Biroul de Legătură al Parlamentului European în România lansează ediţia anului 2026 a programului de training în domeniul afacerilor europene pentru tineri jurnalişti. „European Parliament Training Programme for Young Journalists” se va desfășura la Constanța, în perioada 26 – 28 octombrie 2026. Activitățile includ un prim modul concentrat pe cunoștințele generale despre funcționarea Uniunii Europene, precum și pe activitatea mass-media pe teme legate de UE. Cei mai buni dintre jurnaliștii care finalizează prima parte a programului vor avea oportunitatea de a parcurge un al doilea modul, ce va avea loc la Bruxelles sau Strasbourg, la sediul Parlamentului European.

Costurile de transport și cazare în Constanța sunt acoperite de organizatori.



Condiții de eligibilitate

Pentru înscrierea la primul modul de training tinerii jurnaliști trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

– să fie absolvenți ai unui program de studii universitare de licență;

– să aibă o experiență de lucru în instituții de presă care să nu depășească în total trei ani;

– să manifeste un interes pentru temele europene.

Tinerii jurnaliști interesați pot transmite dosarul de candidatură la adresa de e-mail epbucarest@europarl.europa.eu, în intervalul 15 iulie 2026 – 31 august 2026.



Dosarul de candidatură este compus din:

– O scrisoare de intenție de cel mult o pagină, redactată în limba română, care va prezenta motivația participării, interesul pentru domeniul afacerilor europene și impactul preconizat al acestui program pentru viitorul profesional al candidatului;

– Curriculum Vitae, redactat în limba română;

– Copie după legitimația de presă sau scrisoare de recomandare de la instituția de presă cu care colaborează candidatul;

– O selecție de 2 link-uri cu materiale de presă publicate (articole, reportaje scrise, audio sau video).

Evaluarea candidaturilor se va face în baza criteriilor următoare: claritatea și coerenţa materialelor, veridicitatea informațiilor, abilitățile multimedia, sensibilitatea culturală, diversitate și incluziune.

Rezultatele selecției candidaturilor vor fi anunțate la finalul lunii septembrie.


Context

„European Parliament Training Programme for Young Journalists” este un exercițiu de consolidare a capacităților jurnalistice în domeniul Uniunii Europene ale tinerilor profesioniști din mass-media. Programul are scopul de a contribui la o mai bună înțelegere atât a modului în care funcționează Uniunea Europeană și Parlamentul European, cât și a democrației parlamentare și a valorilor pe care aceasta le reprezintă.Training-ul pentru tineri jurnaliști este un program al Parlamentului European, gestionat și implementat de un consorțiu format din Hikari Group si European Media Connections.



Contact

Pentru informații suplimentare vă rugăm să ne contactați la: epbucarest@europarl.europa.eu sau la telefon +40 788 788 879.

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și ECOTIC au încheiat Tabăra de Ziariști de Mediu, desfășurată în perioada 9 – 10 iulie 2026, la Parcul Natural Vânători Neamț. Timp de două zile, jurnaliști din toată țara au participat la workshop-uri și întâlniri cu experți din domeniu, aprofundând teme precum economia circulară, gestionarea deșeurilor, dreptul la reparare și legislația din domeniul gestionării DEEE.

Organizată sub tema „Introducere în economia circulară și protecția mediului„, tabăra s-a adresat jurnaliștilor cu experiență, dornici să își aprofundeze cunoștințele într-un domeniu aflat în continuă schimbare.


Sesiunile taberei

Reprezentanții ECOTIC au deschis sesiunile taberei cu o prezentare dedicată managementului deșeurilor de echipamente electrice și electronice, statistici actuale, provocările colectării și reciclării la nivel național și contribuțiile ECOTIC la dezvoltarea economiei circulare în ultimii 20 de ani.

Au fost aduse în discuție bune practici care să ilustreze diversitatea acțiunilor întreprinse de ECOTIC în direcția colectării și reciclării, a dezvoltării infrastructurii proprii de colectare, proiectelor educaționale și campaniilor de informare și conștientizare a populației.

Avocat Magda Irimia a prezentat cadrul legislativ din domeniul gestionării deșeurilor, cu accent pe obligațiile legale ale producătorilor, distribuitorilor și consumatorilor, precum și pe reglementările europene și naționale aplicabile domeniului DEEE.

Cristina Bîcîilă (Director General, Ateliere Fără Frontiere) a vorbit despre reutilizare, recondiționare și donații ca alternative la eliminarea echipamentelor electrice și electronice, prezentând modelul de colaborare al Ateliere Fără Frontiere cu ECOTIC și impactul social și de mediu al acestui parteneriat.

Raul Pop, Secretar de Stat la Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a abordat rolul autorităților publice locale și centrale în gestionarea deșeurilor și dezvoltarea infrastructurii de colectare separată. Prezentarea sa a acoperit și modul de funcționare al organizațiilor de transfer de responsabilitate (OTR), relația dintre producători și sistemul de gestionare a deșeurilor, evidențiind actorii și mecanismele prin care întregul sistem funcționează în practică.

Marius Costache (Director General, GreenWEEE) a încheiat sesiunile prezentând procesul de reciclare a DEEE, de la colectare și transport până la tratarea și valorificarea materiilor prime, cu date concrete despre capacitățile și rezultatele GreenWEEE în domeniu. „Ne bucurăm că am avut prilejul de a dialoga cu ziariștii prezenți în Tabăra de la Vânători Neamț pe o tematică diversă dedicată tranziției României la economia circulară. Ne dorim ca fiecare jurnalist participant să fi plecat cu o imagine limpede asupra modului în care funcționează colectarea și reciclarea deșeurilor electrice și electronice, dincolo de statistici și obligații legale. Considerăm că o presă bine informată poate explica publicului principiile economiei circulare și cum ne putem implica fiecare dintre noi în susținerea acesteia pentru asigurarea unui viitor durabil’, a declarat Valentin Negoiță, Președinte ECOTIC.

„Tabăra de la Vânători Neamț a fost o experiență extraordinară. Cu toții am înțeles mai bine cum funcționează economia circulară, dincolo de cifre și statistici. A fost o plăcere să discut cu jurnaliști atât de interesați și implicați. Îmbucurător a fost și faptul că ei fac parte din 9 filiale UZPR – din țară și din Diaspora. Schimburile de idei arată că presa dorește să înțeleagă nuanțele legislației din domeniul deșeurilor și provocările cu care ne confruntăm. Această primă ediție a Taberei de Ziariști de Mediu ne-a demonstrat că avem nevoie de o presă bine informată pentru a explica publicului importanța reciclării. Interesul autentic al participanților ne motivează să continuăm proiectele educaționale și să lansăm o nouă ediție a concursului «Jurnalism pentru un Mediu Curat»”, a adăugat Emil Stanciu, Vicepreședinte al UZPR.

Cu această ocazie, la închiderea taberei, ECOTIC și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România au decis lansarea unei noi ediții a concursului „Jurnalism pentru un Mediu Curat”.

Anul 1937

La 1 mai era programată să se deschidă la Paris Expoziția Internațională a Artelor și Tehnologiilor Vieții Moderne, pentru care guvernul republican spaniol îl angajase pe Picasso să picteze o frescă, iar el s-a concentrat pe tragedia distrugerii orașului Guernica, spunând: „Știu că voi avea mari probleme cu această pictură, dar sunt hotărât s-o fac – trebuie să o facem pentru războiul care va urma…. artiștii care trăiesc și lucrează după valori spirituale nu pot și nu trebuie să rămână indiferenți la un conflict în care sunt în joc cele mai înalte valori ale umanității și ale civilizației” (Mary McAukiffe, Parisul la răscruce, p. 237, 238).

Chiar dacă prima ei recepție la Expoziția Internațională de la Paris, din 1937, n-a fost cum sperase autorul (presa franceză a ignorat-o, iar oficialii spanioli care se ocupau de pavilion au preferat o pictură care îi era mult inferioară), cu trecerea anilor a devenit una dintre cele mai emoționante picturi din toate timpurile.      

Spania în timpul Războiului Civil

Pe 26 aprilie 1937, orașul basc Guernica (Gernika, în bască) a fost bombardat aerian la cererea facțiunii naționaliste rebele a lui Francisco Franco, de către aliații acesteia, Legiunea Condor a Luftwaffei naziste germane și Aviazione Legionaria fascistă italiană, sub numele de cod „Operațiunea Rügen”. Orașul avea o poziție strategică, fiind folosit drept centru de comunicații de către forțele republicane. Bombardarea lui urma să faciliteze capturarea orașului Bilbao și astfel să-i asigure lui Franco victoria în nordul Spaniei. Atrocitatea comisă avusese rolul de a testa capacitatea Luftwaffe de a anihila un întreg oraș și de a zdrobi moralul locuitorilor săi. Nu întâmplător, Hermann Göring, comandantul Luftwaffe, alesese momentul în apropierea zilei de naștere a lui Hitler.

George Lowther Steer, un jurnalist și corespondent de război britanic, născut la 22 noiembrie 1909, în Africa de Sud, a fost trimis în 1937 să relateze pentru „The Times” despre Războiul Civil Spaniol, iar reportajul său extraordinar despre bombardamentul de la Guernica l-a inspirat pe Pablo Picasso să picteze capodopera antirăzboi care poartă numele orașului nimicit de bombe.

Nu a fost martor ocular al bombardamentului de la Guernica, sosind în zonă imediat după aceea, dar a văzut efectele lui și a stat de vorbă cu supraviețuitorii. În telegrama pentru Londra a descris cartușele bombelor germane, inscripționate cu Rheindorf 1936 și cu acvila germană, și a relatat despre bombele explozive și despre bombele incendiare, care foloseau termita pentru a crea o furtună de foc în centrul orașului.

Prin reportajele sale, a alertat națiunile occidentale în legătură cu folosirea de către germani a bombardamentelor teroriste cu scopul de a intimida civilii. Liga Națiunilor a desfășurat o anchetă, dar rezultatele au fost dezamăgitoare. Steer a ripostat oferind detalii despre distrugerile din oraș, despre craterele rămase în urma bombelor și despre bombardierele Heinkel He 111, folosite în atac. A fost unul dintre ultimii jurnaliști care a părăsit Bilbao, pe fondul înaintării trupelor naționaliste.

