183 de ani de protopopiat la Mehadia și lupta pentru păstrarea unei moșteniri milenare

În istoria fiecărei comunități există momente în care deciziile administrative par să pună în umbră secole de trudă, jertfă și continuitate spirituală. Un astfel de episod s-a consumat în istoricul Banat de Severin la sfârșitul anilor 1920, când, după 183 de ani de funcționare neîntreruptă (1745–1928), reședința Protopopiatului Mehadiei își încheia misiunea locală, urmând să fie transferată la Orșova.

O pagină din Gazeta Orșovei, datată 4 septembrie 1927, surprinde cu multă acuratețe frământările acelor vremuri. Sub titlul „În jurul vacanței protopopiatului Mehadiei”, autorul lansa un apel vibrant pentru ocuparea grabnică a postului vacant de protopop și păstrarea centrului administrativ-bisericesc la Mehadia. Dincolo de îngrijorarea imediată față de prozelitismul vremii și nevoia de „regenerare a sentimentului creștinesc ortodox”, articolul construiește o pledoarie impresionantă, sprijinită pe datele culese de părintele Coriolan Buracu în lucrarea sa „Muzeul General N. Cena și Cronica Mehadiei” (apreciată de însuși Nicolae Iorga, așa cum precizează autorul articolului).

Priviți prin lupa istoriei, pilonii pe care se sprijinea argumentația din 1927 dezvăluie o realitate: la Mehadia, credința nu a fost doar o practică religioasă, ci însăși coloana vertebrală a supraviețuirii identitare.

De la Episcopia din veacul al VI-lea la titlurile arhierești ale Râmnicului

Argumentul suprem al continuității bisericești la Mehadia coboară până în zorii creștinismului pe aceste meleaguri. Documentele vremii consemnează existența unei episcopii creștin-ortodoxe la Mehadia încă din anul 535 d.Hr., ale cărei temelii solide, zidite în formă de fortăreață, se mai puteau vedea în punctul numit Băcșăneți. Deși năvălirile migratorilor au distrus lăcașul și chiliile, obligându-l pe episcop să se refugieze în munți, memoria acestui scaun episcopal nu s-a stins niciodată.

Secole mai târziu, prestigiul vechii episcopii se reflecta în titulatura înalților ierarhi din Țara Românească și Banat. În anul 1646, episcopul Ignatie I al Râmnicului semna ca „Arhiepiscop al Râmnicului și a toată Mehadia”, iar în 1734, Inochentie al Râmnicului purta titlul de „exarh al Severinului și a toată Mehadia”. La rândul lor, episcopii Vârșețului își asumau titulatura de „episcopi ai Mehadiei”. Această dublă revendicare spirituală demonstrează că Mehadia nu era o simplă așezare de graniță, ci o fortăreață a ortodoxiei, un punct strategic unde conducătorii se succedau, dar credința rămânea neschimbată.

Rezistența în fața presiunilor confesionale

Poziția strategică a Mehadiei a transformat-o adesea într-un câmp de bătălie nu doar militar, ci și confesional. De la decretele regilor ungari din secolele XIII–XV (Bela al IV-lea, Ludovic, Sigismund), care dispuneau confiscarea averilor și expulzarea preoților ortodocși și a cnezilor care își botezau copiii în „legea străbună”, și până la presiunile principilor calvini ai Ardealului, comunitatea a fost supusă unor încercări grele.

Un episod emblematic este cel legat de Acațiu Barcsay, principe al Transilvaniei (1658–1660) și fost comandant al cetăților Caransebeș și Mehadia. Deși de origine română (din zona Devei), Barcsay era un fervent calvin și a încercat să impună reforma religioasă în zonă, ridicând la Mehadia o biserică calvină (posibil prin transformarea forțată a unui vechi lăcaș ortodox). Însă atașamentul localnicilor față de ortodoxie a fost mai puternic decât zidurile de piatră: după plecarea stăpânirii calvine, românii au refuzat să mai folosească biserica, considerând-o înstrăinată de legea lor. Până în anul 1737, impunătoarea clădire ajunsese deja o ruină, în apropierea căreia s-au descoperit, la 1822, cinci vase liturgice din argint aurit, mărturii tăcute ale vechilor slujiri arhierești.

În schimb, credincioșii și-au ridicat, înainte de anul 1717, o modestă bisericuță de lemn în interiorul zidurilor cetății, pe locul caselor donate de familia Doboșanu. Contrastul dintre biserica de piatră părăsită și mica biserică de lemn plină de rugăciune rezumă perfect spiritul locului: credința nu stă în fastul impus de stăpâniri trecătoare, ci în statornicia sufletului.

Puntea spirituală peste munți: legătura cu Episcopia Râmnicului

Atunci când vitregiile istoriei au rupt legăturile administrative locale, Mehadia și-a găsit reazemul peste munți, în Oltenia. Până la militarizarea Banatului muntos (1772), episcopii Râmnicului au purtat de grijă acestei regiuni, hirotonind preoți și trimițând cărți de cult.

Nume precum preotul Andrei din Jiblea (1703), iereul Atanasie Stoica de Hațeg – tatăl celebrului cronicar și protopop Nicolae Stoica de Hațeg, sfințit la Râmnic în 1744 – sau protopopul Gheorghe Iliescu, venit din Oltenia la 1754, stau mărturie pentru această unitate spirituală românească, care ignora granițele politice ale imperiilor. Cărțile rituale aduse de preoți precum Ioan Popescu din Cornereva au circulat din sat în sat, păstrând vie limba română și dreapta credință, chiar și atunci când grănicerii ortodocși erau obligați prin muncă forțată să ridice biserici catolice pentru coloniștii aduși de administrația habsburgică.

1928: Mutarea reședinței la Orșova și dăinuirea unui nume istoric

Între anii 1745 și 1928, timp de 183 de ani, Mehadia a fost inima administrativă și duhovnicească a acestei văi, un loc sfințit de activitatea unor cărturari și păstori de suflete de talia lui Nicolae Stoica de Hațeg.

Însă transformările administrative ale Episcopiei Caransebeșului din perioada interbelică și evoluția demografică și economică a comunităților ortodoxe din sudul Banatului și din Clisura Dunării au impus o reorganizare bisericească. Astfel, în anul 1928, reședința protopopiatului a fost mutată la Orșova.

Semnificativ este însă faptul că autoritatea istorică și simbolică a Mehadiei era atât de puternică încât, chiar și după transferul fizic al sediului, instituția și-a păstrat denumirea tradițională de „Protopopiatul Mehadia”, funcționând sub acest nume la Orșova până în anul 1949. Ulterior, după alte reorganizări impuse de contextul istoric de după 1949, firul acestei continuități a fost reînnodat în anul 1994, prin reînființarea Protopopiatului Băile Herculane, structură care revendică și duce mai departe teritoriul și moștenirea vechiului tract al Mehadiei.

 

Privind retrospectiv, temerea exprimată de autorul anonim din Gazeta Orșovei la 1927 – că odată cu plecarea sediului protopopesc s-ar putea stinge și flacăra credinței – nu s-a adeverit. Mehadia și-a încheiat în 1928 rolul de centru administrativ, însă numele său a continuat să definească instituția vreme de încă două decenii, iar rangul său de vatră istorică a ortodoxiei bănățene a rămas neatins.

Așa cum consemna cronicarul de la 1927, citând poetul, oamenii acestor locuri au rămas peste veacuri „statornici în cinstea de lege și țară, în focul credinței statornici” – o moștenire spirituală pe care nicio reorganizare administrativă nu o poate strămuta.

 

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin 

 

Notă bibliografică și surse documentare

Presă istorică: „În jurul vacanței protopopiatului Mehadiei”, articol publicat în Gazeta Orșovei, numărul din 4 septembrie 1927 (sursă primară privind dezbaterea publică și argumentația istorică din preajma mutării sediului protopopesc).

Lucrări monografice și izvoare citate:

Pr. Coriolan Buracu, Muzeul General N. Cena în Băile-Herculane și Cronica Mehadiei, Turnu Severin, 1924 (lucrare de referință utilizată de autorul articolului din 1927 pentru datele privind episcopia din anul 535, ruinele bisericii calvine, planul localității din 1737 și descoperirea vaselor liturgice din 1822).

