De Victor Nafiru

Ați văzut ce scrie la ziar și ce se spune la televizor? Că Nicușor al nostru are datorii la Primăria Predeal. Niște impozite neplătite, de câțiva ani, pentru un teren care, peste noapte, a fost transferat, cine știe cum, din extra în intravilan. Un fleac de vreo 280 de lei. Drept pentru care, primăria a început executarea silită încă din decembrie anul trecut.

În timp ce nouă ne crapă obrazul de rușine, de ne vine să intrăm în pământ nu alta, pe Nicușor îl doare fix în pix. „Parcă eu aș fi singurul român cu datorii la stat”, i-ar fi zis el râzând doamnei Ursula von der Leyen când s-au întâlnit săptămâna trecută la București. Te-ai cruci, libe Ursula, dacă ți-aș spune câți nu-și plătesc taxele, impozitele și amenzile în țara asta. Zeci, sute de mii. Milioane. Dacă i-ar aduna pe toți la un loc, nu ar avea loc în București, iar dacă ANAF și-ar face treaba cum scrie la carte, am fi înaintea luxemburghezilor, norvegienilor și elvețienilor, în privința PIB-ului. Și ce-o să le facă statul ăstora care nu își achită datoriile? O să le ia caii de la bicicletă? Poate la voi la Bruxelles, nu și la Predeal sau Dolhasca.”

Femeie serioasă, umblată prin lume, care a văzut și a auzit atâtea la viața ei și a întâlnit sute de oameni cu școală, Ursula a rămas paf: „Mein Gott. Du bist phänomenal. Sowas hat doch der Teufel noch nicht gehört! Du solltest ein Beispiel für Integrität und Fairness. Ja, ja.”, i-a zis nemțoaica îngrozită. Nicușor nu a avut nevoie să i se traducă. A înțeles din prima că Ursula vorbea despre cinste și corectitudine. Adică despre funia în casa spânzuratului. A râs și s-a amuzat văzând-o mirată: „Fato, nu te speria doar dintr-atâta. N-am avut timp să mă duc la Predeal să-l plătesc, iar prin online, îți spun sincer, nu mă pricep. De plătit o să plătesc, dar nu acum, la primăvară, să ies din iarnă cu cheltuielile la încălzire și curent. Da’ știi ce mă intrigă pe mine cel mai mult, libe Ursula? Faptul că mi s-a emis o somație de executare silită ca la un evazionist ce sabotează economia națională. Asta mă intrigă și mă întristează: lipsa de respect pentru președintele țării. Ce mare brânză vor face cu ăștia 280 de lei? Spune și tu, meine Frau dacă nu e o porcărie tot ce mi se întâmplă.”

Da, bă, Nicușoare, ai dreptate. E o mare porcărie ce se întâmplă zi de zi, dar nu ție, ci nouă. Că noi te-am votat ca să scăpăm de (Că)Călin file din poveste, nicidecum să râdem și să facem mișto de tine!

ultimaora12

9 noiembrie 1989 – 37 de ani de la o seară care a schimbat Europa

Imaginează-ți că orașul tău ar fi tăiat în două peste noapte. Nu de un râu, și nici de o autostradă – e tăiat de un zid de beton, de sârmă ghimpată și turnuri de pază.

Fratele tău locuiește cu familia lui de partea cealaltă, la zece minute de mers pe jos, dar nu-l vei mai putea vedea ani la rând. Bunica rămâne tot dincolo. Școala, locul de muncă, prietenii, toate se împart după un criteriu care nu ține cont absolut de loc de alegerile tale: doar pe ce parte a străzii te-ai nimerit să fi în dimineața aceea.

Asta s-a întâmplat la Berlin, în noaptea de 12 spre 13 august 1961. Iar în seara de 9 noiembrie 1989, după aproape 28 de ani, zidul a încetat să mai însemne ceva. Cu un pic de ajutor din partea unei confuzii birocratice.

După al Doilea Război Mondial, Germania a fost împărțită între învingători. Estul a ajuns sub influența Uniunii Sovietice, vestul sub cea a Statelor Unite, Marii Britanii și Franței. Berlinul, aflat fiind în interiorul zonei sovietice, a fost și el tăiat în două.

În Vest, oamenii votau, călătoreau, citeau ce voiau și își puteau găsi un loc de muncă mai bine plătit.

În Est, statul controla presa, călătoriile și, într-o mare măsură, viețile oamenilor, iar Securitatea (în Germania de Est, Stasi) avea dosare despre milioane de cetățeni.

Rezultatul era previzibil: oamenii plecau. Până în 1961, câteva milioane de est-germani trecuseră în Vest, mulți dintre ei tineri și bine pregătiți.

Răspunsul regimului n-a fost să-și facă țara mai atractivă, a fost să-i împiedice pe oameni să plece.

Zidul Berlinului, lung de zeci de kilometri prin oraș și de peste 150 de kilometri în jurul Berlinului de Vest, nu a fost construit ca să țină dușmanii afară, ci ca să țină propriii cetățeni înăuntru. Cel puțin 140 de oameni au murit încercând să-l treacă.

Zidul nu a căzut dintr-odată, anul 1989 a fost o înlănțuire de crăpături.

În Polonia, sindicatul Solidaritatea negociase alegeri semi-libere.

În Ungaria, granița cu Austria fusese deschisă, iar mii de est-germani, plecați în vacanță în țările „frățești”, au început să treacă prin ea spre Vest.

În Leipzig și în alte orașe est-germane, oamenii ieșeau luni de luni în stradă, strigând „Wir sind das Volk!” („Noi suntem poporul!”). La Moscova, Mihail Gorbaciov arătase clar că armata sovietică nu va mai interveni pentru a salva regimurile aliate.

Regimul est-german, aflat sub presiune, a decis să relaxeze regulile de călătorie, în speranța că asta va calma lucrurile.

Pe 9 noiembrie, un oficial, Günter Schabowski, a ținut o conferință de presă televizată. Primise o hârtie cu noile reguli, dar nu fusese bine informat despre ele. Întrebat când intră în vigoare, a răspuns, după ce a căutat prin notițe, că, din câte știe, „imediat, fără întârziere”.

Nu ăsta era planul. Regulile trebuiau să înceapă a doua zi, cu proceduri și ștampile. Dar știrea a ajuns la televiziunile din Vest, iar de acolo, prin antene, înapoi în Estul care le privea.

Mii de berlinezi s-au dus la punctele de trecere și au cerut să fie lăsați să treacă. Grănicerii nu primiseră niciun ordin clar. La Bornholmer Straße, în jurul orei 23:30, comandantul punctului a cedat în fața mulțimii și a ridicat bariera.

Ceea ce a urmat a fost o petrecere uriașă și spontană: străini care se îmbrățișau, oameni care urcau pe zid cu sticle de șampanie, alții care loveau betonul cu ciocane. Mulți dintre cei care treceau pentru prima dată în Vest după zeci de ani plângeau.

În dimineața aceea nu a dispărut zidul de beton. A dispărut ideea că poate fi apărat. Un regim care nu își poate ține cetățenii prin forță își pierde, de fapt, puterea.

Căderea Zidului a fost începutul unui lanț de evenimente. În câteva săptămâni, regimul comunist din Cehoslovacia a căzut pașnic, în „Revoluția de catifea”.

Un val de schimbare a traversat întreaga regiune și a ajuns și la noi, în decembrie 1989, cu preț de sânge, la Timișoara, București și în alte orașe. Pe 3 octombrie 1990, Germania s-a reunificat. În decembrie 1991, Uniunea Sovietică a încetat să existe.

Pentru noi, 1989 nu e un capitol îndepărtat dintr-un manual de istorie. E începutul drumului către libertatea de a călători, de a vorbi liber, către Uniunea Europeană și către lumea în care trăim azi. Dacă poți să-ți iei un bilet de avion fără să ceri aprobarea cuiva, e și datorită unor oameni care au ieșit atunci în stradă.

Cei născuți după 1989 nu au cunoscut un zid care să îi despartă fizic de familie și de prieteni. Poate că sună ca o poveste dintr-o altă lume. Și totuși, merită să ne întrebăm: dacă nu mai sunt ziduri de beton, ce fel de ziduri se mai ridică intre noi?

Zidul Berlinului era vizibil. Puteai să-l atingi, să îl lovești, să-l fotografiezi. Avea un avantaj sinistru: toată lumea îl putea vedea, toți știau că există.

Zidurile de azi sunt altfel, nu mai sunt făcute din beton, acum sunt făcute din algoritmi. Gândește-te cum arată fluxul tău de pe rețelele sociale. Nu e același cu al colegului tău de an sau a colegului de birou, Platformele învață ce îți place, ce îți provoacă reacții, cu ce ești de acord, și îți arată tot mai mult din asta.

Fără ca cineva să fi decis vreodată să te despartă de ceilalți, ajungi într-un oraș cu un singur cartier, în care toți gândesc ca tine. Iar cartierul de alături, cu oameni care văd alte lucruri, începe să semene cu un teritoriu străin.

În plus, noi construim singuri bucăți din zid:

• Dăm unfollow sau block când cineva spune ceva incomod, în loc să încercăm să înțelegem de ce o spune.
• Comentăm, nu vorbim. Într-o discuție față în față, ai de-a face cu un om. Într-un comentariu, ai de-a face cu o etichetă: „ei”, „ăia”, „ceilalți”.
• Ne împărțim în tabere: tineri și bătrâni, orășeni și săteni, cei plecați și cei rămași, cei „pro” și cei „contra”, tot mai des în funcție de o singură opinie, fără să mai privim restul persoanei.

Diferența dintre aceste ziduri și cel de la Berlin este că pe acesta din urmă îl construia cineva, cu un plan și cu un scop. Pe cele de azi le construim noi, de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama, cu câte o apăsare de buton. Iar un zid invizibil are un efect aproape perfid: nu simți nevoia să-l dărâmi, pentru că nu știi că e acolo.

Zidul Berlinului nu a căzut pentru că un guvern a fost generos, ci pentru că oamenii obișnuiți au refuzat, în număr suficient de mare, să mai accepte că despărțirea e normală. Au mers în stradă, au stat la coadă la bariere, s-au uitat în ochii grănicerilor. Cu alte cuvinte: au ales să se întâlnească.

Asta se poate face și azi, la o scară mai mică, dar nu mai puțin importantă:

• Caută activ ce nu îți apare pe wall sau la recomandări. Citește, din când în când, surse cu care nu ești de acord, nu ca să te enervezi, doar ca să înțelegi cum se poate ajunge la o altă concluzie.
• Vorbește cu oameni, nu cu profiluri. O conversație de zece minute cu cineva care gândește diferit te schimbă mai mult decât o sută de postări.
• Întreabă înainte să etichetezi. „De ce crezi asta?” e o întrebare care deschide uși, nu ridică ziduri.
• Recunoaște un zid când îl vezi. Dacă simți că „ceilalți” sunt, în bloc, proști, răi, vânduți sau periculoși, probabil că ți s-a construit unul în jurul minții.

Nimeni nu spune că trebuie să fim de acord cu toții. Berlinul de Est și cel de Vest nu au devenit identice după 1989, iar reunificarea a avut, și are încă, dificultățile ei. Dar să poți să treci strada, să stai de vorbă și să nu-ți fie frică de cel de dincolo este o condiție minimă pentru ca oamenii să trăiască împreună.

Bucăți din Zidul Berlinului se găsesc azi în muzee și în piețe publice, pentru aducere aminte, dar cea mai bună formă de a-i cinsti pe cei care l-au dărâmat este, poate, să ne întrebăm la fiecare 9 noiembrie: ce zid am lăsat să crească între mine și altcineva în anul acesta și ce pot face ca să-l dărâm?

