În data de 3 iulie s-au sărbătorit împlinirea a 255 de ani de la aprinderea primelor două furnale la Reșița, „Josephus” și „Franziskus”, 3 iulie 1771 – momentul 0 a ceea ce astăzi este Reșița.

Pentru a marca evenimentul, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin împreună cu Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița au editat și anul acesta mai multe plicuri filatelice ocazionale. De asemenea, au fost realizate ștampile ocazionale, aprobate de Federația Filatelică Română și de POȘTA ROMÂNĂ.

Această activitate consecventă reprezintă rodul unei lungi preocupări de a pune municipiul Reșița pe harta filateliei românești. Astfel, de-a lungul anilor au fost realizate plicuri filatelice ocazionale, obliterate cu ștampile ocazionale, dedicate istoriei industriale reșițene. 

 

Erwin Josef Țigla

13 august 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

Expoziție de artă plastică Livia Frunză, membru al Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”.

 

13 august 2026, ora 19.00, Centrul Cultural „Școala Pittner” Reșița:

Invitatul serii: autorul Jan Cornelius (Düsseldorf, Germania) revine din nou acasă, în Reșița sa natală și lecturează din „În al nouălea cer. Păcat că nu merge liftul” (Editura „Lebăda Neagră“ Iași, 2026) & „De ce nu-s românii ca nemții”, coautoare Adina Popescu (Editura „Lebăda Neagră“ Iași, 2026).

 

13. august 2026, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Ciclul de expoziții „Cuba, perla Caraibelor“, cu fotografii de Erwin Josef Ţigla (martie 2022):

„Havana / capitala Cubei“, partea a III-a.

 

14 – 16 august 2026, Vișeu de Sus / jud. Maramureș:

Participarea formației de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana” – adulții (coordonatori: Marianne & Nelu Florea) din Reșița la tradiționala sărbătoare a germanilor de pe Valea Vaserului: „Zipsertreff 2026”.

 

17 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Memoria locului (partea I) cu dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și pr. dr. Cristian Rădulescu:

• Robert Toth (*1856, Reșița – †1913, Reșița): din 1888 conduce Fabrica de poduri a StEG Reșița, sub conducerea lui, fabricându-se aici podurile de pe Sava, Mureș (Arad), Cerna, Timiș, Criș, Vah (Slovacia), Ipel, podul rutier Tokay peste Tisa, podurile basculante de la Becicherecu Mare, Podul „Ancora de Aur” = „Ștefan cel Mare“ Timișoara, canalul Fontanka din Sankt Petersburg;
• Mihalik Alexander = Sándor (*15 ianuarie 1869, Spisská Nová Ves – †?): învățător, autorul primei Istorii a Reșiței (1896);
• Protopop dr. Iosif Ieremia (*31 decembrie 1895, Câlnic – †25 noiembrie 1966, Reșița): cel care a inițiat ridicarea Bisericii Ortodoxe Române „Adormirea Maicii Domnului” (Catedrala de la Muncitoresc) în 1938, de la finalizarea căreia se împlinesc 85 de ani (1941 – 2026).

 

18 august 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

Expoziție de artă plastică Camelia Tasici, membru al Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” și al Galeriei K3  Satteins – Academia de Artă a Landului Vorarlberg / Austria, Cercul de pictură „Malgrund / der Kunst & Kultur Club”.

 

18 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Memoria locului (partea a II-a) cu dr. Ada Cruceanu-Chisăliță și Bogdan Andrei Mihele:

• Balint Miklós (*1886, Szentmártonkáta / Ungaria – †1944, Budapesta): în 1905 devine, prin concurs, conducătorul Direcției ateliere la uzinele reșițene ale StEG până în anul 1934, sub conducerea sa construindu-se fabrica de roți dințate, se asimilează fabricația de tunuri și muniție, se pun bazele fabricației de mașini electrice, se realizează podurile mari peste Tisa, Mureș, Sava și se reface podul peste brațul Borcea, se construiește fabrica de locomotive cu abur (1922), se începe fabricația de serie a acestora (1925), rămânând timp de doi ani, după pensionare (1934) consilier tehnic al directorului Alexandru Popp);
• Silviu Bordan (*16 septembrie 1912, Lugoj – †3 iulie 1996, Reșița): angajat al UDR din 1935, proiectează în 1941 fabrica de mașini (secția motoare Diesel de mai târziu), conduce secția în perioadele 1941 – 1947 și 1947 – 1948), pune bazele prelucrării automate a datelor prin folosirea tehnicii de calcul, coordonează realizarea monografiei uzinelor reșițene, apărută în 1971;
• Carol Loncear (*14 aprilie 1917, Bocșa – †27 iunie 1991, Bocșa): inginer, înrudit pe linie maternă cu Corneliu Diaconovici; în 1948 este directorul UDR – Întreprindere Naționalizată, ulterior, ministru adjunct și ministru al industriei grele; între 1962 și 1964 este întemnițat; revenit la Bocșa, coordonează realizarea podului Giurgeni – Vadu Oii; în perioada 1969 – 1974 este consilier al directorului general al Grupului de Uzine Reșița; de numele lui se leagă înființarea Institutului de Subingineri Reșița (1971).

 

19 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Confluențe în luna lui Secerar. Literatură, artă plastică, fotografie și muzică la ceas de seară (ediția a VIII-a).

19 august: Ziua Mondială a Fotografiei.

În program:

• Prezentarea revistei „Semenicul. Revistă de literatură, artă și cultură“, (serie nouă), an LV, nr. 1 / 2026 (redactor-șef Gheorghe Jurma);
• Dialoguri literare cu autorul reșițean Anton Georgescu, împreună cu cărțile sale;
• Ciclul de expoziții „Cuba, perla Caraibelor“, cu fotografii de Erwin Josef Ţigla (martie 2022): partea a IV-a, „Havana – capitala Cubei“;
• Expoziție de artă plastică Flavia Beatris Grădinaru, membră a Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”;
• Incursiuni muzicale: „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca).

 

20 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri culturale bănățene. În dialog cu dr. Ioan Sporea (Timișoara / Sasca Montană).

Expoziție de fotografii cu frumusețile naturale din zona Sascăi Montane, autor dr. Ioan Sporea.

 

 

13. August 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin, Reschitza:

Kunstausstellung Livia Frunză, Mitglied von „Deutsche Kunst Reschitza“.

 

13. August 2026, 19:00 Uhr, Kulturzentrum „Pittner-Schule“ Reschitza:

Der Reschitzaer Autor Jan Cornelius (Düsseldorf, Deutschland) kommt wieder nach Hause. Er liest aus seinen beiden Büchern: „În al nouălea cer. Păcat că nu merge liftul” („Im neunten Himmel. Schade, dass der Aufzug nicht funktioniert“, Verlag „Lebăda Neagră“ Jassy, 2026) & „De ce nu-s românii ca nemții” mit Adina Popescu (= „Warum sind Rumänen nicht wie Deutsche?“, Verlag „Lebăda Neagră“ Jassy, 2026).

 

13. August 2026, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Fotoausstellungsreihe „Kuba, die Perle der Karibik“, mit Fotos von Erwin Josef Ţigla (März 2022):

„Havanna, die Hauptstadt Kubas“, Teil III.

 

14. – 16. August 2026, Oberwischau / Kreis Marmarosch:

Beteiligung der deutschen „Enzian“-Volkstanzgruppe Reschitza – Erwachsene (Koordination: Marianne & Nelu Florea) am traditionellen Fest der Deutschen in Oberwischau: „Zipsertreff 2026”.

 

17. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Das Gedächtnis des Ortes (Teil I) mit Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță und Pfr. Dr. Cristian Rădulescu:

–           Robert Toth (*1856, Reschitza – †1913, Reschitza): leitete ab 1888 die Brückenfabrik der StEG in Reschitza; unter seiner Führung fertigte das Werk Brücken über die Flüsse Save, Marosch (Arad), Tscherna, Temesch, Kreisch, Waag (Slowakei) und Eipel sowie die Straßenbrücke von Tokaj über die Theiß, die Klappbrücken in Großbetschkerek, die „Goldener-Anker“-Brücke = „Ștefan cel Mare“-Brücke in Temeswar und die Brücke über den Fontanka-Kanal in Sankt Petersburg;

–           Alexander Mihalik (*15. Januar 1869, Spišská Nová Ves – †?): Lehrer, Verfasser der ersten Monographie von Reschitza (1896);

–           Protopope Dr. Iosif Ieremia (*31. Dezember 1895, Câlnic – †25. November 1966, Reschitza): Initiator des Baus der rumänisch-orthodoxen Kirche „Entschlafung der Mutter Gottes“ (der sogenannten Kathedrale im Arbeiterheim-Stadtviertel) im Jahr 1938. 85 Jahre seit der Vollendung, 1941 – 2026.

 

18. August 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin, Reschitza:

Kunstausstellung Camelia Tasici, Mitglied von „Deutsche Kunst Reschitza“ und Galerie K3 Satteins – Kunstakademie des Landes Vorarlberg / Österreich, Kunstkreis „Malgrund / der Kunst & Kultur Club“.