Nicolae Stoica de Hațeg, Cronica Banatului (mărturii directe ale fostului protopop al Mehadiei privind istoria ecleziastică a zonei, legăturile cu Episcopia Râmnicului și obiectele de cult descoperite la Mehadia).

Surse arhivistice și manuscrise:

Manuscrisul istoric Cena–Buracu (fondul Muzeului Banatului Montan din Reșița, donație a istoricului Costin Feneșan) – lucrare colectivă de cercetare monografică inițiată de generalul Nicolae Cena și preotul Coriolan Buracu, completată ulterior de maiorul Ilie Cena din Mehadia (conține planul localității și schița de localizare a temeliilor primei episcopii creștine din anul 535, în zona Bășenețu, la casa nr. 237).

Istorie eparhială și instituțională:

Date privind evoluția administrativă a Episcopiei Caransebeșului, funcționarea Protopopiatului Mehadia (1745–1928 la Mehadia; 1928–1949 cu sediul la Orșova) și reînființarea Protopopiatului Ortodox Român Băile Herculane (1994), conform documentării istorico-bisericești a Eparhiei Caransebeșului și materialelor publicate de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România – Filiala Caraș-Severin (https://uzprcarasseverin.org/articole/pr-dr-constantin-cilibia-protopopiatul-mehadiei-corespondenta-1865-1918/).

 

Ilustrația: Localizarea vechii Episcopii a Mehadiei (anul 535 d.Hr.) – Schiță dintr-un manuscris istoric aflat în patrimoniul Muzeului Banatului Montan din Reșița (donat de istoricul Costin Feneșan). Lucrarea, inițiată de generalul Nicolae Cena și preotul Coriolan Buracu și completată ulterior de maiorul Ilie Cena din Mehadia, indică precis amplasamentul temeliilor primei episcopii creștine în zona Bășenețu (la casa nr. 237). Traseul și istoria acestui manuscris sunt detaliate de N. D. Petniceanu în volumul „Mehadia – vatră istorică milenară” (Editura Gordian, 2007).

 

INVITAȚIE LA LANSARE DE CARTE: Jurnalistul și scriitorul Mario Balint își prezintă la Vârșeț volumul „33 de scene din războiul dintre Hormuz și Urmuz”

Casa de Presă și Editură „Libertatea” și Căminul Tineretului din Vârșeț, alături de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), prin Filiala UZPR Serbia și Filiala UZPR Caraș-Severin, au deosebita plăcere de a vă invita la un eveniment cultural-editorial de excepție: lansarea volumului „33 de scene din războiul dintre Hormuz și Urmuz”, semnat de reputatul jurnalist și scriitor Mario Balint, membru marcant al filialei noastre.

Manifestarea își propune să reunească oameni de presă, scriitori, cititori și iubitori de cultură de pe ambele maluri ale graniței, celebrând forța cuvântului scris și legăturile culturale româno-sârbe din Banat.

 

​Detaliile evenimentului:

​Data: Luni, 30 noiembrie 2026

​Ora: 11:00 (ora Serbiei) / 12:00 (ora României)

​Locul desfășurării: Centrul „Millennium” – Turnul de Afaceri (Omladinski trg, nr. 17), Vârșeț, Serbia

​Organizatori:

Casa de Presă și Editură „Libertatea”;

Căminul Tineretului din Vârșeț;

Filiala UZPR Serbia;

Filiala UZPR Caraș-Severin.

​Vă așteptăm cu drag să fiți alături de autor la această întâlnire de suflet dedicată presei, literaturii și dialogului cultural!

 

INVITAȚIE

22 noiembrie 2026, ora 12.00, Biserica Evanghelică C.A. Reșița:

Deschiderea expoziției „Biserica Evanghelică din Sibiu. Arheologie și istorie“, în organizarea Muzeului Banatului Montan din Reșița, a Muzeului Național Brukenthal din Sibiu, a Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan“ din cadrul Academiei Române (București), a Asociației Culturale „Hieronymus” din Brașov, a Parohiei Evanghelice C.A. Sibiu, a Bisericii Evanghelice C.A. Reșița, a Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin (FDG C-S) și al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița.

Incursiuni muzicale: grupul vocal-instrumental „Resicza“ al FDG C-S (coordonator: Iuliu Fazakas).

 

22 noiembrie 2026, ora 16:00, Centrul Social „Frédéric Ozanam” Reșița:

39 de ani – Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița (19 noiembrie 1987).

34 de ani de creație artistică germană contemporană la Reșița.

155 de ani de tracțiune pe linia de cale ferată Reșița – Sekul, 26 noiembrie 1871 – 26 noiembrie 2026.

154 de ani de la fabricarea primei locomotive cu abur la Reșița, 1872 – 2026.

Expoziție de artă plastică „Locomotivele cu abur”, cu lucrări ale artiștilor plastici din Stuttgart / Germania (Adriana Hermle), Bocșa (Nik Potocean), București (Luciana Cristina Ionescu), Reșița (Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Elena Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Tatiana Țibru) și Timișoara (Lia Popescu).

Expoziție a cercului de sculptură „Jakob Neubauer“ (coordonator: George Molin). Expun: Andrei Nicolas & Liliana Nicoleta Bălan, Sebastian Bloaje, Marianne Florea, George Molin și Tatiana Țibru.

 

 

 

 

 

22. November 2026, 12:00 Uhr, Evangelische Kirche A.B. Reschitza:

Eröffnung der Ausstellung „Die Evangelische Kirche in Hermannstadt“, organisiert von der Evangelischen Kirchengemeinde A.B. Hermannstadt, von der Evangelischen Kirchengemeinde A.B. Reschitza, vom Museum des Banater Montangebiets Reschitza, vom Brukenthal-Museum Hermannstadt, vom Archäologischen Institut „Vasile Pârvan“  der Rumänischen Akademie Bukarest, vom Kulturverein „Hieronymus” aus Kronstadt, vom Demokratischen Forum der Banater Berglanddeutschen (DFBB) sowie vom Kultur- und Erwachsenenbildungsverein „Deutsche Vortragsreihe Reschitza“.

Musikalische Umrahmung: die Vokal- und Instrumental-Gruppe „Resicza“ des DFBB (Koordination: Iuliu Fazakas).

 

22. November 2026, 16:00 Uhr, „Frédéric Ozanam”-Sozialzentrum Reschitza:

39 Jahre Kultur- und Erwachsenenbildungsverein „Deutsche Vortragsreihe Reschitza“ (19. November 1987).

34 Jahre deutsche Kunstkreise in Reschitza.

155 Jahre Zugbetrieb auf der Bahnstrecke Reschitza – Sekul, 26. November 1871 – 26. November 2026.

154 Jahre seit dem Bau der ersten Dampflokomotive in Reschitza, 1872 – 2026.

Kunstausstellung „Die Dampflokomotive“ mit Arbeiten aus Stuttgart (Adriana Hermle), aus Bokschan (Nik Potocean), aus Bukarest (Luciana Cristina Ionescu), aus Reschitza (Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Elena Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Tatiana Țibru) und aus Temeswar (Lia Popescu).

Ausstellung des Holzschnitzerei-Kreises „Jakob Neubauer“ (Koordination: George Molin). Mit: Andrei Nicolas & Liliana Nicoleta Bălan, Sebastian Bloaje, Marianne Florea, George Molin und Tatiana Țibru.

 

Jandarmii hunedoreni prezenți în campania donării de sânge

Cadre ale Inspectoratului de Jandarmi Județean Hunedoara – după cum ne relata plutonierul Marian Diana în calitatea sa de persoană de contact – au participat cu un simț al responsabilității civice la campania de donare a sângelui, în sprijinul pacienților care au nevoie de transfuzii.

Prin participarea la această campanie, colegii noștri au contribuit la eforturile de asigurare a necesarului de sânge pentru pacienți și au transmis, cu această ocazie, un mesaj de solidaritate față de cei aflați în suferință.

Implicarea jandarmilor hunedoreni în astfel de acțiuni reflectă grija față de oameni și responsabilitatea față de comunitate. Donarea de sânge este un ajutor concret, care poate oferi o șansă la viață.

