27 octombrie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

„2026 – Anul Constantin Brâncuși”: 150 de ani de la nașterea și 69 de ani de la trecerea în eternitate a sculptorului Constantin Brâncuși (*19 februarie 1876, Hobița / județul Gorj – †16 martie 1957, Paris).

Oaspeți în casa noastră: membri ai Asociației Culturale „Constantin Brâncuși” Timișoara: Lansarea revistei „Coloana Infinitului” nr. 136 / 2026 dedicată lui Constantin Brâncuși, prezentarea cărții „Misterul Brâncuși” de Monica M. Condan și miniexpoziție a sculptorului Doru Arăzan cu lucrări inspirate de opera brâncușiană.

Expoziție „Constantin Brâncuși la Târgu Jiu și la Paris”, cu fotografii de Erwin Josef Țigla și miniexpoziție filatelică din colecția Gustav Hlinka & Erwin Josef Țigla.

 

 

27. Oktober 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

„2026 – Das Jahr Constantin Brâncuși”: 150. Geburtstag und 69. Todestag des Bildhauers Constantin Brâncuși (*19. Februar 1876, Hobița / Kreis Gorj – †16. März 1957, Paris).

Gäste aus Temeswar im Hause: Mitglieder des Kulturvereins „Constantin Brâncuși“ aus Temeswar; Im Programm: Präsentation der Kulturschrift „Coloana Infinitului” Nr. 136 / 2026, Constantin Brâncuși gewidmet, sowie der Buchveröffentlichung „Misterul Brâncuși” der Autorin Monica M. Condan, ergänzt durch eine kleine Holzschnitzerei-Ausstellung des Künstlers Doru Arăzan.

Ausstellung: „Constantin Brâncuși in Târgu Jiu und Paris”, mit Fotos von Erwin Josef Ţigla und kleine Philatelie-Ausstellung aus der Sammlung Gustav Hlinka & Erwin Josef Țigla.

 

 

De Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

După cum bine știm, la Mehadia credința creștină este adânc împământenită în istoria străveche a acestor locuri și în sufletele locuitorilor săi. Aceasta a călăuzit mereu viața și rezistența locuitorilor Mehadiei în fața vicisitudinilor unei istorii intens frământate, comunitatea noastră devenind un simbol al anduranței și un centru de spiritualitate creștină. Alături de credință, prinosul de jertfă și dramele trăite de-a lungul timpului au cultivat aici un adevărat cult al eroilor.

Un moment mai puțin cunoscut, însă extrem de grăitor – o adevărată pildă și mărturie adusă pe altarul credinței și al recunoștinței față de memoria celor jertfiți – este sfințirea unei Troițe închinate Eroilor din Mehadia, ridicată în momentele dramatice ale Celui de-al Doilea Război Mondial.

Cercetând presa vremii, am regăsit un fragment istoric de o valoare documentară și emoțională deosebită: un articol din ziarul „Răsunetul” din Lugoj, apărut în luna iunie 1944. Acesta surprinde un instantaneu extrem de dens din viața comunității noastre, aflată atunci într-un moment de cumpănă tragic din istoria României.

Pentru a contura complet cadrul în care comunitatea din Mehadia, găsește de cuviință a-și cinsti eroii, într-una dintre cele mai mari sărbători ale creștinătății: Rusaliile, voi puncta câteva elemente definitorii ale climatului istoric de atunci.

Iunie 1944 a fost una dintre cele mai dramatice perioade ale participării României la cel de-al  Doilea Război Mondial,  România fiind prinsă într-o menghină geostrategică și morală fără ieșire, trăind ultimele clipe dinaintea unui deznodământ inevitabil. Războiul trecuse deja granițele țării după succesele zdrobitoare ale Ofensivei Nipru-Carpatic din primăvara anului 1944, când Armata Roșie străpunsese aliniamentele defensive și pătrunsese adânc pe teritoriul național.

​În iunie 1944, frontul stabilit pe linia fortificată Iași–Pașcani–Orhei transformase Moldova de Nord într-un teatru activ de război. In această situație, sute de mii de români din Basarabia, Bucovina de Nord și din județele moldovene ocupate luaseră drumul exodului.

Trenuri supraaglomerate și convoaie de căruțe încărcate cu bruma de avere strânsă în grabă străbăteau țara spre Oltenia, Banat sau Transilvania de Sud. Intelectuali, țărani, funcționari și copii au devenit peste noapte refugiați, depinzând de solidaritatea comunităților gazdă – așa cum s-a întâmplat și la Mehadia.

Pe plan militar și politic, România trăia un paradox tragic: ostașii români luptau alături de Wehrmacht pe linia frontului din Moldova, încercând să oprească avansul sovietic, în timp ce pe plan politic toată lumea realiza că victoria Germaniei naziste era imposibilă.

Debarcarea din Normandia din 6 iunie 1944, a deschis cel de-al doilea front în Vest de către Aliații occidentali pecetluind definitiv soarta Germaniei. Pentru Mareșalul Ion Antonescu și pentru opoziția democratică de la București (Regele Mihai, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu), luna iunie 1944 a reprezentat momentul de maximă presiune psihologică și diplomatică: negocierile secrete de la Stockholm și Cairo cu Uniunea Sovietică și Aliații se purtau contra cronometru, sub amenințarea directă a anihilării totale a statului român.

Situația din sate și orașe era una dramatică: familiile nu mai primeau doar scrisori de la cei dragi, ci tot mai frecvent înștiințări oficiale de deces, primeau înapoi răniți mutilați de război sau trăiau în chinul lipsei de vești despre cei dispăruți. 

Sărăcia, raționalizarea alimentelor și teama că România va fi transformată într-un câmp de luptă total adusese populația la capătul puterilor.

Iunie 1944 a fost, așadar, momentul unei tragice cumpene al întregii națiuni, în care românii priveau cum tunurile sovietice se auzeau din Moldova, bombele aliate cădeau din cer asupra orașelor. De aceea în aceste momente, comunitățile rurale încercau să-și adune ultimele resurse de credință și demnitate – ridicând troițe și alinând suferința orfanilor și refugiaților – înainte de furtuna finală din august 1944.

Astfel, știrea regăsită în publicația „Răsunetul” din Lugoj oferă un exemplu clasic de mobilizare morală a spatelui frontului. Într-un moment în care țara se prăbușea militar și politic, Mehadia căuta un refugiu sufletesc în tradiție, religie și omagierea celor căzuți, menținând vie speranța într-un viitor incert.

