29 septembrie 2026, ora 12.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Expoziție de artă plastică Niculina Ghimiș, membră a Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”.

 

29 septembrie 2026, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Prezentare de carte: „Muntele cel mic. Roman“, autor: Marius Dobre-Iana (Reșița), apărut în 2026 la Editura „TIM“ Reșița.

 

29 septembrie 2026, ora 19.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

„Reșița: Mon amour“: Partea a III-a a expoziției de fotografii Ioana Ciolea, dedicate Reșiței în anul aniversar 2026.

 

 

29. September 2026, 12:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Kunstausstellung Niculina Ghimiș, Mitglied des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza”.

 

29. September 2026, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Buchpräsentation: „Muntele cel mic. Roman“, Autor: Marius Dobre-Iana (Reschitza), erschienen 2026 im Verlag „TIM“ Reschitza.

 

29. September 2026, 19:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

„Reschitza: Mon Amour“: Teil III einer Fotoausstellung von Ioana Ciolea, gewidmet der Stadt Reschitza im Jubiläumsjahr 2026.

 

În anul 2023, la rubrica sportivă a revistei trimestriale „Bocșa culturală”[2] publicam un interviu cu o tânără minunată a Bocșei, o frumusețe de fată care, deși atât de delicată, s-a dovedit a fi deosebit de puternică și hotărâtă! Este vorba despre Rucsandra Bucșă din Bocșa Română, elevă, la acea vreme, la Școala Gimnazială nr. 1,  îndrumată de prof. Olimpiu Ștefănuț, profesorul de limba și literatura română, un dascăl dedicat și foarte îndrăgit de elevi. Acesta a facilitat întâlnirea Rucsandrei Bucșă cu antrenorul Daniel Donci și cu barca. Restul… a venit de la sine! Specialiștii Gheorghe Anghel, Daniel Donci, Alin Homorogan și Zlatomir Balojin au remarcat imediat talentul și „tupeul” sportiv al Rucsandrei, care face din ea un excepțional cârmaci. Deosebit de încâtată de tânăra bocșeancă a fost și Elisabeta Lipă, președintele Federației Române de Canotaj!

În alt număr al revistei „Bocșa culturală”[3] publicam la aceeași rubrică de sport un articol intitulat „Rucsandra Bucșă, fata de aur a Bocșei!”deoarece tânăra noastră, la doar 14 ani, făcea parte din lotul național de canotaj al României, iar la Campionatul European de Tineret (Under23) din Germania a obținut două medalii de aur: „În perioada 26-27 august 2023 s-a desfășurat la Krefeld (Germania), Campionatul European de Tineret (Under23). La această competiție lotul României a fost reprezentat de 35 de sportivi în 12 ambarcațiuni. Printre aceștia s-a aflat și o cârmăciță din Timișoara (CSM Timișoara), Bucșă Rucsandra, care a obținut 2 medalii de aur în probele de patru rame cu cârmaci feminin (BW4+) și opt rame cu cârmaci feminin (BW8+). Felicitări România! Felicitări Rucsandra!” este mesajul Asociației Județene de Canotaj Timiș sub cupola căreia tânăra Rucsandra Ioana Bucșă și-a început cariera sportivă.

Iată că tânăra bocșancă, pe care au mizat antrenorul Daniel Donci și președintele Elisabeta Lipă, nu dezamăgește și, în foarte scurt timp, a confirmat previziunile acestora.

Astăzi revenim în paginile revistei noastre cu fata de aur a Bocșei – Rucsandra-Ioana Bucșă – deoarece, de curând, Rucsandra a intrat definitiv în istoria sportului românesc! Duminică, 2 august 2026, a devenit campioană europeană de seniori la doar 17 ani! Din postura de cârmaci, tânăra sportivă a ghidat echipajul mascului de 8+1 (M8+) al României către medalia de aur la Campionatele Europene de Canotaj de la Varese din Italia.[4] Iată ce scrie presa de specialitate:

„Performanța ei este cu atât mai uluitoare cu cât, la vârsta la care majoritatea sportivilor concurează încă la juniori, ea a demonstrat o maturitate tactică demnă de un veteran în fața elitei mondiale de seniori.

Timișoareanca este legitimată la CSM Timișoara, unul din cele mai importante cluburi nu doar de canotaj, din întreaga țară. De multe ori „dezavantajați de condițiile din oraș”, sportivii de la CSM adună lauri pentru oraș și țară!

Finala probei regine a canotajului masculin a fost o demonstrație pură de forță, strategie și sincronizare perfectă dictată de la cârmă. Echipajul tricolor a preluat conducerea cursei și a trecut linia de sosire cu un timp formidabil: 5:25.95. România a fost urmată în clasament de Germania și Italia.”

Rucsandra-Ioana Bucșă s-a născut la Reșița în 28 februarie 2009, locuiește cu familia în Bocșa și este elevă la Timișoara. Este pasionată de pictură, de muzică, de sport și de cinematografie.

Din noiembrie 2022 este membră în echipa CSM Timișoara.

Este o tânără căreia antrenorul Daniel Donci îi prevede un viitor excepțional! Iar Rucsandra, frumoasă și cu un rarisim bun-simț, vorbește cu entuziasm despre începuturile sale ca sportiv și despre toată această minunată poveste în care personajul principal și pozitiv este chiar ea.

„A făcut istorie pentru România la doar 17 ani, dar ia în calcul o carieră în lumea cinematografiei”[5] spune presa. Și, da, trebuie să recunoaștem că de acum sunt foarte mulți ochi ațintiți spre Rucsandra urmărindu-i parcursul. Noi îi suntem alături indiferent de cariera aleasă și-i dorim mult succes!

Felicitări, Rucsi! Suntem mândri de tine!

 

 

 

                                   

---

[1] (https://debanat.ro/2026/08/rucsandra-ioana-bucsa-copila-de-17-ani-care-conduce-spre-aur-uriasii-canotajului-romanesc_473735.html)

[2] „Bocșa culturală”, Anul XXIV, nr. 1 (120)/ 2023, p. 44

[3] Bocșa culturală”, Anul XXIV, nr. 3 (122)/ 2023, p. 44

 

[4] https://www.gsp.ro/sporturi/altele/aurul-european-istoric-la-8-plus-1-rame-masculin-explicat-de-eroii-care-au-17-20-28-sau-30-de-ani-daca-avem-toti-aceeasi-idee-sigur-reusim-barca-zboara-967120.html

[5] https://iamsport.ro/sporturi/alte-sporturi/a-facut-istorie-pentru-romania-la-doar-17-ani-dar-ia-in-calcul-o-cariera-in-lumea-cinematografiei-imi-place-lumina-reflectoarelor-id54942.html

 

 

 

Din diagrama prezentată de dr. Partos Sandor în ghidul său din anul 1905, rezultă că cel mai mare număr de vizitatori, 11.036 se înregistrează în anul 1896 când a avut loc cea mai importantă vizită în Băile Herculane din sec. XIX, la Salonul de cură al Cazinoului unde s-au întâlnit împăratul Franz Iosef, cu regele Carol I al României şi cu regele Alexandru I al Serbiei cu ocazia inaugurării Canalului navigabil Porțile de Fier.

Inaugurarea canalului  s-a făcut duminică 27 septembrie 1896, în cadrul unei ceremonii la care au participat împăratul Austro – Ungariei, Franz Iosef, regele României, Carol I şi regele Serbiei, Alexandru I. Pentru a reda cât mai fidel atmosfera momentului la care ne referim, am considerat oportun să răsfoim presa vremii, încercând pe cât posibil, să urmărim, cronologic, desfăşurarea evenimentelor, redând pe cât posibil, limbajul încărcat de parfumul epocii respective.

 

Sâmbătă, 26 septembrie 1896

Împăratul Franz Iosef, în calitate de gazdă, a sosit de sâmbătă, cu trenul,  la Orşova. Pe traseul de la Timişoara la Orşova, împăratul a avut o scurtă escală, la ora 12,00, în gara Caransebeş. Deşi această oprire nu fusese prinsă în programul oficial, Franz Iosef, văzând mulţimea de cetăţeni din toate categoriile sociale, veniţi să-l întâmpine, mulţi dintre ei îmbrăcaţi în uniforma de odinioară a Regimentului grăniceresc, a hotărât să se oprească, să coboare din tren şi să schimbe câteva cuvinte cu oficialităţile oraşului, cu reprezentanţii armatei şi cu senatorul Ioan Bartolomeiu. Acesta din urmă, în lipsa primarului prezent la Orşova, unde urma ca împăratul să fie primit oficial, a rostit un scurt discurs de bun – venit. “Maiestatea sa a respuns prea graţios, că de mult n-a mai călătorit în acest ţinut şi că se bucură de recepţiunea însufleţită, ce I s-a făcut” (Foaia diecesană, nr. 38, 1896). Într-adevăr, de 44 de ani, din anul 1852, când fusese oaspetele staţiunii Băile Herculane, Franz Iosef, nu mai vizitase zona.

După-amiază, la ora 3, trenul imperial opreşte în gara Orşova, împodobită cu covoare, drapele, efigii şi verdeaţă, iar Franz Iosef coboară, întâmpinat fiind de comitele suprem, parlamentari, reprezentanţi ai clerului, diplomaţi, consuli, etc.

