează. Reporterul aflat pe teren depinde de redacția din spate la fel de mult cum redacția depinde de informațiile sale.

În ultimii ani, odată cu dezvoltarea mediului online și a rețelelor sociale, profesia de jurnalist a devenit și mai interconectată. Astăzi, un material jurnalistic poate include text, fotografie, video, grafică și conținut audio în același produs media. Asta înseamnă colaborare permanentă între oameni cu competențe foarte diferite. Jurnalismul modern nu mai este doar scris sau doar televiziune; este o combinație complexă de profesii și specializări care funcționează împreună.

Și totuși, cei mai mulți dintre acești oameni rămân necunoscuți publicului. Numele lor nu apar pe prima pagină și nu sunt recunoscuți pe stradă. Publicul vede semnătura de la finalul articolului, chipul realizatorului sau aude vocea reporterului, dar rareori își imaginează întreaga structură umană din spatele acelui produs media. Jurnalismul autentic este un efort de echipa și se bazează pe solidaritate profesională.

Poate tocmai de aceea redacțiile au fost întotdeauna mai mult decât simple locuri de muncă. Ele funcționează asemenea unor ateliere colective în care ideile, experiențele și responsabilitățile se împart. Există tensiuni, presiuni și termene-limită, dar există și sentimentul că fiecare contribuie la ceva mai mare decât propria persoană: dreptul publicului de a fi informat.

Într-o epocă dominată de viteza informației și de aparența succesului individual, este important să ne amintim că jurnalismul rămâne, înainte de toate, o muncă de echipă. Fiecare articol, fiecare fotografie, fiecare emisiune radio sau reportaj de televiziune reprezintă rezultatul unei colaborări între oameni care, chiar dacă nu apar în lumina reflectoarelor, susțin din umbră întregul mecanism al presei.

Semnătura de la finalul unui articol nu aparține niciodată unei singure persoane. În spatele ei se află multe ore de muncă și profesii diferite, unite de aceeași misiune: aceea de a spune o poveste adevărată și de a aduce informația mai aproape de oameni. Munca acestor truditori din planul doi nu trebuie niciodată uitată, pentru că fără ei, actul jurnalistic nu ar exista.

(Revista UZP nr. 42/2026)

15 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

expoziția de fotografii „Mirificul Banat Montan“, realizate de Nicu Șușara (Anina).

 

 

 

 

15. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Fotoausstellung „Das wunderschöne Banater Bergland“, mit Fotos von Nicu Șușara (Anina).

 

(dialog cu medicul Zăvoian Călin-Ionuț, Medicină fizică și de reabilitare, SC CarollMed Hunedoara)

– Pentru început, punctați-ne cele mai semnificative date biografice.

– M-am născut în Municipiul Hunedoara. Am absolvit Colegiul Economic „Emanuil Gojdu” Hunedoara, fiind ulterior admis la Facultatea de medicină din cadrul UMF „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, pe care am absolvit-o în 2020. Mi-am continuat pregătirea de rezidențiat tot în centrul universitar din Cluj-Napoca, cu un scurt periplu de 5 luni la București, unde am avut posibilitatea de a învăța despre reabilitarea pediatrică la Centrul de Recuperare pentru Copii „Robănescu – Pădure”.

– De ce loc de muncă în municipiul Hunedoara și nu într-un centru universitar?

– Alegerea făcută a fost influențată de faptul că atât eu, cât și soția suntem hunedoreni și avem familia și prietenii aici. Mai mult, oportunitatea pe care mi-au oferit-o cei de la CarollMed Hunedoara, de a practica medicina într-un mediu profesionist și plăcut, a înclinat decisiv balanța în favoarea întoarcerii acasă.

– Aveți o specializare inedită. Prezentați-ne câteva amănunte despre rolul acesteia în folosul pacientului.

– Este singura specialitate care urmărește nu doar diagnosticul medical, ci și cel funcțional al pacientului. Reabilitarea medicală este așadar o specialitate care pune pe primul plan calitatea vieții pacientului și nu neapărat boala acestuia.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră, pacientul?