 

18. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Das Gedächtnis des Ortes (Teil II) mit Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță und Bogdan Andrei Mihele:

–           Miklós Balint (*1886, Szentmártonkáta / Ungarn – †1944, Budapest): gewann 1905 einen Wettbewerb um die Leitung der Werkstätten-Verwaltung der StEG-Werke in Reschitza, eine Position, die er bis 1934 innehatte; unter seiner Führung wurden das Zahnradwerk errichtet, die Fertigung von Kanonen und Munition aufgenommen, die Grundlagen für die Produktion elektrischer Maschinen geschaffen, bedeutende Brücken über die Flüsse Theiß, Marosch und Save gebaut (sowie die Brücke über den Borcea-Arm der Donau wiederaufgebaut), die Dampflokomotiven-Fabrik errichtet (1922) und die Serienproduktion von Lokomotiven gestartet (1925); nach seinem Ausscheiden aus dem aktiven Dienst im Jahr 1934 blieb er noch zwei Jahre lang als technischer Berater für Direktor Alexandru Popp tätig;

–           Silviu Bordan (*16. September 1912, Lugosch – †3. Juli 1996, Reschitza): ab 1935 bei UDR beschäftigt; 1941 entwarf er das Maschinenwerk (aus dem später die Abteilung für Dieselmotoren hervorging) und leitete diese Abteilung von 1941 bis 1947 sowie erneut von 1947 bis 1948; er legte den Grundstein für die automatisierte Datenverarbeitung mittels Rechentechnik und koordinierte die Erstellung der 1971 veröffentlichten Monografie über die Werke von Reschitza;

–           Carol Loncear (*14. April 1917, Bokschan – †27. Juni 1991, Bokschan): Ingenieur, mütterlicherseits verwandt mit Corneliu Diaconovici; 1948 fungierte er als Direktor von UDR (inzwischen ein verstaatlichtes Unternehmen) und wurde später stellvertretender Minister sowie Minister für Schwerindustrie; zwischen 1962 und 1964 war er inhaftiert; nach seiner Rückkehr nach Bokschan koordinierte er den Bau der Brücke Giurgeni – Vadu Oii; von 1969 bis 1974 war er als Berater des Generaldirektors der Industriegruppe Reschitza tätig; auch die Gründung des Instituts für Betriebsingenieure in Reschitza (1971) ist mit seinem Namen verbunden.

 

19. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Künstlerische Konfluenzen im Erntemonat August (VIII. Auflage).

19. August: Welt-Foto-Tag

Im Programm:

–           Vorstellung der Reschitzaer Kulturzeitschrift „Semenicul“, Jahr LV, Nr. 1 / 2026 (Chefredakteur Gheorghe Jurma);

–           Im schriftstellerischen Dialog: der Reschitzaer Autor Anton Georgescu und seine Bücher;

–           Fotoausstellungsreihe „Kuba, die Perle der Karibik“, mit Fotos von Erwin Josef Ţigla (März 2022): Teil IV, „Havanna, die Hauptstadt Kubas“;

–           Kunstausstellung von Flavia Beatris Grădinaru, Mitglied des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“;

–           Musikalische Einlagen: „Intermezzo“ (Koordination: Lucian Duca).

 

20. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Banater Kulturdialoge mit Dr. Ioan Sporea (Temeswar / Deutsch-Saska).

Fotoausstellung mit Naturschönheiten aus der Umgebung von Deutsch-Saska, Autor: Dr. Ioan Sporea.

 

11 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: ing. Iulian Georgevici. Tema conferinței: Oamenii și industria reșițeană.

 

 

11. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Dipl.-Ing. Iulian Georgevici. Thema der Konferenz: Die Menschen und die Reschitzaer Industrie.

 

 de eCronica

 10/08/2026

Dr. Atilla Varga

În fața propriei conștiințe: procesul unui general român din Banat

S-a întâmplat în urmă cu 138 de ani… pe data de 2 decembrie 1888. Atunci, poliția secretă și sistemul judiciar austro-ungar au fost, din nou, în alertă maximă din cauza unui proces politic care a indignat elita națională românească din Banat și nu numai. În centrul atenției a fost cunoscutul general român Traian Doda (1822-1895) născut la Prilipeț, militar de prestigiu cu studii la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt și, totodată, membru al Dietei de la Budapesta. După retragerea din serviciul militar, s-a implicat activ în viața politică a românilor din Banat, devenind una dintre figurile reprezentative ale luptei lor pentru drepturi naționale.

Tocmai această biografie face ca documentele poliției secrete austro-ungare să fie atât de sugestive. În acel context, statul se confrunta cu un om care nu putea fi prezentat, cu ușurință, drept un simplu agitator ostil Monarhiei. Traian Doda servise, vreme îndelungată, structurile militare ale imperiului și purta prestigiul gradului de general. În același timp, ca român și lider politic, el critica politica națională practicată de guvernul maghiar. Conflictul său cu autoritățile ilustrează una dintre marile contradicții ale Austro-Ungariei: fidelitatea față de dinastie sau față de imperiu nu însemna, automat, acceptarea politicii naționale promovate de autoritățile dualiste. În urma filajelor făcute de poliția secretă, autoritățile vremii au fost informate că Generalul Doda se făcea vinovat de agitație naționalistă și „complot împotriva statului maghiar”. S-a deschis un proces răsunător, dar „Generalul Rebel”  a decis să sfideze Imperiul, refuzând să se prezinte la tribunal.

Sursele serviciilor secrete maghiare lasă să se întrevadă statutul aparte al lui Traian Doda. Este amintită calitatea lui de „general pensionat”, iar autoritățile păreau a fi conștiente că modul în care îl tratau putea avea consecințe publice serioase. Vicecomitele comitatului Caraș a mers personal la Caransebeș pentru a discuta cu el. S-a încercat, mai întâi, obținerea unui angajament de prezentare voluntară la proces. Traian Doda a invocat, însă, starea gravă de sănătate, susținând că tensiunea procesului îi putea deteriora și mai mult starea de sănătate.

Un detaliu remarcabil este apariția numelui avocatului Eötvös Károly. Generalul Doda declară că a solicitat sfatul acestuia înainte de a hotărî dacă se va prezenta voluntar la proces. Eötvös era unul dintre cei mai cunoscuți avocați și oameni politici maghiari ai epocii. Prezența numelui său, în această corespondență, sugerează că Generalul Doda nu trata cazul ca pe o simplă formalitate administrativă, ci ca pe o problemă juridică și politică extrem de serioasă. Poate cea mai interesantă parte a surselor poliției secrete este cea referitoare la eventualitatea folosirii forței. Dacă Traian Doda refuza să plece voluntar la Arad, vicecomitele intenționa să-l transporte prin forță. Dacă invoca boala, medicii trebuiau să stabilească în ce măsură starea sănătății permitea transportarea lui în sala procesului. Dar administrația a mers și mai departe. În eventualitatea executării silite, era prevăzută posibilitatea mobilizării unei forțe militare pentru prevenirea unor adunări sau eventuale tulburări ale liniștii publice.

Această formulare spune mult despre percepția autorităților vremii. Ele se temeau că intervenția împotriva lui Traian Doda putea provoca o reacție colectivă la Caransebeș. Prestigiul Generalului și autoritatea sa în societatea românească bănățeană transformau executarea unei hotărâri judiciare într-o posibilă problemă de ordine publică. În ochii administrației, solidaritatea populației românești devenea, astfel, un factor ce trebuia anticipat și, la nevoie, controlat inclusiv militar. La fel de semnificativ este și vocabularul politic al surselor provenite din arhiva poliției maghiare secrete. Cauza Generalului Doda a fost pusă în legătură cu ceea ce autoritățile calificau drept „agitație națională” sau „naționalistă”. În epoca respectivă, asemenea noțiuni apăreau frecvent în confruntările dintre statul maghiar și mișcările naționalităților din Imperiu. Pentru administrație, anumite manifestări politice românești puteau fi privite ca amenințări la adresa unității statului; pentru activiștii români, aceleași acțiuni reprezentau apărarea unor drepturi naționale, lingvistice și politice. Procesele de presă aveau un rol important în această confruntare. Presa era unul dintre puținele instrumente prin care comunitățile românești, dispersate territorial, puteau construi un discurs politic comun. Un articol putea ajunge rapid de la o problemă locală la una națională, iar urmărirea penală a autorilor sau a responsabililor publicațiilor era în măsură să transforme un caz juridic într-o cauză politică de mare răsunet.

În cazul Generalului Traian Doda, acest mecanism este vizibil aproape în stare pură. Tribunalul cerea prezența acuzatului, administrația locală încearca să execute ordinul, comitele suprem informa Ministerul de Interne, erau consultați procurori și medici, iar în fundal apărea posibilitatea intervenției armate. Un caz de presă ajunge, astfel, să pună în mișcare o parte considerabilă a aparatului administrativ și judiciar. Sursele poliției secrete mai revelează ceva foarte important: autoritățile nu acționau neapărat improvizat. Dimpotrivă, procedura a fost mereu calculată cu multă grijă. S-a încercat, întâi de toate, prezentarea voluntară, apoi a fost prevăzută constrângerea; pentru eventuala invocare a bolii s-a pregătit examinarea medicală; pentru posibile reacții ale populației s-a avut în vedere forța militară, iar comitele suprem a solicitat instrucțiuni de la Ministerul de Interne. Tocmai această minuțiozitate administrativă face ca sursele menționate să fie atât de valoroase, permițându-ne să vedem mecanismul statului din interior.

