Medicina de Urgență este una dintre specialitățile în care competența profesională este supusă permanent probei timpului. În fața unui pacient critic, fiecare decizie trebuie fundamentată pe cunoștințe solide, raționament clinic și capacitatea de a acționa sub presiune. În acest mediu, în care responsabilitatea medicală capătă o dimensiune aparte, își desfășoară activitatea dr. Eliza Brumar, medic specialist în Medicină de Urgență în cadrul Spitalului Municipal „Dr. Alexandru Simionescu” Hunedoara.

Originară din Hunedoara, dr. Eliza Brumar a ales să își continue activitatea profesională în orașul natal, contribuind prin pregătirea și experiența sa la asigurarea serviciilor medicale de urgență pentru comunitatea locală.

Legătura sa profesională cu Unitatea de Primiri Urgențe Hunedoara a început în anul 2023, încă din perioada rezidențiatului. Astăzi, în calitate de medic specialist, își continuă activitatea în aceeași structură medicală, într-un domeniu caracterizat prin complexitatea patologiilor și necesitatea unor decizii rapide, deseori în condiții de incertitudine diagnostică.

Pentru medicul hunedorean, alegerea de a profesa acasă înseamnă mai mult decât continuitatea unui parcurs profesional. Înseamnă asumarea unei responsabilități față de comunitatea din care provine și dorința de a contribui la calitatea serviciilor medicale oferite oamenilor locului.

Dr. Eliza Brumar evidențiază, totodată, susținerea și profesionalismul domnului Radu Budae – managerul Spitalului Municipal „Dr. Alexandru Simionescu” Hunedoara, aspecte importante în desfășurarea activității medicale în condiții optime.

În Medicina de Urgență, performanța nu poate fi separată de disciplină, pregătire continuă și responsabilitate. Recunoașterea precoce a semnelor de gravitate, stabilirea priorităților terapeutice și reevaluarea pacientului reprezintă componente esențiale ale unei practici medicale sigure.

Dr. Eliza Brumar își fundamentează activitatea pe aceste principii, acordând o importanță deosebită preciziei evaluării clinice, conduitei terapeutice și respectului față de pacient.

Dincolo de complexitatea intervențiilor, calitatea actului medical presupune și capacitatea de a comunica eficient, de a păstra empatia și de a înțelege vulnerabilitatea persoanei aflate într-o situație de urgență.

A ridica standardele nu înseamnă a revendica superioritatea profesională, ci a considera că fiecare pacient merită aceeași rigoare, atenție și responsabilitate.

Într-un domeniu în care ghidurile și strategiile terapeutice evoluează constant, pregătirea profesională nu se încheie odată cu obținerea titlului de medic specialist.

Dr. Eliza Brumar participă la activități de formare și perfecționare profesională, considerând actualizarea cunoștințelor și integrarea practicilor medicale fundamentate științific drept componente indispensabile ale responsabilității față de pacient.

Un rol important în formarea sa profesională l-a avut conf. dr. Adela Golea – coordonatorul rezidenților de Medicină de Urgență din Cluj-Napoca, cea care i-a fost formator în perioada rezidențiatului.

Dincolo de transmiterea cunoștințelor medicale, pregătirea unui specialist în Medicină de Urgență presupune dezvoltarea raționamentului clinic, a capacității de prioritizare și a disciplinei necesare gestionării pacienților critici.

Recunoașterea contribuției mentorilor reflectă convingerea că dezvoltarea profesională este un proces continuu, construit prin educație, experiență clinică și colaborare.

Una dintre experiențele recente care evidențiază complexitatea Medicinei de Urgență este cea a unui pacient prezentat la UPU Hunedoara cu durere toracică.

Evaluarea inițială a condus la diagnosticul de infarct miocardic inferior, pacientul fiind transferat ulterior la Institutul de Boli Cardiovasculare Timișoara pentru evaluare și tratament de specialitate.

Parcursul său medical a fost marcat ulterior de disecție de aortă și tamponadă cardiacă, afecțiuni cu risc vital major. Gravitatea evoluției a impus intubație și îngrijiri complexe într-o secție de Anestezie și Terapie Intensivă, pentru aproximativ o lună.

După depășirea acestei perioade critice, pacientul a revenit în Unitatea de Primiri Urgențe Hunedoara, de această dată pentru a-și exprima recunoștința față de echipa care îl evaluase și îngrijise inițial.

Gestul său evidențiază dimensiunea umană a unei profesii în care medicii cunosc rareori întreaga evoluție a pacienților transferați către centre specializate.

Totodată, cazul subliniază importanța colaborării dintre structurile de urgență și centrele medicale de înaltă specialitate, precum și contribuția fiecărei echipe implicate în continuitatea îngrijirilor.

Într-o profesie în care rezultatele nu pot fi întotdeauna anticipate, reîntâlnirea cu un pacient care a depășit o situație critică reprezintă una dintre cele mai autentice forme de satisfacție profesională.