– Pacientul este omul care vine cu o suferință în cabinetul de consultație, omul în rolul căruia încerc să mă pun și pentru care îmi folosesc de fiecare dată toate cunoștințele pentru a-i ameliora suferința și a-i îmbunătăți calitatea vieții.

– Cum stați cu pregătirea profesională?

– Categoric, pentru orice medic, este esențială educația medicală continuă. Recunosc că în ultimul timp, de când sunt și proaspăt tată, participarea fizică la diverse cursuri și congrese a fost mai rară, dar datorită avansului tehnologic, am reușit să particip la câteva cursuri în format on-line, pe diverse platforme de educație medicală.

– Vorbiți-ne despre o satisfacție mai deosebită din activitatea dumneavoastră profesională.

– Cred că datorită specificului acestei specialități, spre deosebire de altele, contactul meu cu pacientul este de multe ori de lungă durată, de ordinul săptămânilor sau chiar a lunilor, ceea ce ne permite de multe ori să vedem și să monitorizăm evoluția în bine a pacienților, iar satisfacția vine tocmai din acest lucru, că reușesc să văd de aproape progresul acestuia.

– Care vă este visul în domeniul profesional?

– Nu l-aș numi neapărat un vis, dar mi-aș dori ca această specialitate să primească o mult mai bună recunoaștere la nivel național, pentru că, din păcate, mulți încă văd reabilitarea ca pe ceva opțional și nu obligatoriu.

– Legea compensației vă ajută la ceva?

– Cred că legea compensației reflectă un principiu general al vieții: atunci când pierdem ceva sau întâmpinăm o problemă, avem tendința să găsim mereu alte resurse pentru a merge totuși mai departe. Ca medic, văd acest lucru și în reabilitare, unde ne bazăm frecvent pe capacitatea organismului și a pacientului de a se adapta și de a găsi soluții pentru a-și relua activitățile și a funcționa cât mai bine posibil, chiar și atunci când nu putem restabili complet funcția afectată.

– Ce sfaturi dați bolnavilor care ar avea nevoie de specialitatea dumneavoastră?

– Le-aș spune în primul rând că nu este normal să trăiască cu durere cronică și să o accepte ca pe ceva inevitabil doar pentru că „au o anumită vârstă” sau pentru că problema durează de mult timp. Durerea persistentă merită evaluată și tratată. În același timp, cred că niciodată nu este prea târziu să îți îmbunătățești starea de sănătate, mobilitatea sau calitatea vieții. Chiar dacă nu putem întotdeauna vindeca complet o afecțiune, de cele mai multe ori putem reduce durerea, îmbunătăți funcția și ajuta pacientul să își recapete independența și încrederea în propriul corp. Cel mai important este să nu amâne consultul și să nu renunțe la ideea că lucrurile se pot schimba în bine.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