Îi încurajăm pe toți cei care îndeplinesc condițiile necesare să doneze sânge. Fiecare donator poate contribui astfel la salvarea unei vieți.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

 

O picătură de sănătate

Motto: „Nu există nici boli și nici bolnavi. Toate bolile vin de la o alimentație necorespunzătoare.”

Stelian Fulga

 

– Domnule Stelian Cătălin Fulga, la solicitarea mai multor seniori din Hunedoara, veniți cu câteva amănunte pe fondul motto-ului semnat de dumneavoastră.

– În ultimii ani s-au obținut mari succese terapeutice folosindu-se o alimentație bazată pe produse neprelucrate termic; lipsa toxinelor a rezolvat cazuri de cancer, boli de inimă, artrită, calculi biliari, afecțiuni gastrice și intestinale, boli de piele, cazuri de tuberculoză, adenom de prostată, scleroză multiplă și alte boli. Global, rezultatele certifică atât posibilitățile de prevenire a apariției bolilor la oameni sănătoși, cât și conturarea unor speranțe pentru acei bolnavi ce au fost „abandonați” de medici.

Alimentele fierte produc, prin metabolizare, o mare cantitate de deșeuri și acizi care ajung în sânge, urmând ca apoi să fie eliminate. Întrucât organele de excreție nu sunt capabile să facă față unui debit atât de mare de substanțe reziduale, ele se depun în mare parte în corp, pricinuind multiple suferințe. Pare de necrezut, dar eu susțin că și cauza tuturor bolilor infecțioase este aceeași: „sedimentele inutile” formate din cauza unei alimentații greșite.

Un ghid științific bine documentat se găsește în cartea mea intitulată metaforic „A două șansă cu Stelian Fulga” sau mă puteți contacta la unul din telefoanele 0743127830/ 0752906087.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

”GUVERNANȚI ȘI ROMÂNI. DOSARUL MAGHIAR”. Odiseea Arhivei Secrete a Ministerului Regal Maghiar de Interne și importanța sa pentru istoria românilor (1868–1918)” – la Târgul de Carte Gaudeamus Reșița

eCronica

de eCronica

Uniunea Ziariștilor Profesioniști Caraș-Severin și partenerii săi de la Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, cel mai vechi institut de istorie din România, paerticipă la Târgul de Carte Gaudeamus organizat, în premieră, la Reșița în intervalul 5-8 noiembrie 2026.

În acest context, pe data de 8 noiembrie 2026, ora 11:00, la Centrul Multifuncțional din Reșița, va avea loc și o masă rotundă unde C.Ș. I dr. Varga Attila de la Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, Visiting Researcher la Oxford Brookes University, UK, va dialoga cu publicul prezent în sală pe marginea unei cărți de referință care a apărut, de curând, la Cluj-Napoca sub egida Academiei Române: Liviu Maior, Ioan Bolovan, Varga Attila, „GUVERNANȚI ȘI ROMÂNI: «DOSARUL MAGHIAR». Odiseea Arhivei Secrete a Ministerului Regal Maghiar de Interne și importanța sa pentru istoria românilor (1868–1918)”, volum editat de Centrul de Studii Transilvane și Editura Școala Ardeleană, 558 p. 

Cartea aduce în atenția cititorilor un capitol mai puțin cunoscut al istoriei românilor din Transilvania și Banat, într-o perioadă în care destinul acestora era influențat de deciziile politice luate la Budapesta și Viena. Este vorba despre cei cincizeci de ani care au precedat Marea Unire de la 1918, o epocă marcată de tensiuni naționale, transformări sociale, confruntări politice și de eforturile românilor de a-și apăra limba, cultura, credința și drepturile colective.

Importanța „Dosarului Maghiar” trebuie înțeleasă și din această perspectivă. Nu este vorba numai despre identificarea unor informații necunoscute, ci despre reconstituirea mecanismelor de funcționare a puterii, despre relația dintre administrație și societate și despre felul în care revendicările legitime ale unei comunități puteau fi percepute de guvernanți drept amenințări politice. În acest sens, odiseea arhivei secrete maghiare reprezintă mai mult decât istoria unor dosare. Este și o istorie a memoriei, a modului în care documentele supraviețuiesc regimurilor politice și ajung, după decenii, să ofere răspunsuri unor întrebări pe care contemporanii lor poate nici nu îndrăzneau să le formuleze public.

Lucrarea are o relevanță aparte și pentru istoria Banatului, regiune în care românii au conviețuit cu maghiari, germani, sârbi și alte comunități, într-un spațiu caracterizat printr-o mare diversitate culturală. Mișcarea națională românească din Banat a avut propriile personalități, instituții și forme de manifestare, fiind totodată conectată la evoluțiile politice din întregul spațiu transilvănean și din Regatul Ungariei.

„Dosarul Maghiar” este, așadar, mai mult decât o carte despre o arhivă secretă. Este o invitație la descoperirea unei lumi în care informația însemna putere, identitatea națională devenea o problemă politică, iar lupta pentru drepturi se desfășura nu doar în parlamente, în presă sau în adunări publice, ci și în umbra birourilor ministeriale.

Prin contribuția istoricilor Liviu Maior, Ioan Bolovan și Varga Attila, această temă este readusă în atenția publicului și a cercetării istorice, oferind posibilitatea unei înțelegeri mai profunde a epocii care a precedat anul 1918. Marea Unire nu a apărut din neant și nu poate fi înțeleasă exclusiv prin evenimentele ultimelor luni ale Primului Război Mondial. Ea a fost precedată de decenii de afirmare națională, de organizare politică, de confruntări instituționale și de eforturi susținute pentru păstrarea identității românești.

Ziua Mondială a Televiziunii: dincolo de rating, rigoarea editorială, verificarea surselor și responsabilitatea cuvântului rostit – de Benone Neagoe

Calendarul ne amintește, pe 21 noiembrie, că celebrăm Ziua Mondială a Televiziunii, o dată instituită de Organizația Națiunilor Unite în 1996 pentru a recunoaște impactul uriaș al acestui mijloc de comunicare asupra societății.

La o primă vedere, aniversarea pare un tribut adus unei tehnologii ce a redefinit secolul trecut și continuă să modeleze prezentul. Însă a reduce televiziunea la o sumă de ecrane, sateliți și camere de luat vederi înseamnă a-i ignora chiar esența. Televiziunea nu este o mașinărie; este, în primul rând, un organism viu, alimentat de un efort colectiv adesea invizibil. Dincolo de chipurile familiare ale prezentatorilor și reporterilor care intră zilnic în casele noastre, există o armată tăcută – oameni din regii de emisie, operatori, sunetiști, editori de montaj și producători – fără de care niciun cadru nu ar prinde viață.

De la primele transmisii experimentale din anii 1920, realizate de pionieri precum John Logie Baird și Philo Farnsworth, televiziunea a parcurs un drum lung. În anii ’50 -’60, televizorul a devenit piesa centrală a sufrageriei, aducând știrile, sportul și divertismentul direct în casele oamenilor.

Pentru România, această călătorie a început în ajunul Anului Nou 1956, odată cu primele transmisii experimentale ale Televiziunii Române dintr-un studio improvizat din strada Molière. Momentul Decembrie 1989 a transformat televiziunea într-un actor istoric, prin transmiterea în direct a căderii regimului comunist. Anii ’90 au adus liberalizarea pieței audiovizuale, apariția primelor posturi comerciale și profesionalizarea știrilor de televiziune după standarde occidentale. Ulterior, România a devenit una dintre cele mai competitive piețe de televiziuni de știri din Europa de Est, cu multiple canale all-news care concurează în timp real pentru atenția publicului.

Dacă în trecut televiziunea aduna familii întregi în jurul unui singur receptor, dictând ritmul serilor, astăzi ea a depășit granițele ecranului clasic, iar telespectatorii au acces la sute de canale din întreaga lume, 24 de ore din 24. Conținutul se consumă simultan pe telefon, tabletă sau laptop, fiind adaptat pentru rețelele sociale și platformele de streaming, într-o cursă continuă pentru atenția unui public tot mai fragmentat.