“La sosirea trenului, muzica a intonat imnul naţional austriac şi împăratul descinde în uniforma de husar ungur, manta albă, Kolba de blană şi marele cordon al Mariei Tereza, în cruciş” (Universul, 30 septembrie 1896)

“Timpul urât şi ploios a schimbat multe din programul de primire. Prin ploaie şi cu trăsura deschisă, Maiestatea Sa, urmat de nenumărate trăsuri şi întâmpinat de imens popor, a tras la edificiul foresteriei erariale (palatul administrativ). Aici Maiestatea Sa a primit diferitele deputaţiuni”. (Foaia diecesană, nr. 39, 1896)

Printre cei primiţi de către Franz Iosef s-a aflat şi episcopul diecesei Caransebeşului, Nicolae Popea, care a rostit o cuvântare. După alocuţiunea de răspuns, împăratul “apropiindu-se de Prea Sfinţitul  Episcop, a binevoit cu plăcere vădită a-i comunica, că pe cale mult popor i-a ieşit înainte şi că de pe înfăţişarea şi ţinuta poporului se cunoşteau foştii grăniceri” (Foaia diecesană. nr. 39/1896)

După primirea delegaţiilor, la ora 7,30, Franz Iosef s-a retras pe vaporul imperial, de unde trebuia să urmărească spectacolul focurilor de artificii, care n-a prea avut succes din cauza ploii.

A doua zi, duminică 27 sept. 1896 avea să se desfăşoare festivitatea propriu-zisă de inaugurare a canalului navigabil de pe Dunăre.

Duminică, 27 septembrie, 1896

Festivitatea propriu – zisă, de inaugurare a Canalului navigabil Porţile de Fier de pe Dunăre, care a avut loc duminică 27 sept. 2011, a fost favorizată, spre deosebire de cea din ziua precedentă, de o vreme splendidă.

Conform programului, la ora 7, dimineaţa, Franz Iosef a participat la o liturghie la biserica romano – catolică din Orşova.

La ora 7,30, împăratul însoţit de suita imperială, corpul diplomatic, cleri, înalţi funcţionari, deputaţi şi magistraţi, îmbrăcaţi în costume de gală, au sosit la gară pentru a întâmpina pe înalţii oaspeţi, regele Carol I al României şi regele Alexandru I al Serbiei.

Primul care a sosit cu un tren special, la ora 8.20, a fost regele Serbiei, Alexandru I.

“Abia trecură vreo 20 de minute şi iată că sosi şi trenul de la Vârciorova, cu regele Carol. Muzica militară intonă imnul românesc şi între zgomotoase strigări de “Să trăiască”, în limbile română, maghiară şi germană, intră trenul în gară. Regele Carol descinse din tren, îmbrăcat în uniforma sa de colonel” (Gazeta Transilvaniei, 30 septembrie 1896).

După terminarea prezentărilor, cei trei suverani, împreună cu toţi oaspeţii şi delegaţiile prezente au pornit spre malul Dunării.

”La 9,30, vaporul “Franz Iosef” a plecat, precedat de vaporul serviciului direcţiei tehnice, la gura canalului. La intervale de câte 10 minute urmau celelalte vapoare, precum vaporul “Radetzky” cu membrii comisiei dunărene, “Zrinyi”, cu membrii conferinţei interparlamentare şi celelalte vapoare cu restul oaspeţilor, între care şi vapoarele româneşti “Principele Carol” şi “Basarab” ce duceau un public foarte ales român.Corabia imperială regală, ajungând la gura canalului, rupse cu ciocul ei frânghia cu flori ce era întinsă de-a lungul canalului. Acesta a fost semnalul cel dintâi al inaugurării canalului. El fu salutat de salvele artileriei române de pe ţărm, la cari a ripostat monitorul unguresc Körös”. (Gazeta Transilvaniei, 30 septembrie 1896). Pe malul sârbesc, se trăgeau salve de tunuri, răspunzând celor de pe malul românesc.

Corabia imperială regală, ajungând la gura canalului, rupse cu ciocul ei frânghia cu flori ce era întinsă de-a lungul canalului. Acesta a fost semnalul cel dintâi al inaugurării canalului. El fu salutat de salvele artileriei române de pe ţărm, la cari a ripostat monitorul unguresc Körös”. (Gazeta Transilvaniei, 30 septembrie 1896). Pe malul sârbesc, se trăgeau salve de tunuri, răspunzând celor de pe malul românesc.

Episcopul romano – catolic Dessewffy se afla în ţinută de gală, cu toiagul în mână, la prova navei, a rostit o rugăciune de binecuvântare, ascultată de cei trei suverani, cu capetele descoperite. După ceremonia religioasă, împăratul Franz Iosef s-a apropiat de o masă pe care erau aşezate trei cupe de aur pe care, ministrul de comerţ, Daniel, le umplu cu şampanie. Împăratul Franz  Iosif, rosti atunci, următorul discurs, în limba franceză:

“În acest moment sărbătoresc, care pe Noi ne uneşte, în serbarea unei mari opere pentru bunul comun, sunt fericit a saluta pe suveranii celor două ţări amice, ale căror ţărmuri, udate de Dunăre, prin apropierea lor una de alta, simbolizează comuniunea intereselor noastre. Aceste lucrări, cu a căror îndeplinire, Austro – Ungaria a fost autorizată prin Areopagul Europei, ce era adunat la Berlin, sunt finite; ultimile impedimente, cari opreau calea trecerii libere pe cursul marelui fluviu sunt înlăturate. Mândru de misiunea ce Ni s’a dat Nouă, de chiar această nouă cale deschisă şi având convingerea că ea va da un avânt imposant şi binefăcătoriu desvoltării a relaţiunilor internaţionale – beau întru fericirea şi bunăstarea popoarelor noastre!” (Foaia diecesană nr. 39/1896).

După rostirea toastului, cei trei suverani au ciocnit cupele de aur, după care au băut şampanie. Ministrul de comerţ al Ungariei, Daniel, a rugat, în limba maghiară, pe împărat şi în limba germană pe cei doi regi, să primească, ca dar, cele trei cupe, în amintirea acelei festivităţi, dar pe care suveranii l-au primit, mulţumind.

În continuare a avut loc momentul inaugurării Canalului navigabil Porţile de Fier, prin  deplasarea convoiului oficial, pe Dunăre, spre Gura Văii și ceremonia de rupere a frânghiei de flori ce a marcat deschiderea oficială a canalului.

Apropiindu-se convoiul oficial de Gura Văii, o divizie completă, compusă din 6 regimente de dorobanţi (curcani) au făcut o primire spectaculoasă a  Înalților oaspeţi, cu strigăte de “ura”, în timp ce, de pe deal, bateriile române trăgeau salve de tunuri, la care răspundeau tunurile de pe nave. Pe durata croazierei, s-a luat dejunul pe vapor, la care au fost invitaţi toţi oaspeţii prezenţi.

La ora 3 după-amiază, cei trei suverani împreună cu suitele lor, au plecat cu un tren special la Băile Herculane, unde au beneficiat de o spectaculoasă primire.

“La ora 6, s-a ţinut prânzul în elegantul salon de cură, participând suitele, diplomaţii, miniştrii, înalţii demnitari bisericeşti, între cari şi P.S.S Domnul Episcop Nicolae Popea, cam 120 persoane” (Foaia diecesană. nr. 39/1896)

La acest prânz festiv Franz Iosef a rostit în limba franceză – următorul toast:

„Beau în sănătatea sublimilor Mei oaspeţi: a MM. LL. Regelui României şi a regelui Serbiei. Mulţumindu-le pentru că au avut bunătatea de a Ne onora cu prezenţa Lor la sărbătoarea ce Noi o serbăm azi, nutresc cele mai bune dorinţe pentru fericirea Lor şi pentru prosperitatea  regatelor Lor şi sper că legătura prieteniei sincere, care pe Mine mă leagă cu dânşii, totdeauna va afla espresiune în relaţiunile amicale de vecini ale statelor Noastre”. (Foaia diecesană. nr. 39/1896)

Duminică la ora 8 seara, înalţii oaspeţi au plecat la gara Băile Herculane, de unde regele Serbiei a plecat spre Belgrad, Regele României la Craiova, unde a doua zi a întâmpinat pe Franz Iosef, care a înnoptat în trenul de curte, în gară, la Orşova.

Suveranii au venit, s-au întâlnit, au toastat şi au plecat…A rămas însă în mintea şi sufletul oamenilor, imaginea unei staţiuni bimilenare, cu vocaţie internaţională, Băile Herculane, care, şi prin această întâlnire istorică şi-a consolidat poziţia şi statutul de mare “kurort”, gazdă ospitalieră pentru marile personalităţi politice, culturale şi pentru întâlnirile oficiale ale acestora. 

Evenimentul important a fost marcat prin două medalii jubiliare.

Una din aceste medalii, îi prezintă pe o faţă pe cei trei suverani din profil, iar pe reversul medaliei, se află scrisă data întâlnirii, 27 septembrie 1896.

Cealaltă medalie argintată, emisă în cinstea evenimentului inaugurării Canalului navigabil Porţile de Fier, are pe o parte efigia împăratului, iar pe verso, chipurile celor doi ingineri germani care au proiectat lucrarea.

Evenimentul a fost marcat şi printr-o placă de marmură amplasată la ieşirea din staţiunea Băile Herculane, după podul de la Uzina electrică, placă pe care scria: ”Franz Iosef I, gloriosul nostru împărat şi rege, în onoarea distinşilor oaspeţi ai Maiestăţii Sale şi ai împărătesei, Carol I, rege al României şi Alexandru, rege al Serbiei, la serbările organizate cu prilejul existenţei a o mie de ani a Ungariei şi cu ocazia deschiderii Porţilor de Fier, 1896 la 27 septembrie. În amintirea celei mai înalte vizite făcute la Băile Herculane”.