Istoria unei comunități se conturează printr-o permanentă interacțiune între realitățile locale și marile transformări ale societății. În acest context, vizita Familiei Regale la Reșița, desfășurată între 10 și 12 iunie 1926, reprezintă un moment de referință atât pentru istoria orașului, cât și pentru procesul de consolidare și modernizare a României interbelice.
La împlinirea unui secol de la această vizită istorică, este necesar să înțelegem semnificația ei într-un context mai larg, marcat de consolidarea României Mari și dezvoltarea accelerată a industriei naționale.
Vizita din 1926 nu a fost un act izolat, ci a reprezentat continuarea relației stabilite între Suveran și orașul Reșița încă din august 1924, când Regele Ferdinand a efectuat prima sa vizită în una dintre cele mai vechi vetre industriale ale României Mari.
În acea perioadă Uzinele de Fier și Domeniile Reșița reprezentau unele dintre cele mai importante centre industriale ale țării. Reșița devenise un simbol al modernizării economice și al capacității tehnice românești, iar interesul manifestat de Suveran față de activitatea Uzinelor reflecta rolul strategic pe care industria grea îl ocupa în proiectul de dezvoltare națională.
Prima vizită regală a avut un caracter scurt, fiind inclusă într-un itinerar care cuprindea Aradul, Timișoara, Caransebeș și Reșița. Cu toate acestea, impactul său a fost unul considerabil. Cu acel prilej, Regele Ferdinand a vizitat vechea oțelărie și fabrica de locomotive, inaugurată în anul 1922, iar conducerea Uzinelor a făcut promisiunea că una dintre primele locomotive fabricate aici va purta numele Suveranului.
Această promisiune s-a materializat doi ani mai târziu, când prima locomotivă cu ecartament normal fabricată în România Mare, seria 50.243 a primit numele Regele Ferdinand.
Această locomotivă a fost proiectată pentru remorcarea trenurilor grele de marfă, iar îmbunătățirile aduse de biroul tehnic al UDR, respectiv introducerea arderii mixte cu cărbune și păcură prin utilizarea pulverizatorului tip Cosmovici, adoptarea supapei de siguranță tip Pope-Coale, a injectorului de apă cu cărbuni de emisie, a grătarului acționat din marchiza mecanicului, precum și aplicarea tiranților din oțel la bolta focarului, au făcut-o ca să fie adaptată pentru condițiile locale de exploatare.
Gestul avea o puternică valoare simbolică, exprimând legătura dintre progresul tehnologic și idealul de unitate națională întruchipat de monarh. În același spirit, primele locomotive cu ecartament îngust fabricate la Reșița au purtat numele Principelui Carol și al Principesei Elena, consolidând astfel asocierea dintre familia regală și dezvoltarea industriei românești.
Vizita din iunie 1926 s-a desfășurat într-un cadru solemn și bine organizat. Regele Ferdinand a fost însoțit de Regina Maria, de Principesa Ileana și de importante personalități ale vieții politice și militare ale vremii, între care Președintele Consiliului de Miniștri – Generalul Alexandru Averescu, Ministrul Casei Regale – Nicolae Mișu și Generalul Adjutant al Casei Militare și Mareșal al Curții Regale – Paul Angelescu.
La 9 iunie 1926, ora 15:45, Majestățile Lor, însoțite de persoanele enumerate mai sus au plecat cu trenul regal din halta Cotroceni.
Sosirea trenului regal în Gara Reșița Fabrică (unde în prezent se află Palatul CFU al TMK) în dimineața zilei de 10 iunie 1926, a fost pregătită cu o atenție deosebită. Gara fusese împodobită cu flori, verdeață și drapele tricolore, iar familia regală a fost întâmpinată de reprezentanții administrației uzinelor – ing. Constantin Orghidan – Președintele Consiliului de Administrație al UDR și ing. Adalberth Veith – Administrator delegat al UDR, de autoritățile județene și locale – Primar Eugen Crenianu, precum și de conducătorii instituțiilor militare și administrative din regiune.
Ceremonialul primirii ilustrează respectul și admirația de care se bucura monarhia în societatea românească interbelică.
Fanfara uzinei, formată majoritar din etnici germani a intonat imnul regal, elevii școlilor reșițene au oferit flori, iar Primarul orașului a întâmpinat înalții oaspeți cu tradiționala pâine și sare, simboluri ale ospitalității românești.
Deosebit de relevant este discursul de bun venit adresat de ing. Constantin Orghidan. În cuvintele sale se regăsesc două idei fundamentale: recunoștința profundă pentru onoarea acordată orașului prin prezența Majestăților Lor și angajamentul comunității de a fi demnă de această vizită istorică.
Înainte de începerea vizitei, Majestățile lor au participat la un serviciu religios, oficiat de către Preasfințitul Dr. Iosif Badescu, Episcopul Caransebeșului.
La ora 10, a început vizita oficială în uzină. Aceasta s-a făcut cu un mic tren uzinal cât și pe jos.
În trenul uzinal, într-un vagon deschis au luat loc în primul compartiment Regele Ferdinand, Regina Maria, Principesa Ileana, Președintele Consiliului de Miniștri, Președintele Consiliului de Administrație al UDR, Administratorul Delegat al UDR, iar în al doilea compartiment, Ministrul Casei Regale, Generalul Adjutant Șef al Casei Militare și Mareșal al Curții, Directorul General al UDR și Directorul Adjutant de serviciu al Regelui.
Pe tot timpul vizitei, explicațiile despre obiectivele vizitate au fost date de către Administratorul Delegat al Societății UDR și Director General.