Cine a fost George Steer înainte de momentul Guernica?

A fost fiul unui director de ziar, care a urmat profesia tatălui său, după ce a studiat literatura clasică engleză în Anglia. Și-a început cariera jurnalistică în Africa de Sud, apoi a lucrat la Londra, pentru Yorkshire Post, iar mai târziu, pentru The Times.

A relatat despre războaiele care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial, în special despre cel de-al Doilea Război Italo – Etiopian (în 1935) și despre Războil Civil Spaniol, perioadă în care a fost angajat de „The Times”, făcând cunoscute crimele de război comise de italieni în Etiopia și de germani, în Spania. S-a implicat în transportul măștilor de gaze pentru a oferi o protecție cetățenilor împotriva gazelor toxice utilizate ilegal.

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, a fost trimis de „Daily Telegraph” în Finlanda, unde s-a confruntat din nou cu efectele bombardamentelor aeriene și cu actele de intimidare a populației de către armata sovietică.

Dar celebritatea i-a adus-o reportajul extraordinar despre bombardamentul de la Guernica.  

Pe 2 octombrie 2010, „The Times” scria despre memorialul său din Guernica – „Onoare pentru omul de la Times care a dat vestea despre atacul cu bombă incendiară de la Guernica”.

Și Guernica a rămas recunoscătoare. În 2006, a dezvelit, în memoria sa, un bust din bronz, iar o stradă a primit numele George Steer.   

Tragedia de la Guernica a inspirat și filmul cu același nume, din 2016. O coproducție hispano-britanico-americană, cu James D’arcy în rolul lui George Steer. O poveste care captivează și doare.

George Steer a murit în Birmania, în 1944, într-un accident petrecut în noaptea de Crăciun. Au rămas cărțile lui (Arborele din Gernika: Un studiu de teren al războiului modern. Cu planșe și hărți, din 1938, fiind doar una dintre ele) și cărți despre el (Nicholas Rankin – Telegramă din Guernica: Viața extraordinară a lui George Steer, corespondent de război. ISBN 0-571-20563-1, 2003, Faber și Faber).

Surse bibliografice

Wikipedia; Mary McAuliffe, „Parisul la răscruce”, Editura Corint Istorie, București 2024

(Revista UZP nr. 42/2026)

IOAN VASIU: Sunteți un comentator sportiv binecunoscut și apreciat. De ce ați ales acest profil de jurnalism?

VLAD ENĂCHESCU: Dacă îmi permiteți să încep cu o glumă, aș spune mai degrabă „fost comentator” – și vă mulțumesc pentru aprecieri. Meseria de comentator sportiv, am spus-o mereu, este cea mai frumoasă meserie din lume. Când am făcut primii pași, nu aveam de unde să știu asta; am descoperit-o pe parcurs și am iubit-o, și încă o iubesc, necondiționat. Nu cred că a existat un moment precis care să îmi fi direcționat pașii către televiziune. A fost, mai degrabă, dorința de a face jurnalism sportiv. Primele texte le-am publicat în revista „Vlăstarul” a liceului Spiru Haret  din București și în revista „Salut”, înființată de George Mihăiță, la începutul anilor ’90. Apoi s-a ivit oportunitatea de a testa televiziunea și nu am ezitat nicio secundă.

I.V.: Câți ani ați lucrat la TVR și în ce împrejurări ați ajuns acolo?

V.E.: TVR mi-a fost a doua casă timp de 13 ani și jumătate. Regretatul Cristian Țopescu este cel care mi-a deschis ușa, într-un soi de experiment. Tatăl meu voia, de fapt, să afle dacă am vreo calitate pentru jurnalism – pentru că eu asta spuneam că vreau să fac – și a apelat la bunăvoința, experiența și expertiza lui Cristian Țopescu.

Am intrat, la doar 18 ani, într-o redacție plină de corifei ai televiziunii acelor vremuri și cred că încă din prima zi prioritățile mele s-au schimbat. Am simțit că aceea este direcția și că asta vreau să fac. Apoi, pas cu pas, m-am specializat la locul de muncă: reporter, redactor, editor, realizator de emisiuni, comentator și așa mai departe, până am ajuns să coordonez Departamentul Sport al TVR (2003-2008).

I.V.:  Care sunt marii comentatori sportivi de la care ați „furat” unele dintre tainele acestei meserii?

V.E.: Am menționat deja numele lui Cristian Țopescu: el este primul „vinovat” pentru cariera mea în televiziune. Un alt om extrem de important în dezvoltarea mea, în special pe zona redacțională și de prezentator de știri, a fost Cornel Pumnea. M-a luat sub aripa lui, mi-a explicat tainele meseriei, mi-a arătat mecanismele și mi-a demonstrat că rigoarea în pregătire poate rezolva peste 80% din succesul produsului finit. Au mai fost Dadi Graur, Ioan Todan, oameni care au pus bazele primului departament de sport din televiziunea publică – eu am ajuns acolo în ianuarie 1995. Și, nu în ultimul rând, Emil Grădinescu, omul de care m-am apropiat cel mai mult și alături de care am comentat sute de meciuri. Am trecut de la agonie la extaz lângă echipa națională sau lângă echipele românești de club în competițiile europene. De la Emil am învățat cel mai mult în materie de comentariu live: modul de pregătire, minuțiozitatea, dozajul, îmbunătățirea permanentă a limbajului specific și a vocabularului.

I.V.:  Ați regretat vreodată că nu ați ales presa tipărită?

V.E.: Despre regret nu cred că pot vorbi, atât timp cât am iubit televiziunea. Ca să nu mai spun că și acolo exista o componentă importantă de presă scrisă, doar că nu se publica în forma clasică. Cochetez în continuare cu scrisul. Nu cred că sunt un scriitor ultra-talentat, dar nici cel mai slab din peisaj, tocmai de aceea îmi exersez încă abilitățile prin bloguri și în social media.

I.V.:  Unde vă desfășurați activitatea în prezent?

V.E.: După aproape 27 de ani de televiziune, am simțit că am nevoie de o pauză. Am coordonat timp de trei ani activitatea echipei feminine de handbal a CSM București – o perioadă minunată, de asemenea – iar de un an și jumătate am revenit în zona privată, ca director general al companiei de ticketing Eventim România. Aș spune că este o continuare naturală a pasiunilor mele: sportul și muzica. Și astăzi sunt în contact cu președinți de cluburi sau federații, sportivi, artiști, directori de teatru sau de operă, căutând permanent direcții de colaborare și proiecte care să aducă publicul mai aproape de evenimentele pe care le iubește.

I.V.: Din ce asociații sau uniuni profesionale faceți parte?

V.E.: Sunt membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) de ceva timp și sunt plăcut impresionat de ceea ce am descoperit acolo, dar mai ales de ceea ce reușește asociația să facă pentru membrii săi. De asemenea, sunt în continuare membru al Asociației Presei Sportive (APS).

I.V.: Cum caracterizați, în câteva propoziții, actualul Campionat Mondial de fotbal?

V.E.: Globalizarea e o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, formatul extins deschide porțile pentru națiuni care, altădată, ar fi privit Mondialul doar de la televizor (păcat că și noi tot de acasă am privit). Pe de altă parte, expansiunea aduce inevitabil și o discuție despre diluarea valorică și despre calitatea produsului fotbalistic. Una peste alta, cred că este un turneu reușit: stadioane pline, interes uriaș, multe povești puternice și confirmarea că fotbalul rămâne, poate mai mult decât orice alt sport, limbajul comun al lumii.

Din punct de vedere sportiv, m-a impresionat Franța, prin maturitate și forță de lot, dar am admirat enorm și națiunile mici, precum Capul Verde, care au dat turneului acea emoție fără de care Mondialul ar fi doar o competiție a marilor puteri. Organizatorii au știut să transforme aproape orice într-un spectacol – și am văzut asta din plin – însă rămân și câteva umbre: ingerințele politice în sport, presiunea comercială uriașă și unele diferențe de interpretare ale arbitrajului, fie pe teren, fie din camera VAR. Pentru mine, însă, a fost un Mondial care m-a captat total: am dormit puțin și am fost conectat la febra de acolo, chiar dacă l-am trăit de aici, din țară.

Fotografia reprezintă una dintre cele mai importante forme de comunicare vizuală ale epocii moderne. De la apariția sa în secolul al XIX-lea, aceasta a evoluat în două direcții majore: fotografia jurnalistică și fotografia artistică. Deși utilizează același instrument tehnic – aparatul fotografic – cele două genuri răspund unor finalități diferite. Fotografia jurnalistică urmărește documentarea fidelă a realității și informarea publicului, în timp ce fotografia artistică urmărește exprimarea unei viziuni personale asupra lumii și producerea unei experiențe estetice.

În practica contemporană, granițele dintre cele două domenii devin adesea permeabile, numeroși fotografi împrumutând tehnici și principii din ambele registre. Tocmai această interferență justifică o analiză comparativă a asemănărilor și diferențelor dintre fotografia jurnalistică și fotografia artistică.

Atât fotografia jurnalistică, cât și cea artistică utilizează același limbaj fundamental: lumina; compoziția; perspectiva; culoarea; contrastul; expresivitatea cadrului.

Indiferent de scopul urmărit, fotograful trebuie să stăpânească regulile compoziției vizuale. Celebrul fotograf și teoretician Henri Cartier-Bresson considera că fotografia reprezintă „recunoașterea simultană a semnificației unui eveniment și organizarea riguroasă a formelor vizuale”.

Astfel, atât jurnalistul, cât și artistul caută imaginea capabilă să comunice eficient.

Ambele tipuri de fotografie transmit informații fără intermediul cuvintelor.

Roland Barthes afirma în lucrarea Camera Lucida că fotografia posedă o putere unică deoarece certifică existența unui fapt: „a fost acolo”.

În ambele cazuri fotografia: conservă memoria; provoacă emoții; influențează percepția publicului; modelează imaginarul colectiv.

Chiar și fotografia artistică păstrează o valoare documentară.

La rândul ei, fotografia jurnalistică poate deveni document istoric și operă artistică simultan.

Numeroase fotografii realizate în timpul celor două războaie mondiale sunt considerate astăzi atât documente istorice, cât și capodopere vizuale.

Contrar aparențelor, nici fotografia jurnalistică nu este complet obiectivă.