În 1989, o barieră ridicată într-o seară rece de noiembrie a schimbat istoria. Azi, uneori, e suficient un mesaj trimis cuiva cu care nu mai vorbim, ca să începem să schimbăm ceva la scara noastră.

Președinte Fondator OADO

Prof. Univ. Dr. Florentin Scalețchi

 

10 noiembrie 2026, ora 12.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect expozițional „Reșița / Reschitza, 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit “.

Partea a IV-a: Flavia Beatris Grădinaru & Camelia Tasici & Violeta Jakabfi.

 

10 noiembrie 2026, ora 15.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Cercetând istoria locului: Județul Caraș în istorie. Conferință redactată de dr. Ionel Bota (Oravița) și susținută de Cristina Zainea.

 

 

 

              

10. November 2026, 12:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Kunstausstellungprojekt „Reșița / Reschitza 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“.

Teil IV: Flavia Beatris Grădinaru & Camelia Tasici & Violeta Jakabfi.

 

10. November 2026, 15:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Zur Erkundung der Geschichte der Region: Der Kreis Karasch im Wandel der Geschichte. Konferenz von Dr. Ionel Bota (Orawitza), vorgetragen von Cristina Zainea.

 

 

De curând, Consiliul Local al Orașului Bocșa, la inițiativa primarului Patriciu Mirel Pascu, a aprobat acordarea Titlui de Cetățean de Onoare al Orașului Bocșa muzicologului Marius Manyov și, post-mortem, artistului plastic Iosif Vasile Gaidoș.

Prof. univ. dr. habil. MARIUS MANYOV s-a născut în Caraș-Severin la Bocșa Montană în data de 2 iunie 1956, pe strada Ion Vidu nr. 46, casă în care și-a petrecut copilăria și adolescența alături de părinți și bunici.

Părinții, Ioan-Petru s-a născut la Dudeștii Vechi în județul Timiș, într-o familie de bulgari catolici, stabilindu-se la Bocșa după căsătoria cu Elisabeta, născută la Bocșa Montană, din părinți de naționalitate germană și religie catolică. De altfel, rudele mamei s-au repatriat în Germania, la Ulm, după 1990.

Marius Manyov urmează cursurile școlii primare (1963 – 1967), gimnaziale (1967 – 1971) și liceale (1971 – 1975) în cadrul Liceului teoretic real-umanist din Bocșa, iar primele contacte cu muzica le va avea în copilărie, fiind crescut în spiritul educației germane de către bunicii materni. Aceasta însemna învățarea unui instrument muzical, cel puțin, învățarea limbii germane și educația religioasă – servirea la Altar ca ministrant până la familiarizarea cu muzica bisericească apuseană.

În lipsa unui pian, pe care nu și-l putea permite oricine, Marius Manyov va studia în particular mai multe instrumente: acordeon clasic (de la vârsta de 5 ani), apoi, pe la 9 ani, vioara, de prin clasa a VII-a, trompeta, iar în liceu, cl. A IX-a, trombonul.

Nimeni din anturajul familiei nu a sesizat în copilărie calitățile vocale ale maestrului Manyov, cu excepția profesorului de vioară Engelbert Kontur, dirijor al orchestrei UDR-ului, care a încercat – fără succes – schimbarea destinului.

Astfel, la îndemnul părinților, Marius Manyov va urma studii tehnice la Institutul Politehnic „Traian Vuia” Timișoara, Facultatea de Electrotehnică/ Mașini și aparate electrice, apoi Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de muzică/ Canto. Urmează cursuri de măiestrie în Franța și Luxemburg și se înscrie la doctorat la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. În anul 2005 obține Titlul de Doctor în muzică, teza intitulându-se Dramaturgia oratoriului romantic.În anul 2014 obține Atestatul de abilitare și a calității de conducător de doctorat susținând teza Excelența tehnică și geometria fenomenului vocal – inovație și originalitate în construirea vocii cântate  tot la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca.

Nume de referință în domeniul muzicii clasice bănățene, Marius Manyov desfășoară o activitate științifică, didactică și artistică deosebită și impresionantă. În plan artistic a avut șansa de a fi evoluat ca solist vocal – bas –  invitat pe toate scenele de concert din țară, dar și pe importante scene din străinăte, alături de soliști și ansambluri vocal-instrumentale de prestigiu, sub bagheta unor iluștri maeștri dirijori, abordând lucrări de mare dificultate din genul operei, oratoriului și lied-ului, acoperind mai bine de patru secole de muzică. Un repertoriu vast, cuprinzând aproximativ 60 de titluri (multe dintre ele în primă audiție, prezentate cu prilejul unor evenimente deosebite, cum ar fi: deschiderea / închiderea stagiunilor de concerte, dar și participarea în festivaluri multianuale), stă mărturie prin intermediul afișelor, pliantelor, dar mai ales prin intermediul înregistrărilor LIVE audio sau video; în plan didactic, recompensa o reprezintă, în afara reușitei merituoase a unui important numar de studenți și masteranzi la concursurile de angajare în colectivele artistice ale Operei Nationale și Filarmonicii Banatul din Timișoara, izbânda excepțională a unora care au avut curajul să-și ia soarta în propriile mâini, reușind la concursuri de angajare în instituții de prestigiu din Europa (Viena, Graz, Oslo, Londra, Madrid, Budapesta, Paris etc.); în plan științific „optimizarea suportului tehnic vocal al cântărețului”, indiferent de gen: operă, oratoriu, lied, popular, rock, pop etc. reprezintă preocuparea esențiăla în afara orelor de curs și de studiu. O muncă de cercetare derulată de unul singur, de mai bine de 15 ani, pornind de la confruntarea cu dificultăți uneori majore întâmpinate în pregătirea unor partituri scrise pentru voci adiacente registrului său, însoțită de necesitatea găsirii unor soluții viabile, în baza accesării unor „resurse tehnice” speciale, au condus, în timp, la decantarea unor concluzii, menite să netezească drumul spre performanță și, mai ales, datorită investiției minime de efort, la evitarea patologiei.^[1]

Volume: Principii ale vocalității în oratoriul romantic. Timișoara: Editura Universității de  est, 2006; Mecanisme ale dramatismului timbral în Messa da Requiem de Giuseppe Verdi.  Timișoara: Editura Universității de  Vest, 2006; Știință și pragmatism în arta muzicii vocale. Timișoara: Marineasa, 2009; Geometria gestului Tehnic vocal și construirea vocii cântate. Cluj-Napoca: Media Musica, 2026.

Referințe: Lexicon Muzicieni din Banat. 1. Banatul Montan-Banatul Sârbesc/ Ioan Tomi.- Ed. a II-a.- Timișoara: Eurostampa, 2012; Cărășeni de neuitat XVIII/ Petru Ciurea și Constantin Falcă.- Timișoara: Eurostampa, 2012; Who is Who in România. ed. a 9-a, București, 2015; Bocșa culturală. Anul XVII, nr. 1 (92)/ 2016; Bocșa culturală. Anul XVII, nr. 2 (93)/ 2016; Bocșa culturală. Anul XVII, nr. 4 (95)/ 2016; Portrete de personalități ale vieții muzicale bănățene/ coord. Ion Alexandru Ardeleanu. Timișoara: Eurostampa, 2016; Mihai Vișan, Daniel Crecan. Istorie și administrație la Bocșa multiseculară. Ed. a III-a: Itinerariul metalurgiei bocșene la tricentenar.- Timișoara: David Press Print, 2019 (Studii și cercetări umaniste; Istorie și studii culturale); Parohia romano-catolică Bocșa Montană la tricentenar 1723 – 2023/ Mihai Vișan, Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2023 (Bocșa – istorie și cultură; 62);  Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64).

În anul 2016, prof. Marius Manyov inițiază la Bocșa un proiect de excepție intitulat „Ora muzicii sacre apusene în Bocșa natală”, un proiect derulat în parteneriat cu Biserica romano-catolică „Neprihănita zămislire” din Bocșa Montană, proiect în cadrul căruia, cu prilejul hramului bisericii, talentatul bas, prof. univ. dr. Marius Manyov, alături de alți colegi și studenți masteranzi din Timișoara au prezentat  concerte semnificative și festive.

De asemenea, în anul 2017 Marius Manyov vine cu propunerea și sprijinul pentru organizarea Festivalului – Concurs național de interpretare a romanței și liedului „Nicolae Florei”, de asemenea un proiect de excepție  izvorât din crezul profesional și uman al muzicologului Manyov. De aici nu a mai fost decât un pas până la inițiativa organizării Concertului de muzică vieneză la cariera de piatră, proiect, de asemenea, de succes și înaltă calitate.

 Cea mai recentă inițiativă a muzicologului bocșean Marius Manyov, dusă cu real succes la finalitate, a fost proiectul intitulat „Tricentenar ecleziastic muzical la Bocșa 1723 – 2023”, constând într-o serie de concerte tematice de muzică sacră în cadru liturgic, proiect derulat pe parcursul întregului an 2023, anul sărbătoririi celor 300 de ani de zidire a Bisericii romano-catolice „Imaculata conceptio” Bocșa Montană. Proiectul „Tricentenar ecleziastic muzical la Bocșa 1723 – 2023” a debutat în decembrie 2022 și s-a încheiat în decembrie 2023, Marius Manyov organizând și susținând în această perioadă 12 concerte în Bocșa sa natală!

Iată, importante evenimente ale orașului inițiate de un fiu al Bocșei și multe susținute logistic și financiar chiar de inițiator.

Nume de referință în domeniul  interpretării muzicii vocale clasice românești și universale, Marius Manyov este unul dintre cei mai valoroși interpreți ai creației vocal-simfonice, excelând în domeniul muzicii vocal-simfonice romantice. Acest „bas cu o voce caldă, amplă, plină de viață, penetrantă în conștiință prin dicția impecabilă, știința frazării, tehnica susținerii, acutul lejer și inteligența mesajului”[2] este un fiu al Bocșei și merită să-i fie numele așezat în cartea de onoare a orașului prin acordarea Titlului de Cetățean de Onoare.

Prin Hotărârea nr. 115 din 27.10. 2026 se acordă domnului Marius Manyov Titlul de Cetățean de Onoare al Orașului Bocșa, Laudatio fiind elaborat de Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” înregistrat cu nr. 975/ 22.09. 2026.

***

IOSIF VASILE GAIDOȘ, artist plastic, s-a născut în 7 iulie 1919 la Ardud, Satu Mare, şi a murit în 3 martie 1998 la Bocşa Montană, Caraş-Severin. A urmat cursuri de specializare în tehnica mineritului la Brad şi Petroşani. A lucrat specialist în minele din Şuncuiuş, Teiuş, Lueta şi Bocşa (Caraș-Severin) unde s-a stabilit în 1963.

Era pasionat de pictură și  absolvent al  Şcolii de Pictură din Baia Mare. Ca artist a lucrat în ulei, acuarelă şi pastel, pictând exclusiv peisaje. Ca manieră artistică se înscrie în post – impresionism (după cum mărturisește)^[3], îmbinând elemente clasice cu cele moderne, armonizate în lucrări originale. Lucrările i-au fost inspirate din natură. Îi plăcea să picteze afară, să surprindă atmosfera și să o redea cât mai plastic. Alteori, făcea schițe pe care le prelucra în atelier. ^[4]

A organizat peste o sută de expoziţii în ţară şi străinătate (111), fiecare cu aproximativ 100 de lucrări, de fiecare dată fiind expuse altele, noi. Ultima expoziție a fost în noiembrie 1997, în cadrul Zilelor Culturii Bocșene, o expoziție mai mică, la invitația și la sediul Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea”.

A înfiinţat la Bocşa un cerc de pictură denumit „Tiberiu Bottlik” pentru instruirea şi încurajarea tinerilor artişti plastici bocşeni. Mulți dintre, pe atunci, tineri ai Bocșei au beneficiat de sfaturile și încurajările pictorului Gaidoș, mulți dintre viitorii artiști îi datorează lui Iosif Vasile Gaidoș îndemânarea și curajul pornirii pe acest drum.