Majestățile lor au urmărit cu deosebit interes lămuririle date, căutând pretutindeni ca să cunoască amănuntele procedurii și ale fabricării, exprimându-și în mai multe rânduri înalta lor satisfacție și admirație pentru munca depusă, dar și pentru disciplina și rigurozitatea personalului.
S-a vizitat stația Dealul Crucii, unde Majestățile lor au avut o vedere generală a tuturor instalațiilor de pe podul de descărcat minereu, stația de gaz, Furnalul nr 1.
De la Furnal, Majestățile lor au mers pe jos în oțelărie, la platoul de lucru al cuptoarelor Martin, apoi la casa de măsurare.
La hala de turnare oțel și fontă, Majestățile lor au primit câte o sticlă de sare de cobalt, cu care au putut privi metalul lichefiat.
În continuarea vizitei a urmat sala suflantelor și uzina de laminat. Mai apoi se opresc la Cazarma Pompierilor unde admiră un exercițiu de salvare, organizat de secția de pompieri, apoi privesc funcționarea podului rulant portal.
Urmează vizitarea halei de ajustaj, a forjeriei de bandaje și a instalațiilor de încărcare bare laminate.
La ora 12 în Vila Direcțională UDR a avut loc un Dejun intim la care au participat, alături de Majestățile lor Directorul Uzinei, Miniștrii, Prefectul, Primarul și reprezentanții cultelor religioase.
La sfârșitul dejunului, Majestățile lor au mers pe terasa vilei unde s-a servit cafeaua, apoi au ascultat cântece bănățene, interpretate de Reuniunea Română de cânt și muzică, dirijată de către preotul ortodox din localitate.
După acest moment, Regele Ferdinand înmânează Administratorului Delegat al Societății UDR, Ing. Adalbert Veith – Ordinul Mare Ofițer al Coroanei Române. Cu același Ordin, Majestatea Sa l-a decorat pe Directorul General al UDR, Ing. Constantin Orghidan relevând în cuvinte elogioase munca rodnică a acestora.
La urmă, Majestatea Sa a decorat 24 de lucrători dintre care 6 subfuncționari cu Crucea Serviciul Credincios clasa 1 și 18 muncitori cu Medalia Serviciul Credincios.
După acest moment cu o mare încărcătură emoțională, vizita a continuat cu trenul regal, parcurgându-se atelierul de poduri, atelierul de roți și atelierul de armament, unde se produceau tunuri și automobile blindate.
La ora 17:40 s-a plecat cu automobilele regale la poligonul de tragere unde se încercau tunurile produse de către uzinele reșițene. După ce au fost trase 3 salve de tun, familia regală a fost cazată la Vila Klaus.
A doua zi, familia regală a plecat la Anina unde a participat la ceremonia botezării fostului puț Ronna în Puțul Regele Ferdinand.
Cu acest prilej, Directorul General al Societății UDR a invitat-o pe Regina Maria ca să apese pe un buton electric, care era în legătură cu o sticlă de șampanie așezată în apropiere și care la luarea contactului a făcut explozie, imitând exploziile din mină. În acel moment a căzut jos pânza care acoperea placheta cu inscripția „Puțul Regele Ferdinand”.
După acest moment, Directorul UDR a arătat Majestăților lor diferite minereuri și produse geologice ale regiunii. Tot la Anina s-a vizitat centrala electrică și cuptoarele de cocs.
La 12 iunie, familia regală a vizitat satul Văliug, cercetând totodată barajul și hidrocentrala. Cu acest prilej au participat și la serviciile religioase, oficiate la Biserica Catolică și cea Ortodoxă.
Întorcându-se spre Reșița, vizita a continuat la Fabrica de cărămizi refractare și Distileria lemnului.
La ora 12, trenul uzinal sosește în gara Reșița Fabrică. Majestățile lor coboară din tren, întâmpinate de către Ministrul Comunicațiilor – Generalul Gheorghe Văleanu, Directorul General al CFR, Stefan Pretoianu și împreună merg să viziteze Fabrica de Locomotive.
Aici, Majestățile lor, în aclamațiile publicului și ale muncitorilor s-au urcat în marchiza primei locomotive cu ecartament normal fabricată la Reșița și denumită „Regele Ferdinand”.
Un aspect important de menționat este faptul că pe tot parcursul vizitei, Regele Ferdinand era îmbrăcat civil, iar Regina Maria și Principesa Ileana purtau frumoase costume bănățene.
După parcursul de probă al locomotivei 50.243, familia regală își încheie vizita la Reșița. La rugămintea locuitorilor, trenul regal a oprit și la Bocșa Montană și Gătaia.
Privită retrospectiv, vizita regelui Ferdinand la Reșița poate fi interpretată ca o confirmare oficială a rolului strategic pe care orașul îl ocupa în economia României interbelice. Ea reprezintă întâlnirea dintre proiectul politic al consolidării statului național și efortul industrial care susținea modernizarea țării.
Astăzi, la un secol de la acel eveniment, memoria acestei vizite ne oferă oportunitatea de a reflecta asupra contribuției Reșiței la dezvoltarea României moderne. Ea amintește generațiilor actuale că progresul economic, excelența tehnică și spiritul comunitar au constituit dintotdeauna fundamente ale identității locale.
În concluzie, vizita Regelui Ferdinand din iunie 1926 nu a fost doar un episod protocolar, ci un moment de profundă semnificație istorică. Ea a consacrat statutul Reșiței ca centru major al industriei românești și a evidențiat legătura dintre monarhie, modernizare și construcția statului național. Prin evocarea acestor momente, nu comemorăm doar trecutul, ci reafirmăm valorile care au făcut posibilă dezvoltarea unei comunități și a unei națiuni.