Un document mic despre un conflict mare

Cazul prezentat în documentul din 2 decembrie 1888 trebuie plasat într-o cronologie mai largă. Anul mai sus menționat aparține perioadei în care relațiile dintre guvernul maghiar și mișcarea națională românească deveneau tot mai tensionate. Câțiva ani mai târziu, conflictul avea să atingă una dintre formele sale cele mai cunoscute prin mișcarea memorandistă și prin procesul Memorandului din 1894. Documentul referitor la Traian Doda este anterior acelui moment, dar el evidențiază faptul că mecanismele confruntării erau deja bine conturate: presă, acuzații de agitație națională, procese, supraveghere administrativă și transformarea liderilor politici români în probleme de ordine publică.

Traian Doda este, din acest punct de vedere, un personaj simbolic. General al armatei imperiale, dar, în același timp, și reprezentant al cauzei naționale românești, el întruchipa dificultatea de a împăca loialitatea față de monarhie cu politica națională a statului maghiar. Pentru românii din Banat, prestigiul său militar îi întărea autoritatea politică. Pentru administrație, același prestigiu făcea ca orice măsură coercitivă să fie mai delicată.

Scrisoarea din 2 decembrie 1888 nu este, așadar, doar relatarea unei proceduri împotriva unui om bolnav care refuza să se prezinte la un proces. Este o veritabilă radiografie a unui raport tensionat dintre stat și una dintre cele mai importante comunități naționale ale Regatului Ungariei. În câteva pagini se întâlnesc justiția, administrația, presa, armata, problema națională și teama de mobilizare a populației. În centrul lor se afla un fost general al Imperiului, devenit una dintre vocile politice ale românilor bănățeni, suficient de influent, încât autoritățile să considere că aducerea lui cu forța de la Caransebeș la Arad putea necesita nu numai medici și jandarmi, ci chiar pregătirea unei intervenții militare. Din această perspectivă, documentul este o mărturie de primă mână despre climatul politic în care românii din Austro-Ungaria își revendicau drepturile la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Lupta dintre inimă și minte: lecție pentru posteritate

Privit de la distanța celor aproape 140 de ani care ne despart de aceste întâmplări, cazul lui Traian Doda vorbește, în fond, despre o alegere pe care istoria a pus-o de nenumărate ori în fața oamenilor: până unde poate merge compromisul atunci când conștiința îți spune că dreptatea este de partea ta? Generalul Doda slujise Imperiul, îi purtase uniforma și ajunsese la unul dintre cele mai înalte grade ale armatei sale. Cu toate acestea, atunci când identitatea și drepturile românilor au intrat în conflict cu politica autorităților ungare, disciplina militarului de odinioară a făcut loc conștiinței omului politic.

Poate tocmai aici se află adevărata forță a acestui episod. În fața Generalului Traian Doda nu se mai afla un câmp de luptă, ci un tribunal; el nu mai avea în față o armată, ci un întreg mecanism administrativ și judiciar. Autoritățile încercau, mai întâi, să-l convingă să se prezinte voluntar, apoi luau în calcul constrângerea, examinarea medicală și chiar intervenția militară dacă populația din Caransebeș ar fi reacționat. Documentele arată cât de atent fusese pregătită întreaga operațiune și cât de mult se temeau autoritățile de ecoul pe care cazul generalului îl putea avea printre românii bănățeni.

Traian Doda avea, însă, în spate o biografie pe care niciun dosar de „agitație națională” nu o putea șterge. Fusese militar al Imperiului, general, apoi reprezentant politic al românilor. Tocmai această dublă ipostază transformă povestea sa într-una profund umană: între datoria față de statul pe care îl servise și datoria față de comunitatea din care provenea, Doda a ales să nu-și reducă la tăcere conștiința.

Putem vedea, astfel, faptul că prestigiul său militar îi întărea autoritatea în rândul românilor și făcea orice intervenție împotriva lui mult mai delicată pentru administrație. Aceasta este, poate, lecția pentru posteritate a „Generalului Rebel”. Uneori, adevărata loialitate nu înseamnă supunere necondiționată. Iar patriotismul nu se măsoară numai prin bătăliile purtate cu arma în mână, ci și prin curajul de a spune „NU” atunci când legea și propria conștiință ajung să vorbească limbi diferite.

În decembrie 1888, autoritățile voiau să-l ducă pe Generalul Traian Doda la tribunal cu voia lui sau cu forța. Peste mai bine de un secol, nu ordinul lor a rămas în memoria colectivă, ci Omul pe care încercau să-l aducă înaintea instanței de judecată.

                      Imperiile dispar. Dosarele se închid. Conștiința rămâne!

O nouă expozițe ne invită la Timișoara, până pe 12 septembrie: „Sub semnul curgerii. Între transparență și permanență”, semnată de artistul vizual Costin Brăteanu și curatoriată de scriitorul Robert Șerban. Vernisajul s-a desfășurat în cadrul primitor de la Muzeul Apei, gazda obișnuită a multor evenimente culturale.

Un public numeros și entuziast s-a bucurat să-i fie alături artistului, care expune peste 60 de lucrări, invitând la o reflecție asupra relației dintre efemer și durabil, sub semnul curgerii, subliniind ideea de continuitate, de permanentă schimbare.

Artistul ne-a vorbit despre plăcerea pe care o simte de fiecare data când pictează pe Clisura Dunării, călătoriile fiind parte din activitatea sa artistică. După cum ne-a mărturisit la vernisaj, lucrările sale, în tehnici mixte, sunt rodul imaginației și talentului său creator inepuizabil, fiind realizate în cadrul unor simpozioane de creație desfășurate în România și mai multe locuri din Europa, printre care Kusadasi, Volčji Grad, Beli Kamen, Kostolac, Isverna, Petrinzel, Banja Dvorovi, Gârnic și Colibița. Toate experiențele sale artistice au contribuit la diversitatea tematică și formală a expoziției, care vine în continuarea și completarea celor două expoziții curatoriate recent de Costin Brăteanu la Palatul Apelor și chiar în incinta Muzeului Apei, expoziții dedicate anual fluviului: „Dunărea – interferențe culturale”, respectiv „Danube revisited”.

Costin Brăteanu a pregătit de data aceasta și o surpriză, mai ales fiind și perioada vacanței, astfel că, pe lângă vizitarea expoziției, publicul este invitat și la un eveniment special, programat în 14 august, la ora 17:00: un tur ghidat tematic, denumit sugestiv „Muzeul Apei: memorie și inspirație”, susținut de Loredana Leordean, coordonator al programelor educaționale Aquatim, iar de la ora 18:00, artistul Costin Brăteanu va susține un atelier de creație cu pigmenți indieni solubili în apă.

 de eCronica

 10/08/2026

Daniel Botgros

Coșteiul din Banatul Sârbesc (Serbia) rămâne în inima și conștiința românească dar mai ales a bănățenilor, drept locul miraculos unde limba română s-a împletit întotdeauna admirabil cu literele și muzica, cu cultura, în ansamblu. Dar nu numai. Coștei e o localitate unde românismul încă e la el acasă și când spunem asta nu vorbim de granițe, ci de un continuum existențial, în armonie cultura și populația majoritară și, desigur, cu cea din teritoriul limbii materne. Pentru că românii din Coștei – aproximativ 91 la sută din totalul populației comunei – și nu doar ei, desigur, pentru că vorbim de întreaga comunitate românească din țara vecină – au știut să dezvolte bune și fructuoase relații cu confrații lor sârbi sau de alte etnii, mai ales când vorbim de cultură. Și acest lucru se vede, cu precădere atunci când manifestările lor sunt onorate la cel mai înalt nivel de autoritățile sârbe.

Coșteiul are o biografie culturală surprinzător de bogată. Este menționat documentar încă din 1361, sub numele Kuuesd. În registrele otomane din secolul al XVI-lea apare sub o formă apropiată de actualul Coștei. A fost un important centru românesc al zonei Vârșețului, cu tradiții vechi în învățământ, muzică, teatru și viață bisericească. Corul din Coștei a obținut, în 1906, locul întâi la un concurs al corurilor românești desfășurat la București. În 1910 s-a înființat aici prima fanfară românească din Banatul Sârbesc. În 1911 a fost ridicată o Casă de Cultură sătească — fapt remarcabil pentru acea epocă. Învățământul românesc din Coștei are o tradiție de peste două secole. Potrivit reprezentanților comunității românești din Serbia, în 1914 aici a fost organizată prima școală românească cu opt clase de pe teritoriul actual al Serbiei. Biserica Ortodoxă Română „Sfântul Teodor Tiron” a fost construită între 1928 și 1940. În comună există și un bust al lui Mihai Eminescu, ridicat în 1993. Dar, din păcate, o problemă dureroasă este depopularea: în 1961 satul avea aproape 1.600 de oameni. Astăzi mai are numai o treime.

Coșteiul este important tocmai fiindcă arată că Banatul Istoric nu se oprește la granița României. Dincolo de vamă continuă aceeași lume bănățeană: graiul românesc, fanfara, biserica, școala, gospodăria și sentimentul acela atât de specific că omul aparține locului, nu doar unui stat.