După anii ’90 această placă a dispărut, la faţa locului nemairămânând decât  postamentul din cărămidă şi rama ce încadra placa.  

Din inițiativa noastră, în colaborare cu Primăria Băile Herculane, cu ocazia celei de-a patra ediție a Simpozionului Internațional ”Herculane – arcade în timp” din iunie 2021, a fost montată, chiar pe postamentul plăcii originale, o replică a plăcii dispărute.

Dorin Bălteanu, UZPR Caraș Severin

„Când asculți o doină adevărată, simți cum se deschide pământul și vorbește istoria” (Constantin Brâncuși)

Muzica populară din zona Banatului nu reprezintă doar un simplu repertoriu de melodii și jocuri, ci constituie însăși matricea identitară a unui spațiu intercultural unic, definit prin excelență de toleranță, bonomie și rafinament artistic, istoricul acestei zone folclorice fiind strâns legat de evoluția comunităților rurale de pe văile Timișului, Begăi, Carașului și Ceneiului, dar și de interferențele inevitabile cu populațiile conlocuitoare, șvabi, sârbi, maghiari.

Spre deosebire de alte regiuni istorice ale României, unde arhaismul s-a păstrat într-o formă mai aspră, folclorul muzical bănățean a dezvoltat timpuriu o personalitate inconfundabilă, caracterizată prin melisme de o rară finețe și o complexitate ritmică deosebită, în special prin asimetria specifică jocurilor de tip axat pe măsuri alternative.

Primele consemnări ale manifestărilor muzicale de aici vorbesc despre existența cronică a tarafurilor, dar un moment de cotitură l-a reprezentat secolul al XIX-lea, când iau naștere primele coruri țărănești și fanfare rurale, fenomene care au șlefuit gustul publicului și au impus o rigoare instrumentală superioară, acest amestec dintre vechiul fond spectral românesc și tehnica instrumentală de influență central-europeană creând cadrul perfect pentru afirmarea orchestrelor populare moderne, capabile să exprime atât jalea profundă a doinei bănățene, cât și vigoarea explozivă a brâului, sorocului sau ardelenei.

Banatul a fost întotdeauna un pământ roditor în talente de geniu, rapsozi care au preluat cântecul din vatra satului și l-au transformat în bun de patrimoniu național, nume fundamentale precum Mariana Drăghicescu, numită „privighetoarea Banatului”, Achim Nica, cel care a dat doinei măsura absolută a dorului, sau Petrică Moise, interpretul-simbol al mândriei bănățene, rămânând repere de neatins, alături de ei, Florentin Iosif, și ulterior generații întregi de soliști consolidând prestigiul acestei școli muzicale.

Un rol crucial în șlefuirea acestui diamant brut l-au avut marii dirijori și orchestratori, baghete magice precum cele ale maeștrilor Laci Perescu, George Motoia, iar mai recent Sebastian Roșca și Radu Vincu, care au reușit să strunească tarafurile și orchestrele, oferindu-le o sonoritate polifonică impecabilă, fără a le altera autenticitatea, sub îndrumarea lor, instrumentele muzicale, de la cele mai simple și arhaice până la cele moderne, devenind prelungiri ale sufletului bănățean.

În satele bănățene, muzica prindea viață din cele mai neașteptate elemente ale naturii, solzul de pește sau frunza de pară ori de mesteacăn, strânse dibaci între buze, emiteau sunete de o unicitate tulburătoare, fluierele de toate dimensiunile și cimpoiul, instrumentul care deschidea odinioară rugile, reprezentând fundamentul arhaic, alături de vechea cobză.

Odată cu evoluția vremurilor, peisajul muzical s-a îmbogățit, introducerea taragotului și a saxofonului redefinind stilul interpretativ bănățean, aceste instrumente devenind, în mod paradoxal, piloni ai „autenticului” local prin virtuozitatea extremă pe care o impun, în cadrul orchestrelor contemporane, secțiunea ritmică și armonică fiind susținută cu noblețe de contrabas și chitare acustice, generând acea eterofonie caldă și plină, specifică doar Banatului.

Instituționalizarea folclorului a permis conservarea și propagarea pe scară largă a acestor valori, pilonii de rezistență ai culturii bănățene fiind Ansamblul Profesionist „Banatul” și Ansamblul „Timișul”, ambele cu istorii de peste jumătate de secol în spate, adevărate academii de joc și cântec, aceste formații găsindu-și adăpostul și platforma de manifestare în casele de cultură din județele Timiș și Caraș-Severin, dar activitatea lor transcende spațiul convențional al sălii de spectacol, muzica populară bănățeană trăiește și respiră în aer liber, în parcurile marilor orașe în timpul festivalurilor de vară, precum și în renumitele stațiuni turistice ale zonei, pe scenele din Băile Herculane, Buziaș sau semizeul climateric de la Semenic, turiști din toate colțurile lumii fiind cuceriți de ritmurile locale, folclorul bănățean impunându-se la marile festivaluri naționale și internaționale (cum ar fi Festivalul Inimilor de la Timișoara), unde ansamblurile noastre au cucerit constant trofee, premii de excelență și admirația specialiștilor de pe toate meridianele planetei.

Totuși, dincolo de festivalurile oficiale, adevărata vitalitate a folclorului se măsoară în spațiul comunitar, muzica populară fiind coloana vertebrală a vieții private și publice a bănățeanului: ea sfințește momentele de trecere prin spectacole de excepție la nunți și botezuri, aduce bucurie la zile onomastice și, mai ales, explodează în fast și culoare la Rugi, sărbătorile hramului bisericii, evenimente de o importanță capitală pentru spiritualitatea bănățeană, zilele localităților adunând laolaltă mii de oameni, demonstrând că această muzică are capacitatea rară de a se adresa unui public extrem de eterogen, unind tinerii dornici de ritmuri alerte cu vârstnicii care își regăsesc tinerețea și dorurile în acordurile domoale ale doinelor.

O caracteristică fascinantă a muzicii din această regiune o reprezintă interferența cu zonele folclorice vecine, în special cu cea de pe malurile Mureșului, această confluență stilistică aducând în Banatul de câmpie influențe din folclorul arădean și cel din Crișana, vizibile prin accente ritmice mai temperate și o anumită liniaritate melodică, o simbioză fină care îmbogățește repertoriul fără a-i dilua specificul.

În acest creuzet cultural s-au născut colaborări remarcabile și duete memorabile care au făcut epocă, o figură providențială fiind cea a regretatului Tiberiu Ceia, interpret de o eleganță aristocratică, duetele sale de excepție cu marea Mariana Drăghicescu („În grădina cu flori multe” sau „Din Banatul meu ales”) rămânând înscrise cu litere de aur în fonoteca radioului public.

Analiza stilistică a acestor piese dezvăluie o armonie la terță de o curățenie tehnică impecabilă și un dialog afectiv plin de decență, lipsit de orice stridență vulgară, alături de aceste cupluri legendare, colaborările constante dintre soliștii bănățeni Ana Pacatiuș, Nicoleta și Andreea Voica, Petrică Moise, Valeria Arnăutu, Mirela Petrean, Nicu Novac, Liliana Savu Badea, Felicia Stoian, Felicia Costa, Carmen Popovici Dumbravă, Liliana Laichici, Stana Izbașa, Vasile Conea, Puiu Codreanu, Tinu Veresejan, Camelia Miulescu, Achim Nica, Iosif Ciocloda, Valeria Toader, Ana Munteanu, Dumitru Teleaga, Claudia Ionaș etc. și mari artiști din județe vecine, din Oltenia sau Ardeal, demonstrând deschiderea culturală a zonei.

Televiziunile naționale și regionale, precum TVR Timișoara, au fost și rămân parteneri strategici în promovarea acestor valori, înregistrând, nu doar momente de înaltă ținută artistică, ci și clipele de autentică destindere, spectacolele bănățene incluzând adesea momente comice, strigături hazlii la joc (bărdăci, anecdote locale despre viața de cuplu sau relațiile cu soacra), aduse pe scenă cu inteligență și umor fin de soliști, aceste inserții umoristice deconectând atmosfera și apropie artistul de public, reamintind că folclorul este, înainte de toate, o oglindă fidelă a vieții reale, cu bunele și relele sale abordate cu autoironie.

Privind spre viitor, muzica populară din zona Banatului se află la o răscruce, pe de o parte, există un interes crescut al tinerilor pentru învățarea instrumentelor tradiționale și pentru jocul popular, sprijinit de școlile populare de artă și de liceele de profil, pe de altă parte, fenomenul se confruntându-se cu o serie de neajunsuri și cerințe stringente, unul dintre principalele neajunsuri fiind tendința de comercializare agresivă și apariția pseudo-folclorului (manelizarea ritmurilor bănățene sau utilizarea excesivă și neadecvată a sintetizatoarelor electronice), care distruge puritatea armonică a tarafurilor.

De asemenea, lipsa unor bugete substanțiale pentru dotarea caselor de cultură rurale, degradarea costumelor populare vechi și dificultatea de a finanța turnee internaționale de anvergură pentru ansamblurile de tineret reprezintă provocări reale.