Mihele Bogdan Andrei

Având în vedere că în acest an (26 iunie) se împlinesc 130 de ani de la revolta locală din localitatea Mehadica*, județul Caraș-Severin, studiind presa vremii, am reușit să concretizez câteva concluzii, în ideea de a rememora acest trist eveniment și de a evidenția un moment al istoriei marcat de lupta continuă a românilor din Banat pentru a-și păstra proprietățile și identitatea în perioada Imperiului Austro-Ungar. Revolta de la Mehadica din 1896 nu a fost doar o răscoală a țăranilor români împotriva autorităților maghiare, ci și o luptă pentru păstrarea avuției și afirmarea cu demnitate a identității lor naționale. Sătenii s-au opus unei comisii care încerca să le ia pământurile și pădurile primite după desființarea fostelor regimente de graniță, iar evenimentele au degenerat, transformându-se într-un conflict încheiat în modul cel mai sângeros, când jandarmii au tras în mulțime, provocând 6 morți pe loc din rândul țăranilor și zeci de răniți, mulți dintre ei decedând în zilele următoare.

​În acest sens, am selectat câteva articole din presa română a vremii, care a dat o importanță aparte acestui eveniment tragic și controversat în presă la data respectivă, pe care le voi prezenta alăturat analizei.

​Deși presa maghiară (Budapesti Hírlap) și cea română (Tribuna, Gazeta Transilvaniei) oferă nuanțe și justificări diferite, cronologia și faptele brute converg spre aceeași tragedie de proporții. Iată, pe scurt, cronologia evenimentelor:

– 24 iunie – Scânteia inițială: Sosirea la Mehadica a comisiei cadastrale conduse de Árpád Sulyok pentru măsurarea pășunilor comunale. Țăranii au perceput acțiunea ca pe o încălcare a drepturilor lor istorice. Versiunea maghiară vorbește despre o primire ostilă (steag negru pe primărie, focuri de pistol de alarmă), care i-a speriat pe funcționari, determinându-i să fugă la gară.

– Conflictul local cu autoritățile: Ulterior, un sergent de jandarmi (Környei) a sosit în sat și a arestat aproximativ 14–15 lideri ai comunității (membri ai reprezentanței comunale). În paralel, sursele românești menționează o revoltă profundă a sătenilor împotriva primarului local, acuzat de fraudă și delapidarea fondurilor destinate coșarului (hornarului) satului, pe care oficialii din Caransebeș (protopretorul) au încercat să o reprime politic.