Experiența clinică subliniază importanța recunoașterii precoce a simptomelor de alarmă. Durerea toracică sugestivă pentru o urgență cardiovasculară, dificultățile severe de respirație, pierderea stării de conștiență sau apariția bruscă a unor deficite neurologice impun solicitarea imediată a asistenței medicale prin 112.

În urgențele majore, întârzierea evaluării și a tratamentului poate influența decisiv evoluția pacientului.

Pentru dr. Eliza Brumar, Medicina de Urgență rămâne o profesie definită prin responsabilitate, disciplină, pregătire continuă și colaborare.

Pentru că adevăratele standarde profesionale nu sunt stabilite prin declarații, ci demonstrate prin calitatea fiecărei decizii și prin respectul acordat fiecărei vieți.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

(ne vorbește preot paroh Apetroaei Cosmin Gabriel)

 

Postul pe care-l începem duminică 15 noiembrie, ține până pe 24 decembrie inclusiv. Zilele de postire pentru sărbătoarea Crăciunului sunt de asprime medie, numite teologic și post ușor sau post cu dezlegare la ulei și vin, multe dintre ele fiind cu dezlegare la pește. Știm că pe durata postului nu se consumă carne, produse lactate și ouă. Ultima zi din post fiind cea mai aspră zi de postire, numită și ajunare sau post negru, în mod tradițional nu se mănâncă și nu se bea nimic în prima parte a zilei, cel puțin până la ora 15:00.

În timpul postului Crăciunului, grija noastră principală nu trebuie să fie doar postul alimentar, ci mai ales postirea duhovnicească. Cele două postiri sunt strâns legate între ele. Postul alimentar fără cel duhovnicesc nu este modul de postire al Bisericii noastre. Acesta pregătește trupul pentru postirea duhovnicească.

Prin post pregătirea lăuntrică implică mai multe aspecte, printre care:

• Curățirea morală și spovedania – restaurarea comuniunii cu Dumnezeu prin recunoașterea

păcatelor și asumarea responsabilității personale. Sfântul Grigore Palama îi îndemna pe credincioșii din vremea sa, într-o predică ținută cu patruzeci de zile înainte de Nașterea Domnului, astfel: „Mărturisirea păcatelor este începutul acestei bune lucrări, adică al pocăinței și al pregătirii ca să primească cineva în sine sămânța cea cerească, cuvântul lui Dumnezeu care poate să mântuiască sufletele noastre. Căci de aceea a fost gândită de țărani arătura pământului, pentru că scoate rădăcinile cele sălbatice din sânurile acestuia și le face în stare să primească semințe și răsadurile noastre. Același lucru îl face și mărturisirea în ogorul cel rațional al inimii: desțelenește și aruncă patimile rele care sunt în ascunsul ei și o face gata de primirea sfintelor semințe și în stare de purtarea și cultivarea virtuților”.

• Rugăciunea și meditația liturgică – intensificarea vieții rugăciunii personale și comunitare,

participarea la Sfintele Taine și Sfintele Liturghii, prin care credinciosul se apropie de taina Întrupării.

• Faptele de milostenie – manifestarea corectă a iubirii de aproapele, corelativă cu iubirea lui

Dumnezeu, ca expresie a pregătirii sufletești. Milostenia este fapta împlinitoare a postului și a rugăciunii, pentru că ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: rugăciunea și postul sunt lipsite de putere neînsoțite de milă. Fără milostenie ele nu se ridică la cer.

• Cumpătarea  și asceza trupească – disciplina trupului reflectă starea lăuntrică, conferind o

structură interioară stabilă, deschisă experienței harului divin.

Prin post Biserica ne cheamă pe fiecare în parte să ne jertfim trupurile pentru a ne hrăni sufletul din bucuriile duhovnicești care să ne ducă la fericirea trăită de păstori atunci când îngerii le-au vestit Nașterea Domnului.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

 

De Victor NAFIRU

Știți sau nu știți? Cred că nu știți, că dacă ați ști, ați face ceva. Dar dacă știți și nu faceți nimic, înseamnă că vă doare în cur de oamenii de acolo, unde locul ăla arată mai rău ca unul din satele alea din anii ’50 în care electrificarea nu ajunsese încă. Pe bune, nu vă mint. E mai rău ca acu’ 46 de ani, când începuseră să se construiască primele blocuri. Să te ferească Dumnezeu să ai o urgență noaptea, să fii nevoit să ieși din bloc. Până la bulevard, nu mai departe.

Alo, domnu’ de acolo, trage-l te rog de mânecă pe don Călin. Dani Călin, că în primul rând pentru el e întrebarea. Că el e primarul nostru cât timp Nelu Tăițelu se bronzează, recuperează și tonifică la ocean, în Zanzibar. Așa-i, Dani? Hai, nu face pe niznaiul. Ce e a lu’ matale e pus de-o parte: modest, destoinic, umil, priceput la toate. Mai ales la vorbe. Alea pe care le spui fără să clipești. Adică, peste un an și jumătate, ești cel mai potrivit să preiei ștafeta de la Tăițelu.