De aceea, atunci când Coșteiul este sărbătorit, tresar și inimile noastre, onorați fiind să participăm la bucuria spectacolului culturii, în calitate de jurnaliști, de scriitori sau ambele. Așa s-a întâmplat sâmbătă, în 8 august 2026, când, împreună cu jurnalistul Ion D. Cucu, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Caraș-Severin și jurnalistul, publicistul și omul de radio, Mario Balint, am mers în comunitatea românească de la Coștei, la Zilele Coșteiului. Așa cum se vede în afișul de mai sus, un program bogat, la care au participat scriitori din Serbia, România, Republica Moldova, Franța, Suedia și Ungaria. UZPR Caraș-Severin a avut onoarea să fie co-organizator al manifestării iar președintele Ion D. Cucu, să înmâneze o diplomă din partea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România Cercului Literar ”Lumina”, cu o venerabilă activitate de 80 de ani. De reamintit că UZPR Caraș-Severin are în componența sa 20 de jurnaliști de expresie română din Serbia, care în curând își vor constitui propria filială.

Sigur că pe la microfonul manifestării din prima zi – Festivalul Internațional de Literatură ”Pe urmele Luminii… în vara poeziei!” – s-au perindat scriitori importanți, oameni de cultură veritabili, personalități din folclor și tradiții populare, s-au etalat costume populare românești, elemente etnografice, arta plastică, expoziții de carte și, nu în ultimul rând, pentru că au fost chiar primii, ne-au încântat muzicienii din Fanfara de la Coștei. Ca de fiecare dată, inimoși organizatori, jurnalista și poeta Mariana Stratulat, directorul Casei de Presă și Editură Libertatea din Pancevo, jurnalistul Valentin Mik, redactorul șef al Săptămânalului Libertatea, cunoscutul jurnalist, redactor și activist civic, Marin Gașpăr, alături de alți reprezentanți ai unor asociații literare din România și Serbia. O prezență notabilă – Evelyne Maria Croitoru – poetă, eseistă, cronicar literar și realizatoare de emisiuni, membră a Filialei București–Poezie a Uniunii Scriitorilor din România.

Dincolo de sărbătoarea în sine, am avut de-a face și cu un veritabil barometru al stării poeziei și prozei de expresie română din Serbia, România sau Republica Moldova, o validare necesară în lumea creatorilor. Ne dorim cât mai multe asemenea manifestări și cred că deschiderea UZPR Caraș-Severin către jurnaliștii și scriitorimea din Serbia și invers, pentru că legăturile funcționează ambivalent, nu face decât să consolideze un parteneriat deosebit de fertil, pentru că avem ce învăța unii de la alții.

10 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

„Roadtrip Lofoten – Norway“: o expoziție foto Adriana & Hugo Balazs (Stuttgart / Germania).

 

 

10. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

„Roadtrip Lofoten – Norway“: eine Fotoausstellung Adriana & Hugo Balazs (Stuttgart / Deutschland).

 

​Un document autentic de istorie bisericească și demografică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, provenind din Banatul istoric aflat în acea perioadă sub administrație austro-ungară (după Pactul Dualist din 1867), l-am identificat în valoroasa arhivă a domnului Iacob Sârbu din Pecinișca. Cu un zel remarcabil de colecționar, domnul Sârbu salvează de la uitare sau distrugere documente care, deși pot părea încărcate de detalii minore, capătă o semnificație deosebită în contextul cunoașterii trecutului nostru.

​Prin amabilitatea dânsului, un nou set de piese de arhivă mi-a atras atenția. Acestea au un caracter preponderent bisericesc, iar însemnătatea lor rezidă tocmai în ilustrarea rolului esențial pe care Biserica Ortodoxă l-a avut în viața comunităților românești din Imperiul Austro-Ungar.

​Printr-o cercetare mai atentă – îngreunată pe alocuri de lizibilitatea textului și de ortografia vremii – am reușit să descopăr elemente de istorie locală de o reală valoare, pe care am decis să le pun la dispoziția celor interesați.

Pentru început, prezint un document de tip conscripție (recensământ bisericesc și demografic), intitulat: „Conscripțiunea bisericilor și poporului ortodox răsăriten român din comuna Valeabolvasnitia în protoprezbiteriatul Mehadia din dieceza Caransebeșului pe anul 1888”.

​Analizat prin prisma realităților politice, sociale și religioase ale epocii, acest document din anul 1888 dezvăluie rolul major al bisericii locale. În acel moment, regiunea Banatului făcea parte din Regatul Ungariei în cadrul Monarhiei Austro-Ungare. În condițiile unei presiuni accentuate de maghiarizare exercitate prin administrație și școală, limba română și identitatea națională erau păstrate aproape exclusiv prin intermediul instituțiilor bisericești.

​Totodată, deoarece statul austro-ungar nu introduse încă registrele de stare civilă laice (măsură devenită obligatorie în Ungaria abia în 1895), preotul paroh îndeplinea și rolul de ofițer de stare civilă. El era singurul care consemna oficial nașterile (botezurile), căsătoriile (cununiile) și decesele (înmormântările) în registrele parohiale (matricole confesionale).

Formularul tipărit poartă antetul „Diecesa Caransebeșului”. Această structură eparhială avea o relevanță istorică crucială pentru emanciparea românilor, fiind restaurată în anul 1865 ca eparhie ortodoxă românească, după separarea ierarhică de Patriarhia Sârbă de la Carloviț. Primul ei episcop a fost renumitul cărturar Ioan Popasu (1865–1889), un apropiat al mitropolitului Andrei Șaguna. Popasu a înființat tipografia diecezană din Caransebeș, unde erau imprimate formularele oficiale trimise preoților din teritoriu, asemeni celui analizat.

Termenul de conscripțiune provine din limbajul administrativ imperial (lat. conscriptio) și desemna o numărătoare sau un recensământ statistic. La sfârșitul fiecărui an, preotul paroh (în cazul de față, Grigorie Vasilescu din Valea Bolvașnița) centraliza datele de stare civilă. Aceste tabele erau transmise Protopopiatului Mehadia și, ulterior, Consistoriului Eparhial din Caransebeș pentru monitorizarea sporului demografic, a stării morale și a numărului credincioșilor – aspecte esențiale într-o regiune expusă presiunilor de asimilare. Interesant este că documentul a fost completat chiar în ultimele luni de viață ale episcopului Ioan Popasu, care a trecut la cele veșnice în februarie 1889.

La prima rubrică, actul menționează Protoprezbiteriatul Mehadia și Comitatul „Krassó-Szörény” (Caraș-Severin). Este menționat hramul bisericii, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, cu precizarea că lăcașul a fost sfințit prin Arhiereu de către protoprezbiterul Lazăr Radac în anul 1835.

​În tabelele completate cu cerneală neagră sunt înregistrate cifrele demografice ale comunității pentru anul 1888:

Număr de case: 180

Număr de familii: 221

Populație totală: 1.154 de suflete (574 de bărbați și 580 de femei)

Născuți: 36 (21 de fete și 15 băieți; 32 „legiuiți” și 4 „nelegiuiți”)

Cununați: 11 perechi

Răposați: 35 (moarte naturală: 17 bărbați și 18 femei) – un spor demografic negativ pentru anul 1888!

Documentul mai menționează, într-o rubrică finală: Perechi în concubinaj: 9

Documentul consemnează datele aferente anului 1888, fiind încheiat și semnat în prima lună a anului următor de către parohul Grigorie Vasilescu: „Valea Bolvașnița în 18 Ianuarie 1889”.

Pentru conformitate și transcriere: Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin, august 2026

Cel care a dat bănăţenilor şansa de a avea un radio al lor, s-a născut la Timişoara, la 7 iunie 1946. Şcoala a făcut-o în oraşul de pe Bârzava, la Reşiţa.

Articol editat de Radio Resita, 7 iunie 2022, 14:33 / actualizat: 7 iunie 2022, 22:44

Şi-a descoperit vocaţia de crainic, la aproximativ 9-10 ani, dar a iubit din copilărie si activităţile sportive participând  la tot ceea ce a însemnat evenimente de genul acesta. A dansat, a cântat, a luat premii naţionale şi a făcut sport, chiar şi atletism.

Din anul  1962 a vorbit la Radio Timişoara ca adolescent, prezentând ştiri despre tineret, din 1965 era corespondent la Ziarul Sportul Popular, iar din 1969 a vorbit la Radio România Actualităţi, unde comenta atletism, nataţie, gimnastică, în general, chiar şi fotbal dacă nu era un crainic disponibil.

Din ianuarie 1990 a fost secretar de redacţie la cotidianul reşiţean Timpul, iar din toamna aceluiaşi an s-a transferat la Radio România, devenind corespondent teritorial. În ’90 – ’92 erau 150 de partide, iar Radio România a fost declarat cel mai echilibrat organ media.

În anul 1991 a fost atestat de către UZPR ca ziarist profesionist şi a devenit membru al organizaţiei. Din acel moment, a intrat pe făgaşul dorit de mult, slujindu-l cu credinţă şi onestitate.