Pentru ca viitorul muzicii bănățene să fie asigurat, cerințele actuale includ implementarea unor politici riguroase de protejare a patrimoniului imaterial, susținerea financiară directă a rapsozilor rămași în sate și realizarea de parteneriate media solide care să refuze promovarea kitsch-ului în favoarea valorilor verificate de timp.

Cântecul Banatului nu este o simplă înșiruire de note, ci este plânsul și râsul unui pământ care a învățat să rabde, să iubească și să primească pe oricine cu brațele deschise, iar când arcușul atinge strunele viorii și taragotul își lasă ecoul peste câmpiile Timișului sau printre stâncile Carașului, timpul pare să se oprească în loc, fiind vocea bunicilor noștri care ne strigă de dincolo de veacuri că nu avem voie să ne uităm rădăcinile; este fiorul sfânt al doinei care ne mângâie sufletul atunci când suntem departe de casă și lumina caldă din ochii copiilor care prind a învăța primii pași de brâu, prin acest cântec nemuritor, Banatul rămânând, nu doar o provincie geografică, ci o adevărată catedrală a spiritului românesc, a cărei zestre suntem datori să o ducem mai departe, neatinsă și strălucitoare, ca o candelă aprinsă în fața altarului neamului.

Note

Bocșan, Ioan, Folclorul muzical din zona Banatului: repere istorice și tipologii melodice, Editura „Facla”, Timișoara, 1984.

Galfi, Loredana, Confluențe etnomuzicale pe valea Mureșului și în câmpia Banatului, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2011.

Munteanu, Tiberiu, Mari rapsozi și dirijori ai scenei bănățene în secolul XX, Editura „Eurostampa”, Timișoara, 2017.

– Privind în urmă, care a fost momentul în care ați înțeles că jurnalismul va deveni misiunea vieții dumneavoastră?

– Până în decembrie 1989 nu m-am gândit că voi ajunge să iubesc așa de tare jurnalismul. Eram pregătit pentru două direcții. Prima era teatrul și muzica și a doua scrisul. Scriam poezie și proză, iar umorul promovat de mine era foarte bine primit la cenaclurile la care participam și la întâlnirile literare. Viața mea s-a schimbat la Revoluția din decembrie 1989, când destinul m-a pus în primul Comitet provizoriu de conducere a orașului Lugoj și când mi-am dat seama că orașul meu nu mai are un ziar din 1948 și sincer, când am simțit că a sosit vremea ca și lugojenii să aibă o publicație a lor. Astfel a apărut Ziarul „Drapelul”, nu în mod întâmplător, ci a fost ales anume, fiindcă cunoaștem foarte bine istoria și cea mai importantă publicație apărută la Lugoj a fost ziarul „Drapelul”, care a apărut între anii 1901 și 1920 sub conducerea și îndrumarea unui mare jurnalist român Valeriu Braniște. Am pornit pe un drum fără întoarcere cu bucurii dar și cu regrete mai ales față de familie, pentru că cei mai apropiați mie au suferit din cauza unor alegeri, dar poate că așa am descoperit că au fost mereu alături de mine, indiferent de consecințe.

– Ați traversat schimbarea de regim din 1989 atât ca participant, cât și ca jurnalist. Cum se completează aceste două perspective?

– Schimbarea de regim m-a cuprins ca o vâltoare și nu știam ce se va întâmpla. Destinul a făcut să fac parte din cea mai mare realizare a poporului râmân de la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, Revoluția din decembrie 1989. Mult mai târziu am realizat că eu fac parte din istoria neamului românesc, fiindcă am făcut istorie. Acele momente tulburătoare m-au format ca om și tot ce era mai bun în mine au răbufnit afară și mi-au deschis drumul spre un jurnalism de performanță. Am trecut prin toate: redactor, tehnoredactor, redactor șef și director de ziar, dar cel mai mult am iubit și încă mă simt atras față de jurnalismul de investigații. Trecerea de la simplu participant la această răbufnire a poporului român la implicare, a fost fără să-mi dau seama și asta demonstrează că Dumnezeu mă protejează și am fost ales pentru acest drum plin de hârtoape, dar și de satisfacții mari. Nu e ușor să fii un bun jurnalist, dar am convingerea că această țară binecuvântată de Dumnezeu își va găsi cărarea către bunăstare și înțelepciune.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră numele publicației „Revoluționarul”? Este doar o referire la Decembrie 1989 sau exprimă și o stare de spirit?

– Publicația „Revoluționarul” a apărut în anul 2004. Fiind vicepreședinte al Asociației de Revoluționari „16 – 21 Decembrie 1989” Lugoj am simțit nevoia unui ziar care să păstreze memoria vie a Revoluției din Decembrie 1989. La început, ziarul apărea periodic, fiindcă eram împlicat ca și jurnalist de investigație la ziarul „Actualitatea” din Lugoj, iar în anul 2011 a apărut săptămânal și din 2012 ca și platformă online. În ultimii ani, articolele de investigație apar tot mai rar     

– Cum s-a schimbat presa românească în ultimele trei decenii și care considerați că sunt cele mai mari câștiguri și cele mai mari pierderi?

– Într-o lume dominată de viteza informației, mai există loc pentru jurnalismul de profunzime?

– Există și jurnalism de profunzime, dar asaltul rețelelor de socializare distruge liberul albitrul și direcțiile bune ale tineretului. Realitatea este estompată în mediul virtual și înțelegem că viitorul este periclitat, dar revin și spun că eu cred că mersul firesc al acestui univers este mișcarea, schimbarea și întotdeauna după rău vine bine. Această alternanță între bine și rău stă la baza existenței noastre.

– Ce calități ar trebui să aibă un jurnalist pentru a rămâne credibil într-o epocă în care informația circulă instantaneu?

– Să fie curajos, altruist și să verifice cu acribie la sânge informațiile și numai după ce are toate elementele și surse sigure, cel puțin trei, să se asigure că articolul întrunește cele șase întrebări cheie: Cine? – Cine este persoana, grupul sau instituția implicată în eveniment?; Ce? – Ce s-a întâmplat mai exact? Care este acțiunea sau faptul principal?; Unde? – Locul în care s-a petrecut evenimentul; Când? – Momentul, data sau intervalul de timp în care s-a desfășurat acțiunea; De ce? – Cauza, motivul sau contextul care a dus la producerea acelui eveniment; Cum? – Modul sau circumstanțele în care s-au desfășurat lucrurile.

– Există un articol sau un editorial pe care îl considerați definitoriu pentru parcursul dumneavoastră profesional?

– Sunt mai multe, dar în ordine cronologică primul care mi-a adus notorietate a fost o cercetare jurnalistică amplă despre ultimul comandant al securității din Lugoj. După publicarea acestui serial mi-a crescut credibilitatea și am primit informații de la un martor ocular despre crimele comuniștilor din Dealul Ciura, unde opt dobrogeni nejudecați au fost împușcați în 1952 de Securitate. Investigațiile făcute cu profesionalism și curaj au devenit foarte cunoscute, mai ales după ce am absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad, care a produs o schimbare majoră în abordarea subiectelor și mai ales în prezentarea acestora. – Cum reușiți să păstrați echilibrul dintre obiectivitatea jurnalistică și implicarea emoțională în subiectele sensibile?

– Dumnezeu m-a înzestrat cu o calitate rară – să mă pot rupe de implicarea emoțională și astfel pot investiga cu obiectivitate și fără patimă. Am întâlnit subiecte sensibile, dar de fiecare data am arătat că, deși jurnalistul este și el om, în anumite momente trebuie să te detașezi pentru a concluziona drept și fără părtinire.

– Sunteți și scriitor. În ce fel se întâlnesc jurnalistul și omul de literatură în paginile pe care le scrieți?

– În anul 2009, când mi-a apărut prima carte de poezie, „Garnizoanele somnului”, la lansare am spus: „Eu am venit spre jurnalism dinspre literatură și de 19 ani încerc să mă întorc spre prima dragoste…”. Jurnalismul mi-a conturat proza, dar și poezia și în literatură descopăr unele teme inspirate din activitatea mea. În acest moment sunt conștient ce înseamnă literatura și ce înseamnă jurnalismul și între cele două există doar colaborare și acceptare a anumitor condiții legate de perceperea lumii în care trăim.

– Cât de importantă este memoria Revoluției din 1989 pentru generațiile care nu au trăit acele evenimente?

– Eu am trait o Revoluție și cred că am obligația de sânge să le transmit urmașilor mei acest moment de respirație națională românească. Deși importanța Revoluției din Decembrie 1989 a început să scadă, eu cred că într-o bună zi românii se vor întoarce cu inima senină spre cei care au murit pentru ca ei să fie liberi și să trăiască într-o democrație corectă. Obligația noastră, a celor care au trăit această schimbare majoră din istoria țării noastre, este să lase mărturie pentru cei care vin că cel mai mare act de curaj din secolul XX a fost răsturnarea unui dictator.

– Credeți că presa are și o misiune educativă sau trebuie să se limiteze strict la informare?

– Presa a fost definită cu mulți ani înainte și rolul ei este foarte clar. Misiunii educative I se adaugă informarea și dezvăluirile abuzurilor. Jurnalismul este mult mai complex și rolurile se împart între presa națională și locală. La nivel national primează activitatea politică a celor care au primit puterea de la popor, iar presa locală este axată mai mult pe evenimentele și oamenii locului. Și cel mai important este faptul că ziarele reprezintă oglinda momentului și în viitor vor fi surse importante pentru istoricii care vor cerceta acești ani.