Troița ridicată și sfințită la Rusaliile anului 1944 în „Piața” Mehadiei nu mai dăinuiește astăzi din motive necunoscute. Însă memoria fotografică și izvoarele scrise mărturisesc această realitate. Astfel de mărturii nu trebuie să se șteargă din posteritate: ele constituie o parte integrantă a istoriei noastre, o cinstire a celor ce s-au jertfit și dovada continuității credinței și unității unei comunități greu încercate.

Cele două fotografii, pe care le pun azi în valoare, au fost regăsite în arhiva familiei Niculescu (Imbre și Mariana), reprezentând o mărturie de o valoare inestimabilă pentru trecutul demn al comunității noastre.

Redau mai jos textul integral al corespondenței din presa vremii:

„Sfințirea unei Troițe ridicată Eroilor din Mehadia

În fruntașa comună bănățeană de pe valea Cernei, Mehadia, s’a ridicat din inițiativa Corului bisericesc de sub conducerea harnicului conducător Lazăr Dumitru, o frumoasă troiță, drept închinare eroilor ce s’au jertfit pentru dreptatea românească. În Dumineca Rusaliilor s’a făcut sfințirea ei într’un cadru foarte impresionant. Au luat parte, în afară de locuitorii satului în frunte cu autoritățile locale, reprezentanți din comunele vecine, reprezentantul d-lui prefect, d-l dr. Harhoiu, noul pretor al plasei Orșova, d-l profesor universitar Smochină, român transnistrean refugiat în această comună, înflăcăratul naționalist învățător pensionar Gheorghe Bălteanu, d-l Feneșan profesor, Orșova, șef controlor financiar Grecu Grigore, dr. Feneșan Iancu, d-l Feneșan Ion, funcționar superior B.N.R., fiii ai acestei comune, d-na colonel Tătaru, d-l Marius Constantin din Președinția Consiliului de Miniștri etc.

După sfințirea troiței de către un sobor de preoți, a luat cuvântul părintele I. Urechiatu, care a arătat însemnătatea credinței creștinești de-a lungul evenimentelor istorice, credință ce a contribuit întotdeauna la ieșirea triumfală din pericolele ce ne amenințau. D-l Lazăr Dumitru, conducătorul corului, a ținut un impresionant cuvânt de omagiere a eroilor jertfiți pe câmpul de luptă, storcând lacrimi fierbinți din ochii tuturora.

A urmat apoi cuvântul d-lui D. Mazilu, directorul școalei primare, spunând că în timp ce pe pământul sfânt al Moldovei dragi se aude tunul și în timp ce avioanele dușmane asurzesc văzduhul împrăștiind groaza pretutindeni, în acest colț de țară se ridică troițe și se aprind lumini pentru ca scânteia dumnezeirii să alimenteze forțele morale tuturora, ca să poată primi la rându-i împărtășania jertfei de mâine. Leagă jurământ cu cei prezenți în fața troiței că până ce nu va fi alungat dușmanul de pe pământul scumpei noastre țări și până când rana din Apus nu va fi vindecată, până când cei plecați de la căminurile lor dragi nu-și vor vedea iar vetrele lor, până atunci vom duce mai departe lupta noastră dreaptă și sfântă.

D-l G. Bălteanu recită cu multă însuflețire frumoase poezii originale, fiind viu aplaudat de întreaga asistență. D-l pretor dr. D. Harhoiu, în numele d-lui prefect al județului Severin, general Popescu D. Corbul, care din motive de forță majoră n’a putut lua parte la această pioasă ceremonie, precum și în calitate de conducător al plasei Orșova, a adus omagiul Administrației eroilor care și-au jertfit viața și și-au vărsat sângele pe altarul patriei pentru dreptatea românească, care nu poate fi contestată de nimeni. D-sa mai aduce un cuvânt de mângâiere pentru urmașii scumpilor noștri eroi și promisiunea că organele administrative, în frunte cu d-l prefect al județului, general Popescu D. Corbul, vor căuta să le vină în ajutor pe orice cale pentru a le ușura pierderea ce au avut-o.

Corul a cântat „Eroi au fost”, după care d-l Marta Miron, refugiat din frumoasa Bucovină, a recitat poezia „N’avem morți de plâns” de Z. Bârsan. Serbarea se încheie prin cuvântul de mulțumire al pr. Urechiatu, după care urmează masa comună dată în cinstea oaspeților. Aci iau cuvântul d-l D. Mazilu, directorul școalei primare, d-l profesor universitar Smochină*, ce ne-a arătat legătura de sânge a românilor transnistreni cu românii bănățeni, d-l dr. Harhoiu, reprezentantul Prefecturii, ne arată impresia frumoasă cu care pleacă de la această frumoasă manifestație, iar d-l profesor Feneșan, ca fiu al acestei comune, aduce laude consătenilor lui pentru frumoasele manifestații și realizări de care au dat dovadă. Ia cuvântul apoi d-l Ion Căpușe, mare comerciant din localitate; mulțumind preoților comunei, directorului școalei și conducătorului corului pentru frumoasa realizare a înălțării troiței, precum și pentru intențiile de care sunt călăuziți, se propune asistenței înființarea unui fond pentru ajutorarea orfanilor de război din această comună, înscriindu-se cu suma de 100.000 lei. Gestul d-lui Căpușe a făcut o adâncă impresie în rândurile asistenței, iar d-l dr. Harhoiu i-a adus mulțumiri oficiale, asigurând pe cei prezenți și de sprijinul Prefecturii. Manifestația s’a sfârșit într’un înalt spirit de naționalism și înălțare sufletească.”

Corespondent RĂSUNETUL, Lugoj, 18 iunie 1944

*Nichita Smochină (1894–1980) a fost o personalitate marcantă a culturii și dreptului românesc, recunoscut drept cel mai important apărător al drepturilor și identității românilor din stânga Nistrului (Transnistria).

Om de o vastă cultură, jurist, filozof al dreptului, publicist, istoric, etnograf, folclorist, antropolog, sociolog, slavist, profesor universitar, membru de onoare al Academiei Române, Smochină a marcat profund cercetarea etnografică și lupta națională a românilor transnistrieni. Mama sa a fost împușcată de către sovietici deoarece ținea sub o icoană o revistă cu poezii în limba română ale fiului său. A fost unul dintre doctorii în Drept de la Paris. 