– 26 iunie-Escaladarea și măcelul (orele 17:00): O masă mare de țărani (estimările variază între câteva sute și o mie, inclusiv femei întoarse de la câmp) s-a adunat la casa comunală cerând eliberarea celor arestați. Subprefectul/solgăbirăul (Béla Gievaux) și locotenentul de jandarmi Bányai au eliberat inițial doi delegați (sau pe toți, conform versiunii maghiare), însă mulțimea a cerut demiterea și predarea primarului corupt.

– Masacrul și bilanțul acestuia: În momentul în care jandarmii s-au baricadat în curtea primăriei, iar mulțimea a forțat poarta, locotenentul Bányai a ordonat „Foc!”. Cei 9 sau 12 jandarmi au descărcat armele direct în carne vie, trăgând inclusiv în stânga și în dreapta, în oameni lipsiți de arme de foc. 6 țărani au căzut secerați pe loc (printre care trei membri ai familiei Vădrariu și Ioan Belica). În zilele următoare, numărul morților a crescut la 13 oameni, iar numărul celor grav răniți a depășit 16–18 persoane.

– Urmările imediate: Satul a fost ocupat militar de o companie de 100 de soldați trimiși din Caransebeș la ordinul comitelui suprem (fișpanul Jakabffy), fiind instituită starea de asediu și operate arestări în masă în rândul „agitatorilor”.

Pentru a înțelege de ce o dispută legată de pământ și un primar corupt a degenerat într-un măcel cu 13 morți, evenimentul trebuie privit prin prisma a trei coordonate fundamentale ale anului 1896:

1. Miza cărților funduare și avuția grănicerească

Mehadica se afla pe teritoriul fostului Regiment 13 de Grăniceri Româno-Bănățean. După desființarea Graniței Militare în 1873, comunitățile de foști grăniceri au rămas extrem de sensibile la orice tentativă a autorităților civile maghiare de a le modifica drepturile de proprietate asupra pădurilor și pășunilor comunale (așa-numitele „avuții grănicerești”). Introducerea noilor cărți cadastrale și delimitarea terenurilor statului de cele ale comunei erau privite de țărani ca o agresiune directă menită să-i deposedeze de mijloacele de subzistență și să adâncească mizeria materială.

2. Politica de forță a statului dualist și „anul milenar” (1896)

Anul 1896 a marcat apogeul manifestărilor naționaliste din Ungaria dualistă, prilejuite de serbările Mileniului. În acest climat saturat de propagandă șovină, autoritățile locale (jandarmii, pretorii, solgăbirăii) manifestau o toleranță zero față de orice formă de nesupunere din partea minorităților naționale, pe care o etichetau imediat ca „agitație anti-statală” sau „revoltă valahă”.

Așa cum vedem că subliniază „Gazeta Transilvaniei”, funcționarii publici acționau adesea ca „mici tirani”, recurgând de la bun început la forța brutală (jandarmerie înarmată) în loc de tact diplomatic sau anchete administrative corecte. Trimiterea jandarmilor pentru a rezolva o problemă ce ținea mai degrabă de dreptul civil și administrativ dovedește intenția clară de terorizare și impunere prin frică a puterii statului maghiar.

3. Războiul informațional și solidaritatea românească

Este interesant de observat contrastul flagrant din presa vremii, un adevărat război informațional, asemănător celor ce se poartă și astăzi:

Presa maghiară de la Budapesta construia imaginea „Românilor răzvrătiți”, agresivi, înarmați cu coase și pistoale, care doreau să-l „tragă în țeapă” pe primar, justificând astfel actul criminal al jandarmilor ca pe o acțiune eroică de legitimă apărare și salvare a vieții.

Presa românească din Transilvania și Vechiul Regat demonta această propagandă, demonstrând caracterul disproporționat și criminal al atacului: jandarmii nu au suferit nicio zgârietură, nu s-a aruncat în ei nici măcar cu pietre, iar armele au fost descărcate „pe neașteptate” într-o mulțime care stătea cu căciulile în mână în fața subprefectului. Includerea victimelor în rândul femeilor care veneau liniștite de la câmp demolează mitul „atacului organizat” al țăranilor.