Nu o spun eu, așa arată la horoscop. În 2028, astrele se vor alinia, Venus va deveni retrograd, la fel și Mercur și amândouă vor reglementa aspectele legate de evoluția procesului electoral din vara aceea. Altfel spus, e de bine. Mai bine de atât nici că s-ar putea. În plus, ai tăi au avut grijă să ducă vestea din centru civic, chiar de pe treptele primăriei, până pe străzile alea uitate de lume: Ciocârliei, Digului, Canalului, Vântului, cum că: „Cu Dani Chinezu’, că așa te alintă prietenii, Reșița va fi mai frumoasă. Mai mișto și decât Pârvova, locul ăla cântat cu atâta patimă de Irimică: Satul meu, mai mândru ca Parisul. La el, adică la tălică, cuvântul e cuvânt, ce promite aia face.”

Deci, domu’ Dani, veniți să vedeți cum arată Micro IV? Ca viitor primar, trebuie să știți încă de pe acum la ce vă înhămați. În ce condiții sunt nevoiți locatarii să trăiască. Să-i asigurați că până la alegeri vor scăpa și de gropi, și de noroaie, și de beznă. Toți înțeleg că e nevoie de investiții, de sacrificii, de eforturi susținute, dar de aici și până a-ți bate joc de ei, e cale lungă. Vino noaptea, când nu are cine să te fluiere ori să te înjure. Știu că nu e frumos să te ia cu huiduieli, dar pe cine să-și verse și locatarii năduful, dacă nu pe cel care minte poporul cu televizorul.

Și dacă tot vii, ia-ți cizme de cauciuc, lanternă sau măcar o lumânare, să nu dai în gropi, să-ți rupi vreun picior ori să te prindă câinii fără stăpân de turul pantalonilor. Că dacă te-au prins, te asigur că nu o să mai umbli de sărbători cu capra, buhaiul și plugușorul, ci o să te găsească Crăciunul în spital, întins pe burtă.

de Victor Nafiru

Bă, Gogule, să știi că mie îmi place tot mai mult de Nicușor al nostru. Poți să spui că m-am dilit, că am dat în mintea copiilor, orice vrei tu.  Am râs și am făcut bâză de el, dar să știi că nu e fraier. Nu știu de ce la început o părut împiedicat, cu capul în nori și dus cu pluta, dar să știi că nu e deloc așa. Eu cred că omul ăsta, pardon, domnul președinte, ar fi putut fi un actor foarte bun. Unul distribuit în Măscăriciul lui Cehov, ca să dau un exemplu. Părul creț, puțini actori au o astfel de podoabă capilară, zâmbet inocent, gesturi teatrale cum nu am văzut nici măcar la Brad Pitt, râs zglobiu, ca o apă cristalină de munte.

Uite, nu mai departe de aseară. Aseară la conferința de presă. Câtă răbdare la dânsul, că a durat cam cât toate conferințele ținute la un loc de Iohannis în două mandate, câtă bunăvoință în a răspunde la cât mai multe întrebări, câtă eleganță și acuratețe în fiecare răspuns dar, mai ales câtă disponibilitate în a lămuri lucrurile. Un maestru al cuvântului, Gogule. Un politician rafinat,  cum rar mi-a fost să văd în toți acești ani.

Cum, a fost urât din partea dânsului că i-a interzis lui Ovidiu Vanghelie, ziaristul care, cică, l-ar fi atins cu oarece înjurii, să mai participe la conferințele pe care le va organiza la Cotroceni până la sfârșitul mandatului? Da, bă, Gogule, ai și tu dreptate că, nah, n-ar fi trebuit să-i spună chiar așa: „bă, gata, de azi înainte să nu mai vii la Cotroceni”, de parcă palatul ăsta e al lui personal și nu un bun al poporului. Poate o fi fost și el obosit după o zi lungă și grea și când ești obosit, știi cum este. Poate o fi mâncat ceva ce l-o deranjat la burtă, că ai văzut și tu cum se tot foia pe scaun.

Dar, pe de altă parte, Gogule, gândește-te că e și el om. Are și el suflet, copii, care mâine, poimâine o să-l întrebe: „Tată, ce au ăștia, domnule, de râd toată ziua de tine?” Și el ce să le răspundă? Că se zbate zi de zi, ceas de ceas ca nouă să ne meargă bine, să ne crească PIB-ul, producția de cereale la hectar, să scadă deficitul bugetar, prețurile și TVA, în timp ce ziariștii văd în el fraierul de serviciu ori de câte ori apare în public? Păi e corect, Gogule, ca, vorba lu’ tata bătrân, să dai cu biciul tot în boul ăla care trage? Pe bune, s-o fi săturat și dânsul să fie calul lor de bătaie. E drept, ca actor ar fi putut juca în filmele alea mute, cu Chaplin, dar Cotroceniul nu e film.

Ai dreptate, Gogule, Nicușoru nostru nu va ajunge ca Macron, cât e lumea și pământul. Poa’ să facă tumbe, poa’ să-și angajeze cei mai buni influenceri, poa’ să facă orice și tot nu va ajunge ca Emma, dar pentru asta nu putem să-i dăm în cap, să ne dezicem de el. Își place, nu-ți place, e de-al nostru, Gogule, noi l-am vrut, noi l-am votat, mânca-l-ar tata de hazliu ce e el.