Era un om cult, vorbea câteva limbi străine, asculta muzică simfonică și citea literatură cu nesaț. L-a avut profesor pe Lucian Blaga al cărui îndemn nu l-a uitat niciodată: „să înveți limba noastră dragă”. A avut doi copii cărora le-a transmis această dragoste pentru frumos. Fiica sa, Victoria Antoneta Gaidoș Cioacă este cunoscută nu doar ca un foarte bun profesor, dar și ca o talentată poetă, iar nepoata este o foarte bună pianistă.

„Doresc să aduc o bucată de cer în casele oamenilor” mărturisea artistul în anul 1997 când dascăli precum Minerva Trandafir sau Rodica Țene l-au intervievat pentru publicațiile bocșene ale vremii, respectiv „Puls”, periodicul social-cultural al Asociației „Tata Oancea”, care avea ca supliment literar-artistic foaia „Vasiova”, și revista culturală „Ramuri”, care se va transforma, după doar câteva numere, în „Bocșa culturală”.

Despre începuturile artistice povestește în destăinuirile prilejuite de  întâlnirea cu doamna prof. Minerva Trandafir (în 1997): „Contactul meu cu pictura a fost legat de o întâmplare. Mă aflam într-o vacanță la un unchi din Baia Mare, care avea acolo o moară. Pe vremea aceea, prin anii 1935 – 1936, în Baia Mare era o școală renumită de pictură. Întâmplarea a făcut ca pe la noi la moară să treacă o personalitate a locurilor, pictorul Phorma. Acesta m-a remarcat, mi-a cerut să fac o schiță, după care a conchis simplu: « ai stofă de pictor». La 19 ani luam astfel contact cu pictura …”

Cu aceeași ocazie, povestește despre front, dar și despre stabilirea la Bocșa: „Tot întâmplarea mă va aduce și la Bocșa, spune artistul. Era în 1960 când  fostul director al Întreprinderii Miniere Bocșa, Puwack, m-a întrebat dacă n-aș vrea să vin la Bocșa. Îl întâlnisem la Deva. Pentru că a acceptat câteva condiții modeste impuse de mine, serviciu pentru soție și locuință, am venit.”

Despre preferințe în artă, pictorul Gaidoș mărturisește: „Pictez mai ales peisaje și flori. Am bătut cu pasul, când am putut, diferite zone ale țării și am cunoscut frumuseți nebănuite. Zona Apusenilor (Câmpeni, Baia de Arieș) este tema multora dintre tablourile mele. Vă spun ceva care pare ciudat: acolo, în aceste regiuni, am avut sentimentul că am mai trăit într-o altă viață. Am pictat toate anotimpurile, dar prefer toamna pentru bogăția de culori, tonuri și nuanțe.”

Iosif Vasile Gaidoș s-a stins la Bocșa în anul 1998 și-și doarme somnul de veci în Cimitirul Catolic din Bocșa Montană. Lucrările sale însă au rămas în multe din casele noastre ca mărturie a talentului său despre care  regretata Ioana Mihăiescu scria atât de frumos: „… Iosif Vasile Gaidoș a fost credincios sie însuși toată viața. Lucrările lui, care au îmbrăcat sălile galeriilor bănățene, naționale sau străine, au respectat întotdeauna aceleași reguli compoziționale, aceleași subiecte, aceeași gamă cromatică. Natura a fost pentru pictorul bănățean muza permanentă a lucrărilor sale. Aproape niciodată dumnealui nu a surprins natura în zbuciumul ei, căci colțurile pitorești rămase în picturile sale sunt liniștite, încremenite într-o dulce împăcare cu ireversibila trecere a timpului. Pânzele de ape, pictate de nenumărate ori, sunt netede, netulburate de niciun fior, primind cu dărnicie și fidelitate imaginea crângurilor înconjurătoare. Natura este plină de sevă, surprinsă în miez de anotimpuri vii, în clipe de o duioasă amorțeală, subliniind stabilul, siguranța, liniștea.” (Împreună, miternander, együttesen. Nr. 17, iulie 2004, p. 10).

Despre o poezie a culorilor, o „poezie a momentului transfigurat” vorbește și Ion Crișan în revista „Orizont” din Timișoara, în 1977: „Purtând pecetea unui poet al culorii, care oficiază frumosul cu sentimentul unei armonioase identificări cu natura, picturile, acuarelele și pastelurile lui Vasile Gaidoș încântă. El a urcat cerul adâncului pe pânzele sale inspirate, oferindu-ne însă și crâmpeie de tărâmuri de legendă și vis, care au denumiri cu o rezonanță tulburătoare: Valea Frumoasei, Lancrăm, Rășinari, Valea Arieșului, Detunata. Le-am numit doar pe acestea, căci acest om pasionat, a peregrinat prin multe locuri pitorești ale țării, întorcându-se de fiecare dată cu o prețioasă «comoară de suflet». Indiferent de tehnica utilizată, pictorul bocșean surprinde diverse ipostaze ale devenirii peisajului industrial, citadin, dar și arhitectonica tradițională specifică satului nostru. Linia sa de o cuceritoare simplitate, însoțită de tonuri calde și multă lumină, vădesc o rară sensibilitate și un simț al observației îndelung și temeinic cultivate. Tendința spre perfecțiunea expresiei, demonstrează cu prisosință travaliul său impresionant, care dă roade. Trăsătura definitorie a trudei sale artistice mi se pare a fi însă contribuția indiscutabilă la educarea estetică a celor mulți, care se perindă în sălile de expoziție, unde lucrările sale se constituie ca un cald omagiu într-un «peisaj al peisajelor românești» ”.

Referinţe: Oameni şi locuri din Bocşa/ Iosif Cireşan Loga şi Tiberiu Popovici. Reşiţa: TIM, 2005; Bocşa culturală. Anul X. nr. 3 (66)/ 2009; Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2000 – 2009/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2009 (Bocșa- istorie și cultură);  Cărășeni de neuitat IV/ Petru P. Ciurea și Constantin Falcă.- Timișoara: Eurostampa, 2010;  Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/ Gabriela Șerban. Reșița: TIM, 2013 (Bocșa- istorie și cultură; 30); In memoriam Iosif Vasile Gaidoș de Ioana Mihăiescu în: Bocșa: Viziuni/ Gheorghe Jurma și Erwin Josef Țigla. Reșița: Banatul Montan, 2014, p. 65-66; Bibliografia revistei „Bocșa culturală”2009 – 2013/ Gabriela Șerban .- Reșița: TIM, 2014 (Bocșa – istorie și cultură); Banatul Montan în culori: catalog de colecție realizat de Muzeul Banatului Montan Reșița.- Cluj-Napoca: Editura Mega, 2019; Gabriela Șerban. In memoriam Iosif Vasile Gaidoș În: Bocșa culturală. Anul XX, nr. 3 (110)/ 2020, p. 20 – 21; Parohia romano-catolică Bocșa Montană la tricentenar 1723 – 2023/ Mihai Vișan, Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2023 (Bocșa – istorie și cultură; 62);  Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64).

              Familia artistului Iosif Vasile Gaidoș a dăruit orașului Bocșa lucrări semnate de acesta, ele se regăsesc în sediul Primăriei precum și în alte instituții ale orașului.

De asemenea, Muzeul Banatului Montan Reșița deține o colecție de artă plastică semnată Iosif Vasile Gaidoș: „Un loc aparte, atât din punct de vedere compozițional, cât și numeric, îl ocupă lucrările lui Vasile Gaidoș, personalitate artistică reprezentativă pentru Banat, autor al unor peisaje deosebite care au drept tematică Bocșa, Reșița ori zonele limitrofe.”^[5]

Acest talentat Pictor și Dascăl al celor înzestrați cu arta penelului este un fiu al Bocșei bănățene prin activitatea și dăruirea puse adesea în slujba orașului și comunității și merită să-i fie numele așezat în cartea de onoare a orașului prin acordarea  – post-mortem –  Titlului de Cetățean de Onoare.

Prin Hotărârea nr. 114 din 27.10. 2026 se acordă, post-mortem, domnului Iosif Vasile Gaidoș Titlul de Cetățean de Onoare al Orașului Bocșa, Laudatio fiind elaborat de Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” înregistrat cu nr. 975/ 22.09. 2026.

Bocșa își cinstește personalitățile, oameni aleși care, prin activitatea lor remarcantă, duc numele orașului cu cinste dincolo de fruntariile țării, precum și dincolo de granițele timpului.

 

 

 

 

 

---

[1] Fragment din prezentarea făcută în revista Bocșa culturală Anul XVII, nr. 1 (92)/ 2016.

[2] Camelia Pavlenco în „Actualitatea muzicală”, București 30 ianuarie 1998;

[3] „Doresc să aduc o bucată de cer în casele oamenilor”. Interviu realizat de prof. Minerva Trandafir în 1997 în „Vasiova”, supliment literar-artistic al periodicului social-cultural „Puls” al Asociației „Tata Oancea” Bocșa;

[4] Bocșa culturală. Anul X, nr. 3 (66)/ 2009, p. 28 – 29

[5] Banatul Montan în culori – catalog de colecție. Cluj-Napoca: Mega, 2019;

În cadrul Școlii Altfel, sala de clasă a fost înlocuită pentru o zi cu covorul verde al naturii de către elevii clasei a III-a A de la Școala Gimnazială Nr. 1 din Hunedoara.

Micii școlari pregătiți de învățătoarea Ilucă Simona Julieta (foto) au pornit într-o drumeție memorabilă în Pădurea Chizid, o oază de liniște și verdeață aflată chiar lângă oraș.

Departe de table, creioane și manuale, copiii au avut parte de o experiență completă de învățare prin explorare directă. Într-un cadru natural de poveste, înconjurați de aer curat și acompaniați de cântecul păsărilor, cei mici s-au bucurat din plin de mișcare, jocuri de echipă și momente speciale petrecute împreună.

Dincolo de distracție și de consolidarea prieteniilor, activitatea din Săptămâna „Școala Altfel” a avut o puternică componentă ecologică și educativă. Copiii au învățat să observe frumusețea mediului înconjurător și au înțeles de ce este esențial să protejăm natura și să fim responsabili față de comunitate.

„A fost o zi plină de veselie, prietenie și amintiri frumoase, care a confirmatcă unele dintre cele mai valoroase lecții se învață și în afara sălii de clasă!”

Sub genericul „O poartă deschisă spre cunoaștere”elevii au devenit „Prieteni ai cărților”. Dragostea pentru lectură se cultivă încă din anii școlari primari, iar biblioteca școlii a devenit recent destinația preferată a elevilor clasei a III-a A. Micii școlari au trecut pragul bibliotecii într-o vizită menită să le deschidă apetitul pentru citit și să le apropie universul de magia paginilor tipărite. Într-o atmosferă primitoare, alături de doamna bibliotecară, copiii au purtat discuții animate despre importanța cărților în viața noastră. Micii cititori au descoperit cum lectura ne îmbogățeste vocabularul, ne stimulează imaginația și ne ajută să călătorim în lumi fantastice, înțelegând totodată că fiecare volum ascunde o nouă aventură și lecții de viață inestimabile. La finalul vizitei, plini de entuziasm și curiozitate, elevii au împrumutat primele lor volume pe care abia așteaptă să le descopere acasă. „Fiecare carte deschide o poartă spre o nouă aventură, iar fiecare pagină citită ne învață ceva nou!”, a fost concluzia cu care micii școlari s-au întors în bănci.

Elevii au luat parte la un atelier practic și relaxant, în cadrul căruia au realizat cănițe decorative folosind plastilină cu uscare la aer.

Cu multă răbdare, atenție la detalii și dăruire, ei au transformat pasta de modelat în adevărate mici opere de artă handmade. Fiecare căniță a fost unică, purtând amprenta personalității și stilului fiecărui mic creator.