Despre înfiinţarea Radio România Reşiţa şi despre UZPR, aniversatul zilei  mărturiseşte:

„În 1995, au spus reşiţenii „Dacă tot sunteţi aici, de ce nu faceţi un radio aici?”. Şi, într-un an, de Revelion, au venit şefii de la radio la Reşiţa. Noi aveam un radioemiţător de 100 de waţi, în oraş, primit din Franţa şi le-am zis acestor şefi de la radio despre emiţător. Directorul de la tehnic de la radio, când l-a văzut a zis că deşi e doar de 100 de waţi, el poate să scoată chiar şi 200. Şi aşa a izvorât ideea să facem un post de radio la Reşiţa, eu vorbind în continuare şi la Radio România.

Am făcut Radio Reşiţa şi Fundaţia Radio Caraş-Severin, iar în 1995 toamna, a ieşit legea radio-difuziunii, când s-a separat radio-difuziunea de televiziune. În statutul radio-difuziunii se putea asocia cu alte posturi de radio teritoriale. Si astfel Fundaţia Radio Caraş-Severin s-a asociat cu radioul şi am făcut radio cu forţele locale. Au venit colegii de la tehnic, de la Bucureşti, să vedem unde amplasăm emiţătorul, că Reşiţa e între dealuri şi trebuia căţărat undeva mai sus. Am găsit locul ideal pe un deal unde era o unitate militară de rachete care păzea „eterul” până la Zagreb. Am vorbit cu şeful  unităţii, care s-a bucurat de idee, că aşa mai putea să îşi pună şi el pentru unitate nişte antene. Am început emisia cu data de 12 iunie 1996. Eram, deci, realizator de radio pentru Bucureşti şi în acelaşi timp conduceam postul de radio de la Reşiţa.

Iniţial, nu aveam tot ce trebuie, dar am început să transmit în eter iar ulterior Radio Reşiţa reuşind să devină un post regional. L-am condus timp de 17 ani şi a fost primul post de radio românesc care s-a auzit pe internet în toată lumea din anul 1998, când încă se bâjbâia la noi cu internetul. Aveam doi tineri, unul inginer, dar fără studii de IT. Cu toate astea, am simţit care va fi viitorul şi am emis pe tot globul. Am condus Radio Reşiţa până în 2012, dar în acelaşi timp făceam şi emisiuni pentru Bucureşti.

Atunci, Uniunea Ziariştilor, care avea alegeri pentru preşedinte în luna martie, le-a amânat până în iunie, ca să pot şi eu să candidez. Eu eram vicepreşedinte încă din anul 2004, UZPR-ul având o puternică filială în zona mea.

Şi, uite aşa din 2012 am devenit preşedinte peste o organizaţie cu numai 421 de membrii cotizanţi.

În 2004 am înfiinţat Filiala UZPR Reşiţa, cu ziarişti de acolo şi am făcut proiecte transfrontaliere de aproape jumătate de milion de euro. Am făcut de la Reşiţa, proiecte cu care am ajutat Uniunea să îşi desfăşoare activităţile de utilitate publică. Acolo, la Reşiţa, erau multe întâlniri şi astfel, am reuşit să dau consistenţă şi Uniunii de aici de la Bucureşti. Am organizat şedinţele Consiliului Director la Reşiţa, pe Semenic, la Herculane, la Alba-Iulia, la Petroşani, la Bistriţa, la Felix şi în alte localităţi. Şi în urma implicării mele, oamenii au spus că eu ar trebui să fiu preşedinte. Fostul preşedinte, Mihai Miron, care a fost timp de 16 ani la conducere, a zis „Da, Doru să fie preşedintele nostru!”. Rolul UZPR este acela de a realiza coeziunea, unitatea breslei, de a aduce împreună jurnaliştii şi a-i face să susţină lupta pentru păstrarea independenţei şi conştiinţei naţionale.

Marea parte a jurnaliştilor şi cei care sunt în afara ţării, cred în UZPR. Avem la Giurgiu o filială, de care ar trebui să aparţină ziarişti români din Bulgaria, dar acolo nu sunt prea mulţi. Faţă de Serbia, de exemplu, unde la Pancevo este Casa de Editură Libertatea, care în 2021 împlinea 75 de ani. Aceasta scoate săptămânal publicaţii: Revista Tineretului, Bucuria Copiilor, Revista Lumina. Plus că este o editură unde se scot cărţi.

La Gyula, în Ungaria, avem o publicaţie care apare în limba română, săptămânal, dar şi la Szeged, iar ziariştii sunt membrii noştri, ai UZPR. Mai nou şi în Ucraina avem membrii. Este un Centru de Presă multietnic la Ujhorod, dar din păcate, în ultimele două luni au apărut nişte reguli stricte la ei, în senul că li se limitează drepturile românilor de a mai scrie. În acest caz, Uniunea va interveni şi la Ministerul de Externe şi la Preşedinţie, în sensul că vom veni cu nişte solicitări ca să ajutăm presa română din Transcarpatia, dar şi pe cea de la Cernăuţi. Ceea ce am constatat este că guvernul maghiar ştie şi poate să ajute etnia maghiară din Ucraina, cum o ajută şi pe cea din România, pe când guvernul nostru, deloc. Nu în ultim rând, la Chişinău avem o filială de cu numeroşi membri.”

A fost o voce impresionantă şi impunătoare a radioului românesc şi a jurnaliştilor români, un om care a crescut, la rândul său, alte voci şi care a reuşit împreună cu o mâna de prieteni idealişti înfiinţarea postului Radio România Reşiţa.

Echipa Radio România Reşiţa!

___________

Nota redacției: Republicarea acestui articol se înscrie în seria demersurilor evocative dedicate împlinirii a 30 de ani de la prima emisie a Radio România Reșița (12 iunie 1996). La trei decenii de la momentul fondator, aducem un omagiu celui care a fost ctitorul și sufletul acestui post de radio, Doru Dinu Glăvan, reafirmând recunoștința comunității pentru moștenirea sa jurnalistică.

(dialog cu Mircea-Adrian RADU, medic specialist în boli endocrine, Director Medical S.C. CAROLL MED SRL Hunedoara)

 

–  Pacienții spun că sunteți omul potrivit la locul potrivit. Cum comentați?

–  Este, probabil, cel mai frumos compliment pe care îl poate primi un profesionist în domeniul sănătății. Mă onorează profund, dar, în același timp, mă responsabilizează. Faptul că pacienții simt acest lucru înseamnă că reușesc să le transmit siguranță și încredere. Totuși, consider că „locul potrivit” este oriunde poți face bine, iar eu încerc doar să îmi fac datoria cu onestitate, respectând jurământul pe care l-am depus și iubind oamenii pe care îi tratez. 

–  Cum vă împăcați cu propria persoană? Dar cu colaboratorii?

–  Cu propria persoană: Sunt propriul meu critic și uneori pot fi destul de exigent. Însă, de-a lungul anilor, am învățat să mă accept, să îmi iert limitele și să caut mereu echilibrul. Pacea interioară este vitală pentru a putea oferi liniște celor din jur.

Cu colaboratorii: Medicina este un sport de echipă. Relația cu colegii mei se bazează pe respect reciproc, comunicare deschisă și încredere. Știu că fără munca asistentelor, a infirmierelor și a colegilor de alte specialități, munca mea ar fi incompletă. Succesele noastre sunt mereu comune. În secolul XXI se pune accent pe abordare multidisciplinară, fără acest concept actul medical nu mai poate să fie unul de calitate si nici succesul terapeutic nu poate fi cel scontat.

–  Care vă este visul față de profesia avută?

– Visul meu este să văd o tranziție completă de la medicina curativă la cea preventivă – să ajungem în punctul în care oamenii vin la medic pentru a se menține sănătoși, nu doar când sunt copleșiți de suferință. De asemenea, doresc ca accesul actului medical să fie cât mai larg răspândit, astfel încât oricine contribuie la nivelul asigurărilor de sănătate să aibă acces la un act medical promt, rapid și eficient. La nivel personal, visul meu este să rămân relevant în profesie, să țin pasul cu inovațiile tehnologice, dar să nu pierd niciodată componenta umană, empatia, care vindecă uneori la fel de mult ca un tratament. Îmi ghidez viața profesională după deviza „Medicină cu mintea și suflet”, un concept învățat de la unul dintre mentorii mei, care îmi este și mamă – dr. Radu Carollina.

– Decupați frumosul din viața dumneavoastră personală.

– Frumosul din viața mea personală se regăsește în lucrurile simple, care mă reconectează și îmi încarcă sufletul cu energie. Este recunoștința pacienților mei la sfârșitul unei zile de consultații, colaborarea profesională cu minunații mei părinți fără de care nu aș fi putut reuși în viață, respectul primit de la asistenții și colegii din echipa Caroll Med Hunedoara, o plimbare în natură alături de iubita mea unde liniștea e deplină, o carte bună citită pe îndelete sau o discuție sinceră cu un prieten vechi. Aceste momente de „normalitate” sunt ancora mea; ele îmi oferă energia necesară pentru a mă întoarce a doua zi la cabinet cu forțe proaspete.

– Care vă sunt calitățile, abilitățile în relația cu pacienții?

– În relația cu pacienții, consider că mă bazez pe următoarele principii:

Răbdarea de a asculta: Mulți pacienți au nevoie în primul rând să fie auziți.

Empatia: Încerc mereu să mă pun în locul celui din fața mea și să îi înțeleg frica sau vulnerabilitatea.