12 noiembrie 2026, ora 12.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect expozițional „Reșița / Reschitza, 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit “.

Partea a V-a: Eleonora & Gabriel Hoduț.

 

12 noiembrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri literare. În calitate de oaspete al manifestării: autorul Marian Apostol, împreună cu cea mai recentă apariție editorială a sa: „Athos”, Editura „Hoffman“ Caracal, 2026.

 

 

 

 

12. November 2026, 12:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Kunstausstellungprojekt „Reșița / Reschitza 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“.

Teil V: Eleonora & Gabriel Hoduț.

 

12. November 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Im schriftstellerischen Dialog: der Autor Marian Apostol und seine neueste Buchveröffentlichung: „Athos”, erschienen im Verlag „Hoffman“ Caracal, 2026.

​Cu prilejul aniversării a 15 ani de activitate în presa locală, Express de Banat, în parteneriat cu For Life, vă invită joi, 12 noiembrie 2026, de la ora 18:00, la Centrul Multifuncțional din Reșița, pentru lansarea unui proiect dedicat viitorului jurnalismului bănățean: „Școala de Jurnalism Express – For Life”.

Inițiativa își propune să pregătească noua generație de jurnaliști în domenii precum jurnalism & fotojurnalism, producție video & media, precum și social media & comunicare digitală.

Totodată, acest eveniment festiv va prilejui și încheierea unui parteneriat de colaborare cu Filiala Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) Caraș-Severin, consolidând astfel sprijinul acordat tinerilor pasionați de scris și de comunicare din regiune.

​Vă așteptăm să sărbătorim împreună 15 ani de jurnalism local și începutul unui nou capitol pentru comunitatea media din Banat!

11 noiembrie 2026

Fidelă misiunii sale de a apăra dreptul publicului de a fi informat, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) reafirmă dreptul jurnaliștilor de a le adresa autorităților întrebări. Oricât de incomode ar fi uneori acestea, doar așa cetățenii pot afla cum și de ce sunt luate deciziile care îi privesc.

De aceea, UZPR consideră inacceptabilă decizia anunțată la Palatul Cotroceni de a-i interzice unui jurnalist accesul la viitoarele conferințe de presă ale Președinției. A-i interzice presei să pună întrebări înseamnă a-i nega dreptul de a exista, iar o astfel de măsură îi privește și pe cetățenii care așteaptă răspunsuri de la cei aflați în funcții publice.

Nimeni nu este mai presus de lege. Autoritățile au obligația de a acorda acreditări fără discriminare, iar jurnaliștii au, la rândul lor, datoria de a păstra un dialog civilizat, din respect pentru interlocutori și pentru public. De aceea, condamnăm și excesele de orice fel ale unor colegi de breaslă.

Orice derapaj trebuie, însă, sancționat numai în condițiile și prin procedurile prevăzute de lege. Interdicțiile arbitrare creează un precedent periculos, pentru că fac ca accesul presei să depindă de bunăvoința celor cărora li se cer explicații.

Libertatea presei este un principiu fundamental al democrației, care nu poate fi negociat. Le cerem tuturor autorităților publice să respecte acest principiu și să le asigure jurnaliștilor accesul la informațiile de interes public.

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), Confederația Națională Sindicală Cartel ALFA și Federația Națională a Sindicatelor din Cultură și Presă „CulturMedia” au semnat pe 11 noiembrie 2026, la sediul Radio România, un protocol de colaborare profesională și sindicală. Documentul a fost semnat de Dan Constantin, președintele UZPR, Bogdan Iuliu Hossu, președintele Cartel ALFA, și Georgel Balaci, președintele CulturMedia.

Cele trei organizații își vor pune împreună expertiza pentru apărarea drepturilor profesionale și sociale ale lucrătorilor din presă. Colaborarea vizează identificarea presiunilor și a cazurilor de hărțuire la locul de muncă, sprijin în probleme legate de contracte, drepturi de autor și conflicte de muncă, precum și promovarea unor condiții de muncă sigure și echitabile. UZPR contribuie cu expertiza profesională jurnalistică, iar Cartel ALFA și CulturMedia cu instrumentele de reprezentare sindicală și dialog social.

Un obiectiv important este recunoașterea muncii jurnalistului român – documentarea, redactarea, înregistrarea, filmarea și publicarea înseamnă timp și responsabilități ce trebuie reflectate în organizarea muncii și în remunerare. Partenerii au abordat, în discuţiile de azi, și efectele inteligenței artificiale asupra profesiei, inclusiv nevoia de formare, transparență și protejare a drepturilor jurnaliștilor.

Protocolul prevede programe comune de pregătire profesională, dezbateri, poziții publice pe teme de interes major și proiecte finanțate din fonduri naționale și europene. Printre direcțiile de lucru se află verificarea informațiilor, combaterea dezinformării și dezvoltarea competențelor necesare jurnalismului digital. Prin afilierea CulturMedia la UNI Global Union, în sectorul Media, Entertainment & Arts – UNI MEI, parteneriatul poate valorifica experiența organizațiilor din alte țări și poate construi colaborări europene.