Născut în satul Mahala (lângă Dubăsari), a fost ofițer în armata țaristă în timpul Primului Război Mondial, absolvent al Facultăților de Litere, Filosofie și Drept de la Universitatea din Iași, ulterior devenind doctor în drept la Sorbona (Paris). A militat neobosit pentru păstrarea limbii, obiceiurilor și conștiinței naționale ale comunităților românești dintre Nistru și Bug. A cules un vast material folcloric, publicat în lucrări fundamentale dedicate românilor de peste Nistru. A fondat și coordonat publicații de promovare a culturii românești transnistrene și a pledat la nivel academic și diplomatic internațional pentru drepturile acestei comunități.

În contextul desfășurării Al Doilea Război Mondial, o dată cu avansarea frontului sovietic către vest în primăvara anului 1944, Nichita Smochină s-a refugiat în regiunea Banatului, ajungând temporar și la Mehadia, așa cum se poate constata și din acest articol.

Prezența sa la sfințirea troiței din iunie 1944 subliniază două aspecte definitorii pentru atmosfera acelor momente: În discursul susținut la masa comună, Smochină a subliniat „legătura de sânge a românilor transnistrieni cu românii bănățeni”, aducând un mesaj de unitate națională într-un moment de grea încercare.

După cum se poate constata, Mehadia a devenit în acel an unul dintre refugiile alese de către intelectuali și fruntași români evacuați din teritoriile de graniță (Transnistria, Bucovina), găsind în mediul bănățean sprijin și solidaritate.

Desfășurarea vieții lui Nichita Smochină rămâne una dintre cele mai luminoase pilde de devotament cărturăresc și național din istoria modernă a României. (Constantin VLAICU, Mehadia, octombrie, 2026)

A văzut lumina zilei în anul 1893, în localitatea Petrilova, judeţul Caraş Severin, în familia unor ţărani, fiind fratele mai mic al lui Petru Nemoianu.

Şcoala primară a făcut-o în localitatea natală, şcoala având un singur învățător, dovedindu- se cel mai bun şcolar.

Studiile secundare le a urmat, ca şi fratele său, la liceul din Biserica Albă (Serbia), unde a obţinut numai note de 1, fiind cel dintâi din clasa sa.

A absolvit Facultatea de medicină de la Universitatea din Bucureşti, specialitatea pediatrie.

Ca medic diplomat a funcționat la Timişoara, unde a înființat Spitalul de copii, care i-a purtat numele.

Dr. Iosif Nemoianu a fost şi medicul şef director al Centrului pentru ocrotirea copiilor din Timişoara şi asistent al Clinicii infantile din Cluj.

A fost nu numai un medic dedicat profesiei sale, ci şi un publicist de valoare.

În această calitate, a publicat lucrarea „Contribuții la problema copiilor în Banat”, în Tipografia Naţională din Lugoj, în 1928. În prefaţa cărții, prof. dr. Titu Gane, directorul Clinicii infantile din Cluj, apreciază scrierea ca fiind una din cele mai interesante și merituoase lucrării privind ocrotirea copiilor la noi în țară. E o crimă colectivă când pentru considerente financiare sau pur şi simplu absorbiţi de alte preocupāri, nu se dă destul atenție problemelor sănătății copilului. România stă mereu în fruntea Statelor Europei (afară de Rusia) ca mortalitate infantilă. De aceea, lucrarea de față e bine venită, ea este un strigăt de alarmă- Banatul înfloritor economiceşte scade ca populație bănăţeană în totul, dar mai cu seamă scade elementul românesc față de celelalte ncamuri. Ea răspunde la întrebarea ce se pune acum-Azilele de copii (Centre) să rămână în acţiunea lor limitată la asistența copilului abandonat, sau trebuie să devină Centre de organizare şi aplicare a Puericulturei şi asistenţei infantile? Autorul militează pentru un Institut de Pediatrie, Puericultură şi Asistenţă Infantilă.

În articolul „Note pe marginea instrucției în şcolile primare”, dr. I. Nemoianu analizează situația ce s-a creat în urma aplicării dispoziției Ministerului Instrucţiei Publice ca instrucția să se facă în şcolile primare, din întreaga țară, înainte şi după masă, cu o întrerupere de patru ore.

Dr. losif Nemoianu s-a lansat şi în domeniul literaturii, respectiv al dramaturgiei, scriind Aricii”, comedie în 4 tablouri, apărută la Fundația Regele Mihai I, Bucureşti, 1945. Piesa de teatru este inspirată din viața de la țară, eroii fiind nişte ţărani bogați, dar şi dornici de carte, în timpul dintre cele două războaie mondiale.

Comedia a fost jucată în acelaşi an de către Teatrul din Timişoara, bucurându-se de o bună primire de public.

Autoritățile timişorene, apreciindu- i meritele, i- au atribuit unei străzi din apropierea Spitalului de copii numele său spre binemeritată amintire.

Prof. univ. Dr. Constantin FALCĂ, Laureat al Academiei Române

(dialog cu dr. Faur Dorina Andreea CMI Hunedoara)

– Pacienții spun că sunteți omul potrivit la locul potrivit. Cum comentați?

– Mă bucură să aud asta! Cred în Dumnezeu și consider că El are grijă de fiecare. Indiferent de ce anume ne dorim, sau credem că ni se cuvine în această viață, El ne aduce pe drumul care ne este predestinat. Și sunt convinsă că în viață, pe toate planurile, sunt în locul potrivit!

– Cum vă împăcați cu propria persoană? Dar cu colaboratorii?

– Cu propri-am persoană pot spune că mă împac relativ bine, chiar dacă uneori sunt puțin mai exigentă și accept eșecul un pic mai greu. Încă lucrez la asta! 

În schimb, cu colaboratoarea cu care lucrez, mă împac excelent! Este o doamnă deosebită, căreia îi datorez foarte multe și o apreciez din toate punctele de vedere. 

– Care vă este visul față de profesia avută?

– Visul? Îmi trăiesc visul în fiecare zi. Sper să pot efectua și recomanda un tratament adecvat pacienților care îmi trec pragul cabinetului. Pe lângă aceasta, îmi doresc să pot aduce alinare celor suferinzi și o vorbă bună tuturor care au nevoie.

– Decupați frumosul din viața dumneavoastră profesională. 