Fotograful decide: momentul declanșării; unghiul; distanța; obiectivul folosit; ceea ce include sau exclude din cadru.

Prin urmare, orice fotografie implică inevitabil un anumit grad de interpretare.

De preferat este ca jurnalistul să cunoască și tehnica fotografierii, să nu mai fie nevoie de un fotoreporter.

Susan Sontag observa că fiecare fotografie este, în același timp, o selecție și o interpretare a realității.

Scopul – aceasta este diferența esențială. Fotografia jurnalistică are drept scop informarea; documentarea;  relatarea faptelor; interesul public. Imaginea trebuie să răspundă acelorași întrebări ca textul jurnalistic: cine? ce? unde? când? cum? de ce?

Fotografia artistică are drept scop: expresia personală; emoția; reflecția; simbolizarea realității. Artistul nu urmărește neapărat adevărul factual, ci adevărul interior.

Fotografia jurnalistică trebuie să respecte realitatea observabilă. Manipularea imaginii este sever limitată.

Codurile deontologice interzic modificarea conținutului; eliminarea persoanelor; adăugarea unor elemente inexistente.

În fotografia artistică, asemenea limite nu există. Artistul poate: reconstrui scena; utiliza colaje; realiza fotomontaje; crea imagini complet imaginare.

Fotograful artistic dispune de libertate aproape totală. Poate modifica: culoarea; lumina; proporțiile; timpul; spațiul.

Fotoreporterul este limitat de realitatea evenimentului. El trebuie să surprindă ceea ce există efectiv.

Fotografia jurnalistică este legată de actualitate.

Valoarea ei este adesea dependentă de momentul publicării.

Fotografia artistică aspiră la universalitate. O imagine artistică poate fi apreciată independent de contextul istoric.

Fotografia jurnalistică se adresează: cititorului; telespectatorului; consumatorului de informație.

Fotografia artistică se adresează: privitorului; colecționarului; criticului;  vizitatorului muzeelor și galeriilor.

Diferențele devin evidente și în plan etic. În jurnalism predomină: adevărul;  verificarea; responsabilitatea publică; respectarea faptelor.

Manipularea imaginii poate compromite credibilitatea întregii publicații.

În arta fotografică criteriul principal îl reprezintă autenticitatea expresiei artistice, nu fidelitatea absolută față de realitate.

Interferențe între cele două domenii: În ultimele decenii diferențele s-au estompat.Numeroși fotoreporteri au realizat imagini apreciate și ca opere de artă.

Exemple relevante sunt: Henri Cartier-Bresson; Robert Capa; Sebastião Salgado; James Nachtwey.

Fotografiile lor documentează evenimente istorice, dar impresionează și prin: echilibrul compozițional; dramatism; utilizarea luminii; valoarea simbolică.

În sens invers, numeroși artiști folosesc tehnici documentare pentru a produce opere conceptuale.

Astfel, cele două domenii nu mai pot fi considerate complet separate.

Fotografia digitală și noile provocări. Revoluția digitală a modificat radical ambele domenii.

Inteligența artificială și programele sofisticate de editare permit realizarea unor imagini imposibil de distins de fotografiile autentice.

În jurnalism apare problema credibilității. Devine esențială verificarea: autenticității imaginii; contextului; sursei.

În arta fotografică, însă, tehnologiile digitale extind posibilitățile expresive și stimulează experimentul vizual.

Fotografia artistică și fotografia jurnalistică reprezintă două forme majore de exprimare vizuală, unite prin limbajul imaginii, dar diferențiate prin scop, metodă și raportarea la realitate. Dacă fotografia artistică urmărește transfigurarea lumii prin sensibilitatea creatorului, punând accent pe expresivitate, simbol și interpretare estetică, fotografia jurnalistică are ca obiectiv documentarea fidelă a faptelor și transmiterea rapidă și credibilă a informației. În primul caz, imaginea devine operă de artă, iar în cel de-al doilea, document istoric și mărturie a prezentului.

În epoca tehnologiilor digitale și a comunicării instantanee, granițele dintre cele două domenii tind uneori să se estompeze. Numeroși fotoreporteri realizează imagini cu o remarcabilă valoare artistică, în timp ce fotografii de artă utilizează adesea teme și contexte sociale specifice reportajului. Cu toate acestea, criteriul fundamental al diferențierii rămâne intenția autorului: artistul interpretează realitatea, în timp ce jurnalistul o consemnează și o explică, respectând normele deontologice ale profesiei.

Fotografia jurnalistică are o responsabilitate socială deosebită, contribuind la formarea opiniei publice și la conservarea memoriei colective. Marile evenimente ale istoriei moderne sunt cunoscute nu doar prin relatări scrise, ci și prin imaginile devenite simboluri ale unor epoci, imagini care au influențat percepții, au sensibilizat conștiințe și au determinat schimbări sociale și politice. În acest sens, fotografia jurnalistică este o sursă istorică de prim ordin.

La rândul său, fotografia artistică îmbogățește patrimoniul cultural prin capacitatea sa de a exprima emoții, idei și viziuni asupra existenței umane. Ea nu se limitează la reproducerea fidelă a realității, ci creează noi sensuri, invitând privitorul la reflecție și dialog estetic. Astfel, fotografia artistică contribuie la dezvoltarea sensibilității culturale și la afirmarea identității creatorului.

În concluzie, fotografia artistică și fotografia jurnalistică nu trebuie privite ca domenii aflate în opoziție, ci ca forme complementare ale culturii vizuale contemporane. Prima explorează adevărul interior și dimensiunea estetică a lumii, iar cea de-a doua documentează adevărul faptelor și realitatea socială. Împreună, ele demonstrează că imaginea fotografică este, simultan, artă, document și limbaj universal, capabil să depășească barierele lingvistice și culturale, devenind una dintre cele mai puternice modalități de comunicare și de conservare a memoriei umanității.

                                                               

Bibliografie selectivă

Barthes, Roland, Camera Lucida. Reflections on Photography, Hill and Wang, New York, 1981.

Bate, David, Photography: The Key Concepts, Routledge, London, 2020.

Berger, John, Understanding a Photograph, Penguin Books, London, 2013.

Cartier-Bresson, Henri, The Decisive Moment, Simon & Schuster, New York, 1952.

Freund, Gisèle, Photography and Society, David R. Godine, Boston, 1980.

Langford, Michael, Basic Photography, Focal Press, Oxford, 2010.

Newton, Julianne H., The Burden of Visual Truth: The Role of Photojournalism in Mediating Reality, Lawrence Erlbaum Associates, Mahwah, 2001.

Sontag, Susan, On Photography, Farrar, Straus and Giroux, New York, 1977.

Foto: pixabay.com

Citim un articol, ascultăm un reportaj la radio, privim un jurnal de știri sau urmărim un documentar fără să ne gândim prea mult la drumul pe care informația l-a parcurs până să ajungă în fața noastră. Vedem, de cele mai multe ori, un singur nume semnat la finalul unui text ori un singur chip în fața camerei sau auzim o singură voce venită pe calea undelor. În realitate însă, jurnalismul nu este aproape niciodată opera unui singur om. În spatele fiecărui material publicat există o întreagă echipă de profesioniști care contribuie, discret și adesea anonim, la realizarea actului jurnalistic.

Imaginea romantică a jurnalistului singuratic, care descoperă adevărul și îl așază pe hârtie doar prin propriile forțe, este incompletă. Chiar și cel mai simplu articol de presă presupune munca unei rețele invizibile de oameni. Reporterul documentează și scrie, dar textul său trece apoi prin mâinile editorului, care verifică informațiile, claritatea și coerența. Corectorul elimină greșelile de limbă, tehnoredactorul pregătește pagina pentru tipar sau pentru mediul digital, iar în cazul presei tipărite, tipografii transformă fișierul într-un ziar real, care poate fi ținut în mâini.

În redacțiile de odinioară, zgomotul mașinilor de tipar și munca zețarilor făceau parte din ritmul cotidian al presei. Zețarul, cel care așeza manual literele pentru fiecare pagină de ziar, avea o responsabilitate uriașă. O singură literă greșită putea schimba sensul unei informații. Astăzi, tehnologia a schimbat radical modul în care se produce presa, însă ideea de muncă colectivă a rămas aceeași. În spatele unui articol online aparent simplu se află programatori, administratori de platforme, graficieni și specialiști multimedia care contribuie la prezentarea și distribuirea informației.

Jurnalismul vizual este poate cel mai evident exemplu al muncii de echipă. Un reportaj fotografic nu înseamnă doar apăsarea unui declanșator. Fotograful de presă trebuie să surprindă emoția, contextul și adevărul unui moment într-o singură imagine. Însă, pentru ca acel material să ajungă la public, este nevoie și de redactori foto, editori și oameni care organizează arhivele vizuale. Uneori, în spatele unei fotografii memorabile stau ore întregi de documentare, deplasări dificile și coordonare între mai mulți membri ai unei redacții.

În radio, această muncă nevăzută devine și mai clară. Ascultătorul aude o singură voce și poate avea impresia că totul se reduce la talentul prezentatorului sau al reporterului. În realitate, fiecare emisiune este rezultatul colaborării dintre redactori, realizatori, documentariști, tehnicieni de sunet și operatori. Sunetistul este cel care creează echilibrul audio, elimină zgomotele nedorite și transformă un material brut într-un produs profesionist. El lucrează adesea în umbră, fără să fie cunoscut de public, deși calitatea unei emisiuni depinde enorm de experiența sa.

Televiziunea este, poate, cea mai complexă formă de jurnalism colectiv. În fața camerelor apare prezentatorul, dar de cele mai multe ori documentarea despre eveniment, știre sau invitați, este făcută de o întreagă echipă. Dincolo de ecran există o adevărată orchestră umană: cameramani, regizori de emisie, monteuri, editori video, tehnicieni de lumini, producători, sunetiști și operatori grafici. Fiecare are un rol precis, iar lipsa unei singure verigi poate afecta întregul produs jurnalistic.

Cameramanul, de exemplu, nu este doar omul care ține camera de filmat pe umăr sau pe trepied. El decide unghiul, compoziția imaginii și felul în care privitorul percepe realitatea. Un cadru bine ales poate transmite mai mult decât o pagină întreagă de text. La fel, editorul video, prin montaj, stabilește ritmul și tensiunea unui reportaj alegând imaginile și succesiunea lor astfel încât povestea să fie clară și coerentă.