– Care sunt valorile pe care ați încercat să le apărați consecvent prin articolele și cărțile dumneavoastră?

– Două valori m-au călăuzit în acești ani: adevărul și dreptatea. Deși unii spun că cele două sunt relative, nu sunt întrutotul de acord cu ei, pentru că adevărul poate fi susținut cu probe, iar dreptatea cu legile în vigoare. Neținând cont de aceste reguli se pot crea dezinformări și manipulări, care pot lăsa urme adânci în viața unui om sau a unei comunități.

– Cum priviți influența inteligenței artificiale asupra jurnalismului? Este o oportunitate, un risc sau ambele?

– Inteligența artificală este o oportunitate pentru jurnalism prin modul rapid de a afla informații, dar sunt împotriva scrisului cu ajutorul ei, pentru că uniformizează expresia jurnalistică și creează o „lene” profesională, ceea ce duce la eliminarea imaginației și a construcției specific umane a unui articol de presă. Există un risc de a transforma jurnalismul într-un raport liniar al unei entități non–umane, fără emoție și fără sentiment.

– Ați întâlnit momente în care adevărul a avut un preț personal? Dacă da, cum le-ați depășit?

– Da am avut momente în care mi-am dorit să nu fi scris și să nu fi știut amănunte. Investigam un accident de circulație și cel implicat îmi era binecunoscut și vecin, chiar mă înțelegeam bine cu el, dar realitatea a arătat că, profitând că era un lider a unei formațiuni politice, a încercat să mușamalizeze un accident auto în care era vinovat.

– Ce loc ocupă cultura și literatura în presa de astăzi? Considerați că primesc atenția pe care o merită?

– Presa culturală a depășit presa de știri. Tot mai multe publicații culturale, unele dintre ele profesionale, încearcă să arate că în România mai există și o parte însemnată care iubește folclorul, muzica tradițională și cartea. Pe tot cuprinsul țării scriitorii se întâlnesc și își împărtășesc impresiile. Există mai multe festivaluri de literatură decât au existat vreodată în România și sunt sigur că vor continua să dăinuie, pentru că sintagma „românul s-a născut poet” este încă valabilă.

– Ce sfat le-ați oferi tinerilor care își doresc să devină jurnaliști într-o lume atât de competitivă și de schimbătoare?

– Sfatul meu este să fie ei înșiși, să respecte umanitatea și să nu se abată de la adevăr și dreptate, indiferent de consecințe!

– Ce moștenire culturală lasă posterității Nicolae Toma? Are vreun regret Nicolae Toma?

– Moștenirea mea este primul ziar după 40 de ani apărut iar la Lugoj. Regretul meu este că nu am fost un bun manager al Tipografiei „Drapelul”.

28 septembrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: gral dr. ing. Ioan Ion. Tema conferinței: Reșița și IMR / oamenii și uzina.

 

 

28. September 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: General Dr. Ing. Ioan Ion. Thema der Konferenz: das Mechanik-Unternehmen Reschitza / Menschen und Werk.

 

 

26 septembrie 2026, Timișoara

Într-o epocă a vitezei digitale și a transformărilor tehnologice majore, tiparul rural și condeiul monografiștilor rămân piloni de nezdruncinat ai identității comunităților noastre. În cadrul unei ședințe ample a Asociației Publiciștilor Presei Rurale din Banat (A.P.P.R.B.), un număr impresionant de membri – publiciști ai presei rurale, editori de gazete sătești și jurnaliști din cadrul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (filialele Caraș-Severin și Timiș) – s-au reunit pentru a consolida punțile dintre tradiție, cercetarea istoriografică și viitorul instituțional al asociației.

Reprezentând în calitate de vicepreședinte presa rurală din arealul geografic și etnografic al Mehadiei, Băilor Herculane, alături de Craina Bănățeană și Valea Almăjului, am fost martorul unei dezbateri de o înaltă ținută intelectuală și sufletească, centrată pe o misiune clară: menținerea vie a „flăcării” publicațiilor tipărite și valorificarea patrimoniului rural.

Pentru a înțelege profunzimea acestei adunări, se cuvine o privire asupra istoriei și crezului care animă A.P.P.R.B. : Fondată la 10 aprilie 2008 la Muzeul Satului Bănățean din Timișoara – la inițiativa muzeografului Ioan Traia și cu susținerea omului de cultură Aurel Turcuș, asociația s-a născut din dorința sfântă ca satul românesc să nu fie dat uitării.

Satul bănățean este o adevărată enciclopedie vie, universul în care s-au plămădit elitele neamului. Sub conducerea fostului președinte Ioan Traia – în prezent președinte onorific al asociației – precum și a actualului președinte Petru Opruț, A.P.P.R.B. a devenit o umbrelă ocrotitoare pentru zeci de publicații de suflet, precum: Almăjul, Anghelos, Arhanghelul, Buna Vestire, Cenăzeanul, Foaia Săcălazului, Foaia Săcoșană, Glasul Voislovei, Lumina Satului, Scripta Manet, Suflet nou, Tibiscus, Talpa Țării, Vatra Carașului, Vatra Satului, Vestea și multe altele.

Dacă Camil Petrescu nota în anii ’20 că „dintre toți țăranii de pretutindeni, bănățenii sunt cei mai citiți și cunoscători de carte”, iar Aurel Cosma jr. remarca superioritatea lor intelectuală, A.P.P.R.B. continuă astăzi această nobilă moștenire a „scriitorilor plugari” și intelectualilor satului. Așa cum a subliniat în comunicarea sa președintele Petru Opruț, mirosul, foșnetul și atingerea hârtiei tipărite rămân o simfonie incomparabilă pentru suflet, pe care ecranul digital nu o va putea înlocui niciodată pe deplin.

 

Discuțiile din cadrul adunării au reflectat, în ansamblul lor, un absolut echilibru între fervoarea culturală și rigurozitatea administrativă. Din densitatea discursului și energia prezentării comunicărilor am desprins câteva elemente definitorii ale activității asociației. Între detaliile despre inițiative (hărți interactive online, site al asociației, pagină de Facebook) și reflecții istorice despre învățământul special din secolul al XIX-lea, domnul președinte a subliniat importanța colaborării cu instituțiile de prestigiu, fiind reconfirmat Protocolul de Colaborare cu Muzeul Satului Bănățean, ce va permite organizarea a 3-4 manifestări anuale majore, dar și deschiderea către parteneriate cu Consiliile Județene Caraș-Severin și Timiș, Casele de Cultură și Biblioteca Județeană.

În vederea unei vizibilități crescute în fața autorităților și a atragerii de tineri pasionați, s-au propus măsuri concrete: emiterea noilor legitimații de membru, stabilirea ștampilei oficiale, clarificarea guvernanței și stabilirea cotizației pentru anul 2027.

Un moment de un larg interes l-a constituit dezbaterea privind Recensământul din 1930, descris pe drept cuvânt ca „o mină de aur” pentru istoriografia Banatului. Prin colaborarea cu cercetători și istorici, datele din 1930 pot fi valorificate în viitoarele monografii și comunicări științifice.

O temă distinctă a discursului a reprezentat trasarea unor direcții spre deschiderea internațională și inițiative pentru activități pentru promovarea și păstrarea graiului.  În acest context, au fost evocate punțile culturale strânse cu românii din Voivodina (prin Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin, condusă de Vasile Barbu), organizarea evenimentelor dedicate Zilei Graiului Bănățean și continuarea Conferinței istoricilor de la Șopotu Vechi, fondată de regretatul prof. Gheorghe Rancu.

O temă adiacentă, dar de un deosebit interes, a fost adusă în atenție de Titu Pervulescu, care a dezvăluit o inedită punte transatlantică: Printr-un ambițios proiect, propus spre derulare în cadrul asociației, se cristalizează un veritabil potențial al extinderii orizontului către noi colaborări internaționale. Această viziune culturală conține în esența sa un ferm demers de înfrățire cu Mexicul – mai exact cu orașul Santiago de Querétaro, prin intermediul publicației și al Asociației Culturale „El Hércules”. Un asemenea pas dovedește o dată în plus că valorile și identitatea bănățeană au o rezonanță autentic universală.

Momentul final al întâlnirii a stat sub semnul camaraderiei și al respectului reciproc. După imortalizarea evenimentului prin tradiționala fotografie de grup, participanții s-au reunit la o agapă colegială, unde bucuria revederii a lăsat loc depănării de amintiri și schimburilor de idei. La o gustare și un pahar de vorbă bună, s-au legat noi contacte și s-au pus bazele unor viitoare colaborări de suflet între publicațiile din diferitele colțuri ale Banatului și s-au strâns legăturile culturale dintre redacțiile presei rurale din Caraș-Severin, Timiș.

Asociația Publiciștilor Presei Rurale din Banat dovedește, încă o dată, că satul bănățean nu este doar o amintire melancolică, ci un organism viu, dinamic și plin de demnitate, care își scrie cu mândrie istoria zi de zi.

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin 

de eCronica

Daniel Botgros

Învățăm ceva din această solidaritate?