– Profesia medicală este frumoasă prin definiție, cu tot ce presupune și aduce. Suntem toți oameni chiar dacă unii purtăm halate medicale, la rândul nostru suntem părinți, copii, pacienți, apropiați. Am trecut personal prin toate ipostazele, de partea halatului, dar și de partea pacientului îndurerat. Știu ce înseamnă să pierzi oameni importanți, să cauți tratament unor boli care nu au leac, să te bucuri când de partea cealaltă ești tratat cu empatie și bunătate. Am pacienți cu care râd, care îmi povestesc de familii, nepoți, ce îi bucură sau ce îi întristează. Recent, cel mai tare m-a bucurat când mi s-a spus că simpla mea prezență, zâmbetul și tonalitatea poate schimba în bine starea de spirit a cuiva. 

– Care vă sunt calitățile, abilitățile în relația cu pacienții?

– Sunt un om calm și răbdător indiferent de situație, cred că asta este cel mai mare atuu. În viață am învățat că în anumite situații este mai bine să lași de la tine decât să răspunzi cuiva cu aceeași monedă, pentru că într-un final, contrariul, nu aduce nimic bun. 

– De un eșec profesional, vă amintiți?

– În viața aceasta nimic nu este eșec, sunt doar lecții din care avem ce învăța. 

– La ce vă ajută legea compensației?

– Cum se spune în popor, „Cu ce mână dai, cu aia primești “. Nu poți să aștepți în viață lucruri bune dacă faci rău voit. Și știu că binele pe care îl facem în lume se întoarce înzecit sub o altă formă, experimentez asta zilnic. Sugerez tuturor să încerce să facă un bine celor care au nevoie  și vor fi răsplătiți în moduri neașteptate. 

– Care vă este gândul pentru a fi mereu aceeași profesionistă?

– În această profesie este mereu ceva nou de învățat, de pus în practică. Cât îmi este cu putință mă străduiesc să fiu la curent cu tot ce apare nou sau se modifică, pentru a-mi putea fi cât mai mult de ajutor. Cu sau fără halat, acasă sau la cabinet, doresc să fiu același om, cu aceeași atitudine și temperament.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

Locuitorii comunei Teliucu Inferior – dintre care unii elevi, seniori și nu numai –  beneficiază, începând cu luna octombrie, de legături privind transportul public cu municipiul Hunedoara,  printr-un proiect finanțat din fonduri europene prin PNRR, inițiat de Primăria Municipiului Hunedoara, în parteneriat cu administrația locală din Teliucu Inferior.

O investiție importantă pentru mobilitatea locuitorilor din zona Hunedoara – Teliucu Inferior -Cinciș-Cerna prinde deci contur prin introducerea autobuzelor electrice și extinderea conexiunilor de transport public către Teliucu Superior și Colonia Frontul II.

Proiectul „Achiziționarea de autobuze electrice, de dimensiune medie și mică” are o valoare de 11.387.977,27 lei, cu TVA, echivalentul a aproximativ 2,29 milioane de euro, și beneficiază de finanțare nerambursabilă prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Investiția vizează achiziționarea a patru autobuze electrice și dezvoltarea transportului public nepoluant în cadrul parteneriatului dintre Primăria Municipiului Hunedoara și Primăria Comunei Teliucu Inferior.

Așadar, inițiativa Primăriei Municipiului Hunedoara – primar Dan Bobouțanu – reprezintă un demers important pentru extinderea transportului public ecologic și îmbunătățirea conectivității dintre municipiu și localitățile învecinate.

Prin acest parteneriat, beneficiile investițiilor în mobilitate ajung și la locuitorii comunei Teliucu Inferior, care vor avea acces mai facil la serviciile medicale, instituțiile publice, unitățile de învățământ și locurile de muncă din Hunedoara.

Colaborarea dintre cele două administrații locale demonstrează că proiectele cu finanțare europeană pot genera beneficii concrete pentru mai multe comunități, atunci când există cooperare instituțională și obiective comune de dezvoltare.

Transportul public deservește două trasee principale: Hunedoara -Teliucu Inferior – Cinciș-Cerna și Hunedoara – Teliucu Inferior – Cinciș-Cerna -Teliucu Superior – Colonia Frontul II.

Un avantaj important este gratuitatea transportului pentru elevi, care facilitează deplasarea către unitățile școlare din municipiul Hunedoara.

Contactându-l pe tânărul prof. Cătălin Brumar – viceprimar al Primăriei Comunei Teliucu Inferior, cu bunăvoința ce-l caracterizează, ne-a declarat: Este vorba aici de o investiție în oameni și un transport ecologic și modern. Este mai mult decât o investiție în autobuze. Este o investiție în oameni, în mobilitate și în oportunitățile pe care le oferim locuitorilor comunei noastre. Accesul mai ușor la educație, servicii medicale și locuri de muncă înseamnă o calitate mai bună a vieții.

Autobuzele electrice contribuie la reducerea emisiilor generate de transport și la modernizarea serviciilor publice, în concordanță cu obiectivele de mobilitate durabilă asumate prin finanțarea europeană.

Prin acest proiect, Municipiul Hunedoara și Comuna Teliucu Inferior au făcut un pas important către un sistem de transport public mai modern, mai accesibil și mai prietenos cu mediul, demonstrând că investițiile în infrastructură trebuie să aibă în centrul lor oamenii și nevoile comunităților.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

Șopotu Vechi, 24 Octombrie – În cadrul manifestării culturale dedicate memoriei regretatului cărturar bănățean Gheorghe Rancu Bodrog, organizată la Șopotu Vechi, una dintre intervențiile remarcabile din partea Asociației Publiciștilor Presei Rurale din Banat (APPRB) i-a aparținut domnului Titu Trifu Pervulescu. Acesta a adus în atenția asistenței un proiect de sinergie publicistică și istorică excepțional, ce conectează două spații geografice îndepărtate, dar legate prin coincidențe nominale și filon istoric: Querétaro (Mexic) și Băile Herculane (România).

„El Hércules” și „Hércules de Băile Herculane”: un fir roșu transatlantic

Colaborarea dintre cele două areale a căpătat contur concret prin intermediul revistei „El Hércules” (nr. 12) publicată de Asociația Culturală „El Hércules” din Querétaro, Mexic. Domnul Titu Trifu Pervulescu a evidențiat schimburile culturale începute prin intermediul mijloacelor de comunicare moderne (WhatsApp, Facebook, e-mail), fructificate prin traducerea și publicarea în limba spaniolă a unor articole dedicate stațiunii Băile Herculane și unor pagini inedite de istorie locală și universală.