Claritatea și onestitatea: Explic diagnosticele și planurile de tratament pe înțelesul lor, fără jargon medical inutil, pentru a-i face parteneri în procesul de vindecare.

– De un eșec profesional, vă amintiți?

– Orice medic cu experiență are în spate cazuri care l-au marcat. Nu aș numi neaparat „eșec” situațiile în care biologia a învins știința, ci mai degrabă acele momente la început de carieră când, poate, am comunicat prea rigid o veste proastă sau când am realizat târziu că aș fi putut investiga o altă pistă mai devreme. Eșecurile sunt cele mai dure, dar cei mai buni profesori. Ele te învață smerenia și te forțează să fii mai bun a doua zi.

– La ce vă ajută legea compensației?

– Legea compensației este cea care mă menține la suprafață. Epuizarea fizică și emoțională, zilele în care adorm foarte târziu și stresul deciziilor critice sunt compensate instantaneu de privirea plină de recunoștință a unui pacient care se prezintă în cabinet cu un status mult ameliorat. Suferința pe care o vedem zilnic este contrabalansată de miracolul vindecării și de reziliența incredibilă a spiritului uman.

– Care vă este gândul pentru a fi mereu același profesionist cum vă dovediți acum.

– Gândul meu călăuzitor este să nu uit niciodată de ce am ales această cale. Îmi amintesc constant că omul din fața mea este mama, tatăl sau copilul cuiva și merită îngrijit exact așa cum aș vrea eu să fie tratați cei dragi mie. Cred că secretul longevității profesionale constă într-o curiozitate continuă pentru știință, dublată de o dragoste necondiționată pentru oameni.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

„Muzica pornește de la inimă și se adresează inimilor” – George Enescu

Acesta este gândul – ne spunea prof. Maria IENCIU (foto) – care ne însoțește la fiecare concert și care a deschis și recitalul de pian, susținut de câțiva elevi ai Școlii de Muzică din cadrul Colegiului Național Traian Lalescu din Hunedoara, desfășurat, la invitația Primăriei Municipiului Hunedoara, în decorul de poveste al Castelului Corvinilor, cu ocazia zilelor „Iancu de Hunedoara”.

Școala de Muzică din Hunedoara este o unitate cu program suplimentar de muzică, unde au acces copii din toate școlile din municipiu, dar și din împrejurimi. De-a lungul anilor, sute de copii și-au descoperit și și-au dezvoltat talentul aici. Din păcate, numărul de locuri este limitat, deși în fiecare an există mult mai mulți copii dornici să studieze muzica decât putem primi.

În cadrul școlii, elevii au posibilitatea să studieze pianul, vioara și violoncelul, iar pregătirea lor este completată de ore de teorie muzicală și, în anii mai mari, de ansamblu coral sau ansamblu orchestral. Scopul nostru nu este doar să îi învățăm să cânte la un instrument, ci să le cultivăm sensibilitatea, disciplina, răbdarea și dragostea pentru muzică de calitate.

Pentru mine, această școală are o însemnătate aparte. Am fost, la rândul meu, elevă a Școlii de Muzică din Hunedoara, iar anii petrecuți aici mi-au rămas în suflet. Dragostea pentru muzică, insuflată de părinții și de profesorii mei, m-a determinat să urmez acest drum mai departe, absolvind Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.

Având mai bine de trei decenii de activitate la catedră, am avut și am bucuria de a transmite mai departe aceeași pasiune generațiilor de copii care ne trec pragul.

Concertul de la Castelul Corvinilor a fost un moment special atât pentru elevi, cât și pentru profesori. Deși recitalul a avut loc în perioada vacanței de vară, copiii au venit cu drag la repetiții, s-au pregătit suplimentar, au muncit cu seriozitate și au dat dovadă de responsabilitate și perseverență. Împreună cu profesorii lor, au investit timp, răbdare și mult suflet pentru ca fiecare interpretare să fie la înălțimea unui asemenea loc și a unui public atât de numeros.

Cele mai mari satisfacții pentru un profesor nu sunt premiile sau aplauzele, ci momentul în care vede emoția din ochii elevilor care urcă pe scenă și încrederea pe care o capătă după fiecare apariție în fața publicului. Fiecare concert reprezintă o experiență care îi ajută să crească nu doar ca muzicieni, ci și ca oameni.

Ne dorim ca muzica să rămână o parte frumoasă din viața fiecărui copil care trece prin această școală și sperăm ca tot mai mulți tineri să descopere bucuria de a studia un instrument și de a împărtăși, prin muzică, emoții care ajung direct la inimile oamenilor.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana/UZPR

Unul dintre cei mai apreciați și activi membri ale asociațiilor noastre, colonelul în rezervă și inginerul Pavel Brebu a părăsit, prea devreme pentru noi, după o grea suferință, această lume în data de 7 august 2026, la doar câteva zile de când și-a sărbătorit ziua de naștere… Sâmbăta trecută, pe 1 august, îi mai transmiteam telefonic de la sărbătoarea noastră de vară din curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” prin cânt și glas un sincer La mulți ani, la împlinirea celor 72 ani de viață. Dar nu a mai fost așa, bunul Păstor l-a luat în împărăția Sa…

Pavel Brebu a fost printre creatorii unei a doua nașteri a satului Ilidia din Banatul Montan. Întreaga sa pasiune și putem spune, dăruire din plin a acordat-o acestei localități natale, ridicându-i un monument cultural pentru eternitate, aparițiile editoriale, semnate de el sau în calitate de coautor stau dovada de neprețuit în acest sens. Publicații ca „Ilidia: Monografie” (Editura „CosmopolitanArt”, Timișoara, ediția I – 2013, ediția a II-a – 2015, ambele documentate alături de prof. Elena Cozâltea / alături de care a realizat multe lucru frumoase, nemuritoare), „Portul popular în Ilidia“ (Editura „Arcana“ Timișoara, 2021), „Militarii din Ilidia în cele două conflagrații mondiale“ (Editura „Eurostampa“ Timișoara, 2024), „Pandemiile din secolul XX în localitatea Ilidia (1913; 1918; 1931 – 1935)“ (Editura „Eurostampa“ Timișoara, 2024) sunt exemple elocvente în acest sens, ca de altfel, și repunerea în valoare prin reeditare a unor volume despre Ilidia și Valea Carașului, semnate Iosif Stănilă, precum și organizarea manifestărilor prilejuite de aniversarea în anul 2023 a 800 de ani de la prima atestare documentară a satului Ilidia, al cărui suflet a fost.

Și nu am voie să uit de ultima sa activitate editorială la care lucra, dar nu a mai putut să vadă apariția ei, o carte dedicată deportărilor în Bărăgan, care urma să apară în acest an, la împlinirea celor 75 de ani de la debutul acestui tragic eveniment al sud-vestului României.

Totodată, implicarea civică a sa în calitate de membru al Consiliului Local al comunei Ciclova Română, comună de care aparține administrativ satul Ilidia, el făcând parte din acesta în mandatele 2020 – 2024 și în acesta din urmă, din 2024 până în prezent, a stat drept dovadă de netăgăduit pentru efortul său de a revitaliza satul. Morile satului, locul de joacă, implicarea sa în înfrumusețarea Ilidiei, toate sunt, pe lângă multe altele, exemple în acest sens…

Pavel Brebu a fost absolvent al Politehnicii Timișoara și a Institutului de Artilerie „Ioan Vodă” din Sibiu. Pavel Brebu a fost de asemenea cadru didactic asociat în cadrul Universității de Științele Vieții „Regele Mihai I” din Timișoara.

Prin funcția pe care a avut-o din punct de vedere militar, dar și prin cea de inginer, a contribuit masiv la trasarea și retrasarea a unei părți a granițelor României de astăzi. Calitatea sa de expert în topografie militară, geodezie, sisteme de poziționare globală, cadastru funciar și specialist în cartografierea și istoricul frontierelor de stat ale României din zona de vest și sud-vest l-a favorizat să scrie mai multe cărți despre această activitate, fiind autor sau coautor a mai multor volume în domeniu. Iată o parte din acestea, lista exactă fiind mult mai mare: „Ghid pentru lucrările de cadastru funciar” (coautor, Editura „Eurobit” Timișoara, 2002), „Sistem de poziționare geodezic” (Editura „Politehnica” Timișoara, 2004), „Frontiera României cu Ungaria, Serbia și Muntenegru / vol. I” (coautor, Editura „Solness” Timișoara, 2004), „Frontiera României cu Serbia și Muntenegru. Zona județului Caras-Severin / vol. II (coautor, 2005), „Frontiera României cu Serbia și Ungaria. Zona județului Timiș / vol. I” (coautor, Editura „Eurobit” Timișoara, 2010), „Frontiera României cu Serbia și Muntenegru. Zona județului Timiș / vol. I” (coautor, Editura „Eurobit” Timișoara, 2010), „Frontiera României cu Ungaria. Zona județului Arad” (coautor, Editura „Eurostampa” Timișoara, 2011), „Frontiera României cu Serbia: zona județului Caraș-Severin” (Editura „Eurostampa” Timișoara, 2019), „Frontiera României cu Serbia și Ungaria. Zona județului Timiș” (Editura „Eurostampa” Timișoara, 2021), „Din amintirile unui topograf” (Editura „Eurostampa” Timișoara, ediția a II-a, 2023). Cariera sa s-a desfășurat în cadrul structurilor Ministerului Apărării Naționale / Grăniceri / Forțe Terestre, unde a atins gradul de colonel, activând în special pe componenta tehnică și de monitorizare a teritoriului.