Era vitezei amețitoare și a zgomotului informațional, în care oricine poate transmite live de oriunde, nu schimbă esența profesiei de jurnalist de televiziune. Granița dintre opinie, zvon și fapt verificat a devenit tot mai fragilă, iar presiunea primului click riscă adesea să sufoce reflexele profesionale. Tocmai de aceea, la șapte decenii de la primele semnale emise în România, adevărata măsură a valorii unei televiziuni nu stă în performanța echipamentelor sale, ci în coloana vertebrală a redacției. Rigoarea editorială, verificarea surselor și responsabilitatea cuvântului rostit sunt singurele repere care fac diferența dintre simplul conținut și jurnalismul autentic.

Încrederea telespectatorilor nu se măsoară doar în puncte de rating, ci în capacitatea jurnaliștilor de televiziune de a-și menține independența, rigoarea și relevanța într-o lume în continuă schimbare.

Foto: pixabay.com

Dacă lu’ Decebal i-ar fi reușit reforma…

De Victor Nafiru

După victoria de la Tapae, din anul 87, în fața romanilor, Decebal, care abia urcase pe tronul Daciei, și-a convocat căpeteniile, plus reprezentanții Sfatului Bătrânilor, într-un briefing extraordinar, ca să discute tot felul de probleme geo-strategice specifice momentului pe care îl trăia.

Între altele, au fost abordate probleme de natură administrativ-teritorială. Contextul internațional, cu romani la sud de Dunăre, cu carpii, tirageții și costobocii în nord și nord-est, celții, burii și alte triburi, impunea o abordare pertinentă, responsabilă și univocă în privința unificării triburilor sub o sută de locuitori.

„Doar uniți vom fi mai puternici”, ar fi mărturisit Decebal. Și după trei zile și trei nopți de briefing, carne de urs la proțap, (pe vremea aceea nu exista o lege care să fi interzis vânătoare de urși carpatini), de descântece și ofrande aduse la miez de noapte zeului suprem, Zamolxis, cei prezenți și-au dat consimțământul, printr-un protocol semnat și parafat în aplauzele și uralele tuturor.

Practic, aceasta urma să fie prima reformă administrativ-teritorială din istoria noastră de 2000 și ceva de ani doar că, nu în toate teritoriile Daciei a existat consens. Dezbaterile au capotat lamentabil în justificări penibile de genul: „Cum rămâne cu autonomia locală, dacă noi acceptăm o conducere centralizată?” Sau: „Ne pierdem identitatea, cultura, tradițiile, râul, ramul…” Discuțiile astea a proasta, că altfel nu le pot numi, au durat aproape un an și, când în sfârșit au ajuns la vorbele lu’ Decebal, a urmat returul bătăliei de la Tapae, unde romanii, care făcuseră câteva transferuri importante în mercato, au învins fără drept de apel.

Ce a urmat, se știe. Două războaie între daci și romani, tot atâtea victorii pentru oamenii lui Traian și adio reformă administrativ-teritorială. Tentative au mai fost de-a lungul timpului, însă baronii locali (și pe vremea aia existau așa ceva!) s-au opus, ba la vedere, ba pe la spate. Până la 1859, la unirea principatelor când, Cuza a pus piciorul în prag și le-ar fi spus celor din Divanul Ad-hoc: „Ajunge, de astăzi jucați »Huțulca, Huțulca» doar cum o să vă cânt eu.” Și așa au început să apară județul, ținutul, plasa, comuna, gubernia, comitatele, raionul, regiunea și din nou județul.

Nu știu cum va fi cu noua împărțire de ținuturi, județe și regiuni de dezvoltare, dar mă întreb cum ar fi arătat România astăzi dacă lui Decebal i-ar fi reușit prima reformă administrativ-teritorială din istoria acestor locuri? Cu siguranță, nu ne-am fi aflat în grupa a III-a valorică a Europei, așa cum a ajuns naționala de fotbal condusă de căpitanul Ianis și timonierul Gică Hagi.

South East Europe Media Forum. Mai aproape de regiune, mai puternici în Europa. Dar cum reconstruim încrederea? – de Maria Țoghină

• Întrebarea care a traversat discuțiile a fost una esențială: ce mai poate face jurnalismul pentru ca cetățenii să distingă informația verificată de zgomot, manipulare și conținutul fabricat?

Tema – „Mai aproape de regiune, mai puternici în Europa: rolul comunicării și al mass-mediei în consolidarea imaginii, rezilienței și securității Europei” – a pus în aceeași conversație teme care, de multe ori, sunt tratate separat: libertatea presei, securitatea, comunicarea europeană, dezinformarea și inteligența artificială.

M-am întors de la forum cu o convingere pe care am avut-o și înainte să ajung la Skopje: în comunicarea publică, problema nu mai este doar dacă un mesaj ajunge la public, ci și dacă publicul mai poate identifica sursa, verifica informația și avea încredere în cel care o transmite.

Presa liberă nu este un decor al democrației

În deschiderea forumului, președinta Macedoniei de Nord, Gordana Siljanovska-Davkova, a vorbit despre legătura dintre presă liberă și democrație. A insistat asupra independenței jurnalistului, rolului presei de a supraveghea puterea și asupra responsabilității de a oferi publicului informații verificate. A abordat, de asemenea, presiunile și riscurile profesiei, inclusiv cele care nu se văd imediat: stresul, epuizarea și precaritatea condițiilor de muncă.

Discursul ei a pornit de la o întrebarea: poate exista o viață publică autentică fără cetățeni informați? Răspunsul pare evident, dar realitatea îl complică.

Informația este astăzi mai accesibilă ca oricând, însă accesul nu garantează înțelegerea, iar abundența nu garantează adevărul.

Într-un mediu în care imaginile circulă fără context, algoritmii decid ce ajunge mai des în fața noastră, iar inteligența artificială poate genera conținut convingător, jurnalismul nu mai poate miza doar pe rapiditate.

Viteza este avantajul tehnologiei; verificarea rămâne obligația noastră profesională.

Independență și finanțare pentru serviciile publice de media

O perspectivă complementară a adus Michelle Roverelli, directoare pentru relația cu membrii și comunicare în cadrul Uniunii Europene de Radio și Televiziune (EBU).

Ea a atras atenția că independența editorială trebuie protejată prin lege și demonstrată în activitatea de zi cu zi, iar garanțiile europene trebuie aplicate efectiv. A vorbit și despre importanța transparenței în numirea conducerilor și în funcționarea instituțiilor publice de media.

Un alt punct esențial a fost finanțarea.

Chiar și atunci când bugetele nu scad în cifre, inflația poate diminua resursele reale disponibile pentru producția de conținut și pentru relația cu publicul.

Într-un mediu dominat de platforme și de instrumente de inteligență artificială, Roverelli a subliniat și nevoia ca informația de interes public să rămână vizibilă și accesibilă.

De la vizibilitate la încredere

În panelul „Comunicarea publică: promovarea ideii europene în era digitală și a inteligenței artificiale”, am vorbit despre diferența dintre a transmite un mesaj și a construi o relație de încredere.

Am spus în intervenția mea că pentru mulți oameni, Europa nu începe cu instituțiile sau cu declarațiile politice. Începe cu lucruri concrete: servicii publice care funcționează, drepturi respectate, oportunități, acces la informație credibilă și sentimentul că vocea lor contează. Dacă această dimensiune lipsește, comunicarea despre proiectul european riscă să rămână abstractă și îndepărtată.

Am susținut că instituțiile nu au nevoie doar de mai multă vizibilitate. Trebuie să explice mai clar ce fac, de ce fac și cum îi afectează pe cetățeni. Au nevoie de surse identificabile și de responsabilitate pentru mesajele transmise. Iar comunicarea nu mai trebuie văzută doar ca un flux într-o singură direcție: trebuie să lase loc întrebărilor, îndoielilor și dezacordului.

Inteligența artificială poate ajuta la traducerea și accesibilizarea informației, la prelucrarea unor sarcini repetitive și la înțelegerea întrebărilor publicului. Dar poate produce și imagini, voci sau texte false, suficient de credibile încât să fie distribuite înainte de a fi verificate. Faptul că știm cum a fost produs un conținut nu ne spune automat dacă este adevărat.