Un punct de atracție deosebit al prezentării l-a constituit relatarea episodului istoric legat de împăratul Maximilian de Habsburg și trecerea sa prin Mexic. Materialul publicat în revista mexicană la paginile 91–97 își are originea într-un capitol tradus din lucrarea „Săcălaz – Timp și Istorie”, semnată de Gheorghe Blejușcă și domnul Tomoioagă (membri ai UZPR Timiș). Articolul reconstituie momente dramatice din perioada 1864–1867: de la trădarea presupusă sau reală a colonelului López (aghiotant de încredere), capturarea împăratului și încarcerarea acestuia timp de o lună în Convento de la Cruz, până la executarea sa pe Cerro de las Campanas, alături de generalii Mejía și Miramón.

Un rol central în aceste consemnări îl are preotul Augustin Weber, capelan de război și apropiat al împăratului Maximilian în ultimii săi ani de viață, a cărui memorie leagă comunitatea din Săcălaz de evenimentele din Mexic și de culoarul Timiș-Cerna.

Intervenția a subliniat că destinele istorice și momentele de cumpănă ale împăratului Maximilian al Mexicului nu sunt străine de cercetarea istorică din zona noastră. Aspecte corelate au fost abordate anterior și în volumul „Miracolele Cernei”, semnat de dr. Ilie Cristescu, fost director al stațiunii Băile Herculane.

Totodată, domnul Titu Trifu Pervulescu a amintit că o serie întreagă de similitudini și curiozități istorice au fost incluse în Capitolul al VII-lea (întins pe circa 9 pagini) al propriei sale lucrări, „Plugova – Contribuții Monografice la 580 ani de atestare documentară scrisă”.

 

Prezentarea a pus în lumină și strânsa colaborare a autorului cu o paletă vastă de publicații culturale și istorice din regiune și din țară: Almăjul – revistă fondată de regretatul prof. Gheorghe Rancu Bodrog și continuată la Șopotu Vechi de Dacian Rancu; Cronica Mehadiei – colectiv editorial reprezentat de redactorul-șef adjunct, ing. Constantin Vlaicu; Glasul Voislovei – coordonată de ec. Petru Opruț; Cooltartis (Slatina, Olt) – prin dl. Valer Ciurea; Suflet Nou (Comloșul Mare, Timiș) – prin domnii Traian Galetaru și Ioan Olărescu; Asociația Tibiscus din Uzdin (Voivodina, Serbia) – prin scriitorul și redactorul Vasile Barbu; Domogled (Băile Herculane) – revistă în care Titu Trifu Pervulescu activează alături de Ioan Sincu și Dorin Bălteanu.

Evenimentul s-a bucurat de prezența unor personalități marcante, printre care dr. Adrian Bădescu (Consul Onorific al Mexicului la Timișoara), care a prezentat o lucrare istorică de mare valoare, precum și a reprezentanților din Băile Herculane, domnul Dan Buru și jurnalistul Paul Sever Smadu.

Această punte publicistică între El Hércules din Mexic și Hercules de Băile Herculane reprezintă nu doar un exercițiu de recuperare istorică, ci și premisa unor viitoare vizite de schimb cultural între delegația din Querétaro și orașele Timișoara și Băile Herculane.

 

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin 

 

O expunere dinamică despre Banat ca laborator tehnologic al Europei Centrale, punctând trecerea de la perioada stăpânirii otomane la sistematizarea habsburgică planificată de contele Mercy, rolul vital al canalizării Begăi de către Florimund ca magistrală logistică spre Viena include citatul istoric autentic din presa vremii (publicația regională ,,Monitorul Industriei și Comerțului din Banat”, iunie 1928), care glorifică importanța economică a râului navigabil, tot aici fiind o descriere completă a industriilor și colonizărea locului cu șvabi, cehi, maghiari,
trecerea de la meșteșugul medieval turcesc la manufactura imperială organizată de contele Mercy ducând la integrarea organică sub formă narativă a tuturor, apariția (Administrația Austro-Ungară, secolele XVIII-XIX) Fabricii de Bere ,,Timișoara” (1718) și a primei fabrici de sticlărie de la Tomești (1826), cartografierea elementelor solicitate: materii prime (aramă, fier, pământ, (argilă), lână, in, cânepă, lapte, carne, făină, fructe de pădure, ape minerale), combustibilii (prin evoluția de la forța primară a apei și lemn, la cărbune, păcură, gaz metan și electricitate), mori (în perioada interbelică, Regatul României-fabrici de ulei, ape minerale la Lipova și Buziaș, marmoră), fabricile și produsele; brandul Ideea și Resursele: arendașul maghiar Anton Pfantzels realizând potențialul uriaș al zonei, locul oferind tot ce era necesar pentru producția de sticlă: zăcăminte masive de cuarț și calcar, păduri uriașe pentru combustibilul cuptoarelor și energia hidrologică a apelor din jur. 

Apogeul industrial este în secolul XX, Tomeștiul devenind a treia cea mai mare întreprindere de profil din Europa, aproximativ 70% din producție mergând la export, fabrica (,,rubinul din inima Banatului”) fiind faimoasă pentru sticla suflată manual, vazele somptuoase și mai ales pentru sticla de rubin (obținută printr-o rețetă secretă ce implica adăugarea de praf de aur în compoziție), aici realizându-se comenzi speciale, veselă, inclusiv seturi de pahare muzicale comandate de mari mareșali ai vremii. 

Dar a venit și declinul: tehnologia fabricii depinzând istoric de resursele locale, în perioada modernă, lipsa racordării zonei la rețeaua de gaz metan (cuptoarele funcționând pe combustibili mai scumpi sau greu de optimizat) transformând-o într-o unitate ineficientă economic, după privatizarea din anii ’90, managementul defectuos împingând fabrica în lichidare, activitatea încetând definitiv în anul 2004. 

Deși astăzi clădirile istorice sunt în ruină, memoria sticlarilor bănățeni este salvată de Muzeul Sticlei din Tomești, acesta adăpostind mii de piese unice, bibelouri, fructiere și potire de cristal care amintesc de vremurile în care Banatul dicta standardele eleganței în Europa. 