Atelierul a reprezentat o ocazie excelentă pentru dezvoltarea motricității fine, a simțului estetic și a gândirii spațiale, oferindu-le în același timp satisfacția de a crea obiecte deosebite prin propriile lor forțe.

Lecțiile de istorie și geografie au prins viață într-un mod spectaculos pentru elevii clasei a III-a A. Au lăsat în urmă băncile clasei și au urcat la bordul unui autobuz pentru a porni într-o excursie memorabilă, intitulată sugestiv „Pe drumul istoriei”.

Călătoria le-a oferit copiilor prilejul de a explora locuri fascinante, încărcate de poveste, unde au putut descoperi file din trecutul și patrimoniul nostru cultural. Fiecare oprire a fost un bun prilej de a pune întrebări, de a observa îndeaproape mărturiile istoriei și de a înțelege mai bine lumea care îi înconjoară.

Pe lângă componenta educativă, excursia a adus și momente de relaxare și bună dispoziție. La finalul traseului cultural, bucuria copiilor a fost completată de o oprire extrem de așteptată și gustoasă la McDonald’s, unde micii exploratori au depănat amintirile zilei într-o atmosferă plină de râsete și prietenie.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

În cadrul ediției din acest an a „Trust Conference”, eveniment anual organizat de Thomson Reuters Foundation, la Queen Elizabeth II Conference Centre, din Londra,

s-a punctat faptul că jurnalismul profesionist se află sub presiunea unei triple amenințări: represiunea din partea liderilor autoritari, schimbarea comportamentului publicului și perturbările cauzate de evoluția tehnologică.

Pe de altă parte, discuțiile au relevant și cazuri impresionante de reporteri care sfidează cenzura în Guatemala și Uganda, jurnaliști de investigație care demască influenceri nocivi generați de inteligența artificială, redactori aflați în exil.

Mai mulți participanți au făcut referire la recentele alegeri din Serbia, Brazilia și Statele Unite, oferindu-le drept exemple despre modul în care societatea civilă și jurnalismul în interes public pot inversa regresul democratic și pot contribui la refacerea unei sfere publice mai sănătoase.

Una dintre concluziile evenimentului a fost aceea că creatorii de conținut informativ au succes – mai ales în țările în care jurnalismul tradițional se bucură de mai puțină încredere. Acest lucru este valabil în special pentru persoanele foarte interesate de știri și pentru tineri, fiind un fenomen și mai pronunțat în Asia, America Latină și Statele Unite. Conform raportului „Digital News Report” din acest an, un sfert dintre adulții la nivel global își obțin, săptămânal, cel puțin o parte din știri prin intermediul acestor creatori. În cadrul unui panel moderat de Enrique Anarte (de la TRF), jurnalista indiană Sruthi Gottipati – fondatoarea startup-ului media „Spot On” – a subliniat că acești creatori joacă deja un rol important în ecosistemul informațional și vor continua să o facă.

„Este esențial să existe surse de știri și informații care încurajează gândirea critică”

Potrivit reutersinstitute.politics.ox.ac.uk, o altă concluzie a fost aceea că inteligența artificială facilitează atacurile împotriva jurnaliștilor, iar influencerii generați de AI perturbă sfera public. Arzu Geybulla, jurnalistă din Azerbaidjan aflată în exil și co-director executiv al ONG-ului Access Now, a declarat că atacurile împotriva jurnaliștilor și a grupurilor societății civile devin tot mai ieftine, mai personale și sunt externalizate.

De asemenea, în cadrul evenimentului a reieșit și faptul că actorii rău intenționați trec de la înșelăciunea mascată la polarizarea fățișă. Ginny Badanes, de la Microsoft, a precizat că, împreună cu echipa sa, observă o tranziție: se renunță la simpla răspândire a unor informații flagrant false în favoarea unor strategii mai nuanțate.

Pe de altă parte, participanții la conferință au subliniat și că aceste probleme nu pot fi rezolvate doar de către guverne – Mel Bunce, directoarea Centrului pentru Jurnalism și Democrație din cadrul Universității din Londra, a pledat pentru o abordare colectivă: „Aceasta presupune ca oficialii publici să comunice mai eficient, iar autoritățile locale să colaboreze cu persoane de încredere din comunitate – profesori, medici sau lideri religioși, de exemplu. Totodată, este esențial să existe surse de știri și informații care încurajează gândirea critică. Guvernul nu poate rezolva această problemă de unul singur și, cu siguranță, nu doar prin colaborarea cu companiile din sectorul tehnologic. În ciuda pesimismului legat de lipsa de încredere, publicul continuă să recunoască valoarea jurnalismului profesionist”.

Jurnaliștii continuă să relateze, în ciuda unor presiuni uriașe

În același timp, David Miliband, de la International Rescue Committee, a prezentat câteva dintre concluziile „Atlasului Impunității” (Atlas of Impunity) – un studiu care evaluează 190 de țări pe baza a aproximativ 60 de indicatori, grupați în cinci domenii: guvernanță, drepturile omului, conflicte, exploatare economică și degradarea mediului: „În ultimii doi-trei ani, am asistat la cel mai rapid declin al indicatorilor privind libertatea presei. Puteți intui câteva dintre cauze: realitățile economice actuale din mass-media, fenomenul concentrării în mari conglomerate, dar și revoluția tehnologică, ce transformă radical peisajul mediatic, eliminând filtrele editoriale și mecanismele tradiționale de control”. În parallel, Miliband a făcut referire la tineri și la recentele alegeri din Statele Unite, Serbia, Ungaria și Coreea de Sud, oferindu-le drept exemple a ceea ce el numește „putere de contrabalansare” (countervailing power).

Totodată, participanții la conferință au arătat și că jurnaliștii continuă să relateze (și să lupte), în ciuda unor presiuni uriașe. Carlos Dada, editor din El Salvador, a vorbit cu emoție despre lupta sa de a menține în viață ziarul pe care l-a fondat în 1998. Deși se află în exil, el și colegii săi de la publicația „El Faro” continuă să scoată la lumină nedreptățile. Conform sondajelor, aproximatriv 70% dintre cetățenii din El Salvador se tem să critice regimul. Acest lucru conferă o importanță și mai mare muncii lui Dada: „Fiecare persoană care dorește să intre în această meserie, jurnalismul, trebuie să aibă o claritate absolută a minții. Prețul pe care trebuie să-l plătești pentru a face asta a crescut considerabil. Nu mai avem nevoie de oameni care ezită. Avem nevoie de oameni pe deplin dedicați, care știu că prețul este foarte mare”.

Experiența lui Dada a fost similară cu cea a jurnalistei britanice Carole Cadwalladr, care a relatat, în cadrul „Trust Conference”, despre propria experiență legată de tragerea la răspundere a celor aflați la putere.

Foto: pixabay.com

de Victor Nafiru

„Reșița, comuna cu tramvai”. „Caraș-Severin, județ al sărmanilor” sau, „Reșița, locul în care nu se întâmplă nimic!” De câte ori nu ați auzit rostite aceste vorbe? De multe ori, nu? Că Reșița nu e Timișoara, că la Reșița nu vine nici măcar Circul Globus, ori că în capitala Banatului de Munte totul e trist, anost și mult gri de-a lungul și de-a latul orașului. Am dreptate sau nu? Am, chiar dacă nu recunoașteți.

Și, totuși, nu aveți dreptate cu imaginea pe care ați creat-o despre Reșița și ați indus-o în mentalul colectiv în necunoștință de cauză. M-am convins zilele trecute când, la Reșița cea atât de mult hulită, (indiferent de culoarea politică a primarului în funcție) a avut loc, în premieră, Târgul de Carte „Gaudeamus.” Sute de titluri pentru toate gusturile, peste 30 de edituri din țară, zeci de lansări și prezentări de carte, conferințe, ateliere de creație artistică,  întâlniri cu autorii, sesiuni de autografe, totul într-o sărbătoare a cuvântului scris sau rostit.

Și, totuși, de la întâlnirea cu cartea au lipsit tocmai  cei de la care așteptările erau maxime: intelectualii. Că oricât de comună o fi Reșița, are și ea intelectualii ei. Poate nu de anvergura celor din „Toamna bobocilor”, dar îi are. Și nu puțini. 500-600 de dascăli, peste 100 de doctori, sute de ingineri și economiști, magistrați, funcționari publici, politicieni, (și ei sunt intelectuali, nu-i așa?) universitari, că avem ditamai universitatea în oraș, de la care aștepți dacă nu minuni, măcar un semn de bunăvoință. Ce-or fi făcut oamenii ăștia timp de patru zile în care au excelat prin indiferență, este greu de știut căci, să respectăm adevărul, prea puțini au cutezat să treacă pragul târgului. Aici se cuvin felicitări tinerilor, dar și acelor dascăli care au venit cu elevii cărora le predau la școală. Prea puțini, însă, pentru un astfel de eveniment!

Să admitem că la deschidere n-au putut să putut să vină, pentru că aceasta a picat într-o joi, zi de muncă efervescentă. Treacă meargă, deși târgul putea fi vizitat de la ora 10 până seara târziu. Dar, să zicem că au existat scuze întemeiate, au fost la job și de la așa ceva nu poți să lipsești. Vineri? Păi vineri a fost zi de post. Până la 4 au fost la serviciu, apoi… Cine știe? Or fi făcut planul pentru weekend…

Da’ sâmbătă? Sâmbătă de ce n-or fi venit, frate? Or fi fost plecați la shopping la Timișoara ori la piață  după varză? Nu, sigur au fost la piață să cumpere varză de pus la butoi, cum face orice gospodar dintr-o comună, așa cum e și Reșița. Duminică?  Că a fost o vreme de credeai că venise primăvara. A, duminica, intelectualul nostru s-o fi dus la biserică, să se roage la icoana făcătoare de minuni, să i se ierte păcatele cu și fără voie. Sau poate a aspirat, a făcut mâncare, a dat cu mopul ori a plimbat câinele.

Explicații există: unii spun că n-auziseră de manifestarea asta, (Facebook a fost plin de știri despre târg) alții ar fi venit dar nu au știut unde e în Reșița Centrul Multicultural în care s-a ținut târgul și le-a fost rușine să întrebe. Da’ mall-ul din Timișoara știți unde e? Când ați fost prima dată la un mall, nu v-a fost rușine să întrebați cum să ajungeți acolo? Pentru snobi și cârcotași există mereu scuze. Ce v-ar fi costat să fi venit cu iubita sau copiii de mână la târg, să fi simțit pentru o oră, două mirosul cărților prezente la întâlnirea cu cititorii?

Este adevărat, la Gaudeamus nu au fost prezenți nici Liiceanu sau Pleșu, și nici Patapievici ori Mircea Cărtărescu. Dar oare, dacă vreunul dintre ei ar fi ajuns la Reșița, intelectualii ar fi fot prezenți la târg? Eu cred că nu. Și când spun asta, mă gândesc la faptul că pe acești oameni nu îi veți găsi nici la teatru, nici la vernisajul de artă ori lansări de carte. Ei sunt intelectuali și… atât!

9 noiembrie 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

„Întoarcerea în timp“: Expoziție de artă plastică Eleonora & Gabriel Hoduț, membri ai Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”.

 

 

 

9. November 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin, Reschitza:

Kunstausstellung Eleonora & Gabriel Hoduț, Mitglieder von „Deutsche Kunst Reschitza“: „Întoarcerea în timp = Eine Zeitreise in die Vergangenheit“.

 

9 noiembrie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Povestea unui ,,10” perfect.
2026: Anul Nadia Comăneci în România, la 50 de ani de când a obținut prima notă de 10.00 din întrecerile olimpice de gimnastică artistică.