De aceea, în opinia mea, rolul serviciilor publice de media continuă să fie unul esențial: să verifice, să explice, să ofere context și să pună mesajele instituționale în relație cu interesul public. Nu doar să le reproducă.

Solidaritatea profesională

O altă temă importantă a forumului a fost situația jurnalismului și a jurnaliștilor din regiune. În intervenția sa, Maja Sever, președinta Federației Europene a Jurnaliștilor, a pledat pentru solidaritate și cooperare între jurnaliști și organizațiile profesionale, în apărarea independenței editoriale, a condițiilor de muncă și a serviciilor publice de media. Mesajul ei a fost limpede:

libertatea presei nu se susține doar prin declarații, ci și prin solidaritate concretă între cei care o apără.

Solidaritatea nu înseamnă să gândim la fel și nici să evităm criticile. Înseamnă să recunoaștem că presiunile asupra presei, intimidarea jurnaliștilor și fragilizarea instituțiilor media nu se opresc la granițele unei țări.

Într-o regiune conectată prin aceleași platforme și vulnerabilă la aceleași campanii de manipulare, răspunsul nu poate fi exclusiv național.

Investigația jurnalistică rămâne o formă de responsabilitate publică

Premiile CEI–SEEMO pentru jurnalism de investigație au oferit un alt reper al întâlnirii: jurnalismul de calitate presupune timp, metodă, rigoare și asumarea unor riscuri.

În 2026, Sofia Cherici, din Italia, și Vladimir Karaj, din Albania, au fost desemnați ex aequo la categoria profesioniștilor.

Premiul pentru tineri profesioniști i-a revenit jurnalistei muntenegrene Andrea Perišić, iar Ljubica Jocić și Bojana Jovanović, din Serbia, au primit mențiuni speciale.

Într-un ecosistem dominat de reacție rapidă și distribuire masivă, investigația jurnalistică ne amintește că unele lucruri nu pot fi lămurite printr-o postare virală.

Ele cer documente, verificări, confruntarea versiunilor și revenirea asupra faptelor.

Regiunea, ca spațiu de cooperare

„Mai aproape de regiune” nu poate însemna doar să ne întâlnim o dată pe an. Înseamnă să ne cunoaștem mai bine realitățile, să împărtășim metode de verificare și să discutăm despre vulnerabilități comune.

Înseamnă și să nu tratăm dezinformarea ca pe o problemă care aparține exclusiv unei țări sau unei tabere politice.

Pentru statele membre și nemembre ale Uniunii Europene, cooperarea poate însemna schimb de expertiză între redacții, instituții publice, organizații independente și comunități academice.

Dar această cooperare trebuie să protejeze independența jurnalismului. Altfel, combaterea dezinformării riscă să devină un pretext pentru controlul comunicării sau pentru etichetarea criticii drept amenințare.

Forumului de la Skopje nu i-a revenit sarcina de a rezolva aceste tensiuni. A oferit însă un spațiu în care ele au putut fi discutate împreună.

Rămân cu convingerea că încrederea nu se poate cere și nici nu se poate produce printr-o campanie. Se câștigă în timp, prin transparență, consecvență și respect față de public. În epoca platformelor și a inteligenței artificiale, încrederea nu este un ornament al jurnalismului. Este infrastructura lui publică.

Plec de la acest forum cu idei de continuat și cu sentimentul că apropierea dintre noi începe prin conversații sincere despre ceea ce ne preocupă cu adevărat: independența presei, siguranța jurnaliștilor și încrederea publicului.

În încheiere, le mulțumesc organizatorilor SEEMO, EBU și CEI pentru invitație, pentru ospitalitate și pentru că au creat, la Skopje, un spațiu de întâlnire și dialog între jurnaliști și profesioniști din regiune.

INVITAȚIE

21 noiembrie 2026, ora 11.00, Palatul Cultural (sediul Teatrului de Vest), Reșița:

39 de ani – Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița (19 noiembrie 1987).

Program cultural cu participarea formațiilor etniei germane din Reșița (corul „Franz Stürmer“ – dirijoare: prof. Elena Cozâltea, Duo Marianne & Petru Chirilovici, formațiile vocal-instrumentale „Intermezzo“ – coordonator: Lucian Duca, „Resicza“ – coordonator: Iuliu Fazakas, precum și Formația de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana“ – coordonatori: Marianne & Nelu Florea).

Expoziție de artă plastică „Reșița / Reschitza, 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“. Participă membri ai Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” (coordonatori: Doina & Gustav Hlinka) și ai Cercului de sculptură „Jakob Neubauer” (coordonator: George Molin), ambele ale Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, și invitații acestora. Expun: Liliana Nicoleta & Andrei Nicolas Bălan, Sebastian Bloaje, Viorica Ana Farkas, Marianne Florea, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, George Molin, Busuioc Petraru, Nik Potocean, Camelia Tasici, Carmen Todosie, Mariana Troner, Maria Tudur și Tatiana Țibru.

 

 

 

 

 

21. November 2026, 11:00 Uhr, Kulturpalais (Sitz des „West“-Theaters), Reschitza:

39 Jahre Kultur- und Erwachsenenbildungsverein „Deutsche Vortragsreihe Reschitza“ (19. November 1987).

Festkulturprogramm mit allen Kulturgruppen der Banater Berglanddeutschen aus Reschitza (der „Franz Stürmer“-Chor – Dirigentin: Elena Cozâltea, das Duo Marianne & Petru Chirilovici, die Vokal- und Instrumentalgruppen „Intermezzo“ – Koordination: Lucian Duca – und „Resicza“ – Koordination: Iuliu Fazakas – sowie die „Enzian“-Volkstanzgruppe Reschitza – Koordination: Marianne & Nelu Florea).

Kunstausstellung „Reșița / Reschitza 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“. Es beteiligen sich Mitglieder des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“ (Koordinatoren: Doina & Gustav Hlinka) und des Holzschnitzereikreises „Jakob Neubauer“ (Koordinator: George Molin), beide des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen. Es stellen aus: Liliana Nicoleta & Andrei Nicolas Bălan, Sebastian Bloaje, Viorica Ana Farkas, Marianne Florea, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, George Molin, Busuioc Petraru, Nik Potocean, Camelia Tasici, Carmen Todosie, Mariana Troner, Maria Tudur und Tatiana Țibru.

 

Ce ipocriți, dom’le, ce ipocriți!

de Victor Nafiru

Vă mai amintiți de știrile alea despre Ilie Bolojan pe când era interimar atât la Cotroceni (trei luni și ceva) cât și la guvern? Trebuie să vă amintiți. Așa ceva nu e de uitat. Un președinte de țară, fie el și interimar, circulând de la București la Oradea cu un avion de linie hodorogit, fără să facă nazuri, să strâmbe din nas, să dea din picioare ca să i se satisfacă toate mofturile. Doar el și rucsacul ce-l căra peste tot, modă nouă la vârful politicii românești.

Cei care au urmărit acele imagini și au citit relatările ziariștilor aflați la fața locului au văzut imediat în el omul simplu din popor pe care, de la Cuza încoace, l-au tot  așteptat să apară. Unii au mers mai departe și l-au asemuit cu Jose Mujica, care, cât timp a fost președintele Uruguayului, s-a purtat ca un om normal, ba prea normal pentru vremurile astea. Bătrânul a refuzat să locuiască în palatul prezidențial. Să aibă totul la botul calului. După ce termina cele opt ore serviciu se întorcea la ferma sa, îmbrăca haine de lucru și se apuca să plivească buruienile, să ude roșiile și kapia, iar seara târziu, se întâlnea cu prietenii la cârciuma din cartier. Sâmbăta dădea cu aspiratorul, făcea piața și juca cărți cu vecinii. Pentru că era bătrân, iar din grădină își putea asigura traiul de zi cu zi, 90% din leafa de președinte o dona săracilor și asociaților caritabile.