Timișoara s-a dezvoltat și prin ,,Guban” (cremă de ghete, marochinărie), pălăriile „Paltim” (produsele bănățene dominând piețele internaționale, pălăriile de la Timișoara sau pantofii de lux creați ulterior de Blaziu Guban, care au încălțat personalități precum Sophia Loren sau Harry Truman) au adus regiunii o faimă globală și valute importante pentru economie („automobilele „Marta” Arad, bicicletele, primele tramvaie electrice, planoarele ușoare, fabricile de ulei („Lumina”), zahăr, biscuiți, conserve din fructe de pădure, mobilă din lemn masiv, mezeluri, pâine, legendarul Abator proiectat de László Székely, uzina „Electromotor” (mașini de cusut și de spălat „Albalux”), aparatura medicală (seringi din sticlă neutră, instrumente pentru spitale) și atelierele bisericești de obiecte de cult și leacuri din plante.

Relația strânsă cu Statul, exporturi masive, premii internaționale la Paris și Londra, dar
și tragedia confiscărilor, detalierea politicii protecționiste interbelice, dublată de citatul critic din presa vremii (ziarul de limbă maghiară ,,Temesvári Hírlap”, martie 1934), care acuză centralismul bucureștean, incluzând un pasaj onest despre paginile negre din timpul dictaturii antonesciane legate de confiscarea abuzivă și „românizarea” fabricilor deținute de evrei, naționalizarea socialistă din 1948

Culisele tehnologice conțin momentele hazlii (raportări fictive în presă, utilaje occidentale importate lăsate în ambalaje din lipsă de specialiști, brevete aprobate doar pe hârtie, unul amintind de Blaziu Guban (născut în 1904 în județul Bihor, acesta având foarte puțină școală, dar posedând o intuiție nativă excepțională pentru chimie, începutul fiind în 1935, totul pornind dintr-un mic atelier de lângă Gara Mică din Timișoara cu un singur angajat și o formulă proprie de cremă de pantofi, alături de partenerii săi Kaldory și Kovacs, înregistrând oficial (1937) Uzinele chimice Guban Timișoara și, pentru salvarea fabricii de la o naționalizare brutală, o donează Statului Român („Pactul” cu Statul) în 1952, el rămânând director pe viață, producția extinzându-se la ceară și soluții de lipit și obținerea unui statut unic de burghez de stat protejat de minister prin pantofii de lux oferiți soțiilor activiștilor, sau utilajele computerizate de la ,,Electromotor”, un episod absurd în care strungurile de înaltă tehnologie din Occident au servit drept mese pentru tăiat slănină și ceapă timp de opt luni din cauza lipsei traducătorilor, în timp ce ziarul „Drapelul roșu” raporta triumfal robotizarea, un alt moment umoristic fiind „testul cotului” la Fabrica de bere: greva tacită a berarilor șvabi, care refuzau termometrele moderne, preferând rugăciunea „Tatăl nostru” ca unitate de măsură a temperaturii mustului de bere.

În secolul XXI, există Hub-uri de automotive, electronice de înaltă tehnologie, software industriale, anvelope, circuite integrate, materiale compozite, producție masivă de strunguri și armament, cercetare științifică aplicată în parteneriat public-privat.

Paragraful suplimentar dedicat tipografiilor istorice a fost integrat organic în structura eseului, acesta evidențiind tranziția de la prima tipografie a lui Mathias Joseph Heimerl (1769) la marile case poligrafice (Uhrmann, Eisner, Gutenberg), explicând modul în care editarea manualelor tehnice, a cataloagelor litografiate și a ghidurilor de utilizare a utilajelor a asigurat alfabetizarea tehnică a muncitorilor, servind drept motor intelectual pentru întregul ecosistem industrial bănățean.

Hub-ul actual de automotive și software din Timișoara, utilajele informatizate și robotizate prin IoT sunt susținute de învățământul de elită din Universitatea Politehnica Timișoara și Universitatea de Vest, o meditație profundă asupra demnității muncii bine făcute, a spiritului cosmopolit bănățean și a moștenirii tehnice europene transmise generațiilor digitale.

Bibliografie

Ilieșu, Nicolae, Timișoara. Monografie istorică, Editura ,,Planetarium”, Timișoara, 2003 (reeditare)

Munteanu, Ioan, Fabrica de bere Timișoara: o istorie de aproape trei secole, Editura ,,Mirton”, Timișoara, 2008

Răducoiu, Ion, Dezvoltarea industrială a Banatului în perioada interbelică, Editura ,,Facla”, Timișoara, 1984

Institutul de Studii Banatice, Arhivele industriei bănățene: de la manufactură la digitalizare, Timișoara, 2021

 

26 octombrie 2026, ora 16.30, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Ziua Națională a Austriei (26 octombrie).

183 de ani de la nașterea și 108 de ani de la trecerea în eternitate a scriitorului stirian Peter Rosegger (*31 iulie 1843, Kluppeneggerhof am Alpl – †26 iunie 1918, Krieglach).

Expoziție de fotografii și filatelie „Peter Rosegger”.

Înfrumusețare muzicală: Corul „Franz Stürmer” (dirijoare: prof. Elena Cozâltea).

 

 

26. Oktober 2026, 16:30 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek:

Österreichischer Nationalfeiertag (26. Oktober).

Der steirische Schriftsteller Peter Rosegger: 183. Geburtstag (*31. Juli 1843, Alpl / Steiermark) und 108. Todestag (†26. Juni 1918, Krieglach / Steiermark).

Foto- und Philatelie-Ausstellung, Peter Rosegger gewidmet.

Musikalische Einlagen: der „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea).

 

 

De Constantin VLAICU / UZPR Caraș-Severin

Sunt oameni care nu aparțin doar locului în care s-au născut, ci întregului ținut pe care au ales să-l slujească cu credință și condei. Un astfel de om a fost profesorul, istoricul, etnograful și colegul nostru din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Gheorghe Rancu – Bodrog (2 aprilie 1946 – 19 octombrie 2023). Deși a adoptat pseudonimul toponimic al identității satului său natal din județul Arad, Bodrogu Vechi, întreaga sa viață și operă s-au împletit indisolubil cu freamătul și memoria Banatului de Munte.

Pentru noi, cei legați de vechea vatra a Mehadiei, cercetările și articolele lăsate moștenire de Gheorghe Rancu – Bodrog au o valoare sentimentală și documentară deosebită. Redescoperind studiul său dedicat „Începutului Școlii din Mehadia”, nu pot să nu remarc acuratețea și dăruirea cu care un cercetător consacrat Țării Almăjului a privit spre inima istorică a Mehadiei, aducând la lumină file dintr-un trecut de care suntem nespus de mândri.