Publicarea acestor corespondențe la Sibiu, Brașov, cât și la București demonstrează funcționarea unei rețele solide de solidaritate națională, în cadrul presei de limbă și naționalitate română. Masacrul de la Mehadica a fost transformat rapid într-un simbol al opresiunii naționale și sociale, strigătul de revoltă fiind accentuat în finalul articolului din Tribuna prin versurile mobilizatoare ale lui George Coșbuc (Noi vrem pământ! – poezie publicată chiar în acea perioadă, în 1894): „…Geru-i roșu de văpăi / Și se umflă vadul!”.

În concluzie, Revolta de la Mehadica din iunie 1896 nu a fost o simplă răzmeriță țărănească, ci manifestarea unui spirit profund de dreptate, moștenit de la înaintașii care apăraseră acele pământuri cu prețul sacrificiului suprem. Prin consecințele ei, revolta a rămas o tragedie provocată de abuzul total de putere al unui regim polițienesc, incapabil să gestioneze nemulțumirile sociale ale românilor bănățeni altfel decât prin violență sângeroasă.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin , 11 iulie 2026

Credit foto: Gheorghe Țunea

Vezi aici articole:

130 de ani de la Masacrul de la Mehadica (1896)

*Scurt istoric al localității Mehadica (Craina Bănățeană)

Mehadica, parte integrantă a „Crainei Bănățene” (alături de sate precum Pârvova, Lăpușnicel sau Iablanița), s-a distins de-a lungul secolelor XVIII-XX printr-o puternică organizare militară, religioasă și o conștiință națională vie.
1. Evoluție demografică și administrativă
Documentele vremii surprind o creștere constantă a comunității sub administrația imperială:
1749: Localitatea avea 105 case și un singur preot (Vasiliu Popovici).
1774: Conscripția baronului Papilla consemnează 187 de case, 233 de iugăre de pământ arabil și o forță militară de 208 oameni apți.
1791: Populația ajunge la 1101 locuitori (566 bărbați și 535 femei).
1808: Sunt menționate 177 de case, iar comunitatea dispunea deja de școală.
2. Viața militară: Fiind parte a regimentelor de graniță (Regimentul româno-iliric nr. 12, ulterior cel româno-bănățean), bărbații din Mehadica („catanele”) au participat la marile conflicte ale Imperiului, dar și la revolte sociale:
– Războaiele Napoleoniene: Preotul cronicar Pavel Roșcovici notează întoarcerea soldaților în 1801, după 9 ani de campanii, și o nouă plecare în 1809, luptând la Passau și Pojon (Bratislava), pacea fiind sărbătorită abia în 1810.
– Revolte: Spiritul justițiar al localnicilor s-a manifestat în răscoalele din 1738 și 1788 (împotriva abuzurilor imperiale și a invaziilor turcești) și, mai târziu, în incidentul tragic din 1896, când cererea de „pământ și dreptate” a fost reprimată sângeros de jandarmerie (6 morți și 25 de răniți).
3. Viața spirituală și culturală
Biserica a fost centrul vieții comunitare, păstrând nu doar credința, ci și istoria scrisă a locului:
– Biserica: Zidită în 1794 și sfințită în 1796, cu hramul „Nașterea Născătoarei de Dumnezeu”. A fost renovată major în perioada interbelică prin efortul preotului Ilie Imbrescu și al fiilor satului.
– Cărțile vechi: Preoții cărturari (precum Rafael și Pavel Roșcovici) au lăsat însemnări prețioase pe cărți de cult (Strastnicul, Antologhionul, Catavasierul lui C. Diaconovici -Loga), transformându-le în cronici ale satului.
– Educația: Încă din 1808, Mehadica avea școală primară cu 50 de elevi (35 băieți, 15 fete), învățător fiind R. Nicola. Tradiția a continuat, satul dând numeroși intelectuali (preoți, învățători, ofițeri).
4. Conștiința națională
Istoria evidențiază adesea dârzenia „megincanilor” în păstrarea identității românești. Aceștia au susținut constant candidații naționali români (precum Aurel Vlad sau Gen. Traian Doda) în defavoarea celor guvernamentali maghiari, uneori sfidând autoritățile cu umor și curaj.
Această tradiție de luptă a continuat până în Primul Război Mondial, când fiii satului, precum inginerul silvic Petru Fotoc, au luptat inițial pe fronturile imperiale (Isonzo, Piave), contribuind ulterior la realizarea României Mari.