Cam așa și l-ar fi dorit românii pe Bolo al nostru. La coadă la bilete, să circule în București cu firobuzele și tramvaiele, să locuiască într-un apartament, cu chirie, în Drumul Taberei sau Giulești, să-și facă cumpărăturile singur, fără SPP după curul său. Ce popor naiv, care nu se mai face bine niciodată. Povești, fraților, povești. Poveștile astea cu rucsacul, cu statul la coadă, cu avionul de linie au fost pentru momentul ăla. Acum , lucrurile au evoluat, inclusiv Bolo al nostru care își cară prietenii de la aeroport cu mașina SPP-ului. Și asta nu pentru că n-ar avea bani să plătească un taxi obișnuit, ci să ne demonstreze că deși nu mai e cine a fost, tot e ce vrea mușchii lui.

Și când credeam că le-am văzut pe toate, hop și Friț de la USR. Ăsta și-a luat bilet de la sindicat și face turul României să se întâlnească cu fanii săi. Și ca să ne arate că nu doar Bolo este din popor, călătorește nu cu autoturismul, nu cu avionul, ci cu trenul. Și nu la clasa I, ci la grămadă cu (ca)puleții, papornițele ălora care cară marfa de la turci, cu cerșetorii și șuții. Vezi, Doamne, să dea exemplu poporului de cinste și umilință.

Duminică dimineața Diana Buzoianu se întâlnește la Reșița cu fanii săi, la ora 10. Sunt curios dacă va călători după modelul Friț sau va alege o altă variantă. Că dacă vine de la Timișoara, are un tren care pleacă la 3,21 și ajunge la 6,19 în Reșița Nord. Dacă optează pentru Caransebeș, cea mai bună variantă e cea cu plecare la ora 7 și sosire în Reșița Nord la 8,01. Timp berechet să servească o cafea și micul dejun în restaurantul gării sau să mănânce un langoș cu brânză la Muncitoresc, asta pentru că, restaurantul gării s-a dus dracului de mult.

Dan Constantin despre volumul „Reporterul de teren. De la realitatea hibridă, la jurnalismul de tastatură”, semnat de Dona Tudor (Radio UZPR)

Jurnalista și realizatoarea TVR Dona Tudor a avut programată lansarea volumului „Reporterul de teren” (cu subtitlul „De la realitatea hibridă la jurnalismul de tastatură”) joi, 19 noiembrie 2026,  la Muzeul Național al Literaturii Române  în București.

Dona Tudor a fost prima femeie corespondent de război pentru Televiziunea Română, relatând din Bosnia, în 1994, într-o perioadă în care prezența unei femei pe front, în calitate de jurnalist, reprezenta o excepție. A fost, de asemenea, prima femeie din România care a obținut un doctorat în științe militare. Experiența sa profesională, la intersecția dintre jurnalism, cercetare și educație, oferă o perspectivă aparte asupra unei profesii aflate într-o continuă redefinire.

Prefața volumului este semnată de jurnalistul Dan Constantin, președinte UZPR.

Cântecul întâlnește omenia la Timișoara prin spectacolul folcloric caritabil „Nu există «nu se poate»!”

Pe 3 decembrie 2026, artiști îndrăgiți ai cântecului popular se vor reuni la Timișoara, într-un spectacol caritabil dedicat sprijinirii copiilor și adulților cu dizabilități, într-o seară în care folclorul, solidaritatea și omenia vor aduce oamenii împreună.


│✍ Claudiu E. ROMÂNU│


Spre bucuria noastră, există inițiative care merită cunoscute și susținute nu doar pentru frumusețea lor, ci mai ales pentru binele pe care îl pot aduce în viața oamenilor. Una dintre acestea este spectacolul folcloric caritabil „Nu există «nu se poate»!”, ajuns la cea de-a doua ediție, care va avea loc joi, 3 decembrie 2026, începând cu ora 18, la Casa Tineretului din Timișoara, situată pe strada Arieș nr. 19.

Evenimentul reunește artiști îndrăgiți ai muzicii populare, ansambluri folclorice și oameni care aleg să pună bucuria cântecului în slujba unei cauze nobile: sprijinirea copiilor și adulților cu dizabilități.

Pe scenă vor urca Petrică Miulescu Irimică, Andreea Voica, Dumitru Teleagă Meka, Nicolci Darko și Luminița Safta, alături de Teo Band, Vulturii Banatului, Ansamblul Datina Ghiroda și Ansamblul Flori Remețene, oferind publicului o seară în care frumusețea folclorului se va împleti cu generozitatea.

Spectacolul este organizat de Fundația de Abilitare Speranța și UNLOC, cu implicarea studenților din anul al II-lea ai Departamentului de Asistență Socială din cadrul Universității de Vest din Timișoara.

Unul dintre tinerii implicați în realizarea acestei manifestări este Alex Murgoi, student, poet bănățan și iubitor al culturii, care își asumă rolul de coordonator și prezentator. Pasiunea sa pentru cultură, alături de preocuparea pentru oameni și comunitate, reprezintă un frumos exemplu al modului în care tânăra generație poate contribui la susținerea unor inițiative cu adevărat importante.

În cadrul evenimentului, în holul Casei Tineretului, va fi organizat și Târgul caritabil „Socio Claus”, completând această întâlnire dedicată solidarității și generozității.

Fondurile strânse în urma manifestării vor fi direcționate către susținerea activităților sociale desfășurate de Fundația de Abilitare Speranța din Timișoara.

Biletele pot fi achiziționate online, prin platforma Eventbook:

VREAU BILET

Astfel de inițiative ne reamintesc că tradițiile și cultura nu înseamnă doar păstrarea unor valori moștenite, ci și apropierea dintre oameni, grija față de semeni și puterea de a construi împreună lucruri frumoase. Participarea la acest spectacol înseamnă, dincolo de bucuria unei seri de sărbătoare bănățană, un gest de solidaritate față de cei care au nevoie de sprijin.

Omenia nu se măsoară în vorbe, ci în binele pe care alegem să îl facem, iar atunci când oamenii își unesc inimile pentru o cauză nobilă, demonstrează că, într-adevăr, nu există „nu se poate”!

Lumina Banatului pe pânză. O călătorie printre pictorii de ieri și de astăzi – de Gheorghe Sinescu

Lumina Banatului pe pânză <br>O călătorie printre pictorii de ieri și de astăzi <autor> de Gheorghe Sinescu</autor>

Dragi confrați de condei, iubitori ai frumosului și păstrători ai memoriei culturale bănățene, vă invit astăzi să poposim împreună într-o lume unde tăcerea pânzei prinde glas, iar lumina câmpiei de vest se așază cuminte în straturi de culoare, în paginile ce urmează, aplecându-ne cu respect și admirație asupra pictorilor Banatului, făuritori de lumină de ieri și de astăzi, și asupra legăturii sfinte dintre penelul lor și pana jurnaliștilor din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

Fie ca aceste rânduri să fie o punte de suflet între atelierul plin de mireasmă de terebentină și masa de redacție, acolo unde cuvântul tipărit veghează ca niciun strop de frumusețe să nu se piardă în negura vremii!

Banatul nu a fost niciodată doar o așezare geografică binecuvântată de apele Begăi și ale Timișului, ci o veritabilă vatră de spirit european, un creuzet în care rigoarea central-europeană s-a împletit fericit cu dorul și sensibilitatea românească și, privind în urmă, către pictorii de ieri ai acestor meleaguri, întâlnim figuri uriașe, care au așezat piatra de temelie a școlii timișorene de arte plastice, Corneliu Baba, cu privirea sa pătrunzătoare ce scormonea adâncurile sufletului omenesc, Julius Podlipny, pedagogul neînduplecat al liniei pure și al desenului construcționist, sau Romul Ladea, cel care a dăltuit în formă și volum demnitatea neamului, lăsând moștenire o ștachetă morală și estetică de neatins.

Astăzi, flacăra aprinsă de acești înaintași este purtată mai departe, cu aceeași demnitate și sete de căutare, de o pleiadă strălucită de pictori contemporani, de la rafinamentul vizual și căutările geometrice și naturale ale lui Constantin Flondor, spirit emblematic al grupurilor „111” și „Sigma”, până la forța expresivă a generațiilor mai tinere reprezentate de Sorin Scurtulescu, Horia Bojin, Mimi Șarban sau Mihai Teodor Olteanu, pictura bănățeană de astăzi respirând prospețime, profunzime și un dialog neîntrerupt cu marea artă a lumii.