Pentru punerea în aplicare a protocolului va fi constituit un grup de coordonare cu reprezentanți ai tuturor celor trei organizații. Acesta va stabili activitățile comune și va urmări rezultatele lor.

O presă liberă are nevoie de jurnaliști care își pot face meseria în siguranță, cu independență, pregătire și drepturi respectate. Acesta este angajamentul comun al UZPR, Cartel ALFA și FNSCP „CulturMedia”.

11 noiembrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri literare. În calitate de oaspete al manifestării, autorul David Valentin, născut la Bocșa, astăzi stabilit în Orăștie (jud. Hunedoara).

 

 

 

11. November 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Im schriftstellerischen Dialog: der Autor David Valentin, geboren in Bokschan, heute in Broos / Kreis Hunedoara lebend.

 

 

În urmă cu 104 ani, la data de 15 noiembrie 1922, lua ființă la Mehadia „Grădina de copii la sate”, denumită la acea vreme „școală froebeliană”, precursoarea grădiniței de azi din Mehadia. Unele surse afirmă a fi prima instituție preșcolară din ruralul românesc de la acea vreme, din zonele Banat și Ardeal, fiind realizată prin inițiativă particulară.

Proiectul a fost concretizat integral prin efortul financiar și inițiativa membrelor Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române (SONFR) – Filiala Mehadia, alături de implicarea activă a preotului I.C. Buracu, vicepreședinte și unul dintre fondatorii Societății.

Clădirea originală, pusă la dispoziție de către primărie, a funcționat pe locul unde astăzi se află spitalul și policlinica din Mehadia. Aceasta a fost demolată în anul 1941 pentru a face loc construcției unei băi comunale.

​După instaurarea noului regim, terenul și clădirile existente au fost cedate de primărie Direcției de Sănătate. În acest context, baia comunală a fost transformată în dispensar medical, structură ce a precedat construcția actualei policlinici.

​După anul 1941, activitatea grădiniței s-a desfășurat succesiv în mai multe locații. Prima dintre ele a fost clădirea comerciantului I. Weisell (casa aflată ulterior în proprietatea familiei Gore și Lenuța Hrelescu), unde a funcționat până în anul 1944. Ulterior, grădinița a fost mutată în clădirea fostei școli a grupului etnic german, situată lângă Biserica Catolică.

Mai târziu, pentru a permite ridicarea noului edificiu al Poștei și Telefoanelor (PTTR), instituția a fost strămutată pe strada „Mala Mică”. Aici a funcționat până în anul 2018, când a fost inaugurat noul sediu al grădiniței, în care își desfășoară activitatea și astăzi.

Ce este o școală „froebeliană”?

Școlile froebeliane sunt instituții de învățământ preșcolar bazate pe principiile pedagogice ale lui Friedrich Fröbel (1782–1852), un celebru pedagog german care a revoluționat educația timpurie și a creat conceptul modern de „grădiniță” (Kindergarten).

Metoda sa plasează copilul în centrul procesului educațional și susține că dezvoltarea celor mici se realizează cel mai bine prin joc liber, activități practice și contact direct cu natura.

Principiile fundamentale ale pedagogiei froebeliene se sprijină pe patru piloni esențiali:

– Învățarea prin joc: Jocul nu este privit ca o simplă recreere, ci ca activitatea supremă prin care copilul explorează, înțelege lumea și își dezvoltă inteligența și creativitatea.

– „Darurile” și „Ocupațiile” (Froebel Gifts): Fröbel a creat un set de materiale didactice speciale („daruri”), compuse din forme geometrice simple din lemn (sfere, cuburi, cilindri), introduse treptat pentru a-i ajuta pe copii să înțeleagă concepte matematice, spațiale și structurale. „Ocupațiile” implicau activități practice precum împletitul, cusutul, modelajul sau desenul.

– Auto-activitatea și libertatea: Copilul nu este un vas gol care trebuie umplut cu informații, ci o sămânță care crește natural. Rolul educatorului este doar de a ghida și de a crea mediul potrivit (asemenea unui grădinar – de unde derivă cel mai probabil și termenul de „Grădină de copii”, mai târziu transformat în „Grădiniță”).

– Legătura cu natura: Activitățile în aer liber, îngrijirea plantelor și a micilor animale sunt vitale pentru dezvoltarea spirituală și fizică a copilului.

În spațiul românesc, modelul froebelian a avut o importanță istorică majoră. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, primele grădinițe înființate în Regatul României și în Transilvania au adoptat oficial această metodă.

Instituțiile erau numite adesea „școli froebeliane” sau „institute froebeliane”, iar educatoarele erau formate în spiritul acestei pedagogii pentru a asigura o trecere blândă a copilului de la mediul familial la cel școlar.

Astăzi, deși grădinițele moderne au evoluat, elementele fundamentale ale pedagogiei froebeliane rămân baza educației timpurii la nivel mondial.