Nu am mai scris demult despre breasla noastră, a jurnaliștilor. Am realizat, în schimb, emisiuni TV în care, alături de colegii mei încercam să construim o paradigmă care să cuprindă cât mai comprehensibil avatarurile acestei nobile profesii într-o lume care se transformă profund cu o viteză uluitoare. Am mai ”perorat” cu diverse ocazii, în fața jurnaliștilor din România sau Serbia, am scris chiar o carte despre cum interferează media cu noile provocări legate de social-media, de deep fake, de canale sau aplicații care se substituie fluxurilor de știri autentice, otrăvind spațiul public și despre multe altele. În ce mă privește, nu mai sunt activ în presă, cu excepția emisiunii ”Dincolo de Aparențe” de pe Banat TV și desigur, eCronicii. Ori în ce privește manifestările și evenimentele organizate de noi în cadrul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, al cărui membru sunt. Dar asta e destul de departe de presa cotidiană pe care am făcut-o aproape 35 de ani. De aceea, am obosit un pic și, în plus, am calchiat uneori pe presa românească aceeași sastisire pe care am simțit-o față de politicieni. Poate pe nedrept ori poate că nu. Pentru că în ultimii (prea mulți deja) ani media românească s-a separat în curente ideologice legate mult prea strâns de fluxul banilor și al interesului de multe ori ocult al grupurilor, grupărilor economice ori ”haitelor” politice. La asta a contribuit copios și fărâmițarea interesului publicului, tendința de a utiliza doar conținut gratuit și de a-și lua ”informații” de pe Tik-Tok sau de pe alte asemenea platforme. Și totuși, nu publicul e de vină pentru această situație.

Dar lucrurile pot lua și o altfel de turnură. O criză a presei se poate transforma într-un model de solidarizare jurnalistică aproape fără precedent, chiar dacă acest lucru nu se întâmplă chiar peste noapte. Bunăoară, în Statele Unite, dihotomia profundă dintre președintele Trump, administrația sa, și presă s-a agravat considerabil. Nu mai este doar conflictul tradițional Trump–media, ci o confruntare în care intră în joc puterea de reglementare a statului. Punctul de plecare este vechi. Donald Trump are de ani buni o relație conflictuală cu presa americană, acuzând marile instituții media de partizanat și tratament incorect. În al doilea mandat însă, disputa a căpătat o dimensiune instituțională prin FCC — Federal Communications Commission — condusă de Brendan Carr. FCC reglementează televiziunile care emit prin spectrul public și licențele stațiilor locale, ceea ce îi conferă pârghii pe care administrația nu le are asupra presei scrise sau platformelor online. Un episod major a fost și cazul Jimmy Kimmel. După declarațiile sale referitoare la uciderea activistului conservator Charlie Kirk, șeful FCC a criticat public emisiunea și a sugerat posibile consecințe pentru broadcasteri. ABC a suspendat temporar programul. Episodul a provocat controverse inclusiv în tabăra republicană: senatorul Ted Cruz a calificat drept periculoasă maniera în care Carr amenința televiziunile cu consecințe regulatorii.

A urmat problema regulii „equal time”. În ianuarie 2026, FCC a adoptat o interpretare mult mai strictă privind apariția candidaților politici în talk-show-uri. Regula există în legislația americană, dar emisiunile de interviuri și anumite programe jurnalistice beneficiau în mod tradițional de excepții. Noua abordare a produs efecte foarte concrete.

Stephen Colbert a afirmat că interviul său cu democratul James Talarico, candidat la Senat în Texas, nu a putut fi difuzat de CBS și a ajuns în schimb pe YouTube. CBS a contestat interpretarea lui Colbert asupra motivului. Mai recent, Jimmy Kimmel a anunțat practic aceeași soluție: interviul său cu Talarico nu a fost difuzat pe ABC, ci online. Kimmel a spus explicit că FCC amenințase emisiunea, rețeaua și afiliații în legătură cu asemenea decizii editoriale. Și iată aici un praradox: un interviu politic poate deveni prea riscant pentru televiziunea americană tradițională, dar poate fi difuzat pe YouTube, deoarece platforma nu se află sub același regim FCC. E aproape o inversare istorică: televiziunea, cândva simbolul libertății mass-media americane, ajunge mai prudentă decât internetul.

Conflictul a trecut deja în justiție. În august 2026, ABC și Disney au dat FCC în judecată, susținând că revizuirea anticipată a licențelor pentru opt stații ABC reprezintă o formă de represalii pentru conținut editorial protejat de Primul Amendament. FCC respinge acuzația; Carr susține că agenția nu face decât să oblige broadcasterii să respecte obligațiile legale și pe cele privind interesul public.

Mai există o piesă importantă: presiunea economică și juridică. Paramount, compania-mamă a CBS la momentul respectiv, a acceptat în 2025 o înțelegere de 16 milioane de dolari pentru procesul intentat de Trump în legătură cu modul în care „60 Minutes” editase interviul cu Kamala Harris. În paralel, compania avea nevoie de aprobări federale pentru tranzacția cu Skydance. Asta nu dovedește că una a determinat-o pe cealaltă dar suprapunerea a alimentat controversa privind vulnerabilitatea economică a marilor grupuri media în fața autorităților federale.

Și chiar în ultimele zile conflictul a trecut dincolo de divertisment și late-night. Pe 19 septembrie 2026, jurnaliști de la CNN, MS NOW și Politico au fost împiedicați să intre la Casa Albă după ce Trump anunțase că le interzice accesul din cauza unor materiale pe care le considera „fake news”. Legitimațiile reporterilor au fost dezactivate. AP descrie episodul drept o escaladare a conflictului privind accesul presei și protecțiile Primului Amendament. Ar putea fi, practic, disputa asupra graniței dintre dreptul administrației de a aplica legislația audiovizuală și dreptul statului de a influența — sau de a părea că influențează — decizia editorială.

Administrația și Carr spun, în esență: broadcasterii folosesc frecvențe publice, au obligații legale, iar regulile trebuie aplicate inclusiv televiziunilor ostile politic administrației. Criticii răspund: când președintele atacă nominal anumite televiziuni, vorbește despre retragerea licențelor, iar regulatorul federal declanșează ulterior proceduri împotriva acelorași companii, apare un efect de intimidare editorială, chiar dacă nicio licență nu este în cele din urmă retrasă. Am putea afirma, în acest context, că în America lui 2026, disputa nu mai este doar despre ce spune presa despre președinte, ci despre cât de liberă se mai simte mass-media să spună acel lucru atunci când autoritatea care îi controlează licențele se află în conflict deschis cu ea.

de Victor Nafiru

Înainte de a intra pe teren să joace cu Suedia, Regele i-a adunat, exact ca o cloță, pe alde fi-su Ianis și toți ceilalți tricolori îmbărbătându-i la modul filosofic: „Înfrângerea vine ca să te facă mai puternic a doua zi.”

Băieții (cu mici excepții), unul mai rezervă decât altul pe la team-urile lor din Europa au înțeles mesajul și i-au urmat îndemnul de la antrenamentele naționalei: „Ai, nu ai mingea, tragi la poartă”. Și au șutat, care cum au putut, numai să scape de gura Regelui.

Hagi cel mic, cu gândul la gazonul netuns de la hotelul lu’ Mister (mai nou așa îi zice lu’ tătâne-su. Nu tată, nu tăticule, ci Mister) a apucat să șuteze și el o dată în 90 de minute, stârnind un val de fluierături în tribuna gazedelor că, în loc să țintească poarta, mingea a lovit ciorile din plopii de dincolo de stadion. Or, în Suedia, ciorile sunt protejate prin lege. Bine că nu l-o pus ăia să suporte pagubele.

În fine, au jucat ca niște cizme, dar vorba lu’ Mister: „A fost un meci frumos, ambele echipe au vrut să joace. (și noi am vrut, că de aia ne-am dus acolo). Ei au avut mingea mai mult timp. Noi am alergat mai mult după minge. Am încercat. Nu pot să nu văd lucrurile bune pe care le-au făcut băieții. În prima repriză, am avut ocazii foarte clare. Per total, este o înfrângere. (Pe bune? Ai văzut și tu asta?). Nu ne convine, dar asta este! Pentru că și ei au jucat bine.”

Așa e, Gică. Scuze, Mister. La urma, urmei, Ianis și ai lui s-au străduit să nu ia o târnă de goluri, iar până la urmă au reușit, și trebuie felicitați pentru asta.

Bravo, mă tot mir de unde dracu le toți scoți, că dai din tine ca din Socrates, Nae Ionescu și Rică Răducanu la un loc. E clar că îi puteam bate, chiar urât de tot, dar ar fi fost rușinos să fi făcut una ca asta la ei acasă, pentru că și ei au jucat bine, au avut mai mult mingea și, în plus, s-au purtat frumos cu noi, de cum am coborât din avion. Că tu ai perfectă dreptate când te întrebi de ce e greu să joci fotbal? „Păi întotdeauna gândim, începem de la cap, dar cel mai greu e că noi trebuie să desenăm cu picioarele, cu degetele. Practic de la cap pân’ la picioare trebuie să fii top din punct de vedere tehnic, tactic, mental, fizic. Altfel, încep să vină minusurile.”

Gică, jos pălăria pentru ce dai din tine. Aseară, n-am fost top, n-am făcut nici una, nici alta, nici cu capul, nici cu mâinile și picioarele. De aia ți-am apreciat gestul dinaintea meciului când i-ai strâns ca o cloță grijulie pe lângă tine, intuind înfrângere. Dar nu-i bai, că vorba ta „viața e frumoasă, dar merită trăită.” Adânc și profund spus, Mister!