Există apoi producătorii și coordonatorii editoriali, cei care organizează deplasările, stabilesc prioritățile și gestionează situațiile de criză. În momente importante — proteste, calamități, conflicte sau evenimente politice — jurnalismul devine un efort colectiv intens, în care fiecare secundă contează. Reporterul aflat pe teren depinde de redacția din spate la fel de mult cum redacția depinde de informațiile sale.

În ultimii ani, odată cu dezvoltarea mediului online și a rețelelor sociale, profesia de jurnalist a devenit și mai interconectată. Astăzi, un material jurnalistic poate include text, fotografie, video, grafică și conținut audio în același produs media. Asta înseamnă colaborare permanentă între oameni cu competențe foarte diferite. Jurnalismul modern nu mai este doar scris sau doar televiziune; este o combinație complexă de profesii și specializări care funcționează împreună.

Și totuși, cei mai mulți dintre acești oameni rămân necunoscuți publicului. Numele lor nu apar pe prima pagină și nu sunt recunoscuți pe stradă. Publicul vede semnătura de la finalul articolului, chipul realizatorului sau aude vocea reporterului, dar rareori își imaginează întreaga structură umană din spatele acelui produs media. Jurnalismul autentic este un efort de echipa și se bazează pe solidaritate profesională.

Poate tocmai de aceea redacțiile au fost întotdeauna mai mult decât simple locuri de muncă. Ele funcționează asemenea unor ateliere colective în care ideile, experiențele și responsabilitățile se împart. Există tensiuni, presiuni și termene-limită, dar există și sentimentul că fiecare contribuie la ceva mai mare decât propria persoană: dreptul publicului de a fi informat.

Într-o epocă dominată de viteza informației și de aparența succesului individual, este important să ne amintim că jurnalismul rămâne, înainte de toate, o muncă de echipă. Fiecare articol, fiecare fotografie, fiecare emisiune radio sau reportaj de televiziune reprezintă rezultatul unei colaborări între oameni care, chiar dacă nu apar în lumina reflectoarelor, susțin din umbră întregul mecanism al presei.

Semnătura de la finalul unui articol nu aparține niciodată unei singure persoane. În spatele ei se află multe ore de muncă și profesii diferite, unite de aceeași misiune: aceea de a spune o poveste adevărată și de a aduce informația mai aproape de oameni. Munca acestor truditori din planul doi nu trebuie niciodată uitată, pentru că fără ei, actul jurnalistic nu ar exista.

(Revista UZP nr. 42/2026)

15 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

expoziția de fotografii „Mirificul Banat Montan“, realizate de Nicu Șușara (Anina).

 

 

 

 

15. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Fotoausstellung „Das wunderschöne Banater Bergland“, mit Fotos von Nicu Șușara (Anina).

 

(dialog cu medicul Zăvoian Călin-Ionuț, Medicină fizică și de reabilitare, SC CarollMed Hunedoara)

– Pentru început, punctați-ne cele mai semnificative date biografice.

– M-am născut în Municipiul Hunedoara. Am absolvit Colegiul Economic „Emanuil Gojdu” Hunedoara, fiind ulterior admis la Facultatea de medicină din cadrul UMF „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, pe care am absolvit-o în 2020. Mi-am continuat pregătirea de rezidențiat tot în centrul universitar din Cluj-Napoca, cu un scurt periplu de 5 luni la București, unde am avut posibilitatea de a învăța despre reabilitarea pediatrică la Centrul de Recuperare pentru Copii „Robănescu – Pădure”.

– De ce loc de muncă în municipiul Hunedoara și nu într-un centru universitar?

– Alegerea făcută a fost influențată de faptul că atât eu, cât și soția suntem hunedoreni și avem familia și prietenii aici. Mai mult, oportunitatea pe care mi-au oferit-o cei de la CarollMed Hunedoara, de a practica medicina într-un mediu profesionist și plăcut, a înclinat decisiv balanța în favoarea întoarcerii acasă.

– Aveți o specializare inedită. Prezentați-ne câteva amănunte despre rolul acesteia în folosul pacientului.

– Este singura specialitate care urmărește nu doar diagnosticul medical, ci și cel funcțional al pacientului. Reabilitarea medicală este așadar o specialitate care pune pe primul plan calitatea vieții pacientului și nu neapărat boala acestuia.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră, pacientul?

– Pacientul este omul care vine cu o suferință în cabinetul de consultație, omul în rolul căruia încerc să mă pun și pentru care îmi folosesc de fiecare dată toate cunoștințele pentru a-i ameliora suferința și a-i îmbunătăți calitatea vieții.

– Cum stați cu pregătirea profesională?

– Categoric, pentru orice medic, este esențială educația medicală continuă. Recunosc că în ultimul timp, de când sunt și proaspăt tată, participarea fizică la diverse cursuri și congrese a fost mai rară, dar datorită avansului tehnologic, am reușit să particip la câteva cursuri în format on-line, pe diverse platforme de educație medicală.

– Vorbiți-ne despre o satisfacție mai deosebită din activitatea dumneavoastră profesională.

– Cred că datorită specificului acestei specialități, spre deosebire de altele, contactul meu cu pacientul este de multe ori de lungă durată, de ordinul săptămânilor sau chiar a lunilor, ceea ce ne permite de multe ori să vedem și să monitorizăm evoluția în bine a pacienților, iar satisfacția vine tocmai din acest lucru, că reușesc să văd de aproape progresul acestuia.

– Care vă este visul în domeniul profesional?

– Nu l-aș numi neapărat un vis, dar mi-aș dori ca această specialitate să primească o mult mai bună recunoaștere la nivel național, pentru că, din păcate, mulți încă văd reabilitarea ca pe ceva opțional și nu obligatoriu.

– Legea compensației vă ajută la ceva?

– Cred că legea compensației reflectă un principiu general al vieții: atunci când pierdem ceva sau întâmpinăm o problemă, avem tendința să găsim mereu alte resurse pentru a merge totuși mai departe. Ca medic, văd acest lucru și în reabilitare, unde ne bazăm frecvent pe capacitatea organismului și a pacientului de a se adapta și de a găsi soluții pentru a-și relua activitățile și a funcționa cât mai bine posibil, chiar și atunci când nu putem restabili complet funcția afectată.

– Ce sfaturi dați bolnavilor care ar avea nevoie de specialitatea dumneavoastră?

– Le-aș spune în primul rând că nu este normal să trăiască cu durere cronică și să o accepte ca pe ceva inevitabil doar pentru că „au o anumită vârstă” sau pentru că problema durează de mult timp. Durerea persistentă merită evaluată și tratată. În același timp, cred că niciodată nu este prea târziu să îți îmbunătățești starea de sănătate, mobilitatea sau calitatea vieții. Chiar dacă nu putem întotdeauna vindeca complet o afecțiune, de cele mai multe ori putem reduce durerea, îmbunătăți funcția și ajuta pacientul să își recapete independența și încrederea în propriul corp. Cel mai important este să nu amâne consultul și să nu renunțe la ideea că lucrurile se pot schimba în bine.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