Pentru noi și organizațiile noastre, Pavel Brebu a fost un colaborator statornic, care a adus nu de puține ori plusvaloare întâlnirilor noastre… Să ne amintim aici de prezentările sale de carte la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din Reșița, la coorganizarea unor evenimente editoriale și culturale la Ilidia sa de suflet și la Timișoara, unde am putut fi prezenți și moderatori, la excursiile documentare organizate de noi în țară, în Serbia și Ungaria, și nu în ultimul rând, în calitate de membru activ în cadrul Formației de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana” din Reșița.

Toate acestea și multe altele pe care nu le-am cuprins în aceste rânduri au reprezentat angajamentul său pentru muncă și facere, pentru bine și posteritate… Omul, autorul, activul Pavel Brebu va rămâne în amintirea multora dintre semenii săi, a tuturor acelora care l-au cunoscut și apreciat, întreaga sa activitate dăinuind în conștiința și istoria recentă a Banatului Montan.

Transmitem pe această cale sincere condoleanțe familiei sale, Ninei Cozâltea și tuturor acelora pentru care Pavel Brebu a însemnat mult!

Dragă Pavel, îți mulțumim pentru tot și pentru toate și ne rugăm la Bunul Păstor să te odihnească în Pacea Sa!

 

Trist la această mare pierdere,

Erwin Josef Țigla

 

Reșița, la 7 august 2026

Prezentă ca de fiecare dată în juriul Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea” din Slobozia, județul Ialomița, directorul general al Filarmonicii Naționale “Serghei Lunchevici” din Chișinău, Moldova, doamna Svetlana Bivol specialistă în muzicologie, ne-a vorbit despre muzică și importanța acesteia în viața noastră.
Când vorbește despre muzică, entuziasmul Svetlanei Bivol, nu are margini. Arta ca pasiune este foarte importantă pentru dezvoltarea personală a copiilor ne spune Svetlana Bivol, de aceea cred că trebuie să acordăm mereu, un spațiu tot mai mare muzicii în viețile noastre.
Doamna Svetlana Bivol este președinte al Uniunii Muzicienilor din Moldova și Maestru în Artă.

Adriana Telescu – Mă bucur să vă regăsesc din nou, aici, la Slobozia în juriul Concursului Internațional de Dirijat “ Ionel Perlea”. Sunteți un om dedicat trup și suflet muzicii, despre care se spune că ne face mai înțelepți, mai buni, mai prietenoși. Se poate întâmpla, ca folosind acest limbaj universal al notelor muzicale lumea să fie mai bună?
Svetlana Bivol – Absolut sigur că da! Eu sunt convinsă de acest lucru, deoarece muzica ne face nu doar mai buni, dar mult mai sensibili, ne face mai înțelegători și asta contează foarte mult. Trăim acum într-o societate mai bulversată și traversăm printr-o stare un pic mai neorganizată, un pic instabilă, care pe oameni îi distrage, îi bulversează. Ori muzica știe să aline sufletele , să le ordoneze, să le dea o stare de bine și de speranță.
Adriana Telescu – Se spune că muzica ne face și mai înțelepți.
Svetlana Bivol – Sigur, înțelepți cu siguranță, dar înțelegători am spus pentru că atunci când are aceasta stare, omului parcă i se deschide sufletul, dar și o emisferă cerebrală care acceptă niște lucruri, care îl fac mai dedicat cumva, mai emoționat și cumva mai sensibil la emoțiile celuilalt cu care comunică, spectatorului pentru care cântă, colegului de la pupitru, colegului din oficiu. În familie dacă asculți multă muzică bună și mai ales dacă o compui, faci parte din breasla aceasta care trăiește prin muzică, atunci este de datoria noastră, să încercăm să schimbăm lumea în bine.
Adriana Telescu – O ediție specială în 2026 a acestui concurs de dirijat de la Slobozia, la care sunt prezente 15 țări. În fiecare an când vin aici, am senzația că Slobozia devine un mare centru muzical, care aduce aici, prin acest concurs, tineri muzicieni dornici de afirmare. Cum percepeți această ediție?
Svetlana Bivol – Este o ediție specială ce poartă numărul 10 . Și vreau să felicit organizatorii că știu să țină flacăra aceasta aprinsă, în pofida greutăților și a problemelor, că sunt probleme financiare desigur pe lângă altele legate de situația internațională. Totuși un eveniment frumos, un eveniment cu impact are nevoie și de investiții, fiindcă trebuie plătită o sală, trebuie plătită orchestra, juriul, cazări, etc…Trebuie ca toți participanții acestui act artistic să fie mulțumiți. Este benefică această atmosferă aici, la Slobozia, unde Consiliul Județean Ialomița susține foarte mult aceste evenimente, concursurile de canto și cel de dirijat, derulate sub patronajul marelui Ionel Perlea. Organizatorii acestui frumos eveniment, Centrul Cultural “Ionel Perlea” , reprezentat de gazda noastră managerul Clementina Tudor și Fundația „Suonarte” reprezentată de Cătălin Țoropoc, fac și realizează în continuare lucruri deosebite. O doamnă absolut fantastică această Clementina Tudor care știe nu doar să pună preț,dar să și justifice prin calitate necesitatea acestor evenimente.
Adriana Telescu – Eu cred că și atitudinea oamenilor de aici, din municipiul Slobozia, s-a schimbat.
Svetlana Bivol – Da este adevărat, este absolut adevărat că acești oameni cu pietate așteaptă aceste evenimente, vin așa de frumos îmbrăcați la spectacole de parcă ar merge la biserică. Da, oricare sală de concerte reprezintă un templu divin dacă doriți, templu duhovnicesc. Iar ceea ce se întâmplă aici face bine tuturor. Vibrațiile care se transmit aici și se contopesc, energia care se transmite de pe scenă la spectator reprezintă o terapie nemaipomenit de benefică și ajută foarte mult stării noastre spirituale, tuturor celor de aici.
Adriana Telescu – Ați vorbit de templu și sunteți director general al Filarmonicii „Serghei Lunchevici” din Chișinău, v-aș întreba, după incendiul care a avut loc în anul 2021, care este starea actuală a acestei instituții pe care o conduceți cu drag.
Svetlana Bivol – Pe de o parte este foarte dureros că nu se face nimic pentru reconstrucția sediului, dar pe de altă parte filarmonica înseamnă oameni, artiști și nu doar edificiu și pereți. Activitatea filarmonicii este una foarte activă, foarte tumultoasă și foarte diversificată. Și mă bucur că nu doar rezistăm, dar încercăm să dezvoltăm multe lucruri și să le promovăm. Activăm și în afara sediului și în aer liber și în curtea palatului și la Butuceni, unde se face un festival și la Teatrul Verde . Suntem foarte mobili și foarte implicați. Dorința ne mișcă, știți aceasta este forța motrice care ne mobilizează, iar artiștii sunt foarte înțelegători, iar salariile sunt destul de mici dacă vorbim acum despre probleme. Nu toate condițiile sunt prielnice pentru activitatea unei filarmonici. Dar sperăm că se vor schimba lucrurile în spre bine. Eu visez să ajung la filarmonică, nu contează în ce calitate, să fiu un spectator care să mă bucur de renașterea acestei instituții emblematice pentru Moldova. Aici s-au lansat toți artiștii mari, Maria Bieșu și Serghei Lunchevici și Vladimir Curbet, Veronica Gârștea cu corala “Doina” și Victor Copacinschi cu ansamblul “Rapsodia” și Mihail Dolgan cu formația „Contemporanul” sau „Noroc” și Ion Suruceanu și Tamara Ciobanu, mulți interpreți și mulți cântăreți și atunci când se întâmplau evenimente sala era foarte energizantă, aveam senzația că spiritele foștilor artiști care au evoluat pe această scenă ne ajută, că sunt prezente, că ne susțin. Simțeam foarte des acest lucru. Pe timpuri această instituție era unica filarmonică, între anii 1945-1970 a fost unica sală de evenimente culturale. Aici se făcea și concert simfonic și muzică ușoară, muzică populară și chiar și circ. Într-adevăr aici s-au lansat foarte multe formații și foarte mulți artiști. Dar nu era o clădire construită pentru filarmonică. Ea a fost construită în 1911, ca și sediu de circ. Adică cupola aceea de deasupra scenei ne dădea bătăi de cap. Acustica nu era cea mai bună mai ales pentru o orchestră simfonică, dar pentru formațiile cu amplificare era ideală. Pentru formațiile de jazz, într-adevăr mai bună sală nu găsim, iar scena fiind în mijlocul sălii, comunicarea era sinceră, frumoasă, a artistului cu spectatorul. Am senzația că Dumnezeu așa a vrut! Sala era de o uzură foarte avansată și Dumnezeu ne-a ferit să nu se întâmple vreo nenorocire. Nu a suferit nimeni fizic, dar spiritual ne-a afectat pe toți. Instrumentele care au ars erau vechi și ele de o uzură foarte avansată. Eu încerc să iau lucrurile așa, în acest fel. Dar asta nu ne scutește de o atitudine serioasă care să ducă la renașterea și reconstrucția acestei instituții de mare anvergură și de mare necesitate.
Adriana Telescu – Câteva proiecte culturale pentru acest an.
Svetlana Bivol – Foarte multe proiecte, foarte multe evenimente. Avem un proiect foarte frumos, “La curtea palatului” așa se numește un proiect, în curtea aia facem concerte de valsuri, „Carmina Burana” se cântă acolo, muzică ce inspiră și îți dă o stare de bine. Apoi proiectul „Descoperă”, care se face anual la Butuceni, avem acum festivalul “FIC”, care îl deschidem la Botoșani, festivalul instituțiilor culturale, cu un proiect foarte frumos “Nunta” se numește, care pornește de la Mendelssohn și ajunge la Dan Variu, avem terapie prin muzică, avem turnee în Franța și Olanda, apoi un proiect la care ținem foarte mult, „De la vis la scenă” unde se lansează tinerii artiști și multe, multe altele.
Adriana Telescu – Vă mulțumesc foarte mult! Succes în continuare!