O analiză fascinantă în acest context este metamorfoza, în limba română, de la „grădină de copii” la „grădiniță” – o evoluție lingvistică și culturală remarcabilă. Nu este vorba despre o simplă prescurtare, ci despre modul în care societatea românească a asimilat și a umanizat un concept pedagogic revoluționar.

​Sintagma inițială, „grădină de copii”, apărută ca o traducere mot-à-mot a termenului german „Kindergarten” creat de Friedrich Fröbel, suna în limba română ușor rigid, solemn și strict descriptiv. Din acest motiv, trecerea la forma diminutivală „grădiniță” demonstrează, încă o dată, flexibilitatea și căldura limbii române. Prin adăugarea sufixului -iță, termenul a dobândit o dimensiune afectivă esențială: grădinița a devenit un spațiu primitor și ocrotitor, o adevărată extensie a mediului familial. Totodată, termenul a pierdut din sobrietatea unei instituții oficiale, adaptând semantic spațiul la scara și lumea celor mici.

Astfel, în timp, termenul „grădiniță” s-a impus în mod natural în vocabularul colectiv. Deși astăzi cuvântul este perceput adesea pur instituțional, el poartă în codul său genetic aceeași metaforă superbă a lui Fröbel: un loc în care cei mici sunt lăsați să înflorească prin joc și libertate.

 

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin 

 

Referințe bibliografice: 

1. BURACU, Coriolan I. – Muzeul General Nicolae Cena în Băile Herculane și Cronica Mehadiei, Tipografia „Ramuri”, Turnu-Severin, 1924.
2. BĂCILĂ, I. – Monografia Mehadiei, Editura Marineasa, Timișoara, 1997.
3. CUCOȘ, C.(2017). – Istoria Pedagogiei. Iași: Editura Polirom
4. COMPAYRÉ G. (1921) –  Froebel și Grădinile de Copii. Bucureşti: Editura Librăriei H. Steinberg & Fiu
5. FLORENTIN, I.P. (1887). – Educațiunea froebeliană. Iași: Editura Librăriei Şcoalelor Frații Şaraga

De Victor Nafiru

Ați văzut ce scrie la ziar și ce se spune la televizor? Că Nicușor al nostru are datorii la Primăria Predeal. Niște impozite neplătite, de câțiva ani, pentru un teren care, peste noapte, a fost transferat, cine știe cum, din extra în intravilan. Un fleac de vreo 280 de lei. Drept pentru care, primăria a început executarea silită încă din decembrie anul trecut.

În timp ce nouă ne crapă obrazul de rușine, de ne vine să intrăm în pământ nu alta, pe Nicușor îl doare fix în pix. „Parcă eu aș fi singurul român cu datorii la stat”, i-ar fi zis el râzând doamnei Ursula von der Leyen când s-au întâlnit săptămâna trecută la București. Te-ai cruci, libe Ursula, dacă ți-aș spune câți nu-și plătesc taxele, impozitele și amenzile în țara asta. Zeci, sute de mii. Milioane. Dacă i-ar aduna pe toți la un loc, nu ar avea loc în București, iar dacă ANAF și-ar face treaba cum scrie la carte, am fi înaintea luxemburghezilor, norvegienilor și elvețienilor, în privința PIB-ului. Și ce-o să le facă statul ăstora care nu își achită datoriile? O să le ia caii de la bicicletă? Poate la voi la Bruxelles, nu și la Predeal sau Dolhasca.”

Femeie serioasă, umblată prin lume, care a văzut și a auzit atâtea la viața ei și a întâlnit sute de oameni cu școală, Ursula a rămas paf: „Mein Gott. Du bist phänomenal. Sowas hat doch der Teufel noch nicht gehört! Du solltest ein Beispiel für Integrität und Fairness. Ja, ja.”, i-a zis nemțoaica îngrozită. Nicușor nu a avut nevoie să i se traducă. A înțeles din prima că Ursula vorbea despre cinste și corectitudine. Adică despre funia în casa spânzuratului. A râs și s-a amuzat văzând-o mirată: „Fato, nu te speria doar dintr-atâta. N-am avut timp să mă duc la Predeal să-l plătesc, iar prin online, îți spun sincer, nu mă pricep. De plătit o să plătesc, dar nu acum, la primăvară, să ies din iarnă cu cheltuielile la încălzire și curent. Da’ știi ce mă intrigă pe mine cel mai mult, libe Ursula? Faptul că mi s-a emis o somație de executare silită ca la un evazionist ce sabotează economia națională. Asta mă intrigă și mă întristează: lipsa de respect pentru președintele țării. Ce mare brânză vor face cu ăștia 280 de lei? Spune și tu, meine Frau dacă nu e o porcărie tot ce mi se întâmplă.”

Da, bă, Nicușoare, ai dreptate. E o mare porcărie ce se întâmplă zi de zi, dar nu ție, ci nouă. Că noi te-am votat ca să scăpăm de (Că)Călin file din poveste, nicidecum să râdem și să facem mișto de tine!

ultimaora12

9 noiembrie 1989 – 37 de ani de la o seară care a schimbat Europa

Imaginează-ți că orașul tău ar fi tăiat în două peste noapte. Nu de un râu, și nici de o autostradă – e tăiat de un zid de beton, de sârmă ghimpată și turnuri de pază.