Istoria unei comunități se conturează printr-o permanentă interacțiune între realitățile locale și marile transformări ale societății. În acest context, vizita Familiei Regale la Reșița, desfășurată între 10 și 12 iunie 1926, reprezintă un moment de referință atât pentru istoria orașului, cât și pentru procesul de consolidare și modernizare a României interbelice.
La împlinirea unui secol de la această vizită istorică, este necesar să înțelegem semnificația ei într-un context mai larg, marcat de consolidarea României Mari și dezvoltarea accelerată a industriei naționale.
Vizita din 1926 nu a fost un act izolat, ci a reprezentat continuarea relației stabilite între Suveran și orașul Reșița încă din august 1924, când Regele Ferdinand a efectuat prima sa vizită în una dintre cele mai vechi vetre industriale ale României Mari.
În acea perioadă Uzinele de Fier și Domeniile Reșița reprezentau unele dintre cele mai importante centre industriale ale țării. Reșița devenise un simbol al modernizării economice și al capacității tehnice românești, iar interesul manifestat de Suveran față de activitatea Uzinelor reflecta rolul strategic pe care industria grea îl ocupa în proiectul de dezvoltare națională.
Prima vizită regală a avut un caracter scurt, fiind inclusă într-un itinerar care cuprindea Aradul, Timișoara, Caransebeș și Reșița. Cu toate acestea, impactul său a fost unul considerabil. Cu acel prilej, Regele Ferdinand a vizitat vechea oțelărie și fabrica de locomotive, inaugurată în anul 1922, iar conducerea Uzinelor a făcut promisiunea că una dintre primele locomotive fabricate aici va purta numele Suveranului.
Această promisiune s-a materializat doi ani mai târziu, când prima locomotivă cu ecartament normal fabricată în România Mare, seria 50.243 a primit numele Regele Ferdinand.
Această locomotivă a fost proiectată pentru remorcarea trenurilor grele de marfă, iar îmbunătățirile aduse de biroul tehnic al UDR, respectiv introducerea arderii mixte cu cărbune și păcură prin utilizarea pulverizatorului tip Cosmovici, adoptarea supapei de siguranță tip Pope-Coale, a injectorului de apă cu cărbuni de emisie, a grătarului acționat din marchiza mecanicului, precum și aplicarea tiranților din oțel la bolta focarului, au făcut-o ca să fie adaptată pentru condițiile locale de exploatare.
Gestul avea o puternică valoare simbolică, exprimând legătura dintre progresul tehnologic și idealul de unitate națională întruchipat de monarh. În același spirit, primele locomotive cu ecartament îngust fabricate la Reșița au purtat numele Principelui Carol și al Principesei Elena, consolidând astfel asocierea dintre familia regală și dezvoltarea industriei românești.
Vizita din iunie 1926 s-a desfășurat într-un cadru solemn și bine organizat. Regele Ferdinand a fost însoțit de Regina Maria, de Principesa Ileana și de importante personalități ale vieții politice și militare ale vremii, între care Președintele Consiliului de Miniștri – Generalul Alexandru Averescu, Ministrul Casei Regale – Nicolae Mișu și Generalul Adjutant al Casei Militare și Mareșal al Curții Regale – Paul Angelescu.
La 9 iunie 1926, ora 15:45, Majestățile Lor, însoțite de persoanele enumerate mai sus au plecat cu trenul regal din halta Cotroceni.
Sosirea trenului regal în Gara Reșița Fabrică (unde în prezent se află Palatul CFU al TMK) în dimineața zilei de 10 iunie 1926, a fost pregătită cu o atenție deosebită. Gara fusese împodobită cu flori, verdeață și drapele tricolore, iar familia regală a fost întâmpinată de reprezentanții administrației uzinelor – ing. Constantin Orghidan – Președintele Consiliului de Administrație al UDR și ing. Adalberth Veith – Administrator delegat al UDR, de autoritățile județene și locale – Primar Eugen Crenianu, precum și de conducătorii instituțiilor militare și administrative din regiune.
Ceremonialul primirii ilustrează respectul și admirația de care se bucura monarhia în societatea românească interbelică.
Fanfara uzinei, formată majoritar din etnici germani a intonat imnul regal, elevii școlilor reșițene au oferit flori, iar Primarul orașului a întâmpinat înalții oaspeți cu tradiționala pâine și sare, simboluri ale ospitalității românești.
Deosebit de relevant este discursul de bun venit adresat de ing. Constantin Orghidan. În cuvintele sale se regăsesc două idei fundamentale: recunoștința profundă pentru onoarea acordată orașului prin prezența Majestăților Lor și angajamentul comunității de a fi demnă de această vizită istorică.
Înainte de începerea vizitei, Majestățile lor au participat la un serviciu religios, oficiat de către Preasfințitul Dr. Iosif Badescu, Episcopul Caransebeșului.
La ora 10, a început vizita oficială în uzină. Aceasta s-a făcut cu un mic tren uzinal cât și pe jos.
În trenul uzinal, într-un vagon deschis au luat loc în primul compartiment Regele Ferdinand, Regina Maria, Principesa Ileana, Președintele Consiliului de Miniștri, Președintele Consiliului de Administrație al UDR, Administratorul Delegat al UDR, iar în al doilea compartiment, Ministrul Casei Regale, Generalul Adjutant Șef al Casei Militare și Mareșal al Curții, Directorul General al UDR și Directorul Adjutant de serviciu al Regelui.
Pe tot timpul vizitei, explicațiile despre obiectivele vizitate au fost date de către Administratorul Delegat al Societății UDR și Director General.
Majestățile lor au urmărit cu deosebit interes lămuririle date, căutând pretutindeni ca să cunoască amănuntele procedurii și ale fabricării, exprimându-și în mai multe rânduri înalta lor satisfacție și admirație pentru munca depusă, dar și pentru disciplina și rigurozitatea personalului.
S-a vizitat stația Dealul Crucii, unde Majestățile lor au avut o vedere generală a tuturor instalațiilor de pe podul de descărcat minereu, stația de gaz, Furnalul nr 1.
De la Furnal, Majestățile lor au mers pe jos în oțelărie, la platoul de lucru al cuptoarelor Martin, apoi la casa de măsurare.
La hala de turnare oțel și fontă, Majestățile lor au primit câte o sticlă de sare de cobalt, cu care au putut privi metalul lichefiat.
În continuarea vizitei a urmat sala suflantelor și uzina de laminat. Mai apoi se opresc la Cazarma Pompierilor unde admiră un exercițiu de salvare, organizat de secția de pompieri, apoi privesc funcționarea podului rulant portal.
Urmează vizitarea halei de ajustaj, a forjeriei de bandaje și a instalațiilor de încărcare bare laminate.
La ora 12 în Vila Direcțională UDR a avut loc un Dejun intim la care au participat, alături de Majestățile lor Directorul Uzinei, Miniștrii, Prefectul, Primarul și reprezentanții cultelor religioase.
La sfârșitul dejunului, Majestățile lor au mers pe terasa vilei unde s-a servit cafeaua, apoi au ascultat cântece bănățene, interpretate de Reuniunea Română de cânt și muzică, dirijată de către preotul ortodox din localitate.
După acest moment, Regele Ferdinand înmânează Administratorului Delegat al Societății UDR, Ing. Adalbert Veith – Ordinul Mare Ofițer al Coroanei Române. Cu același Ordin, Majestatea Sa l-a decorat pe Directorul General al UDR, Ing. Constantin Orghidan relevând în cuvinte elogioase munca rodnică a acestora.
La urmă, Majestatea Sa a decorat 24 de lucrători dintre care 6 subfuncționari cu Crucea Serviciul Credincios clasa 1 și 18 muncitori cu Medalia Serviciul Credincios.
După acest moment cu o mare încărcătură emoțională, vizita a continuat cu trenul regal, parcurgându-se atelierul de poduri, atelierul de roți și atelierul de armament, unde se produceau tunuri și automobile blindate.
La ora 17:40 s-a plecat cu automobilele regale la poligonul de tragere unde se încercau tunurile produse de către uzinele reșițene. După ce au fost trase 3 salve de tun, familia regală a fost cazată la Vila Klaus.
A doua zi, familia regală a plecat la Anina unde a participat la ceremonia botezării fostului puț Ronna în Puțul Regele Ferdinand.
Cu acest prilej, Directorul General al Societății UDR a invitat-o pe Regina Maria ca să apese pe un buton electric, care era în legătură cu o sticlă de șampanie așezată în apropiere și care la luarea contactului a făcut explozie, imitând exploziile din mină. În acel moment a căzut jos pânza care acoperea placheta cu inscripția „Puțul Regele Ferdinand”.
După acest moment, Directorul UDR a arătat Majestăților lor diferite minereuri și produse geologice ale regiunii. Tot la Anina s-a vizitat centrala electrică și cuptoarele de cocs.
La 12 iunie, familia regală a vizitat satul Văliug, cercetând totodată barajul și hidrocentrala. Cu acest prilej au participat și la serviciile religioase, oficiate la Biserica Catolică și cea Ortodoxă.
Întorcându-se spre Reșița, vizita a continuat la Fabrica de cărămizi refractare și Distileria lemnului.
La ora 12, trenul uzinal sosește în gara Reșița Fabrică. Majestățile lor coboară din tren, întâmpinate de către Ministrul Comunicațiilor – Generalul Gheorghe Văleanu, Directorul General al CFR, Stefan Pretoianu și împreună merg să viziteze Fabrica de Locomotive.
Aici, Majestățile lor, în aclamațiile publicului și ale muncitorilor s-au urcat în marchiza primei locomotive cu ecartament normal fabricată la Reșița și denumită „Regele Ferdinand”.
Un aspect important de menționat este faptul că pe tot parcursul vizitei, Regele Ferdinand era îmbrăcat civil, iar Regina Maria și Principesa Ileana purtau frumoase costume bănățene.
După parcursul de probă al locomotivei 50.243, familia regală își încheie vizita la Reșița. La rugămintea locuitorilor, trenul regal a oprit și la Bocșa Montană și Gătaia.
Privită retrospectiv, vizita regelui Ferdinand la Reșița poate fi interpretată ca o confirmare oficială a rolului strategic pe care orașul îl ocupa în economia României interbelice. Ea reprezintă întâlnirea dintre proiectul politic al consolidării statului național și efortul industrial care susținea modernizarea țării.
Astăzi, la un secol de la acel eveniment, memoria acestei vizite ne oferă oportunitatea de a reflecta asupra contribuției Reșiței la dezvoltarea României moderne. Ea amintește generațiilor actuale că progresul economic, excelența tehnică și spiritul comunitar au constituit dintotdeauna fundamente ale identității locale.
În concluzie, vizita Regelui Ferdinand din iunie 1926 nu a fost doar un episod protocolar, ci un moment de profundă semnificație istorică. Ea a consacrat statutul Reșiței ca centru major al industriei românești și a evidențiat legătura dintre monarhie, modernizare și construcția statului național. Prin evocarea acestor momente, nu comemorăm doar trecutul, ci reafirmăm valorile care au făcut posibilă dezvoltarea unei comunități și a unei națiuni.

Mihele Bogdan Andrei

Având în vedere că în acest an (26 iunie) se împlinesc 130 de ani de la revolta locală din localitatea Mehadica*, județul Caraș-Severin, studiind presa vremii, am reușit să concretizez câteva concluzii, în ideea de a rememora acest trist eveniment și de a evidenția un moment al istoriei marcat de lupta continuă a românilor din Banat pentru a-și păstra proprietățile și identitatea în perioada Imperiului Austro-Ungar. Revolta de la Mehadica din 1896 nu a fost doar o răscoală a țăranilor români împotriva autorităților maghiare, ci și o luptă pentru păstrarea avuției și afirmarea cu demnitate a identității lor naționale. Sătenii s-au opus unei comisii care încerca să le ia pământurile și pădurile primite după desființarea fostelor regimente de graniță, iar evenimentele au degenerat, transformându-se într-un conflict încheiat în modul cel mai sângeros, când jandarmii au tras în mulțime, provocând 6 morți pe loc din rândul țăranilor și zeci de răniți, mulți dintre ei decedând în zilele următoare.

​În acest sens, am selectat câteva articole din presa română a vremii, care a dat o importanță aparte acestui eveniment tragic și controversat în presă la data respectivă, pe care le voi prezenta alăturat analizei.

​Deși presa maghiară (Budapesti Hírlap) și cea română (Tribuna, Gazeta Transilvaniei) oferă nuanțe și justificări diferite, cronologia și faptele brute converg spre aceeași tragedie de proporții. Iată, pe scurt, cronologia evenimentelor:

– 24 iunie – Scânteia inițială: Sosirea la Mehadica a comisiei cadastrale conduse de Árpád Sulyok pentru măsurarea pășunilor comunale. Țăranii au perceput acțiunea ca pe o încălcare a drepturilor lor istorice. Versiunea maghiară vorbește despre o primire ostilă (steag negru pe primărie, focuri de pistol de alarmă), care i-a speriat pe funcționari, determinându-i să fugă la gară.

– Conflictul local cu autoritățile: Ulterior, un sergent de jandarmi (Környei) a sosit în sat și a arestat aproximativ 14–15 lideri ai comunității (membri ai reprezentanței comunale). În paralel, sursele românești menționează o revoltă profundă a sătenilor împotriva primarului local, acuzat de fraudă și delapidarea fondurilor destinate coșarului (hornarului) satului, pe care oficialii din Caransebeș (protopretorul) au încercat să o reprime politic.