Proiect expozițional realizat de colecționarul Paul Vasile (Reșița): expoziție documentară și de filatelie.

 

 

              

9. November 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

2026: In Rumänien, das Jahr der rumänischen Kunstturnerin Nadia Comăneci gewidmet – 50 Jahre, seitdem sie bei einem olympischen Kunstturnwettbewerb die erste perfekte Wertung von 10,00 Punkten in Montreal erzielte.

Ein Ausstellungsprojekt in Zusammenarbeit mit dem Sammler Paul Vasile (Reschitza): eine dokumentarische und philatelistische Ausstellung.

              

9 noiembrie 2026, ora 14.30, Centrul Cultural și Muzeal Anina:

Salonul de toamnă (ediția a III-a): Expoziție de artă plastică, cu lucrări realizate de membrii Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza“ (coordonatori: Doina & Gustav Hlinka) al Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin. Participă  Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, Busuioc Petraru, Nik Potocean, Gabriela Surugiu, Camelia Tasici, Carmen Todosie, Mariana Troner, Maria Tudur și Tatiana Țibru.

 

 

 

9. November 2026, 14:30 Uhr, Museistisches Kulturzentrum Anina:

Herbst-Kunstsalon (III. Auflage): Vernissage mit Arbeiten des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“ des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen (Koordination: Doina & Gustav Hlinka). Es stellen aus: Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, Busuioc Petraru, Nik Potocean, Gabriela Surugiu, Camelia Tasici, Mariana Troner, Maria Tudur und Tatiana Țibru.

 

Motto:  Matematica și viața sunt într-o corespondență biunivocă.

„Oamenii nu cred că matematica este simplă pentru că nu realizează cât de  complicată este viața” spune John von Neumann, la care vine cu completări și Einstein: „Nu te îngrijora prea tare de dificultățile tale cu matematica, te asigur că ale mele sunt și mai mari”.

Matematicianul din neamul Moisilienilor năsăudeni, Grigore Moisil spune: „În viitor, când unul din cinci oameni se va ocupa de știință, atunci – așa cum era cândva cu latina – limba internațională oficială va fi Matematica, numită limba latină a viitorului, care permite accelerarea maximă a circulației ideilor științifice„.

 De-a lungul anilor, în activitatea mea de profesor de matematică, am constatat că am acumulat multe amintiri și experiențe, pe care doresc să le prezint cu lux de amănunte despre faptul că matematica se poate transforma într-o frumoasă călătorie, una presărată cu multe realizări, provocări, descoperiri…

 Profesorul este acela care trebuie să demonstreze foarte frumos că școala îi pregătește de fapt pe elevi pentru viață, iar matematica și viața sunt într-o corespondență biunivocă…

Se spune că “matematica este muzica rațiunii” și „muzica este aritmetica sunetelor”, dar eu, care am predat la Liceul de Arte Reșița, aș mai completa cu afirmația că: matematica este o simfonie coerentă a infinitului…

Așa să fie oare?… Să fie o linie melodică ce curge în surdină?…
Să fie matematica, muzica ce îi invită la „dans” pe micii noștri elevi?!?…

Calitatea actului didactic ține foarte mult de modul în care dirijorul de la catedră susține concertul și de modalitățile prin care dascălii pot crea conexiuni între conținuturile programei școlare de matematică și viață.

Profesorul trebuie să găsească cele mai accesibile căi pentru a le furniza elevilor săi contextele necesare unei optime pregătiri și dezvoltări pentru matematică și viață. Conexiunile prin care partea teoretică, este completată, într-un mod romanțat prin amintirile despre elevii săi și parcursul lor profesional, dovedește că legătura strânsă cu viața reală a matematicii are nenumărate modalități prin care poate fi pusă în valoare.

Matematicianul și poetul român Ion Barbu (Dan Barbilian) afirma, în acest sens că: „Oricât ar părea de contradictorii acești doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu poezia”. Amândouă sunt abordări ale lumii înconjurătoare. Numere, unghiuri, formule găsești în ritmuri, în note muzicale, în tot. Ambele sunt roade ale creației libere, în care, ideea de ordine e fundamentală, ambele mobilizează resurse interioare nu foarte diferite. Rațiunea și sensibilitatea nu se exclud, ci se completează reciproc.

Adevăratul dascăl de matematică trebuie să realizeze corespondențe cu realitatea pentru noțiunile teoretice dobândite de elevi, răspunzând astfel unor întrebări care rămân uneori fără răspuns… De ce să învăț ?… Îmi e folositor?… La ce îmi folosește dacă știu asta?… 

Dascălul de suflete, profesorul de matematica trebuie să țină permanent cont de aceste aspecte. Nu trebuie să facă din orele de matematică o înșiruire latentă de calcule, pagini interminabile de probleme și exerciții din manuale, culegeri sau Gazeta de matematică, care să transforme elevii în niște copii obosiți, nepregătiți să facă față lumii de afară, și astfel să considere matematica ca o disciplină aridă… Pentru că nu este așa…

Dar profesorul trebuie să dezvolte latura creativă, creativitatea la elevii săi, antrenându-i în conceperea unor probleme de matematică, găsirea altor soluții mai simple, convins fiind că acest exercițiu are un rol nu doar de dragul de a rezolva un item din manualul sau auxiliarul de matematică…

Este un adevăr demonstrat faptul că toți ne întâlnim zi de zi cu matematica, indiferent de disciplina care o predăm sau domeniul în care ne desfășurăm activitatea…

Și atunci, trebuie să ne punem tot mai multe întrebări: Le dovedim  noi  copiilor de ce este matematica atât de importantă?… Aplicăm la clasă cele mai moderne strategii sau suntem în continuare sclavii metodelor învechite?… Căutăm noi să le dezvoltăm elevilor operațiile gândirii critice?… Acestea sunt câteva întrebări pe care orice dascăl competent și le pune pentru că, nu trebuie să uităm: școala îi pregătește pe elevi pentru viață!…

”Profesorul de matematică din orice colț al țării și de la orice școală, trebuie să fie apostol al specialității sale. Din felul cald și luminos cum își ține lecțiile, din drumul drept și demn pe care îl urmează în viață, trebuie să apară limpede că judecata matematică precisă și sigură, curată ca cristalul, are o înaltă și admirabilă valoare educativă pentru viață.” – spunea cândva renumitul Profesor Gheorghe Țițeica.

Profesorul dintotdeauna a fost și este mai mult decât un apostol al specialității sale… Este matematicianul care cunoaște stările de mister ale actului creator și de trăire lăuntrică întru filosofia și poetica matematică…

Este cunoscut faptul că matematicianul se poate distanța de problemele cotidiene, de realitățile, uneori, strâmbe, care nu educa și, deseori se spune că el mai rămâne și cu capul în nori… Matematicianul are experiența zbaterii într-o mulțime de adevăruri mici și bine ordonate, dar care nu conduc către adevărul căutat, atâta timp cât nu se ”strică” ordinea închisă și opacă pentru noul adevăr căutat, creându-se parțial o dezordine în vederea altei ordini ”mai deschisă”. Există un fapt asemănător, dezvăluit de marele filosof Constantin Noica asupra ”închiderii care se deschide”…

Asumarea plusului de raționalitate al matematicianului în relațiile interumane apare ca o consecință a cunoașterii căilor de blocare a gândirii în iraționalitate. Astfel, adevăratul matematician nu poate să-și însușească doctrina egalității (multilaterale și totalitare) interumane, atâta timp cât el știe că în matematică, egalitatea este un caz particular al inegalității, ea atingându-se și realizându-se sporadic pe terenurile imense ale inegalităților…

În palatul științelor, matematica strălucește ca o regină… Matematica nu are contingență cu minciuna, vulgaritatea, egoismul… Ea este o disciplină intelectuală care dă celor ce o urmăresc – prin precizia formulelor și a expresiilor – discreție, modestie, detașare, măsură în toate, abnegație și sensibilitate…

Profesorul este cel care reușește să insufle elevilor săi, dragostea pentru  matematica în pofida ideii că este un ”chin dulce”, dovadă fiind rezultatele obținute de atâtea generații în domeniul matematicii și nu numai… Mai mult, realizările elevilor săi în viață dovedesc că matematica este o simfonie coerentă a infinitului, iar modelele pe care le oferă își au corespondență, de cele mai multe ori, în viața lor.

Acest fapt îl realizează profesorul care folosește metode eficiente în predare, atractive în predarea mai ales a elementelor de geometrie și nu numai, metode care să antreneze mintea elevului, să dezvolte raționamentul, gândirea analitică, să genereze caractere practice, abilitatea de a gândi, de a promova înțelepciunea, gândirea investigatoare, creatoare, o apropiere de necunoscut printr-un modest stil de cercetare. Metodele participative folosite cu mijloace proprii pot contribui la dezvoltarea personalității elevilor nu numai sub aspect intelectual, ci și  sub  aspect  estetic și moral, motiv pentru care matematica se completează foarte bine cu alte discipline: literatura, muzica, arta, științele naturii.

„Matematica a pătruns ca  aerul în toate domeniile vieții moderne, iar viitorul  depinde  de matematică”, după cum foarte bine spunea matematicianul Grigore  Moisil.

Matematica ne demonstrează astfel, cât se poate de subtil că adevărul curat, adevărul drept, adevărul luminos, a fost îndreptarul vieții lor. Este adevărat că adevărurile matematice sunt nude, clare până la ariditate, întrucât ni se relevă în haine de lucru, fără a avea nevoie de alte haine de sărbătoare, ele fiind însăși ”Sărbătoarea”…

Nu putem fi stăpânii adevărului atâta timp cât el nu ne stăpânește pe noi, existând astfel o directă proporționalitate între supunerea la adevăr și stăpânirea acestuia. Mediul de viață al adevărului nu este decât libertatea, iar matematicianul cunoaște o mare teoremă a matematicii: ”Libertatea este adevărată, dacă și numai dacă adevărul este liber”.

In plus, matematicianul este acela care își asumă plusul de raționalitate (tocmai ca o consecință), întrucât el cunoaște nemărginirea necunoscutului în zbaterea lui de descifrare a raționalului pe întinderile iraționale.

O privire în matematica școlară trebuie să fie o privire avizată care să atragă privirile multora, asupra ei, ca asupra unui model de urmat care încununează strădania și experiența profesională a fiecărui profesor pentru a transmite elevilor adevărul că învățarea matematicii nu este utilă doar pentru promovarea examenelor, ci și pentru a înțelege lumea în complexitatea ei, care ar trebui să înlăture frica, iar „ura” față de acest obiect să fie înlocuită cu integrarea bucuriei, fiindcă oriunde privim în jurul nostru găsim dovezi palpabile ale prezenței  matematicii în viața noastră de zi cu zi ca o muzică a rațiunii, ca o limbă universală, o știință și un simbol al egalității care nu există decât în matematică.

A consemnat,

Prof. Tudor DEACONU

 

 

Notă: Materialul de mai sus este dedicat memoriei prietenului și colegului meu de facultate, Prof. Gheorghe Giurgiu din Dej – județul Cluj, care m-a rugat să-i fac o prezentare a cărții sale: Privire în matematica școlară, carte care a apărut în anul 2022 la Cluj Napoca.

Vie să-i fie amintirea și veșnică pomenirea lui întru’ neuitare…

 

 

 

 

 

 

 

• din partea UZPR a participat Mădălina Corina Diaconu, secretar general

Organizată la Ciudad de México în perioada 4 – 5 noiembrie 2026, de organizația societății civile și agenția de știri CIMAC, UNESCO, Fundația Heinrich Böll, cu sprijinul Women’s Equality Center și al Rețelei Naționale a Jurnaliștilor, la Centrul Cultural Spaniol din Mexic, Prima Întâlnire Internațională a Presei Feministe a reunit jurnaliști, experte și reprezentanți ai mass-media feministe din America Latină, Caraibe și Europa, cu participare off line și online, voci care au subliniat importanța luptei împotriva violenței, impunității și inegalităților cu care se confruntă femeile în domeniul jurnalismului.