Fratele tău locuiește cu familia lui de partea cealaltă, la zece minute de mers pe jos, dar nu-l vei mai putea vedea ani la rând. Bunica rămâne tot dincolo. Școala, locul de muncă, prietenii, toate se împart după un criteriu care nu ține cont absolut de loc de alegerile tale: doar pe ce parte a străzii te-ai nimerit să fi în dimineața aceea.

Asta s-a întâmplat la Berlin, în noaptea de 12 spre 13 august 1961. Iar în seara de 9 noiembrie 1989, după aproape 28 de ani, zidul a încetat să mai însemne ceva. Cu un pic de ajutor din partea unei confuzii birocratice.

După al Doilea Război Mondial, Germania a fost împărțită între învingători. Estul a ajuns sub influența Uniunii Sovietice, vestul sub cea a Statelor Unite, Marii Britanii și Franței. Berlinul, aflat fiind în interiorul zonei sovietice, a fost și el tăiat în două.

În Vest, oamenii votau, călătoreau, citeau ce voiau și își puteau găsi un loc de muncă mai bine plătit.

În Est, statul controla presa, călătoriile și, într-o mare măsură, viețile oamenilor, iar Securitatea (în Germania de Est, Stasi) avea dosare despre milioane de cetățeni.

Rezultatul era previzibil: oamenii plecau. Până în 1961, câteva milioane de est-germani trecuseră în Vest, mulți dintre ei tineri și bine pregătiți.

Răspunsul regimului n-a fost să-și facă țara mai atractivă, a fost să-i împiedice pe oameni să plece.

Zidul Berlinului, lung de zeci de kilometri prin oraș și de peste 150 de kilometri în jurul Berlinului de Vest, nu a fost construit ca să țină dușmanii afară, ci ca să țină propriii cetățeni înăuntru. Cel puțin 140 de oameni au murit încercând să-l treacă.

Zidul nu a căzut dintr-odată, anul 1989 a fost o înlănțuire de crăpături.

În Polonia, sindicatul Solidaritatea negociase alegeri semi-libere.

În Ungaria, granița cu Austria fusese deschisă, iar mii de est-germani, plecați în vacanță în țările „frățești”, au început să treacă prin ea spre Vest.

În Leipzig și în alte orașe est-germane, oamenii ieșeau luni de luni în stradă, strigând „Wir sind das Volk!” („Noi suntem poporul!”). La Moscova, Mihail Gorbaciov arătase clar că armata sovietică nu va mai interveni pentru a salva regimurile aliate.

Regimul est-german, aflat sub presiune, a decis să relaxeze regulile de călătorie, în speranța că asta va calma lucrurile.

Pe 9 noiembrie, un oficial, Günter Schabowski, a ținut o conferință de presă televizată. Primise o hârtie cu noile reguli, dar nu fusese bine informat despre ele. Întrebat când intră în vigoare, a răspuns, după ce a căutat prin notițe, că, din câte știe, „imediat, fără întârziere”.

Nu ăsta era planul. Regulile trebuiau să înceapă a doua zi, cu proceduri și ștampile. Dar știrea a ajuns la televiziunile din Vest, iar de acolo, prin antene, înapoi în Estul care le privea.

Mii de berlinezi s-au dus la punctele de trecere și au cerut să fie lăsați să treacă. Grănicerii nu primiseră niciun ordin clar. La Bornholmer Straße, în jurul orei 23:30, comandantul punctului a cedat în fața mulțimii și a ridicat bariera.

Ceea ce a urmat a fost o petrecere uriașă și spontană: străini care se îmbrățișau, oameni care urcau pe zid cu sticle de șampanie, alții care loveau betonul cu ciocane. Mulți dintre cei care treceau pentru prima dată în Vest după zeci de ani plângeau.

În dimineața aceea nu a dispărut zidul de beton. A dispărut ideea că poate fi apărat. Un regim care nu își poate ține cetățenii prin forță își pierde, de fapt, puterea.

Căderea Zidului a fost începutul unui lanț de evenimente. În câteva săptămâni, regimul comunist din Cehoslovacia a căzut pașnic, în „Revoluția de catifea”.

Un val de schimbare a traversat întreaga regiune și a ajuns și la noi, în decembrie 1989, cu preț de sânge, la Timișoara, București și în alte orașe. Pe 3 octombrie 1990, Germania s-a reunificat. În decembrie 1991, Uniunea Sovietică a încetat să existe.

Pentru noi, 1989 nu e un capitol îndepărtat dintr-un manual de istorie. E începutul drumului către libertatea de a călători, de a vorbi liber, către Uniunea Europeană și către lumea în care trăim azi. Dacă poți să-ți iei un bilet de avion fără să ceri aprobarea cuiva, e și datorită unor oameni care au ieșit atunci în stradă.