Adriana Telescu – UZPR Caraș Severin

 (dialog cu medicul specialist obstetrică-ginecologie Călin OANCEA, Spitalul Municipal „Dr. Alexandru Simionescu” Hunedoara)

 

– Pentru început, punctați-ne câteva date biografice.

– Sunt născut în orașul Sebeș, județul Alba. Am urmat cursurile facultății de Medicină din cadrul Universității de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș. Am efectuat rezidențiatul la Clinica de Ginecologie nr. I din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș.

 

– De ce ginecologie și nu altă specializare?

– Obstetrica și ginecologia a fost singura opțiune pentru mine. Încă din timpul facultății am avut o înclinație spre partea chirurgicală, iar în anul VI, în timpul stagiului de ginecologie, am simțit că aceasta este specialitatea în care mă regăsesc cu adevărat. Îmbină două aspecte care mă pasionează: chirurgia și relația apropiată cu pacientul.

Pentru a mă convinge că este drumul pe care vreau să îl urmez, am început să fac gărzi încă din timpul studenției. Am vrut să înțeleg ce presupune această profesie dincolo de cursuri și de manuale. Fiecare gardă îmi confirma că am făcut alegerea potrivită.

Astăzi îmi place la fel de mult atât chirurgia ginecologică, unde fiecare intervenție presupune precizie și responsabilitate, cât și partea de obstetrică, unde ai privilegiul de a însoți pacienta într-unul dintre cele mai importante momente din viața ei, aducerea pe lume a unui copil.

 

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră, pacientul?

– Pacientul este întotdeauna mai mult decât un diagnostic. Este un om care vine cu temeri, întrebări și speranțe, iar rolul meu nu este doar să tratez o afecțiune, ci să îi ofer încredere și siguranță.

Cred foarte mult în comunicarea sinceră și deschisă. Consider că o pacientă trebuie să înțeleagă ce are, ce opțiuni de tratament există și de ce recomand o anumită conduită. Atunci când există încredere reciprocă, rezultatele sunt întotdeauna mai bune.

Empatia este una dintre valorile după care mă ghidez. Încerc să mă pun în locul fiecărei paciente și să ofer aceeași atenție și implicare pe care mi-aș dori să le primească un membru al familiei mele.

 

– Despre pregătirea profesională ce ne puteți spune?

– Consider că pregătirea profesională nu se încheie odată cu rezidențiatul, ci continuă pe tot parcursul carierei. Medicina este într-o permanentă evoluție, iar responsabilitatea noastră este să fim mereu la curent cu cele mai noi recomandări, tehnici și dovezi științifice.

Am avut privilegiul de a efectua rezidențiatul în cadrul Clinicii de Obstetrică-Ginecologie I din Târgu Mureș, unde am acumulat o experiență solidă atât în managementul cazurilor ginecologice complexe, cât și în îngrijirea sarcinilor cu risc obstetrical. Această perioadă a reprezentat fundamentul formării mele profesionale și m-a învățat cât de importantă este abordarea atentă și individualizată a fiecărei paciente.

Fiind atras încă de la început de chirurgia ginecologică, am avut onoarea de a participa la numeroase intervenții chirurgicale alături de profesorul dr. Mihai Căpîlna, un nume de referință în ginecologia oncologică, atât în România, cât și pe plan internațional. A fost și rămâne unul dintre mentorii care mi-au influențat cel mai mult formarea profesională. De la dânsul am învățat nu doar tehnică operatorie, ci și rigoarea, responsabilitatea și respectul față de pacientă.

Mă bucur că și în prezent colaborăm în ceea ce privește cazurile oncologice, astfel încât pacientele să beneficieze de cele mai bune soluții terapeutice.

În paralel, particip constant la congrese, cursuri și workshopuri de specialitate, urmăresc literatura medicală și ghidurile internaționale și încerc să îmi perfecționez continuu practica medicală. Cred că experiența este esențială, însă ea trebuie întotdeauna completată de dorința de a învăța și de a evolua.

 

– Ce simțiți și ce gândiți înaintea unei intervenții chirurgicale?

– Înaintea fiecărei intervenții există emoție și responsabilitate. Cred că orice chirurg care spune că nu mai are emoții înainte de operație a pierdut ceva important.

Îmi revăd mental fiecare etapă a intervenției, analizez încă o dată cazul și mă gândesc la toate variantele care pot apărea intraoperator. Îmi doresc ca fiecare pacientă să beneficieze de cea mai bună îngrijire posibilă și tocmai această responsabilitate mă face să tratez fiecare intervenție cu aceeași seriozitate, indiferent cât de complexă este.

După ce începe operația, emoțiile lasă loc concentrării și întregul meu focus este asupra pacientei.

 

–  Care sunt calitățile ce vă caracterizează personalitatea?

– Cred că principalele mele calități sunt empatia, seriozitatea și perseverența.

Îmi place să comunic deschis cu pacientele și să construiesc o relație bazată pe încredere. Sunt atent la detalii și încerc întotdeauna să găsesc cea mai bună soluție pentru fiecare caz în parte.

De asemenea, sunt perfecționist în ceea ce fac și consider că un medic trebuie să fie modest, să își cunoască limitele și să învețe permanent.

 

– Care vă sunt momentele hotărâtoare în stabilirea unui diagnostic?

– Diagnosticul corect începe întotdeauna prin a asculta pacientul.

Anamneza și discuția cu pacienta oferă foarte multe informații, iar acestea trebuie completate de examenul clinic și de investigațiile imagistice și de laborator. Niciun rezultat nu trebuie interpretat izolat, ci întotdeauna în contextul clinic.

Cred că unul dintre cele mai importante momente este acela în care toate informațiile se leagă și poți avea certitudinea că ai identificat cauza problemei. Un diagnostic corect reprezintă fundamentul unui tratament eficient.

 

– Cu ce vă ajută în activitate legea compensației?

– Cred într-un principiu simplu: ceea ce oferi, primești.

Atunci când tratezi oamenii cu respect, răbdare și implicare, aceste lucruri se întorc, uneori într-o formă la care nici nu te aștepți.

Încerc să ofer întotdeauna tot ce pot, atât din punct de vedere profesional, cât și uman, iar acest principiu mă motivează zi de zi.

 

– Sunteți mulțumit de destinul profesional?

– Da, pot spune că sunt mulțumit și recunoscător pentru parcursul pe care l-am avut până acum.

Lucrez în cadrul Spitalului Hunedoara, într-un colectiv unit, în care colaborarea și sprijinul reciproc sunt valori reale. Beneficiez în permanență de susținerea și ajutorul medicului șef al secției, doamna doctor Mitranovici Melinda, lucru pentru care îi sunt recunoscător și îi mulțumesc pentru oportunitatea oferită.

Secția dispune de aparatură modernă și oferă posibilitatea de a trata o gamă largă de patologii ginecologice și obstetricale, de la screening-ul patologiei neoplazice, depistarea și tratamentul endometriozei, la monitorizarea sarcinilor și asistarea nașterilor până la intervenții chirurgicale complexe și chirurgie minim invazivă.

Desigur, îmi doresc să evoluez în continuare. Medicina este un drum pe care nu ajungi niciodată la capăt, iar obiectivul meu este să mă dezvolt permanent și să pot oferi pacientelor îngrijiri la cele mai înalte standarde.

Ca și mesaj final, cred că un medic bun trebuie să îmbine competența profesională cu empatia. Pacientele nu au nevoie doar de un tratament corect, ci și de un medic care să le asculte, să le explice și să le fie alături. Medicina înseamnă, înainte de toate, oameni.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

10 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

„Roadtrip Lofoten – Norway“: o expoziție foto Adriana & Hugo Balazs (Stuttgart / Germania).

 

11 august 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: ing. Iulian Georgevici. Tema conferinței: Oamenii și industria reșițeană.

 

 

10. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

„Roadtrip Lofoten – Norway“: eine Fotoausstellung Adriana & Hugo Balazs (Stuttgart / Deutschland).

 

11. August 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Dipl.-Ing. Iulian Georgevici. Themata der Konferenz: Die Menschen und die Reschitzaer Industrie.