Cele două zile de dezbateri au inclus discuții în cadrul panelurilor, discursuri principale și ateliere despre instrumente digitale, securitate, apărare juridică și verificarea faptelor, întâlniri organizate pentru a marca Ziua internațională pentru eliminarea impunității crimelor împotriva jurnaliștilor (2 noiembrie).

Aceste evenimente au oferit un spațiu de dialog și reflecție între jurnaliști din diferite țări pentru a aborda provocările la adresa libertății de exprimare în cadrul profesiei și importanța consolidării jurnalismului cu o perspectivă de gen. Inițiativa și-a propus să încurajeze schimbul de experiență între instituțiile media din diferite țări și să dezvolte proiecte pentru viitorul jurnalismului feminist.

În timpul ceremoniei de deschidere, participanții au recunoscut activitatea CIMAC – Comunicación e Información de la Mujer A.C. / Comunicare și Informare pentru Femei A.C. – ONG feminist, rețea de jurnalism de investigație din Mexic, fondată în 1998 de un grup de jurnaliste feministe pentru a contracara excluderea sistemică a femeilor din mass-media convențională, dominată de bărbați. CIMAC și-a consacrat, de-a lungul anilor, rolul în apărarea libertății de exprimare și consolidare a jurnalismului feminist, punând în discuție nevoia urgentă de acțiune,subliniind datele anunțate de UNESCO – 189 de jurnaliști uciși la nivel mondial între 2024 și 2025, 17 dintre aceste cazuri având loc în Mexic. În plus, 75% dintre jurnalistele chestionate de UNESCO au raportat că au fost victime ale violenței online în 2025.

Dialogul de deschidere a stabilit tonul întregului eveniment, discuția principală purtând titlul „La urgencia de un periodismo feminista” (Urgența jurnalismului feminist). Aceasta a constituit o discuție fundamentală, axată pe câteva argumente structurale: Democratizarea presei; Combaterea crizei siguranței; Alianțe instituționale. Această perspectivă a fost prezentată în mod colectiv de conducerea organizației CIMAC (inclusiv directoarea Sirenia Celestín Ortega), alături de reprezentanți ai Fundației Heinrich Böll și ai UNESCO Mexic, conturând o foaie de parcurs internațională pentru sprijinirea, finanțarea și protejarea rețelelor feministe independente.

Sesiunile din cadrul primei Întâlniri Internaționale a Presei Feministe au fost structurate în jurul unor paneluri de analiză, dialoguri de tip „masterclass” și ateliere practice. Ariile tematice și subiectele abordate s-au concentrat pe patru piloni fundamentali: Istoria presei feministe; Traiectorii și provocări în jurnalismul feminist; Schimbări structurale și consolidarea mass-mediei; Tehnologie, economie și agende de viitor.

Ateliere desfășurate în paralel cu discuțiile principale din cadrul panelurilor, au fost concepute pentru a oferi instruire practică în domeniul siguranței și al competențelor profesionale, concentrându-se în mod deosebit pe dezvoltarea abilităților tactice pentru jurnaliste. Direcțiile principale ale atelierelor au fost: Instrumente digitale și verificarea tehnică a faptelor (fact-checking); Securitate, apărare digitală și gestionarea riscurilor; Memorie și activism; Turul „anti-monumentelor”.

Un moment important al conferinței a fost marcat de panelul dedicat celor 100 de ani de jurnalism feminist: „100 años de periodismo feminista: una historia de resistencia y derechos” (100 de ani de jurnalism feminist: o istorie a rezistenței și a drepturilor). Vorbitoarele au reflectat asupra rolului istoric al jurnalistelor feministe care, prin articole de opinie, opere literare și alte publicații, au deschis spații pentru a face vizibile problemele femeilor și le-au plasat pe agenda publică, contribuind astfel la promovarea transformărilor în favoarea drepturilor acestora. Jurnalismul feminist cere condiții de muncă demne și protecție pentru jurnaliste!

Scopul panelului a fost acela de a analiza parcursurile istorice, de a urmări evoluția mișcării în ultimul secol și de a aduce un omagiu vocilor care au deschis calea jurnalismului independent modern. Discuția a creat punți între istorii din diverse regiuni, reunind jurnaliste feministe și cercetătoare de marcă din America Latină și Europa: Elvira Hernández Carballido (Mexic): Academiciană și cercetătoare de prestigiu, specializată în istoria femeilor în jurnalismul mexican. Solange De La Cruz Matos (Republica Dominicană) care a oferit perspective asupra evoluției jurnalismului axat pe gen și a rețelelor independente în regiunea Caraibilor. Lisandra Fariñas (Cuba), reprezentând SEMlac (Servicio de Noticias de la Mujer de Latinoamérica y el Caribe), a discutat despre modele alternative de agenții de presă și despre practica jurnalistică în condiții regionale specifice. Alicia Oliver (Spania), reprezentând Red Europea de Mujeres Periodistas (Rețeaua Europeană a Femeilor Jurnaliste), a propus o perspectivă comparativă asupra solidarității transnaționale și a etapelor structurale cheie la nivel european.

Din a doua parte a sesiunii, este de menționat dezbaterea privind importanța coalițiilor regionale și internaționale, importanța rețelelor de jurnaliști ca formă de protecție colectivă. În țările în care mecanismele statale de protecție a presei eșuează, rețelele regionale intervin pentru a oferi siguranță imediată, fonduri de urgență și asistență juridică. Participanții au analizat modul în care alianțele transfrontaliere pun în comun resurse, investighează colectiv infracțiunile comise împotriva jurnalistelor și amplifică, la nivel global, vocile reduse la tăcere. Astfel, uciderea sau amenințarea unei jurnaliste nu mai duce la îngroparea anchetei pe care aceasta o desfășura. Totodată s-au dezbătut și o serie de obiective concrete, orientate spre viitor: Transformarea narațiunilor din mass-media; Ateliere de siguranță și răspunsuri practice; Construirea de rețele transnaționale de protecție. Dintre vorbitoare amintim pe Lucía Lagunes Huerta, fondatoare CIMAC, Cirenia Celestino Ortega, director CIMAC; Viridiana García Martignon, specialist UNESCO; Jineth Bedoya Lima, jurnalist de investigație renumită în Columbia.

Declarațiile finale și acordurile fundamentale ale primei Reuniuni Internaționale a Presei Feministe s-au concentrat, în mare măsură, pe tranziția de la o abordare axată pe reportaje regionale către crearea unui sistem global și unitar de apărare pentru femeile din jurnalism.

Organizatorii și participanții au formulat cerințe clare privind siguranța structurală și egalitatea editorială.

• Revendicarea drepturilor de muncă structurale și a unor condiții demne. Coaliția a solicitat instituțiilor media tradiționale și corporative să stabilească protocoale interne formale pentru a elimina diferențele salariale de gen, a dărâma „plafoanele de sticlă” și a garanta drepturi de muncă egale pentru jurnaliste. Acordul vizează normalizarea rolului de „Editor de Gen” (Editora de Género), cu autoritate executivă reală, obligând redacțiile să adopte ghiduri etice pentru utilizarea unui limbaj non-sexist și pentru o reflectare a violenței de gen care să nu ducă la revictimizare.

• Siguranță în situații de urgență și acțiune transnațională împotriva violenței. Ca răspuns la datele UNESCO care arată că peste 70% dintre jurnaliste se confruntă cu hărțuire online, participanții au convenit să partajeze resurse, metode de verificare a faptelor și instrumente de siguranță digitală, pentru a proteja jurnaliștii independenți împotriva atacurilor cibernetice țintite, a dezvăluirii forțate a datelor private (*doxxing*) și a supravegherii politice. Recunoscând criza gravă a impunității — în condițiile în care mai puțin de 4% dintre cazurile de ucidere a jurnalistelor sunt soluționate — organizațiile s-au angajat să găsească alternative la sistemele de protecție ale statului, care s-au dovedit ineficiente. Acestea au convenit să utilizeze coalițiile regionale ca un sistem de sprijin imediat, oferind asistență juridică, adăposturi sigure și suport psihologic.

• Reconfigurarea puterii editoriale și a agendelor narative. Unul dintre cele mai concrete acorduri operaționale a vizat angajamentul pentru o activitate jurnalistică colaborativă și orizontală. În cazul în care o jurnalistă este amenințată, cenzurată sau redusă la tăcere de actori politici sau criminali locali, rețelele transnaționale vor interveni pentru a co-publica și a amplifica investigația acesteia la nivel internațional, asigurându-se astfel că violența nu duce la îngroparea subiectului. O altă direcție a acestui punct a fost îndreptată către fondatorii de instituții media au convenit asupra unei agende comune pentru a contracara prejudecățile inerente Inteligenței Artificiale (IA) și sistemelor de distribuție ale marilor platforme de socializare, care adesea penalizează în clasamente sau cenzurează materialele jurnalistice axate pe feminism și drepturile omului.

Consensul fundamental al declarației a fost clar: jurnalismul feminist reprezintă o cerință esențială pentru o democrație funcțională, iar protejarea celor care îl practică necesită trecerea de la o simplă observare pasivă la o infrastructură activă de apărare, cu caracter transfrontalier.

Georgina Monroy Vázquez, jurnalistă la CIMAC Noticias, a declarat: „Nu ne putem gândi la viitorul mass-media noastre fără a aborda insecuritatea locului de muncă, sustenabilitatea economică, violența digitală, siguranța și bunăstarea jurnaliștilor. Multe instituții media feministe desfășoară o muncă esențială în apărarea drepturilor omului, dar o fac cu resurse limitate, echipe mici și un volum de muncă enorm. […] Cred că este important ca această întâlnire nu numai că se încheie cu un schimb de experiențe, ci ne permite să construim acorduri și forme concrete de colaborare. Aș dori să reflectăm asupra: Ce fel de jurnalism feminist vrem să construim?”

Pentru mai multe detalii privind sprijinul logistic sau pentru a viziona înregistrările dialogurilor care au introdus aceste tematici, puteți accesa arhiva transmisiunilor pe canalul de YouTube CIMAC TV.

Foto: Jessica Alanis, Georgina Monroy Vázquez

Sâmbătă, 7 noiembrie 2026, la Caransebeș s-a desfășurat cea de-a XLI-a ediție a Festivalului Corurilor de Copii și Tineret ,,Timotei Popovici”, eveniment dedicat promovării muzicii corale bisericești și valorificării talentului muzical al copiilor și tinerilor, dar și comemorării profesorului universitar doctor Dumitru Jompan, cel care a fost ctitorul și sufletul acestui festival vreme de 40 de ani.

Această manifestare culturală a început la ora 11:00, la Catedrala Episcopală ,,Învierea Domnului” din oraș, unde s-a savârșit slujba parastasului pentru familia Dumitru și Aurelia Jompan, cât și pentru sufletul celui care care a dat numele acestui festival, muzicianul Timotei Popovici. Peste aproximativ o oră, invitații și corurile s-au deplasat la Casa de cultură ,,George Suru”, din centrul orașului, unde s-a desfășurat acest eveniment cultural.