Cei născuți după 1989 nu au cunoscut un zid care să îi despartă fizic de familie și de prieteni. Poate că sună ca o poveste dintr-o altă lume. Și totuși, merită să ne întrebăm: dacă nu mai sunt ziduri de beton, ce fel de ziduri se mai ridică intre noi?

Zidul Berlinului era vizibil. Puteai să-l atingi, să îl lovești, să-l fotografiezi. Avea un avantaj sinistru: toată lumea îl putea vedea, toți știau că există.

Zidurile de azi sunt altfel, nu mai sunt făcute din beton, acum sunt făcute din algoritmi. Gândește-te cum arată fluxul tău de pe rețelele sociale. Nu e același cu al colegului tău de an sau a colegului de birou, Platformele învață ce îți place, ce îți provoacă reacții, cu ce ești de acord, și îți arată tot mai mult din asta.

Fără ca cineva să fi decis vreodată să te despartă de ceilalți, ajungi într-un oraș cu un singur cartier, în care toți gândesc ca tine. Iar cartierul de alături, cu oameni care văd alte lucruri, începe să semene cu un teritoriu străin.

În plus, noi construim singuri bucăți din zid:

• Dăm unfollow sau block când cineva spune ceva incomod, în loc să încercăm să înțelegem de ce o spune.
• Comentăm, nu vorbim. Într-o discuție față în față, ai de-a face cu un om. Într-un comentariu, ai de-a face cu o etichetă: „ei”, „ăia”, „ceilalți”.
• Ne împărțim în tabere: tineri și bătrâni, orășeni și săteni, cei plecați și cei rămași, cei „pro” și cei „contra”, tot mai des în funcție de o singură opinie, fără să mai privim restul persoanei.

Diferența dintre aceste ziduri și cel de la Berlin este că pe acesta din urmă îl construia cineva, cu un plan și cu un scop. Pe cele de azi le construim noi, de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama, cu câte o apăsare de buton. Iar un zid invizibil are un efect aproape perfid: nu simți nevoia să-l dărâmi, pentru că nu știi că e acolo.

Zidul Berlinului nu a căzut pentru că un guvern a fost generos, ci pentru că oamenii obișnuiți au refuzat, în număr suficient de mare, să mai accepte că despărțirea e normală. Au mers în stradă, au stat la coadă la bariere, s-au uitat în ochii grănicerilor. Cu alte cuvinte: au ales să se întâlnească.

Asta se poate face și azi, la o scară mai mică, dar nu mai puțin importantă:

• Caută activ ce nu îți apare pe wall sau la recomandări. Citește, din când în când, surse cu care nu ești de acord, nu ca să te enervezi, doar ca să înțelegi cum se poate ajunge la o altă concluzie.
• Vorbește cu oameni, nu cu profiluri. O conversație de zece minute cu cineva care gândește diferit te schimbă mai mult decât o sută de postări.
• Întreabă înainte să etichetezi. „De ce crezi asta?” e o întrebare care deschide uși, nu ridică ziduri.
• Recunoaște un zid când îl vezi. Dacă simți că „ceilalți” sunt, în bloc, proști, răi, vânduți sau periculoși, probabil că ți s-a construit unul în jurul minții.

Nimeni nu spune că trebuie să fim de acord cu toții. Berlinul de Est și cel de Vest nu au devenit identice după 1989, iar reunificarea a avut, și are încă, dificultățile ei. Dar să poți să treci strada, să stai de vorbă și să nu-ți fie frică de cel de dincolo este o condiție minimă pentru ca oamenii să trăiască împreună.

Bucăți din Zidul Berlinului se găsesc azi în muzee și în piețe publice, pentru aducere aminte, dar cea mai bună formă de a-i cinsti pe cei care l-au dărâmat este, poate, să ne întrebăm la fiecare 9 noiembrie: ce zid am lăsat să crească între mine și altcineva în anul acesta și ce pot face ca să-l dărâm?

În 1989, o barieră ridicată într-o seară rece de noiembrie a schimbat istoria. Azi, uneori, e suficient un mesaj trimis cuiva cu care nu mai vorbim, ca să începem să schimbăm ceva la scara noastră.

Președinte Fondator OADO

Prof. Univ. Dr. Florentin Scalețchi

 

10 noiembrie 2026, ora 12.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect expozițional „Reșița / Reschitza, 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit “.

Partea a IV-a: Flavia Beatris Grădinaru & Camelia Tasici & Violeta Jakabfi.

 

10 noiembrie 2026, ora 15.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Cercetând istoria locului: Județul Caraș în istorie. Conferință redactată de dr. Ionel Bota (Oravița) și susținută de Cristina Zainea.

 

 

 

              

10. November 2026, 12:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Kunstausstellungprojekt „Reșița / Reschitza 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“.

Teil IV: Flavia Beatris Grădinaru & Camelia Tasici & Violeta Jakabfi.

 

10. November 2026, 15:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Zur Erkundung der Geschichte der Region: Der Kreis Karasch im Wandel der Geschichte. Konferenz von Dr. Ionel Bota (Orawitza), vorgetragen von Cristina Zainea.