– 26 iunie-Escaladarea și măcelul (orele 17:00): O masă mare de țărani (estimările variază între câteva sute și o mie, inclusiv femei întoarse de la câmp) s-a adunat la casa comunală cerând eliberarea celor arestați. Subprefectul/solgăbirăul (Béla Gievaux) și locotenentul de jandarmi Bányai au eliberat inițial doi delegați (sau pe toți, conform versiunii maghiare), însă mulțimea a cerut demiterea și predarea primarului corupt.

– Masacrul și bilanțul acestuia: În momentul în care jandarmii s-au baricadat în curtea primăriei, iar mulțimea a forțat poarta, locotenentul Bányai a ordonat „Foc!”. Cei 9 sau 12 jandarmi au descărcat armele direct în carne vie, trăgând inclusiv în stânga și în dreapta, în oameni lipsiți de arme de foc. 6 țărani au căzut secerați pe loc (printre care trei membri ai familiei Vădrariu și Ioan Belica). În zilele următoare, numărul morților a crescut la 13 oameni, iar numărul celor grav răniți a depășit 16–18 persoane.

– Urmările imediate: Satul a fost ocupat militar de o companie de 100 de soldați trimiși din Caransebeș la ordinul comitelui suprem (fișpanul Jakabffy), fiind instituită starea de asediu și operate arestări în masă în rândul „agitatorilor”.

Pentru a înțelege de ce o dispută legată de pământ și un primar corupt a degenerat într-un măcel cu 13 morți, evenimentul trebuie privit prin prisma a trei coordonate fundamentale ale anului 1896:

1. Miza cărților funduare și avuția grănicerească

Mehadica se afla pe teritoriul fostului Regiment 13 de Grăniceri Româno-Bănățean. După desființarea Graniței Militare în 1873, comunitățile de foști grăniceri au rămas extrem de sensibile la orice tentativă a autorităților civile maghiare de a le modifica drepturile de proprietate asupra pădurilor și pășunilor comunale (așa-numitele „avuții grănicerești”). Introducerea noilor cărți cadastrale și delimitarea terenurilor statului de cele ale comunei erau privite de țărani ca o agresiune directă menită să-i deposedeze de mijloacele de subzistență și să adâncească mizeria materială.

2. Politica de forță a statului dualist și „anul milenar” (1896)

Anul 1896 a marcat apogeul manifestărilor naționaliste din Ungaria dualistă, prilejuite de serbările Mileniului. În acest climat saturat de propagandă șovină, autoritățile locale (jandarmii, pretorii, solgăbirăii) manifestau o toleranță zero față de orice formă de nesupunere din partea minorităților naționale, pe care o etichetau imediat ca „agitație anti-statală” sau „revoltă valahă”.

Așa cum vedem că subliniază „Gazeta Transilvaniei”, funcționarii publici acționau adesea ca „mici tirani”, recurgând de la bun început la forța brutală (jandarmerie înarmată) în loc de tact diplomatic sau anchete administrative corecte. Trimiterea jandarmilor pentru a rezolva o problemă ce ținea mai degrabă de dreptul civil și administrativ dovedește intenția clară de terorizare și impunere prin frică a puterii statului maghiar.

3. Războiul informațional și solidaritatea românească

Este interesant de observat contrastul flagrant din presa vremii, un adevărat război informațional, asemănător celor ce se poartă și astăzi:

Presa maghiară de la Budapesta construia imaginea „Românilor răzvrătiți”, agresivi, înarmați cu coase și pistoale, care doreau să-l „tragă în țeapă” pe primar, justificând astfel actul criminal al jandarmilor ca pe o acțiune eroică de legitimă apărare și salvare a vieții.

Presa românească din Transilvania și Vechiul Regat demonta această propagandă, demonstrând caracterul disproporționat și criminal al atacului: jandarmii nu au suferit nicio zgârietură, nu s-a aruncat în ei nici măcar cu pietre, iar armele au fost descărcate „pe neașteptate” într-o mulțime care stătea cu căciulile în mână în fața subprefectului. Includerea victimelor în rândul femeilor care veneau liniștite de la câmp demolează mitul „atacului organizat” al țăranilor.

Publicarea acestor corespondențe la Sibiu, Brașov, cât și la București demonstrează funcționarea unei rețele solide de solidaritate națională, în cadrul presei de limbă și naționalitate română. Masacrul de la Mehadica a fost transformat rapid într-un simbol al opresiunii naționale și sociale, strigătul de revoltă fiind accentuat în finalul articolului din Tribuna prin versurile mobilizatoare ale lui George Coșbuc (Noi vrem pământ! – poezie publicată chiar în acea perioadă, în 1894): „…Geru-i roșu de văpăi / Și se umflă vadul!”.

În concluzie, Revolta de la Mehadica din iunie 1896 nu a fost o simplă răzmeriță țărănească, ci manifestarea unui spirit profund de dreptate, moștenit de la înaintașii care apăraseră acele pământuri cu prețul sacrificiului suprem. Prin consecințele ei, revolta a rămas o tragedie provocată de abuzul total de putere al unui regim polițienesc, incapabil să gestioneze nemulțumirile sociale ale românilor bănățeni altfel decât prin violență sângeroasă.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin , 11 iulie 2026

Credit foto: Gheorghe Țunea

Vezi aici articole:

130 de ani de la Masacrul de la Mehadica (1896)

*Scurt istoric al localității Mehadica (Craina Bănățeană)

Mehadica, parte integrantă a „Crainei Bănățene” (alături de sate precum Pârvova, Lăpușnicel sau Iablanița), s-a distins de-a lungul secolelor XVIII-XX printr-o puternică organizare militară, religioasă și o conștiință națională vie.
1. Evoluție demografică și administrativă
Documentele vremii surprind o creștere constantă a comunității sub administrația imperială:
1749: Localitatea avea 105 case și un singur preot (Vasiliu Popovici).
1774: Conscripția baronului Papilla consemnează 187 de case, 233 de iugăre de pământ arabil și o forță militară de 208 oameni apți.
1791: Populația ajunge la 1101 locuitori (566 bărbați și 535 femei).
1808: Sunt menționate 177 de case, iar comunitatea dispunea deja de școală.
2. Viața militară: Fiind parte a regimentelor de graniță (Regimentul româno-iliric nr. 12, ulterior cel româno-bănățean), bărbații din Mehadica („catanele”) au participat la marile conflicte ale Imperiului, dar și la revolte sociale:
– Războaiele Napoleoniene: Preotul cronicar Pavel Roșcovici notează întoarcerea soldaților în 1801, după 9 ani de campanii, și o nouă plecare în 1809, luptând la Passau și Pojon (Bratislava), pacea fiind sărbătorită abia în 1810.
– Revolte: Spiritul justițiar al localnicilor s-a manifestat în răscoalele din 1738 și 1788 (împotriva abuzurilor imperiale și a invaziilor turcești) și, mai târziu, în incidentul tragic din 1896, când cererea de „pământ și dreptate” a fost reprimată sângeros de jandarmerie (6 morți și 25 de răniți).
3. Viața spirituală și culturală
Biserica a fost centrul vieții comunitare, păstrând nu doar credința, ci și istoria scrisă a locului:
– Biserica: Zidită în 1794 și sfințită în 1796, cu hramul „Nașterea Născătoarei de Dumnezeu”. A fost renovată major în perioada interbelică prin efortul preotului Ilie Imbrescu și al fiilor satului.
– Cărțile vechi: Preoții cărturari (precum Rafael și Pavel Roșcovici) au lăsat însemnări prețioase pe cărți de cult (Strastnicul, Antologhionul, Catavasierul lui C. Diaconovici -Loga), transformându-le în cronici ale satului.
– Educația: Încă din 1808, Mehadica avea școală primară cu 50 de elevi (35 băieți, 15 fete), învățător fiind R. Nicola. Tradiția a continuat, satul dând numeroși intelectuali (preoți, învățători, ofițeri).
4. Conștiința națională
Istoria evidențiază adesea dârzenia „megincanilor” în păstrarea identității românești. Aceștia au susținut constant candidații naționali români (precum Aurel Vlad sau Gen. Traian Doda) în defavoarea celor guvernamentali maghiari, uneori sfidând autoritățile cu umor și curaj.
Această tradiție de luptă a continuat până în Primul Război Mondial, când fiii satului, precum inginerul silvic Petru Fotoc, au luptat inițial pe fronturile imperiale (Isonzo, Piave), contribuind ulterior la realizarea României Mari.

Numărul 42/2026 al revistei „UZP”, proaspăt scos de sub tipar, a ajuns și la Bistrița. Colectivul de redacție, alcătuit din Roxana Istudor, redactor-șef, Teodora Marin, redactor, George Coandă, Marian Nencescu, Benone Neagoe, Valentin Uban, seniori editori, Marius Simion, fotoreporter, ne oferă, și de data aceasta, un sumar divers, atrăgător, bogat în informații, articole scrise cu talent, cu rigoare profesională. Cele 54 de pagini se deschid cu bucurie în fața cititorului dornic să afle noutăți din sfera jurnalistică, din țară și din lume.

Revista are în centrul atenției evenimentul desfășurat la Carei, la începutul lunii mai, când a avut loc o frumoasă reuniune regională a Filialelor UZPR din Nord-Vestul țării, județele Cluj, Maramureș, Sălaj, Bistrița– Năsăud, Bihor și Satu-Mare, cu conducerea centrală a Uniunii, reprezentată de Dan Constantin, președinte, Emil Stanciu, vicepreședinte, Marian Nencescu, președinte al Filialei Presa Culturală, membru al Consiliului Director, Teodora Marin, coordonator al Editurii UZP, membru al Comisiei de Atestare Profesională, și Narcis Luca, grafician web. Rubrici consacrate aduc în lumină întâmplări, evenimente, idei, viziuni din publicistică și din literatură, de ieri și de astăzi. Câteva exemple elocvente și convingătoare: „Editorial”, semnat de Benone Neagoe, „Filialele UZPR, inima vie a jurnalismului românesc” („Se spune că jurnalismul este prima ciornă a istoriei”), „Actualitate”, de Claudius Dociu, „Despre profesioniștii care cred că adevărul merită căutat și spus, indiferent de preț” („Ne-am obișnuit să spunem că presa este câinele de pază al democrației, că jurnalistul are o misiune publică și o responsabilitate uriașă față de adevăr și față de societate. Tocmai de aceea i se cere să fie integru, profesionist, echilibrat și curajos”), și de Roxana Istudor, „UZPR și CNR UNESCO au marcat Ziua Mondială a Libertății Presei 2026”, „Focus”, de Maria Stanciu, „Jurnalismul, între conduita morală și copy-paste”, dezbatere la Filiala „Radu Macovei” Galați. Lista rubricilor continuă cu „Interferențe”, „In memoriam”, „Caleidoscop”, „Reportaj”, „Ecouri”, „Reflector”, „Esențe”, „Repere”, „Efigii”, „Embleme”, în care se oglindesc activități și preocupări ale membrilor jurnaliști din Filiale.