La acest festival au participat următoarele coruri:

• Corul ,,Steluțe” de la Școala Gimnazială ,,Marius Șandru” din Reșița. Dirijor: Prof. Mariana Brebenariu;
• Corul ,,Armonia” de la Liceul de Arte ,,Sabin Păutza” din Reșița. Dirijor: Prof. Emanuela Moldovan;
• Corul ,,Pui de Cer” de la Moniom-Reșița. Dirijor: Georgiana Ciucur;
• Corul ,,Viitorul Serecii”- Dirijor: Prof. Petru-Androne Eli;
• Corul Seminarului Teologic din Arad– Dirijori: Prof. Ștefan-Adrian Bugyi și Diac. Prof. Marius Lăscoiu-Martin;
• Corul psaltic ,,Imnos” al Liceului Teologic ,,Sfântul Antim Ivireanul” din Timișoara. Dirijor: Pr. Prof. Sergiu Alexandru Pantea;
• Corul de copii și tineret ,,Vocea Bucuriei” al Parohiei ortodoxe române Giroc – Dirijor: Pr. Marius Șonea;
• Corul Seminarului Teologic ,,Episcop Ioan Popasu” din Caransebeș – Dirijor: Pr. Prof. Petru Paica;
• Corul de copii al românilor din Serbia ,,Carmina Felix” – Dirijor: Prof. Roxana Cinci. 

La acest eveniment deosebit de frumos au participat oameni de cultură, profesori, muzicieni, preoți, precum și Părintele Episcop Lucian, care a binecuvântat această manifestare corală. Totodată, prin organizarea acestei manifestări, unde au fost prezenți 350 de participanți, Episcopia Caransebeșului   reușește să inoculeze copiilor și tinerilor dragostea pentru muzică, dar și să păstreze vie tradiția cântărilor corale, inițiate de către moșii și strămoșii noștri.

Adresăm alese felicitări, Episcopiei Caransebeșului pentru organizarea ireproșabilă a acestui eveniment și pentru onoranta invitație !

Gheorghe ȚUNEA-PÎRVOVANU/UZPR

    

        

Există profesori pe care îi întâlnim pentru câțiva ani și apoi îi uităm, și există profesori care își pun amprenta asupra întregii noastre vieți. Cartea ,,Mărturii” demonstrează că Sabin Pautza face parte din cea de-a doua categorie. Volumul reunește amintirile foștilor săi studenți și colaboratori, oferind cititorului nu doar informații despre un compozitor, dirijor și pedagog remarcabil, ci și imaginea unui om care a știut să inspire, să formeze și să influențeze destine.

Cartea ca document al memoriei

Citind această carte, descoperim că nu avem în față o simplă biografie și nici o colecție de amintiri nostalgice. ,,Mărturii” este un mozaic alcătuit din zeci de experiențe personale care, puse împreună, conturează portretul unui Maestru. Vocile foștilor studenți se completează reciproc și dezvăluie nu doar activitatea profesională a lui Sabin Pautza, ci și impactul pe care l-a avut asupra generațiilor de muzicieni pe care le-a format.

Fiecare dintre discipoli își amintește alte întâmplări, alte lecții și alte momente care i-au marcat, dar toate mărturiile au un punct comun: recunoștința față de profesorul care a depășit rolul obișnuit al unui dascăl și a devenit mentor, prieten și model.

Omul din spatele Maestrului

Una dintre cele mai interesante perspective este oferită de Nancy Brandes. Acesta mărturisește că nu a fost un student model și că, din cauza pasiunii sale pentru muzica rock, s-a aflat adesea în conflict cu mediul conservator al vremii. Exmatriculat în primul an de Conservator și considerat o prezență incomodă pentru unii profesori, și-a găsit însă sprijinul în Sabin Pautza și Vasile Spătărelu.

Despre Sabin Pautza, Nancy Brandes afirmă: „Până azi îi datorez lui Sabin multe din cunoștințele mele de armonie, pe care le-am învățat de la acest om minunat, de o capacitate muzicală absolut incredibilă.” Mai mult decât atât, Pautza a înțeles potențialul unei formații rock într-o perioadă în care asemenea inițiative erau privite cu suspiciune. A colaborat cu formația „Roșu și Negru”, a realizat orchestrații pentru proiectele acesteia și a creat oportunități care au contribuit la dezvoltarea artistică a tinerilor muzicieni. Ulterior, Nancy Brandes avea să devină unul dintre cei mai apreciați orchestratori și dirijori din Israel, iar recunoștința față de fostul său profesor rămâne prezentă în fiecare rând al mărturiei sale.

La fel de emoționantă este evocarea lui Corneliu Mureșanu. Acesta își amintește prima întâlnire cu Sabin Pautza, pe atunci un tânăr profesor venit la Conservatorul din Iași. Vestea sosirii sale se răspândise rapid printre studenți, iar talentul său era deja cunoscut. Mureșanu povestește cu entuziasm despre cursurile de armonie susținute de Pautza, în care muzica prindea viață la pian, iar cele două ore de curs treceau „ca fulgerul”.

Din mărturia sa, reiese nu doar profesionalismul profesorului, ci și apropierea sinceră față de studenți. Sabin Pautza îi invita uneori la masă, îi sprijinea când aveau nevoie și îi trata „ca un frate mai mare”. În amintirile lui Corneliu Mureșanu, Maestrul apare mereu ca un om generos, calm și atent la cei din jur, care nu ridica vocea și era gata să ofere oricând un sfat sau un ajutor. Relația lor avea să continue mult timp după anii studenției, transformându-se într-o prietenie bazată pe respect și afecțiune.

Moștenirea lăsată discipolilor

O altă mărturie impresionantă este cea a lui Virgil Popescu, cunoscutul compozitor și instrumentist. Acesta povestește că întâlnirea cu Sabin Pautza a reprezentat un moment decisiv în formarea sa artistică. Participarea la activitatea coralei Animosi, cel mai valoros cor de studenți din țară la acea vreme, i-a deschis noi perspective asupra muzicii și l-a făcut să descopere un cadru didactic remarcabil. „Pautza era total diferit de toți ceilalți profesori pe care i-am avut; în jurul lui plutea o undă de mister (…), dar dacă îți zâmbea, aveai impresia că îți e cel mai bun prieten”, declară Virgil Popescu.

Un episod rămas viu în memoria acestuia s-a petrecut într-o călătorie cu trenul spre un spectacol al corului. În timp ce colegii săi discutau și se relaxau, el lucra la o temă de armonie. Observându-i preocuparea, Sabin Pautza s-a așezat lângă el, i-a analizat lucrarea și l-a ajutat să găsească soluția muzicală potrivită. Pentru tânărul student, acel moment a însemnat confirmarea că întâlnise un adevărat Maestru, fapt ce l-a determinat să-și impună sieși: ,,Tot Conservatorul ține-te de el că e o minune!”

Mai târziu, relația dintre cei doi s-a aprofundat. Pautza i-a oferit sfaturi profesionale, l-a recomandat pentru proiecte importante și i-a acordat încrederea de care orice tânăr artist are nevoie la început de drum. Din paginile cărții, reiese că succesul profesional al lui Virgil Popescu a fost influențat și de această încurajare constantă. La finalul mărturiei sale, recunoștința devine evidentă atunci când mărturisește că și-a botezat fiul Sabin, un gest simbolic care vorbește mai mult decât orice declarație.

O lecție despre adevărata valoare a unui profesor

Ceea ce impresionează cel mai mult în lectura volumului este faptul că foștii studenți nu vorbesc în primul rând despre premiile, funcțiile sau realizările lui Sabin Pautza. Toate acestea există și sunt importante, însă în centrul amintirilor se află Omul: Profesorul care îi încuraja pe studenți să gândească liber, Mentorul care le oferea șanse, Prietenul care le era la dispoziție oricând.

Cartea sugerează că adevărata măsură a unui dascăl nu se regăsește doar în ceea ce predă, ci în ceea ce trezește în cei pe care îi formează. Pasiunea pentru artă, încrederea în propriile forțe, disciplina și dorința de a evolua sunt valori care apar constant în mărturiile foștilor săi studenți.

,,Mărturii” este mai mult decât o carte despre Sabin Pautza. Este o carte despre întâlniri care schimbă destine și despre puterea educației de a modela oameni. Prin amintirile celor 35 de foști studenți ai Maestrului, cititorul descoperă un portret viu al unui profesor excepțional, a cărui influență nu s-a sfârșit odată cu anii petrecuți la catedră.

Volumul demonstrează că marile personalități nu rămân în memoria colectivă doar prin operele lor, ci și prin oamenii pe care îi inspiră. Iar cea mai importantă moștenire a lui Sabin Pautza este dată de aceste generații de artiști și discipoli care îi poartă mai departe lecțiile, valorile și amintirea.

                                                           Boran David Florin

Clasa a IX-a, Liceul Teoretic ,,Grigore Moisil”, Timișoara

foaie dă cultură bănățană revistacununa.ro  

Sâmbătă, 7 noiembrie 2026, prima ediție a Festivalului de recitare în grai bănățan „La givan cu cea Ilia” a reunit la Cerna numeroși localnici, copii, poeți și iubitori ai tradițiilor bănățene, într-un eveniment dedicat memoriei poetului Ilie Dragalina

---

│✍ Colectivul de redacție│

---

Dragostea pentru satul natal este una dintre cele mai frumoase legături pe care omul le poartă în suflet. Oriunde l-ar duce pașii vieții, locurile copilăriei, oamenii și amintirile rămân parte din ceea ce este. Iar atunci când această dragoste este așternută în versuri, ea poate dăinui peste ani, ajungând și la cei care nu au avut prilejul să-l cunoască pe cel care le-a scris.

Așa s-a întâmplat și la Cerna, un sat din comuna Liebling, județul Timiș, pe care poetul Ilie Dragalina l-a iubit și l-a păstrat în creațiile sale. Sâmbătă, 7 noiembrie 2026, oamenii locului s-au adunat la căminul cultural pentru a-i cinsti memoria, cu prilejul primei ediții a Festivalului de recitare în grai bănățan „La givan cu cea Ilia”, inițiat și coordonat de prof. Daniela Crainic, președinta Asociației „Lunca Pogănișului”. Localitatea a îmbrăcat haine de sărbătoare, iar numeroșilor localnici li s-au alăturat copii, cadre didactice, poeți și invitați din alte localități ale Banatului, cu toții reuniți în jurul poeziei, cântecului și tradițiilor bănățene.

Manifestarea a început într-o atmosferă de reculegere și rugăciune. Părintele paroh Ilie Radu a săvârșit o slujbă de pomenire pentru poetul Ilie Dragalina, înălțând totodată rugăciuni pentru sănătatea și binecuvântarea copiilor, a dascălilor, a organizatorilor și a tuturor celor prezenți. A fost un moment de emoție și recunoștință, prin care comunitatea și-a arătat respectul față de cel în amintirea căruia se desfășura festivalul.

Deschiderea oficială a fost prezentată de Doru David, care a făcut introducerea în programul manifestării și a oferit cuvântul invitaților. Au adresat mesaje celor prezenți Ioan Munteanu, primarul comunei Liebling, Dan Liuț, președintele Asociației Scriitorilor în Grai Bănățean, Cosmin Vatriș și Claudiu Românu, reprezentanți ai Asociației pentru Vorbirea Bănățană, precum și prof. Daniela Crainic, președinta Asociației „Lunca Pogănișului”. În intervențiile lor, aceștia au vorbit despre cea Ilia și au evidențiat importanța păstrării graiului bănățan, a transmiterii tradițiilor și a cinstirii celor care, prin creațiile lor, au contribuit la îmbogățirea culturii Banatului.

Programul artistic a debutat cu Ansamblul „Flori Remețene”, coordonat de Dezdemona Toma Rusoaie, care a adus în fața publicului frumusețea portului și a jocului popular bănățan. Dansurile au fost primite cu bucurie de cei prezenți, pregătind atmosfera pentru momentele de poezie și cântec ce aveau să urmeze.

Un loc deosebit în cadrul festivalului l-au ocupat copiii, care au pus în valoare, prin recitările lor, creațiile poetului Ilie Dragalina. Versurile lui cea Ilia au prins din nou glas, aducând în atenția publicului întâmplări, personaje și expresii din lumea satului bănățean. Sub îndrumarea dascălilor, o nouă generație a avut prilejul să descopere creația poetului și să o ducă mai departe.