În analiza sa, Gheorghe Rancu – Bodrog sublinia cu obiectivitate statusul privilegiat al Mehadiei pe harta Banatului istoric. Făcând trecerea de la timpurile străvechi (atestarea episcopiei la 535, scaun al banilor și fortăreață de graniță) la secolul al XVIII-lea – supranumit „secolul luminilor” –, istoricul arăta cum Granița Militară a contribuit decisiv la disciplinarea și ridicarea nivelului cultural al populației românești din arealul grăniceresc.

Sprijinindu-se pe notele manuscrise ale preotului Iosif Coriolan Buracu și pe însemnările ilustrului cronicar Nicolae Stoica de Hațeg, Gheorghe Rancu – Bodrog reconstitua reperele primelor lăcașuri de învățătură din Mehadia: atât ipoteza existenței unei școli confesionale pe lângă biserică încă din 1776–1780 (unde funcționau ca dascăli preoții din familia Stoica de Hațeg), cât și mențiunea memorabilă a protei Nicolae din 15 septembrie 1808: „începură maurii a zidi școală românească…”pe amplasamentul de mai târziu al hotelului Berwanger,  din centrul de azi al Mehadiei.

Prin punerea în circulație a numelui primilor dascăli din Mehadia, precum Dimitrie Dimitrievici (Dimitrescu), istoricul dădea chip și voce celor care au pus temelia educației românești la granița imperiului.

Să vorbești despre Gheorghe Rancu – Bodrog înseamnă să vorbești despre pasiune dusă până la sacrificiu. Înființarea Muzeului Istoric-Etnografic „Almăjul” din Șopotu Vechi, cu colecțiile sale unice de obiecte tradiționale, monede, port popular și carte veche, rămâne un monument ridicat în cinstea comunității rurale bănățene. Publicațiile sale masive, de la Monografia Bodrogului Vechi și Din Panteonul Banatului istoric, până la monumentala lucrare Istoria Bisericilor ortodoxe din Almăj, constituie piloni de bază pentru orice cercetător contemporan.

Ca fiu al Mehadiei și slujitor al scrisului bănățean, privesc înapoi cu recunoștință spre activitatea domniei sale. Gheorghe Rancu – Bodrog nu a fost doar un cronicar al trecutului, ci un pod de legătură între generații, un om care a înțeles că fără școală, biserică și memorie istorică, un neam își pierde rădăcinile.

Plecarea sa dintre noi, în toamna anului 2023, a lăsat un gol greu de umplut în cercetarea etno-folclorică și istorică din vestul țării. Însă operele sale rămân mărturii vii ale unui condei generos, care a știut să cinstească memoria înaintașilor noștri și să valorifice, într-un mod unic al său, istoria și cultura tradițională.

Fie ca amintirea profesorului și istoricului Gheorghe Rancu – Bodrog să rămână veșnică și binecuvântată în Panteonul Banatului!

 

Șopotu Vechi, 24 octombrie 2026 – Sub generic de profundă simțire, stăruință culturală și solidaritate a breaslei, Căminul Cultural din Șopotu Vechi a găzduit sâmbătă, începând cu ora 11:00, o manifestare comemorativă de înaltă ținută spirituală, istorică și publicistică, organizată de Familia Rancu sub denumirile sintetice „Memoria prinde viață” și „Suflet de Banat”. Alături de Familia Rancu, principalul organizator, în organizarea evenimentului au mai fost implicați și parteneri instituționali:  Primăria și Consiliul Local al comunei Dalboșeț, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (Filiala Caraș-Severin), Muzeul Banatului Montan din Reșița și Clubul Presei din Banatul de Munte – Reșița.

Evenimentul dedicat operei și amintirii regretatului profesor, istoric, etnograf și gazetar Gheorghe Rancu Bodrog (2 aprilie 1946 –19 octombrie 2023), devenit tradițional, ajuns azi la cea de-a treia ediție, a adunat laolaltă personalități marcante ale culturii bănățene, scriitori, istorici, cercetători, dar și o numeroasă delegație a presei scrise și rurale.

Deschiderea manifestării a aparținut gazdei, dr. Dacian Rancu, fiul omagiatului, care continuă cu demnitate și dăruire misiunea de protejare a moștenirii tatălui său. Manifestarea a fost binecuvântată de preotul local și a debutat cu un moment de solemnă reculegere.

Moderarea comunicărilor a fost asigurată de prof. Ioan Traia, teolog, muzeograf, monograf, cercetător, fondator și președinte de onoare al Asociației Publiciștilor Presei Rurale din Banat (A.P.P.R.), accentuând rolul de pionierat al lui Gheorghe Rancu Bodrog, fondator al primului muzeu rural al presei din Banat și vicepreședinte al Asociației Publiciștilor Presei Rurale.

Având în vedere că Gheorghe Rancu Bodrog a fost un exponent de marcă al scrisului bănățean și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), fondator al Muzeului Presei din Șopotu Vechi, manifestarea a fost onorată de prezența pregnantă a mai multor filiale de presă:

Filiala UZPR Caraș-Severin, reprezentată de președintele Ion D. Cucu, a adus un cald omagiu colegului plecat dintre noi. În cuvântul său, I.D. Cucu a prezentat noile creații culturale și publicațiile editate sub egida proaspăt înființatei filiale UZPR din Serbia (Panciova), subliniind că limba română rămâne patria comună a tuturor gazetarilor bănățeni de pe ambele maluri ale graniței. Un gest de aleasă prețuire și dedicare din partea filialei l-a constituit donarea către Muzeul Presei din Șopotu Vechi a unui substanțial fond de carte, semnat de scriitorii și jurnaliștii membri ai filialei, lucrări menite să îmbogățească secțiunea specială dedicată acestora. În finalul intervenției, au fost oferite diplome din partea publicației profesionale militare „m”, editată sub coordonarea cunoscutului jurnalist și corespondent de război Mario Balint.

La manifestare a mai participat Filiala UZPR „Mihai Eminescu” din Timișoara, prezentă prin președintele Dumitru Buțoi și câțiva dintre membrii săi. De asemenea, au fost prezenți și mai mulți membri ai Asociației Publiciștilor Presei Rurale din Banat (A.P.P.R.), în frunte cu președintele acesteia Petru Opruț.