Cine a pășit măcar o dată pragul unui atelier de pictură din Timișoara știe că acolo timpul curge după alte legi, miroase a ulei de in fiert, a lemn de brad proaspăt întins pe șasiu, a pastel uscat și a mister, pictorii Banatului stăpânind cu măiestrie atât tehnicile clasice, uleiul pe pânză așternut în glasiuri transparente, tempera cu emulsie de ou, acuarela diafană care nu iartă nicio ezitare a mâinii, cât și tehnicile mixte, colajul sau intervențiile contemporane în acrilic și cuțit de paletă.

Dincolo de meșteșug, fiecare artist păstrează cu sfințenie secretele culorilor sale, spunându-se printre plasticienii timișoreni că lumina Banatului are o nuanță aparte, nefiind nici lumina crudă a mării, nici cea aspră a crestei de munte, ci o lumină caldă, aurie, ușor aburită de ceața dimineților de câmpie și pentru a o prinde, pictorii noștri prepară amestecuri tainice de ocru auriu, alb de titan, ultramarin stins și pământ de Siena ars, știind că adevăratul secret nu stă doar în pigmentul scump, ci în felul în care pui o culoare rece lângă una caldă pentru ca pânza să înceapă să vibreze și să respire singură.

Timișoara, orașul florilor și al premierelor, a fost și rămâne o muză neistovită, în tablourile pictorilor bănățeni regăsind apele domoale ale canalului Bega oglindind sălciile plângătoare, fațadele baroce și „Art Nouveau” din Piața Unirii scăldate în lumina apusului, podurile metalice peste care trec tramvaiele ca niște amintiri vii, dar și curțile vechi din cartierele Fabric, Iosefin sau Elisabetin, pline de farmec nostalgic și, pentru ca această dragoste de frumos să nu se stingă, pictorii Banatului au coborât adesea din turnul de fildeș al atelierelor în mijlocul copiilor, prin cercurile de pictură din școli, la Palatul Copiilor sau în atelierele deschise din Timișoara și din județ, artiștii punând celor mici penelul în mână și învățându-i să privească lumea cu ochi limpezi, acolo, pe bănci pătate de acuarelă, nascându-se viitorii creatori și, mai presus de toate, viitorii oameni care vor ști să prețuiască arta.

Arta bănățeană nu s-a izolat niciodată de marile repere spirituale și intelectuale ale locului, o legătură adâncă, de suflet, unind pictorii Banatului cu Catedrala Mitropolitană din Timișoara și cu bisericile străvechi ale eparhiei, fie că vorbim despre pictura murală bizantină executată cu smerenie și post, despre restaurarea icoanelor vechi pe lemn și sticlă, ori despre expozițiile de artă sacră găzduite sub bolțile Catedralei cu prilejul marilor praznice creștine, artiștii noștri au știut să transforme culoarea în rugăciune.

Totodată, un capitol aparte de noblețe intelectuală îl reprezintă colaborarea strânsă dintre pictorul Mihai Teodor Olteanu și Filiala Timișoara a Academiei Române, prin expozițiile de înaltă ținută organizate în spațiile academice, prin dialogul constant cu oamenii de știință, istorici și cercetători, Mihai Teodor Olteanu demonstrând că arta plastică și rigoarea academică sunt două aripi ale aceleiași culturi, oferind publicului evenimente în care filosofia imaginii întâlnește spiritul enciclopedic al Academiei.

Viața unui tablou începe cu adevărat abia atunci când părăsește atelierul și întâlnește privirea omului, pictorii Banatului scriind pagini memorabile prin expozițiile lor personale și de grup organizate în spații încărcate de istorie, Bastionul „Maria Theresia” din Timișoara, cu zidurile sale vechi de cărămidă ce oferă un contrast spectaculos cu arta modernă, devenind o adevărată agoră culturală unde vernisajele adună sute de iubitori de frumos.

Un loc de poveste în calendarul artistic îl ocupă Festivalul și taberele de creație de la Macea, precum și expozițiile găzduite de impunătorul Castel de la Macea, înconjurat de parcul dendrologic secular, acolo, sub coroanele arborilor rari, pictorii găsind liniștea deplină pentru a așterne pe pânză frumusețea naturii, iar lucrările născute în aceste tabere îmbogățesc patrimoniul cultural al zonei, dincolo de Timișoara și Macea, expozițiile poposind în muzeele de artă din Arad, Reșița, Lugoj, Caransebeș sau Buziaș, dar și în marile galerii și muzee din străinătate, la Viena, Paris, Budapesta, Roma, München sau Belgrad, purtând peste hotare blazonul spiritual al Banatului.

Când rostești numele Banatului în orice colț al lumii, unul dintre primele ecouri culturale este Ștefan Popa Popa’s, aprecierea sa internațională, de la recordurile mondiale de viteză omologate de ,,Guinness Book”, până la portretele realizate șefilor de stat, regilor, papilor și marilor personalități ale planetei la evenimente globale precum Summitul NATO, reuniunile ONU sau Festivalul de la Cannes, transformând un artist bănățean într-un veritabil ambasador al României.

Se naște adesea întrebarea: care este secretul reușitei lui Popa’s, talentul nativ sau munca?, răspunsul fiinjd unul singur: o îmbinare rară, aproape supraomenească, între amândouă, talentul său fulgerător de a surprinde în câteva secunde, dintr-o singură linie nervoasă, esența psihologică a unui chip fiind susținut de o disciplină de fier, de zeci de ani de exercițiu zilnic, de mii de schițe și de o cultură vizuală uriașă, harul dat de Dumnezeu fiind șlefuit prin sudoarea muncii neîntrerupte.

Un tablou necomentat și nefăcut cunoscut publicului riscă să rămână o comoară ascunsă, de aceea, colaborarea dintre pictorii Banatului și jurnaliștii din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), în special prin membrii activi ai filialelor timișorene „Valeriu Braniște” și „Mihai Eminescu”, precum Ioan David, Dumitru Buțoi, Gheorghe Crișan, Gheorghe Miron, Gheorghe Sinescu, Mariana Cernicova-Bucă sau Dumitru Mnerie, fiind întotdeauna una roditoare, prin cronici plastice, interviuri de suflet, reportaje din ateliere și emisiuni radio-TV, acești ziariști așezând munca pictorilor în lumina reflectoarelor, alături de ei, criticii de artă Ciprian Radovan și Ileana Pintilie oferind reperele estetice și teoretice indispensabile înțelegerii fenomenului plastic bănățean.

La rândul lor, fotografii și fotoreporterii timișoreni, între care la loc de cinste se află maestrul Constantin Duma, cronicarul vizual neobosit al Timișoarei, au avut misiunea delicată de a imortaliza atât atmosfera vie a vernisajelor, cât și tablourile în sine, respectând fidelitatea cromatică necesară tipăririi cataloagelor de artă și a albumelor monografice, totodată, filmele documentare realizate de studiourile regionale de televiziune și de cineaștii pasionați de cultură au surprins gestul viu al pictorului în fața șevaletului, lăsând posterității mărturii filmate neprețuite.

Lumina Banatului pe pânză <br>O călătorie printre pictorii de ieri și de astăzi <autor> de Gheorghe Sinescu</autor>

Viața artiștilor nu este făcută doar din solemnitate și meditație metafizică, ci și dintr-un umor savuros, sănătos, specific bănățenilor, în folclorul atelierelor timișorene circulând și astăzi întâmplări de un comic irezistibil, povestindu-se că, la un vernisaj foarte pretențios la Bastion, un pictor abstract uitase lângă peretele expoziției o cârpă veche pe care își ștersese pensulele timp de o lună, plină de pete multicolore, un vizitator străin, extrem de impresionat de „profundul dramatism al texturii”, cerând catalogul ca să cumpere imediat „instalația textilă”, spre disperarea artistului, care nu știa cum să îi explice cu diplomație că aceea era, de fapt, cârpa de șters terebentina.

Într-o tabără de creație la Macea, un pictor portretist i-a făcut schița unui localnic hâtru, privind desenul, săteanul s-a scărpinat în creștet și i-a zis cu toată seriozitatea bănățeană: „Domnule pictor, seamănă bine de tot cu mine, numai că mi-ai făcut nasul cam mare, mai taie din el cu radiera, că la birt îmi ajunge și unul mai mic!”.