Școala Primară Cerna, sub îndrumarea prof. Lucia Toader, a fost prezentă cu un bogat program de recitări din creațiile lui cea Ilia. Andrei Truți, Cristina Ceclea, Anastasia Borchescu, Rebeca Crăciun, Maria Lepădat, Maia Barb, Denis Puca, Ianis Gravila, Sofia Cosma, Ayan Bobiți, Albert Gravila și David Merca au dat glas unor poezii precum „Călușieru”, „Viața asta”, „Toamnă târdzâie”, „Franț Iosâm șî iapa Ruica”, „Scumpece în piaț”, „Dom’Căprari” și „Prân Bujiac”. Recitările au readus în atenția publicului personaje și întâmplări din lumea satului bănățean, chiar în locul în care poetul și-a petrecut copilăria.

Programul a fost completat de Miriam Bobiți, elevă a Liceului „Ion Vidu” din Timișoara, care a interpretat cântecul popular „Ană chică galbănă”. Un alt moment a fost oferit de Natalia Nemeș, ale cărei rădăcini se află în satul Cerna și care a recitat poezia „Nucul meu”.

Școala Primară Conacul Iosif, reprezentată de elevii coordonați de prof. Maria Borchescu, a oferit publicului un frumos program de recitare. Rebeca Fărău, Naomi Popa, Raisa Popa, Sașa Șușman, Lucian Sterian-Sima, Vanessa Mocanu, Sofia Socea, Naomi Fărău, Maria Fărău și Estera Fărău au prezentat creații în grai bănățean, printre care „Cloța” și „Hârțu”. Prin interpretările lor, au adus pe scenă farmecul și umorul poeziei dialectale, contribuind la atmosfera de bucurie a festivalului.

Școala Gimnazială Nr. 16 „Take Ionescu” din Timișoara a participat prin elevii clasei a III-a, îndrumați de prof. Sorina Groza. Dominic Alasu, Victor Manolescu, Iris Ungureanu, Anais Pătrânjean, Amalia Popa, Eliza Bușe, Sofia Luca și Petra Vela au oferit publicului un program care a cuprins poeziile „Nepoata lu Baba Lenca”, „Rățătariu lu baba” și „Nicoliță la izăment”. Momentul a fost întregit de o interpretare muzicală susținută de Petra Vela, spre bucuria celor prezenți.

Elevii clasei a III-a de la Liceul Teoretic Gătaia, coordonați de prof. Daiana-Theodora Călin, au oferit, la rândul lor, un frumos moment artistic. Antonia-Sofia Cîrlig, Sofia Csorgo Gigea, Emanuel-Andrei Găman și Zhang Xingrui au prezentat poezia „La givan în cimitir” sub forma unei scenete, îmbinând recitarea cu dialogul și jocul scenic. Prin interpretarea lor, au redat cu naturalețe personajele și umorul versurilor, aducând în fața publicului farmecul creației în grai bănățan.

Alături de micii recitatori, au urcat pe scenă și poeții bănățeni Dimitrie Acea, Gheorghiță Brebenar și Claudiu Românu, care au recitat din propriile creații. Prezența lor a completat programul literar și a oferit publicului prilejul de a asculta, alături de versurile poetului omagiat, creații ale autorilor care continuă să scrie în grai bănățean. Poezia lui uica Ilia s-a întâlnit astfel cu poezia de astăzi, într-un frumos semn de continuitate.

Momentele de recitare au fost îmbinate cu interpretări muzicale și dansuri populare, iar publicul i-a răsplătit cu aplauze pe cei care au urcat pe scenă. Prezența numeroșilor localnici a dat manifestării o căldură aparte. Pentru câteva ore, Cerna a devenit locul în care generațiile s-au întâlnit în jurul graiului, al cântecului și al tradițiilor, într-o adevărată sărbătoare a comunității.

La încheierea programului, copiii participanți au primit diplome și câte un mic dar din partea organizatorilor, ca semn de apreciere pentru implicarea și munca depusă în pregătirea momentelor artistice. A fost un gest de încurajare pentru cei care, prin participarea lor, au arătat că poezia și graiul bănățean pot fi duse mai departe cu dragoste și însuflețire.

Cu prilejul acestei prime ediții, Asociația pentru Vorbirea Bănățană a publicat broșura „Ilie Dragalina – dă dor, dă drag, dă neuitare”, dedicată memoriei și creației poetului. Publicația reprezintă un gest de recunoștință față de cel care a lăsat în urma sa versuri în graiul locului natal și o contribuție la păstrarea și cunoașterea operei sale de către generațiile de astăzi și de mâine.

Dincolo de frumusețea programului artistic, festivalul a avut o însemnătate deosebită pentru comunitatea din Cerna. Satul despre care Ilie Dragalina a scris cu atâta dragoste și-a adunat oamenii pentru a-i cinsti memoria. Prin glasurile copiilor, prin prezența localnicilor și prin această inițiativă culturală, creația poetului a fost readusă în mijlocul comunității din care s-a născut.

Asociația pentru Vorbirea Bănățană adresează sincere felicitări tuturor celor care au contribuit la organizarea și desfășurarea primei ediții a Festivalului „La givan cu cea Ilia”, în frunte cu prof. Daniela Crainic, inițiatoarea și coordonatoarea evenimentului, și Ioan Munteanu, primarul comunei Liebling. Aprecierea și mulțumirile se îndreaptă, deopotrivă, către toate persoanele implicate în organizare, către cadrele didactice care au pregătit copiii, către poeții, interpreții și ansamblurile participante, către părinți și către localnicii din Cerna, care au răspuns în număr mare acestei frumoase invitații. Fiecare a avut o contribuție la reușita manifestării, iar această primă ediție merită să fie începutul unei tradiții culturale de durată.

Poetul Ilie Dragalina (1946–2023) s-a născut în satul Cerna, unde a urmat primii ani de școală, continuându-și studiile la Bocșa Montană, unde a avut prilejul să-l cunoască pe poetul dialectal Tata Oancea. În creațiile sale a surprins viața satului bănățean, întâmplările oamenilor, amintirile copilăriei și frumusețea locurilor natale. Printre volumele sale se numără „Chizu Iosîm om de treabă”, „Chizu Iosîm șî iapa Ruica”, „La givan cu cea Ilia” și „Dor dă sat”. Prin poeziile sale, a păstrat o parte din lumea în care a trăit, lăsând generațiilor următoare o mărturie despre graiul, oamenii și tradițiile satului bănățan. Prima ediție a festivalului care îi poartă numele arată că versurile sale continuă să fie prețuite și că amintirea poetului rămâne vie în comunitatea natală.

Ceea ce un om lasă frumos în urma sa nu se pierde atât timp cât există oameni care își amintesc și duc mai departe. Ilie Dragalina a păstrat Cerna în poeziile sale, iar satul îi păstrează astăzi, cu aceeași dragoste, amintirea.

│📷 Cosmin VATRIȘ & Claudiu ROMÂNU│

Vineri, 6 noiembrie 2026, Centrul Multifuncțional din Reșița a găzduit, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus Radio România, o serie de lansări de carte marcate de prezența unor figuri reprezentative ale jurnalismului și publicisticii bănățene, membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) din filialele Timiș și Caraș-Severin.

La această sărbătoare a cărții au fost prezenți și colegi din cadrul Filialei UZPR Caraș-Severin, printre care președintele Ioan D. Cucu, Dorina Sgaverdea (coordonatoarea Clubului Presei din Banatul de Munte), scriitorii și jurnaliștii Mario Balint și Daniel Botgros, prof. dr. Martin Olaru, jurnaliștii Petre Dalea și Constantin Vlaicu, subliniind solidaritatea de breaslă și sprijinul reciproc acordat creației literare și gazetărești.

Evenimentul a adus în fața publicului reșițean volume caracterizate printr-o profundă observație socială, umor și reflexie critică, prezentările fiind susținute de Marian Apostol, Erwin Țigla, Daniel Botgros și publisherul Daniel Luca (Editura Castrum de Thymes).

Umor cazon și cronică absurdă: Nicolae Toma – „Viața și moartea lipsită de glorie a lui Papadache U”

Prima parte, desfășurată începând cu ora 17:00, i-a fost dedicată autorului Nicolae Toma și volumului său: „Viața și moartea lipsită de glorie a lui Papadache U ”. Purtând subcopertele unei „cronici neautorizate a unui om perfect mediocru” și promisiunea unui „umor negru, viață gri. 100% autohton”, cartea a fost primită cu entuziasm de public, datorită ritmului alert și situațiilor de un absurd rar.

Vorbitorii au evidențiat mecanismul fin prin care Nicolae Toma construiește poantele: o acumulare treptată de tensiune comică ce explodează surprinzător, stârnind analogii cu literatura clasică de satiră militară, în stilul „Peripețiilor bravului soldat Švejk”.

Pe parcursul intervențiilor au fost remarcate secvențe reprezentative din biografia și experiența autorului:

– Activitatea sa ca gazetar și redactor-șef al unui ziar revoluționat fondat după 22 decembrie 1989 la Lugoj, urmată de episoadele de detenție și conflictele politice locale de după schimbarea de regim.

– Modul în care experiența de închisoare și anii de serviciu militar s-au transformat în materie literară de primă mână.

– Relatările pline de haz evocat pe parcursul lansării – de la căpitanul care verifica noaptea efectivul numărând picioarele soldaților în dormitor, până la personajul care sare gardul unității și declanșează consecințe absurde.

Scriitorul Toma Nicolae este un membru marcant al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – Filiala „Mihai Eminescu” Timiș, structură reprezentată la eveniment și de jurnalistul Gheorghe Țunea.

Satiră politică și observație socială: Victor Nafiru – „Râzând cu mâinile în buzunare prin Balamucul Politic”

De la ora 18:00, scena culturală de la Gaudeamus i-a aparținut scriitorului și jurnalistului Victor Nafiru, care a lansat cel mai recent volum al său, apărut la Editura Castrum de Thymes.

Daniel Luca, reprezentantul editurii, a punctat faptul că acesta este al treilea volum al autorului publicat sub egida Castrum de Thymes, remarcând o extindere a spațiului de observație: dacă scrierile anterioare vizau cu precădere realitățile din Caraș-Severin, noua lucrare abordează peisajul social și politic la nivel național.

Câteva aspectele principale, reliefate în cadrul lansării, au fost:

– Valoarea durabilă a publicisticii: Discursurile au subliniat capacitatea autorului de a salva comentariul de presă efemer, transformând tabletele și articolele de opinie într-o operă de proză solidă și de durată.

– Ironia și limbajul: Spiritul critic orientat către clasa politică și administrație, îmbrăcat într-un limbaj colocvial, direct și accesibil.

– Dimensiunea comunitară: Rolul de legătură culturală între jurnaliștii și oamenii de cultură din Reșița, Banatul de Munte și alte regiuni ale țării.

Prezentarea volumului semnat de Victor Nafiru a fost moderată de scriitorul și jurnalistul Daniel Botgros, o prezență binecunoscută publicului și din emisiunile sale de televiziune. În cadrul dialogului au mai luat cuvântul doamna Ada D. Cruceanu, cea care semnează și postfața cărții, precum și editorul Daniel Luca. 

În cuvântul său de încheiere, Victor Nafiru a adresat mulțumiri calde publicului și organizatorilor, exprimându-și bucuria de a fi prezent cu lucrarea sa la această manifestare și reconfirmând angajamentul de a rămâne un observator lucid și incisiv al societății românești.

​Evenimentul de la Centrul Multifuncțional din Reșița s-a încheiat într-o atmosferă caldă și interactivă, cu o politicoasă și generoasă sesiune de autografe, reconfirmând apetitul publicului bănățean pentru satiră, cronică jurnalistică și literatură autohtonă de calitate.

 

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin

Credit foto: Petre Dalea, Constantin Vlaicu și Radio Reșița