La „Interferența dintre jurnalism și literatură” este evocată, de către Cornel Cepariu, revista „Ateneu” (Bacău, fondatori George Bacovia și Grigore Tăbăcaru), iar o nouă carte, scrisă de Marian Nencescu, „ziarist de cursă lungă” (Dan Constantin), „Plutind cu Miss Liberty”, Editura UZP, 2026 ( Statuia Libertății, desigur), este recenzată și prezentată pe larg de către Camelia Pantazi Tudor.

În acest număr, sunt articole semnate de autori din filiale, precum Galați, Caraș-Severin, Gorj-Mehedinți, București, Dobrogea, Timiș, Iași, Chișinău, Bistrița– Năsăud, Arad, Vâlcea, Buzău, Prahova, oferind o imagine de presă asupra activității Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, vie, intensă, cu ecouri și cu tot mai mulți admiratori.

Calitatea unei reviste este dată de autori, de subiectele abordate, dar și de cititori. Aceste  trei condiții fiind îndeplinite, vă dorim „Lectură plăcută”! (rasunetul.ro)

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), cea mai mare organizație profesională a jurnaliștilor din România, continuă să sprijine formarea noii generații de profesioniști din mass-media. Prin implicarea directă a UZPR, trei studenți români au reprezentat țara noastră la ultima ediție a proiectului internațional „GreenLens: Environmental and Climate Journalism Training”, desfășurat în perioada 29 iunie – 4 iulie 2026, la Ankara, în Turcia.

România a fost reprezentată de Andrei Stelescu, student al Facultății de Științe ale Guvernării și Comunicării din cadrul Universității de Vest din Timișoara, și de Răzvan Călin și Cosmin Burbutan, studenți ai Facultății de Jurnalism și Media Digitală din cadrul Universității Naționale de Știință și Tehnologie -Politehnica București.

Jurnalism despre mediu, schimbări climatice și combaterea dezinformării

Proiectul GreenLens, finanțat prin programul Erasmus+ și coordonat de Anadolu Agency, a reunit tineri jurnaliști și studenți din Franța, Belgia, Macedonia de Nord, România și Turcia.

Pe parcursul unei săptămâni intensive de pregătire, participanții au învățat cum se realizează jurnalismul de mediu, cum sunt comunicate situațiile de criză și care sunt cele mai eficiente metode de verificare a informațiilor într-un context dominat de dezinformare și de presiunea rețelelor sociale.

Programul a inclus ateliere practice despre redactarea materialelor jurnalistice, strategii de comunicare digitală, realizarea conținutului pentru platformele online și utilizarea responsabilă a noilor tehnologii în activitatea jurnalistică. S-a pus un accent deosebit pe verificarea informațiilor (fact-checking) și pe combaterea dezinformării în mediul online.

Simulări pentru situații criză și concursuri de știri

Una dintre cele mai apreciate activități a fost simularea unei situații de criză, în care echipe internaționale au trebuit să gestioneze comunicarea publică și să informeze rapid populația pe baza unor scenarii complexe.

În ultima zi, participanții au intrat într-o competiție de redactare și prezentare live a unei știri de ultimă oră, exercițiu care le-a testat viteza de reacție, acuratețea și capacitatea de lucru sub presiune.

O experiență care depășește sala de curs

Programul a inclus și activități culturale, participanții vizitând Mausoleul Anıtkabir și Muzeul de Istorie din Ankara. Totodată, studenții au avut ocazia să interacționeze cu colegi din mai multe țări europene, dezvoltând relații profesionale și prietenii care pot sta la baza unor viitoare colaborări internaționale. Participanții au primit certificate europene de absolvire a programului „GreenLens: Environmental and Climate Journalism Training”, proiect cofinanțat de Uniunea Europeană.

Oportunități pentru viitor

La finalul proiectului, Răzvan Călin și Cosmin Burbutan au discutat cu Hakan Güvenlioğlu, jurnalist al Anadolu Agency și lector în cadrul programului. Impresionat de implicarea studenților români, acesta le-a adresat invitația de a participa la un viitor eveniment media organizat la București, deschizând astfel noi perspective de colaborare între tinerii jurnaliști și profesioniști din presa internațională.

Prin astfel de inițiative, UZPR demonstrează că investiția în educația și dezvoltarea tinerilor jurnaliști reprezintă una dintre cele mai importante direcții pentru viitorul presei românești, oferindu-le acestora acces la experiențe internaționale, contacte profesionale și modele de bună practică încă din perioada studiilor universitare.

Festivalul Internațional de Literatură, Artă și Tradiții – Zilele Iei, Zilele Poeziei, desfășurat la Târgu Lăpuș între 27-29 iunie 2026, ajuns la a VI-a ediție a confirmat, dincolo de foarte multe lucruri despre care se poate discuta mult și bine, calitățile manageriale excepționale ale Valeriei Bilț, inițiatoarea festivalului, dar și artizanul lui desăvârșit. Indiscutabil, a fost ediția cea mai reușită, consistentă la toate capitolele, și performantă ca niciodată până acum, la capitolul deschidere spre alte țări de poezie pline. Publicăm acum, ca să nu ieșim din timp, câteva date și gânduri depre această ediție, urmând să găzduim în numerele viitoare și alte contribuții ale participanților la festival. (N. Băciuț)

*

Există locuri în care timpul nu se măsoară în ore, ci în emoții. Există întâlniri în care cuvintele nu sunt doar rostite, ci trăite. Iar la Târgu Lăpuș, în inima Maramureșului, Festivalul Internațional de Literatură, Artă și Tradiții –Zilele Iei, Zilele Poeziei a dovedit, încă o dată, că adevărata cultură nu se expune, ci se trăiește, asemenea unei ii moștenite din generație în generație, cusută cu răbdare, credință și iubire de neam.

Sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a Uniunii Scriitorilor din România-Filiala Cluj, reprezentanța Maramureș, și prin colaborarea unor prestigioase instituții culturale, Târgu Lăpuș s-a transformat pentru câteva zile într-o cetate a spiritului românesc, în care literatura, arta și tradiția au vorbit aceeași limbă: limba identității.

Festivalul a debutat în acordurile solemne ale Imnului Național al României și ale Imnului ASTRA, interpretate cu sensibilitate de eleva Maria Gheduțiu, urmate de mesajul de bun-venit al primarului Andrei Vlad Herman, care a reafirmat rolul culturii ca fundament al unei comunități ce își respectă trecutul și își construiește cu demnitate viitorul.

Sub inspirația directorului festivalului, Nicolae Băciuț, și prin eleganța organizatorică a președintei Valeria Bilț, manifestarea a devenit un spațiu al dialogului autentic între generații, între țări și între domenii ale creației. Scriitori, poeți, jurnaliști, artiști plastici și oameni de cultură veniți din România, Republica Moldova, Franța, Belgia, Italia, Canada, Rusia, Ungaria și Georgia au demonstrat că valoarea nu cunoaște granițe, iar cultura rămâne cea mai trainică punte între oameni.

O strălucire aparte au conferit-o conferințele academice, moderate cu rafinament de scriitorul Nicolae Băciuț, transformate în adevărate lecții despre memorie, identitate și destin. Profesorul universitar dr. Ioan Chirilă, director al Bibliotecii Academiei Române – Filiala Cluj-Napoca și președinte al ASTRA Cluj, prin conferința „Cultură, identitate națională și unitate de neam în istorie, literatură și artă”, a demonstrat că națiunile rezistă prin cultura lor, iar patrimoniul spiritual reprezintă cea mai sigură garanție a continuității istorice.

Profesorul universitar dr. Cornel Munteanu, reputat critic literar, a readus în lumină începuturile poetului Octavian Goga, prin conferința „Debutul lui Octavian Goga la Budapesta”, oferind publicului o incursiune fascinantă în geneza unei opere care avea să marcheze literatura română.

La rândul său, profesorul universitar dr. Gheorghe Glodeanu, unul dintre cei mai apreciați istorici și critici literari contemporani, a deschis porțile imaginarului eliadesc prin conferința „Mircea Eliade și provocarea imaginarului”, invitând auditoriul la o reflecție asupra mitului, sacrului și condiției omului aflat în permanentă căutare de sens.

Aceste conferințe au confirmat faptul că festivalul nu este doar o sărbătoare a poeziei, ci și un autentic for academic, în care ideile circulă liber, iar cultura își împlinește una dintre cele mai importante misiuni: aceea de a forma conștiințe.

Lansarea revistei Astra Lăpușeană, prezentată de Nicolae Băciuț, președintele UZPR Mureș și director al Editurii Vatra Veche, a adăugat o nouă filă patrimoniului cultural al Țării Lăpușului.

Revista nu este doar o publicație, ci un spațiu al memoriei vii, în care evenimentele și creațiile dobândesc permanență.

Participarea președintelui Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Dan Constantin, precum și ceremonia de înmânare a diplomelor UZPR au reafirmat rolul esențial al jurnalismului în conservarea memoriei culturale și în promovarea valorilor autentice.

Festivalul a fost onorat de prezența reprezentanților celor șapte Despărțăminte ASTRA, reuniți în cadrul lucrărilor ASTRA Lăpușeană, confirmând continuitatea unei tradiții care, de peste un secol și jumătate, cultivă educația, limba română și conștiința națională.

Prestigiul manifestării a fost întregit de activitatea juriului, prezidat de profesorul universitar Gheorghe Glodeanu, de lansările editoriale și de întâlnirea cu sculptorul Alexandru Perța-Cuza, artist care demonstrează, prin fiecare lucrare, că lemnul poate deveni rugăciune, simbol și poezie.