26 septembrie 2026, începând cu ora 15.30, Trg Republike Hrvatske, Vukovar / Croația:

„Oktoberfest 2026” / Sărbătoarea Berii din Vukovar (ediția a IX-a), organizată de Asociația Germanilor și Austriecilor din Vukovar / Croația, președinte: Darko Tufekčić.

Cu următoarele contribuții din Reșița: corul „Franz Stürmer“ (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), grupurile vocal-instrumentale  „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca) & „Resicza” (coordonator: Iuliu Fazakas) precum și Formația de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana“ (coordonatori: Marianne & Nelu Florea).

 

 

26. September 2026, ab 15:30 Uhr, Trg Republike Hrvatske, Vukovar / Kroatien:

Oktoberfest 2026 (IX. Auflage): Trachtenaufmarsch und Kulturprogramm mit internationaler Beteiligung.

Mit folgender Teilnahme aus Reschitza: der „Franz Stürmer“-Chor (Dirigentin: Elena Cozâltea), die Vokal- und Instrumentalgruppen „Intermezzo“ (Koordination: Lucian Duca) und „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas) sowie die deutsche „Enzian“-Volkstanzgruppe (Koordination: Marianne & Nelu Florea).

Organisiert vom Verein der Deutschen und Österreicher in Vukovar in Kroatien, Obmann Darko Tufekčić.

 

 

„Buletinul activităţii sociale a preoţilor şi învăţătorilor” apare lunar, de-a lungul a trei ani de vârstă: 1908-1911, ca supliment al revistei bucureştene „Albina – enciclopedică, populară”, fondată de Spiru Haret, în 1897. Comitetul de redacţie al buletinului este condus de academicianul Ion Kalideru, care tocmai ce îşi încheiase mandatul de preşedinte al Academiei Române, propunând acest buletin ca „o cronică a tuturor manifestărilor de activitate extraşcolară”, întrucât observase că învăţătorii şi preoţii „şi-au înţeles chemarea în afară de zidurile şcoalei şi ale bisericii”.

Interviu cu Maria Buturugă, bibliograf, Biblioteca Academiei Române, serial realizat de Mădălina Corina Diaconu.

Și comunitatea din Sarmizegetusa – după cum susținea primarul comunei Gina Aurora Socaciu (foto) – traversează o perioadă de transformări administrative și educaționale importante, cu un accent deosebit pus pe infrastructură și sprijinirea categoriilor vulnerabile.

Educația și protecția socială sunt pilonii pe care construim viitorul acestei comune. Prin proiectul „Furnizare de servicii integrate în comunitățile rurale – facilitarea accesului persoanelor vulnerabile la servicii de bază eficiente și de calitate” (cod PIDS/586/PO4/339395), integrat în programul SCI2000, am reușit să venim cu un sprijin direct și extrem de necesar. Cu ajutorul Echipei Comunitare Integrate din cadrul U.A.T. Sarmizegetusa, oferim în prezent pachete de sprijin comunitar, mai exact o masă caldă pentru școlarii și preșcolarii din comunitatea noastră. Este o măsură concretă prin care ne asigurăm că niciun copil nu merge la școală flămând și prin care combatem activ abandonul școlar.

Cât despre deschiderea unei noi grupe de grădiniță, pot spune că este o realizare deosebit de importantă pentru familiile tinere prin înființarea unei grupe mixte de grădiniță cu program prelungit, și depunerea în cadrul ADR Vest a unui proiect finanțat prin programul „6.1.AB – Grădinițe și școli din comunitățile vulnerabile rurale”. Știm cât de greu le este părinților care lucrează să găsească soluții pentru supravegherea copiilor. Această grupă le oferă celor mici un mediu sigur, educativ și modern pe parcursul întregii zile, iar părinților le oferă liniștea necesară pentru a-și păstra sau găsi un loc de muncă.

Vreau să asigur toți cetățenii și cadrele didactice că UAT Comuna Sarmizegetusa asigură absolut tot ce este necesar pentru buna funcționare a Școlii Gimnaziale, fie că vorbim de utilități, reparații, dotări sau cofinanțări de proiecte, școala are tot sprijinul nostru. Investiția în copii este singura care nu va da niciodată faliment.

Prezentă la discuțiile noastre, prof.Argentina Loredana Tonca (foto) director al Școlii Gimnaziale Sarmizegetusa a intervenit: Impactul mesei calde este uriaș, vedem o prezență mult mai bună la cursuri și copii mai atenți. Iar în ceea ce privește excelența educațională, suntem extrem de mândri să implementăm cel mai recent proiect al nostru, „EuVillage – European Values in Rural Schools!”. Este o inițiativă de prestigiu, finanțată prin programul Jean Monnet, o componentă de elită a programului Erasmus+. Acest proiect se va desfășura pe o perioadă de 3 ani și are ca scop principal aducerea valorilor europene direct în sălile noastre de clasă. Ne dorim ca elevii din mediul rural să beneficieze de aceleași oportunități de dezvoltare, gândire critică și deschidere culturală ca cei din marile orașe.

Între școală și Primărie există o colaborare excelentă. Ne implicăm anual în proiecte care definesc spiritul civic și cultural al copiilor noștri. Suntem prezenți an de an la campania de ecologizare „Let’s Do It, Romania!”, sărbătorim împreună Ziua Europei pe 9 mai și Ziua Națională a României. Cel mai recent exemplu de colaborare excelentă a fost organizarea evenimentelor dedicate Zilelor Europene ale Patrimoniului, unde implicarea comunității a fost de mare ajutor.

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

 

 

 

Jandarmii din cadrul Inspectoratului de Jandarmi Județean Hunedoara – după cum susținea plutonierul Marian Diana (foto), în calitatea sa de purtător de cuvânt – au participat, la acțiunile organizate în cadrul Zilei de Curățenie Națională 2026, desfășurate în mai multe localități din județul Hunedoara.

Alături de voluntari și reprezentanți ai comunităților locale, jandarmii s-au implicat în activitățile de ecologizare, iar în urma acțiunilor au fost colectați zeci de saci cu deșeuri.

Pentru Inspectoratul de Jandarmi Județean Hunedoara, participarea la astfel de inițiative reprezintă o formă de implicare în viața comunității și de responsabilitate față de mediul înconjurător.

Prin fiecare astfel de acțiune, jandarmii hunedoreni contribuie la păstrarea unor spații mai curate și la promovarea unui comportament responsabil față de natură și de comunitatea din care fac parte.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

22 septembrie 2026, ora 17.00, Școala Primară – Osnovna šola Bratov Polančičev – Prešernova 19, Maribor / Slovenia:

Vernisajul expoziției concursului internațional „Copiii desenează ținutul natal”, ediția a XVIII-a și înmânarea de premii.

 

22. September 2026, 17:00 Uhr, Grundschule – Osnovna šola Bratov Polančičev – Prešernova 19, Marburg an der Drau / Slowenien:

25 septembrie 2026, Monumentele Șvabilor Dunăreni din Cimitirul Romano-Catolic și de pe locul unde a existat Lagărul „Svilara Hesna“ Sremska Mitrovica, Voivodina / Serbia:

Proiect transfrontalier: „Monumente comemorative ridicate în Sremska Mitrovica, Voivodina / Serbia, în amintirea deportării, strămutării forțate, a refugierii și expulzării germanilor după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial”, proiect inițiat de Forumul Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, de Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița și de Societatea pentru Cooperare Sârbo-Germană Sremska Mitrovica / Društvo za Srpsko-Nemačku Saradnju Sremska Mitrovica (Jovica Stević).

Participă din Reșița: corul „Franz Stürmer“ (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), grupurile vocal-instrumentale  „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca) & „Resicza” (coordonator: Iuliu Fazakas) precum și Formația de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana“ (coordonatori: Marianne & Nelu Florea).

 

 

25. September 2026, Denkmäler der Donauschwaben im römisch-katholischen Friedhof und am Ort des Lagers „Svilara Hesna“   Syrmisch Mitrowitz, Wojwodina / Serbien:

Grenzüberschreitendes Projekt: „Denkmäler, errichtet in Syrmisch Mitrowitz, Wojwodina / Serbien in Erinnerung an die Deportation, Flucht und Vertreibung der Donauschwaben”, initiiert vom Demokratischen Forum der Banater Berglanddeutschen, vom Kultur- und Erwachsenenbildungsverein „Deutsche Vortragsreihe Reschitza“ und von der Gesellschaft für serbisch-deutsche Zusammenarbeit Syrmisch Mitrowitz / Društvo za Srpsko-Nemačku Saradnju Sremska Mitrovica (Jovica Stević).

Mit folgender Teilnahme aus Reschitza: der „Franz Stürmer“-Chor (Dirigentin: Elena Cozâltea) und die Vokal- und Instrumentalgruppen „Intermezzo“ (Koordination: Lucian Duca) & „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).

 

Epigrama bănățeană nu reprezintă doar un exercițiu de virtuozitate filologică, ci o veritabilă stare de spirit, în spațiul cultural timișan și cărășean, satira scurtă, cizelată în patru versuri, manifestându-se istoric sub două fațete complementare: epigrama literară, guvernată de rigorile clasice, și epigrama în grai local, aceasta din urmă fiind o prelungire organică a poeziei dialectale bănățene, păstrând neatinsă savoarea arhaismelor, ritmul interior și o formă unică de autoironie.