Un alt pictor cunoscut al Timișoarei, cărând un tablou uriaș în tramvaiul 1 spre Piața Traian, a fost întrebat de un călător cât costă pânza, auzind prețul, omul s-a uitat lung la ramă și a replicat: „Faină ramă, domnule, da’ cu banii ăștia îmi zugrăvesc toată casa, nu doar un perete mic!”.

Când se lasă seara peste Timișoara și felinarele se aprind unul câte unul de-a lungul Begăi, în zeci de ateliere de mansardă o lumină rămâne încă aprinsă, acolo, un pictor mai adaugă o tușă de albastru peste un cer abia închipuit, iar într-o redacție, un jurnalist mai șlefuiește o frază despre frumusețea acelei lucrări, pictorii Banatului de ieri și de astăzi nezugrăvind doar pânze, ci pictând însuși sufletul acestui pământ, dăruindu-ne nouă, tuturor, dovada vie că frumosul ne poate salva de uitare și de urât și, cât timp vor exista în Banat mâini care să mângâie pânza cu culoare și condeie, care să povestească lumii despre această minune, spiritul nostru va rămâne tânăr, luminos și nemuritor.

Bibliografie

Radovan, Ciprian, Arta plastică din Banat. Repere și confluențe contemporane, Editura ,,Brumar”, Timișoara, 2012

Pintilie, Ileana, Timișoara – un centru al avangardei și al experimentului artistic, Editura Fundației Triade, Timișoara, 2016

Medeleț, Florin; Buruleanu, Dan, Timișoara. Povestea orașelor mele, Editura ,,Marin Drăcea” / ,,Mirton”, Timișoara, 2004

Arhiva Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAPR) – Filiala Timișoara și publicațiile Filialelor UZPR Timiș, Cataloagele Saloanelor Anuale de Arte Vizuale și colecția revistelor de cultură din Banat (2010–2025)                                                                                       

Foto :Constantin Duma, Facebook

„Dialoguri literare”. Timpul ca experiență trăită și memorie – de Dorina Măgărin

Pe 16 noiembrie 2026, Biblioteca Germană din Reșița a găzduit evenimentul „Dialoguri literare”, începând cu ora 16:30, în cadrul căreia doi autori, Gheorge Ciulpan din Timișoara și Petru Hamat din Caransebeș și-au lansat cărțile apărute anul acesta la Editura „Castrum de Thymes”, din Giroc.

Gheorghe I. Ciulpan a venit să ne dezvăluie „Viața fără farduri: catrene vesele și triste”, volum care vizează în mod clar o ironie socială caustică.

Astăzi, declinul umorului se datorează schimbării gusturilor publicului cititor, dar în principal dominației serialelor umoristice de televiziune, de pe Netfix, HBO etc. Valoarea discursului „amuzant” a fost devalorizată în comparație cu genurile mai „serioase”, ducând multe dintre operele autorilor spre uitare. În această perioadă, umorul se retrage vizibil, iar locul său este luat de un umor fluid, existențial, deconstructiv, adesea amar.

În volumul lui Gheorghe Ciulpan, umorul este folosit pentru a deconstrui puterile, instituțiile și convențiile sociale, concentrându-se pe omul modern ca victimă a sistemului politic. Scriitorul construiește lumi în care birocrația, cariera politică și stilul de viață sunt transformate în scene de farsă.

În poezia contemporană, timpul și tăcerea funcționează nu doar ca motive tematice, ci și ca instrumente structurale care surprind angoasa existențială și relația omului cu memoria. În timp ce timpul este adesea resimțit ca degradare și fluiditate, tăcerea se conturează drept singurul spațiu în care cuvintele își redobândesc greutatea pierdută.

Poeții contemporani se îndepărtează de narațiunea liniară, tratând timpul sub forma unor fragmente de memorie și impresii efemere.

Timpul este adesea perceput ca un „metronom” implacabil care duce la degradare; cu toate acestea, poezia încearcă să-l fixeze și să-l depășească prin artă.

Experiența individuală întâlnește trauma colectivă, transformând poemul într-o mărturie a unei epoci aflate într-o continuă schimbare.

Tăcerea nu semnifică o absență a vorbirii; ea funcționează, mai degrabă, ca o pauză care îi permite cititorului să asimileze sensul și să completeze ceea ce rămâne nespus.

Într-o lume a supraîncărcării informaționale și a zgomotului digital constant, tăcerea poetică constituie un act de contemplare interioară și de rezistență.

Multe voci poetice contemporane optează pentru un mod de exprimare lipsită de ornamente inutile, lăsând spațiul alb de pe pagină și propozițiile fragmentate să „vorbească” mai puternic decât descrierile.

Întâlnirea dintre timp și tăcere, atunci când aceste două elemente coexistă într-o poezie contemporană, creează o atmosferă distinctă.

Cine îți poate interzice tăcerea, când ai reușit, după atâtea lupte și atâtea frustrări, să ajungi din nou la pragul vieții tale, al vieții tale pierdute, al pământului pierdut al nașterii, cel care nu se pierde niciodată cu adevărat și nu se uită niciodată?

Poeziile lui Petru Hamat nu cer și nu definesc răspunsuri. Poeziile sunt adevărul și durerea umană, întregi și nealterate. Adevărul, adică neuitarea. Cele două volume de poezii sunt rugăciuni cu voce joasă, dar și o voce stentorică pentru ceea ce nu trebuie uitat.

Poezia, ca și arta în general, simte nevoia să vorbească, să dezlege nodul gordian al tăcerii și al traumei transfuzate.

În cărțile lui Petru Hamat, „Ascunde-ți timpul sub talpa înghețată a tăcerii” și „Firimituri de singurătate în corpul pâinii” există întotdeauna un loc cu mai multe niveluri: locul istoric, locul natural, locul prezentului, locul memoriei, locul miturilor. Un întreg care poartă în sine, pe de o parte, frumusețea, ciclurile anotimpurilor – iarna, copacii, animalele, insectele, toată viața care își urmează propriile ritmuri departe de suferința umană, iar pe de altă parte angoasa umană, așa cum este exprimată în arhetipuri mitice, așa cum a apărut prin tragedii istorice, așa cum a pulsat prin memoria morților care se întorc.

Adevărata poezie este în primul rând un singur lucru: chestionarea omului și a lumii, a adevărului, cunoașterii, iubirii, capacitatea de a te ridica deasupra posibilului, deasupra fezabilului, de a privi orizonturi eterne și pajiști luminoase, de a țese mortalitatea noastră cu frumusețe și inocență.

Singurătatea poetului Petru Hamat este un ton resemnat care coexistă cu o înclinație către o confruntare ontologică, atingând pragul dintre existență și non-existență. El înfățișează singurătatea cu un aer de sacralitate, căci aceasta îi pătrunde însăși ființa. Rătăcește asemenea unui observator baudelairean al societății în timp ce singurătatea se ivește ca un element firesc ce învăluie lumea, pătrunzând până în cele mai ascunse unghere ale subiectului poetic.

Singurătatea poetului constă în conștientizarea faptului că viața se scurge iremediabil, fără a mai putea fi trăită vreodată în același fel. Ea, pur și simplu, trece pe lângă noi, intensificând dorința de a o trăi, amplificând, în același timp, golul lăsat în urmă de faptul că am eșuat în a face acest lucru.

În esență, aceasta este o formă neconvențională de singurătate socială, să te afli în mijlocul unei mulțimi și să discerni, pe chipul unei alte persoane, exact aceeași singurătate pe care ea o percepe pe chipul tău. Este o experiență colectivă de izolare socială, o consecință a tacticilor calculate ale lumii urbane.

Singurătatea pentru poetul Petru Hamat, nu este o chestiune individuală, nici una de clasă. Ea ne privește pe toți, deoarece există momente în care fiecare dintre noi se simte singur. Și da, ieri, în drum spre Reșița, în timp ce mașina editorului Daniel Luca zvâcnea pe șosea, neștiutoare că lăsa în urmă imagini autumnale de nedescris, mi-am amintit versurile Magdei Isanos: „Mă părăsești, viață…/ Lumina fuge. Unde-s minunile?” („Poemul femeii care iubea primăvara”).