Un moment de o rară frumusețe l-a reprezentat prezența celei mai tinere participante la lucrările ASTRA Lăpușeană, Ana Stan, dovadă că viitorul culturii începe acolo unde copiii învață să iubească tradiția.

Pelerinajul la Mănăstirea Rohia și întâlnirea cu universul spiritual al lui Nicolae Steinhardt au oferit participanților un răgaz de reculegere și reflecție, acolo unde credința și cultura se întâlnesc firesc.

Gala Premiilor a încununat zilele de sărbătoare, iar recitalul extraordinar al sopranei Paula Crișan a înălțat emoția până la dimensiunea artei pure. Vocea sa a fost asemenea ultimei strofe a unui poem pe care nimeni nu și-ar fi dorit să-l încheie.

La Târgu Lăpuș nu s-au oferit doar premii. S-au întâlnit destine, s-au născut prietenii, s-au consolidat punți între generații și între popoare, iar cultura și-a reafirmat puterea de a uni ceea ce timpul și distanțele încearcă uneori să despartă.

Poate tocmai de aceea, Zilele Iei, Zilele Poeziei nu mai sunt doar un festival.

Au devenit o stare de spirit, o lecție despre demnitate culturală și un reper al României profunde, acolo unde ia nu este doar veșmânt, ci memorie, poezia nu este doar literatură, ci respirația unui popor, iar cultura rămâne cea mai sigură cale prin care o națiune își păstrează sufletul viu.

De Gina Artenie

 8 iulie 2026

Conform noului Cod silvic, nu mai pot fi angajați ca pădurari cei care au absolvit un curs de 3 sau 6 luni.

Articolulul 13 e clar: „Persoanele încadrate pe post de pădurar după intrarea în vigoare a prezentei legi trebuie să fie absolvenți ai unei unități de învățământ acreditate conform dispozițiilor Legii învățământului preuniversitar, cu modificările și completările ulterioare, cu absolvirea studiilor liceale sau postliceale de specialitate”.

Apăruseră o mulțime de firme care aveau în ofertă calificarea de pădurar, pe lângă cea de zidar, măcelar sau sudor.

Unele au și acum.

Și tot acum, la oportunități de angajare scrie, la unul dintre aceste centre: „Cu un certificat de pădurar, vei putea lucra într-o varietate de domenii, de la gestionarea pădurilor statale la activități de protecție a mediului în diverse instituții și organizații”.

Și, ceva mai jos:

„După absolvirea acestui curs, vei putea lucra în diverse domenii, inclusiv în administrarea pădurilor publice și private. Vei putea gestiona resursele forestiere, asigurându-te că pădurile sunt exploatate sustenabil.”

Am sunat la această firmă și i-am întrebat dacă sunt la curent cu noutățile din Codul silvic. Au spus că sunt. Și că le comunică celor interesați că nu se mai pot angaja într-un ocol doar cu acest curs. Cu toate acestea, au cursanți. „Pe cei care fac licee silvice”, ni s-a spus…

Un astfel de curs durează 720 ore (240 ore teorie și 480 ore practică).

Oferta sună foarte bine:

„De ce să urmezi acest curs?

Participând la acest curs, vei învăța abilități esențiale pentru protejarea și administrarea resurselor forestiere, într-un context ecologic și sustenabil.

Printre beneficiile acestui curs se numără:

Formare completă: Cursul îți va oferi o bază solidă de cunoștințe teoretice și abilități practice pentru a deveni un profesionist în domeniul pădurilor.

Certificare oficială: La finalizarea cursului, vei obține un certificat de calificare în „Pădurar”, recunoscut pe plan național, care îți va atesta competențele profesionale”.

Costă 2.100 de lei.

O paralelă

Cineva care a urmat un astfel de curs înainte de schimbarea Codului silvic nu mai are ce face azi cu acea diplomă, în caz că nu s-a angajat deja undeva. Atunci când a făcut cursul – și l-a plătit – nu exista această limitare. Probabil că în cazul unui proces ar avea câștig de cauză, din moment ce colegii săi lucrează în ocol și el nu poate, pentru că a amânat momentul angajării din diverse motive obiective.

Pe de altă parte, dacă un pădurar cu calificare la un astfel de centru lucrează într-un ocol și vrea să se mute în altul, nu mai poate: legea nu mai permite angajarea lui, că nu are studii. Deși „era bun” până acum…

Dincolo de acest aspect, însă, e interesant de făcut o paralelă. Ministerul de Interne organizează campanii de recrutare „din sursă externă”. Acest lucru înseamnă pregătirea unor documente, susținerea unor probe fizice și teroretice și apoi „calificarea” la o școală de agenți de poliție, timp de 3 luni. După care persoana respectivă devine agent de poliție cu atribuții în protejarea bunurilor și chiar vieții oamenilor.

Ceea ce la pădurari nu mai este posibil…

Schimbarea, apreciată de cei din sector

Toți cei cu care am discutat acest subiect spun că măsura e foarte bună. Poate exista, desigur, și o altă explicație: cei care au creat noul Cod silvic sunt profesori universitari și și-au asigurat cumva „pepiniera” de viitori studenți. Pentru că mai repede face facultate un tânăr absolvent de liceu decât un bărbat trecut de 40 de ani care urmează un curs de pădurar…

Robert Andras, Ocolul silvic Zetea: Cine spune că știe totul în silvicultură, greșește

Șeful de ocol de la Zetea e unul dintre cei mulțumiți că nu vom mai avea pădurari cu curs de trei luni.

„Acele cursuri nu sunt suficiente, e nevoie de cel puțin patru ani. Pentru că nu poți în 3 luni să înveți 50 de specii de gândaci, de fluturi, plante, cubaje, plantare, pedologie, climatologie. Eu am făcut liceu silvic și facultate de silvicultură, am 32 de ani de experiență în sector și vă spun că tot nu știu tot. Și sunt momente când îmi întreb colegii. Cine spune că știe totul despre silvicultură greșește”.

Silviu Geană: Aparent, profesionalizăm sectorul. În realitate, avem o problemă

Chiar dacă sună bine să ai un sector în care oamenii au absolvit forme de învățământ de lungă durată, în realitate tabloul e destul de sumbru. Liceele silvice sunt la un pas de moarte clinică. Dacă acum 10 ani la Colegiul silvic Brănești erau 4 clase de silvicultură, azi abia încropesc una. De altfel, unele licee silvice au fost și comas ate cu alte unități de învățământ, pentru că nu aveau destui elevi.

„Tinerii nu mai sunt interesați de silvicultură, chiar și cei care fac liceul silvic. Apoi, după absolvire, unii merg la facultate, nu se fac pădurari. După facultate, nu poți lucra ca pădurar… Se scot posturi la concurs și nu are cine să le ocupe.

Aparent, profesionalizăm sectorul. Ridicăm ștacheta. În realitate, avem o problemă. Ce te faci când gestionezi un ocol cu zeci de oameni? Se tot împart cantoanele, numai că legal nu poți plăti în plus pe cel care muncește în plus. Sunt șefi de ocol care se gândesc cu groază că le mai iese câte un om la pensie”, explică liderul Federației Silva, Silviu Geană.

Sursa: https://dinpadure.ro/?amp=1

9 iulie 2026

de Magdalena Lukic

La Băile Herculane, în perioada 2–3 iulie, s-a desfășurat conferința „Diaspora 360° – Resurse, provocări și oportunități”. Evenimentul a fost organizat de AIRC – Asociația de Cultură Iordaniano-Română, condusă de președinta Geanina Abul-Haija, cu sprijinul Primăriei orașului Băile Herculane, reprezentată de primarul Gheorghe Orza.

Alături de participanți din numeroase regiuni ale României, la conferință au fost prezenți invitați din Spania, Italia, Germania, Franța și Albania. Serbia a fost reprezentată de dr. Ivica Glišić, participant în cadrul unuia dintre panelurile conferinței.În cadrul evenimentului au avut loc mai multe sesiuni de dezbateri dedicate unor teme de actualitate: „Politici publice, cooperare și viitor”, „Turism & Antreprenoriat – Diaspora investește în România”, „Sănătate/Medicină” și „Educație și Cultură – Cultura ca punte între România și diaspora”.

În cadrul panelului dedicat culturii, la care au participat reprezentanți ai țărilor menționate, a luat cuvântul și dr. Ivica Glišić. În calitate de director al Festivalului Internațional al Românilor din Balcani „Joc Românesc” din Jitcovița, acesta a vorbit despre importanța organizării festivalurilor și a manifestărilor culturale ca modalitate esențială de păstrare a limbii și culturii române. Totodată, el a subliniat că este important să fie sprijinite cât mai multe ansambluri folclorice, asociații culturale, biblioteci și manifestări dedicate tradițiilor românești, deoarece acestea sunt locurile în care comunitatea se întâlnește, își păstrează identitatea și transmite valorile sale noilor generații.În calitate de președinte al Forumului European pentru Istorie și Cultură – filiala din Serbia, dr. Ivica Glišić a evidențiat rolul culturii, care unește oamenii și reprezintă una dintre cele mai puternice punți între România și diaspora.

Ca persoană implicată atât în plan teoretic, cât și practic în domeniul culturii și al patrimoniului, dr. Glišić a vorbit despre necesitatea unei comunicări permanente, a întâlnirilor și a schimbului de experiență între comunitățile de români din Serbia – atât din Voivodina, cât și din estul Serbiei – precum și cu instituțiile culturale din România și din alte țări. „Epoca digitală ne oferă noi oportunități. Putem dezvolta platforme digitale pentru învățarea limbii române, arhive digitale ale patrimoniului cultural și proiecte care să apropie tinerii într-un mod atractiv și modern”, a declarat dr. Ivica Glišić, subliniind rolul noilor tehnologii în conservarea patrimoniului cultural și lingvistic.
La finalul intervenției sale, doctorul în istorie Ivica Glišić a transmis că a venit timpul ca ideile să fie transformate în acțiuni concrete și ca toate instituțiile și organizațiile implicate să colaboreze pentru elaborarea unor proiecte comune, menite să consolideze legăturile dintre România, diaspora și comunitățile istorice românești.

Jasmina GLIŠIĆ

Articolul îl puteți citi în numărul din 11 iulie 2026