Acest areal literar este definit de o dublă identitate: pe de o parte, rigoarea școlii bănățene, influențată istoric de rânduiala central-europeană, iar pe de altă parte, umorul hâtru, autohton, izvorât direct din vatra satului, epigramiștii bănățeni, nesancționând doar defectele umane prin poantele lor, ci devenind veritabili arheologi culturali, care conservă identitatea lingvistică a unei întregi regiuni.

Fenomenul nu ar avea aceeași greutate fără personalitățile sale marcante, adevărați meșteșugari ai poantei fulgerătoare: Ion Ghera (1947–2025), născut în localitatea muntoasă Ohaba Mâtnic, fost profesor și un reputat epigramist în grai, președinte al Asociației Scriitorilor în Grai Bănățean și membru al Uniunii Scriitorilor, care a lăsat în urmă volume ce au conservat cu sfințenie lexicul bănățean și moravurile satului tradițional; Ionel Iacob-Bencei (1940–2020), personalitate monumentală cunoscută simplu ca „Bencei”, impunându-se ca un maestru al duelului epigramatic clasic și al poeziei dialectale, membru marcant al Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Timișoara), opera sa reprezentând o punte solidă între rigoarea academică urbană și savoarea graiului local; Gheorghe Ciulpan, aducând în text precizia și ironia mușcătoare, capabilă să demaște impostura socială cu o eleganță nativă, în timp ce Valentin David completează această galerie de aur prin versuri pline de miez, în care autoironia și spiritul de observație cotidian se împletesc perfect, acești autori transformând epigrama, dintr-o simplă glumă versificată, într-o veritabilă oglindă critică a societății din Banat.

Spre deosebire de alte zone literare, unde creația se naște preponderent în solitudinea biroului, epigramiștii bănățeni și-au dezvoltat un stil de lucru bazat pe efervescență colectivă, dialog și replică spontană, condițiile lor de lucru fiind adesea mobile, dinamice, iar notele de subsol schițate în grabă pe marginea unui ziar, ciorne născute în trenul spre o întâlnire culturală sau replici ad-hoc concepute în freamătul ședințelor de cenaclu.

Geografia scrisului este vastă, întinzându-se de la marile centre urbane până la comunitățile rurale cu puternică tradiție culturală, localitățile unde se scrie și se activează intens, incluzând noduri culturale importante precum Timișoara, Lugoj, Reșița, Caransebeș, Bocșa sau Oravița, dar și localități rurale emblematice unde fenomenul „plugarilor condeieri” a lăsat urme adânci, în aceste spații, biroul epigramistului fiind adesea masa din sala de lectură a unei biblioteci județene, foierul unui teatru sau spațiul intim al unui cămin cultural.

În universul satiric bănățean, femeia ocupă un loc central, pendulând fin între idealizare și ironie mușcătoare, în epigramele literare de factură urbană, ea îmbrăcând adesea haina cochetei, a soacrei autoritare sau a soției pragmatice, care deține controlul absolut asupra bugetului familial.

În schimb, în epigramele în grai local, personajul feminin capătă trăsături arhetipale: este „baba” guralivă din sat, „făgeanca” mândră sau nevasta aprigă care își domină bărbatul prin hărnicie și asprime administrativă, dar satira bănățeană nu devalorizează femeia, din contră, îi recunoaște simbolic autoritatea incontestabilă din gospodărie, sancționând cu umor doar micile viclenii sau pretențiile exagerate în raport cu realitățile cotidiene.

Viața epigramiștilor din Banat este ea însăși o sursă inepuizabilă de anecdote, fiind de notorietate momentele în care confrații își adresau replici tăioase chiar în timpul simpozioanelor oficiale, transformând discursurile sobre în dueluri de catrene spontane.

O întâmplare hazlie des invocată în comunitatea scriitoricească din Vest amintește de un epigramist care, primind un premiu consistent la un festival, a cheltuit toți banii la restaurantul gării împreună cu juriul și ceilalți concurenți, chiar înainte de a apuca să cumpere biletul de întoarcere spre casă, soluția sa pentru a ieși din impas fiind compunerea pe loc a unei epigrame extrem de elogioase și spirituale dedicate șefului de gară, obținând astfel o „călătorie de curtoazie” pe calea ferată până la destinație.

Activitatea epigramistică din zonă s-a cristalizat de-a lungul timpului în opere de referință, volume de autor, culegeri colective și antologii de prestigiu, o mare parte din această zestre literară fiind promovată prin cluburile de umor afiliate și prin cenaclurile județene unde întâlnirile de lucru au loc regulat, iar colaborarea strânsă cu epigramiști din alte județe (București, Cluj, Constanța, Iași, Târgu Jiu sau de peste Prut) consolidând poziția Banatului pe harta umorului românesc.

Drept dovadă stau numeroasele premii naționale obținute de autorii bănățeni la festivaluri de profil din întreaga țară, textele lor fiind incluse frecvent în paginile revistei ,,Epigrama”, publicația oficială a Uniunii Epigramiștilor din România, un rol strategic în această dinamică avâdu-i stațiunea balneară Buziaș, care, pe lângă manifestările sale tradiționale, a găzduit festivaluri și saloane de umor devenite adevărate laboratoare de creație națională, concursurile pe teme balneare sau de cuplu și duelurile ad-hoc desfășurate aici permițând epigramiștilor din Vest să interacționeze direct cu un public extrem de divers.

Pentru epigramistul bănățean, mass-media a fost și rămâne principala tribună de exprimare, creațiile lor văzând lumina tiparului în ziare locale istorice și contemporane („Renașterea bănățeană”, „Drapelul”, „Tăt Banatu-i fruncea” sau reviste culturale ca „Orizont”), un rol crucial în supraviețuirea și succesul acestui gen avându-i însă activitatea la Radio și Televiziunea Timișoara, unde emisiunile specifice au oferit zeci de ani un spațiu generos de emisie.

La Radio Timișoara, emisiuni de tradiție precum „Gura satului”, modulele dedicate culturii dialectale din cadrul programelor de duminică sau matinalele de weekend au adus vocile marilor epigramiști direct în casele bănățenilor, Studioul TVR Timișoara imortalizând și el vizual aceste figuri ale spiritului critic, prin rubrici dedicate în emisiuni precum „Vine o zi”, reportaje speciale de la festivaluri și pastile de umor inserate în programele regionale, prin intermediul undelor și al ecranului, epigrama trecând dincolo de granițele textului tipărit, redevenind patrimoniu oral viu.

Relația dintre jurnaliștii profesioniști și epigramiști în Banat este guvernată de o profundă complicitate intelectuală și de un respect reciproc de breaslă, jurnaliștii privind activitatea epigramiștilor, nu ca pe un simplu divertisment facil sau un accesoriu de pagină, ci ca pe o formă concentrată și extrem de rafinată de jurnalism de opinie.

Epigrama este considerată de către presă un adevărat editorial în patru versuri, deseori, redactorii lăsând spații dedicate în paginile ziarelor pentru aceste „pastile” satirice, conștienți că un catren bine țintit poate demasca o nedreptate socială sau o decizie administrativă absurdă mult mai eficient decât un articol întins pe două coloane, jurnaliștii bănățeni fiind cei care au documentat, au arhivat și au oferit legitimitate culturală epigramiștilor, recunoscându-i ca veritabili formatori de opinie ai comunității.

Se naște firesc întrebarea: au epigramele puterea de a influența comportamentul publicului?, răspunsul fiind un „da” nuanțat, în Banat, o regiune în care spiritul civic, rânduiala și teama de „gura lumii” au o greutate socială uriașă, epigrama funcționând ca un mecanism subtil de autoreglare comunitară.

Când un epigramist critică lenea, mândria deșartă, corupția micilor funcționari sau degradarea moravurilor urbane, publicul reacționează instantaneu prin identificare, satira neproducând revoluții stradale, dar ea distilează o formă aspră de sancțiune morală, cetățeanul, care râde de defectele expuse în catrene, devenind mai reflexiv și mai atent la propriile derapaje, epigrama dând naștere unei conștiințe critice colective, înarmând publicul cu un fin simț al penibilului, determinându-i pe oameni să taxeze, la rândul lor, anomaliile din viața de zi cu zi.

Epigrama bănățeană nu este doar o simplă specie literară conjuncturală, ci o formă rafinată de rezistență culturală și de păstrare a identității și, dincolo de zâmbetul pe care îl stârnește instantaneu, dincolo de ironia mușcătoare sau de rima impecabilă, ea poartă în sine însăși fibra profundă a Banatului: demnitatea omului de la câmpie, melancolia dealurilor cărășene și acea capacitate rară de a face haz de necaz cu inteligență.

Când ultimul epigramist în grai va lăsa condeiul jos, o întreagă lume de expresii pline de miez și de înțelepciune bunică riscă să amuțească pentru totdeauna și de aceea, protejarea și consemnarea muncii lor în paginile mass-mediei reprezintă un act de profundă reverență în fața memoriei colective, pentru că scrisul lor rămâne un testament de duh, o dovadă vie că, atât timp cât bănățeanul va ști să râdă de propriile slăbiciuni în graiul său nativ, sufletul acestei provincii va rămâne neatins de trecerea nemiloasă a timpului.

Surse bibliografice

Țepelea, Gabriel, Literatura în grai bănățean (Studiu introductiv și antologie), Editura „Facla”, Timișoara, 1974

Colecția revistei „Epigrama”, publicație trimestrială editată de Uniunea Epigramiștilor din România, numerele dedicate festivalurilor din zona de Vest (Timișoara, Lugoj, Buziaș) și activității autorilor asociați studiourilor de Radio Timișoara.