Vocea publiciștilor cărășeni a fost întregită de intervențiile și evocările aduse de jurnaliști și cărturari locali, punându-se accent pe caracterul de „pod între generații” pe care Gheorghe Rancu Bodrog l-a cultivat întreaga viață.

Invocând cercetările de o deosebită valoare sentimentală și documentară lăsate moștenire bănățenilor – precum restituirile istorice dedicate Banatului sau monografiile dedicate Almăjului și Panteonului Bănățean, colegii din presă au subliniat că autorul nu a aparținut doar satului natal Bodrogu Vechi, ci întregului Banat de Munte pe care l-a slujit cu credință și condei. Gheorghe Rancu prin munca sa dedicată a reușit să întemeieze la Șopotu Vechi un adevărat centru spiritual și cultural unic in spațiul bănățean, atât prin arhivarea istoriei, cât și prin diseminarea acesteia prin creații publicistice, cum sunt revistele și studiile monografice editate de Gheorghe Rancu Bodrog, aici la Șopotu Vechi.

Sesiunea comunicărilor a pus în lumină trei apariții editoriale fundamentale pentru istoriografia și cultura Banatului:

ENCYCLOPAEDIA BANNATICA. Valori ale Banatului de la origini până la Imperiul austriac – autor dr. Adrian Bădescu.

Preoți mărturisitori din Episcopia Caransebeșului în perioada 1945–1964 – autor Dănilă Oberșterescu (o masivă cercetare de peste 800 de pagini despre rezistența și credința clericilor persecutați de regimul comunist).

Valea Almăjului – Oameni și fapte (limbă, istorie, credință și cultură românească) – volume coordonate de conf. univ. dr. Florina-Maria Băcilă și prof. Iosif Băcilă.

De asemenea, în completarea secțiunii, au mai fost prezentate cărți și ultimele numere ale unor reviste culturale, ce apar sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști și a asociațiilor partenere.

Printre aceste lucrări s-a numărat și volumul Gânduri pentru frații din Voivodina, semnat de preotul Petru Berbentia, originar din Șopotu Vechi. Apărută la Editura „Libertatea” din Pančevo (Serbia), lucrarea pune în lumină legăturile istorice, spirituale și culturale ce unesc românii din Banat cu comunitățile românești din Voivodina. Cartea a fost promovată intens și în cadrul manifestărilor culturale organizate de ziarul și editura „Libertatea” – publicația de etalon a românilor din Serbia -, comunitate cu care autorul menține o strânsă relație de înfrățire spirituală și sprijin cultural transfrontalier.

În cadrul evenimentului, participanții au putut admira și expoziția de fotografie istorică „Sudul Banatului în imagini de epocă. Perspective turistice”, provenind din valoroasa colecție a documentaristului Iacob Sârbu, din Băile Herculane.

O notă autentică de culoare, tradiție, și omagiu în memoria lui Gheorghe Rancu, a fost oferită de intervențiile rapsozilor populari Iosif Pușchiță (Petnic) și maestrul Ștefan Isac (Ilova), care au adus în sală ecoul viu al graiului și folclorului bănățean.

La finalul comunicărilor și al evocărilor, simpozionul s-a mutat în spațiul ospitalier al comunității: Familia Rancu a oferit tuturor invitaților și colegilor din presă o masă caldă în sala Căminului Cultural din Șopotu Vechi. Purtate într-o atmosferă de colegialitate, dialogurile între invitați au continuat, reconfirmând faptul că opera, arhivele și colecțiile de suflet ale profesorului Gheorghe Rancu Bodrog rămân o adevărată „lege de lumină” săpată, de neșters, în conștiința Banatului. Este o moștenire ce are puterea de a coaliza energii și de a menține vie flacăra aprinsă la Șopotu Vechi – o făclie menită să lumineze deopotrivă trecutul și viitorul, unind generațiile peste timp.

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin 

Foto: Petre DALEA și Constantin VLAICU

de Victor Nafiru

Când doi se hotărăsc să petreacă weekendul sau vacanța la Veneția, cu certitudine nu se duc acolo să facă împachetări cu nămol de lagună.  Și nici să cumpere ulei de măsline sau piatră ponce pentru călcâiele crăpate. Nu, de obicei, un el și un ea, se duc pentru că în calendar e trecut Valentine’s Day, un Dragobete sau că e vorba de o escapadă amoroasă.

Se duc ca să-și facă declarații de dragoste, să se plimbe cu gondola, să admire podurile alea celebre, Ponte di Rialto ori Ponte dei Sospiri pe care, așa cum îi spune numele în limba dacilor liberi, ea suspină romantic sub clar de lună, în murmur de mandolină: Un gondolier cânta o melodie// De dragul unor ochi frumoși ai nu știu cui. Se duc la Veneția pentru ca el să o ceară de nevastă ori ca ea, jună galeșă, picioare până în gât, fustița de două palme, posterior bombat, sâni generoși,  blondă ori brună, să-i amintească berbantului de anii tinereții. Într-un cuvânt, se duc în numele iubirii, a jurămintelor, gen: „până când Satana își va băga coada”, a amorului care dă în clocot, indiferent de vremea de afară.

Dar ce te faci când, în loc de un el și o ea, vezi pe un el și un… el, ținându-se de mână, de după umeri, mă rog, de ce le trece lor prin cap? Un el și un el nu pe Podul Suspinelor, ci pe Ponte del Diavolo? Ce-ați gândi dacă cineva v-ar spune că unul dintre ei e o cunoscută față bisericească de pe la Oradea, (chiar foarte cunoscută) iar celălalt e cavalerul (era să zic juna domnișoară) care-i ține de urât acestuia? Ați scuipa în sân și ați striga în gura mare: piei, Satano? Păi de ce ați face una ca asta? Doar pentru o fotografie nevinovată cu cei doi surprinși, în ținută civilă, ochelari de soare, buze moi și subțirele la Veneția, orașul îndrăgostiților, fotografie care, din greșeală, a fost distribuită pe un grup al slujitorilor Domnului?

Ciorbă reîncălzită, mon cher, ar zice unii care știu că scandalurile cu homălăii îmbrăcați în straie preoțești sunt „antice și de demult” în Episcopia Oradiei. Că e un popă acolo, mă rog, unul caterisit sau pe cale de a se îmbrăca civil, care promite că nu se lasă până nu se va face lumină în hățișurile acestor practici de care se îngrețoșează numa’ când se gândește la una ca asta. Da, o ciorbă reîncălzită, cu pulpiță fragedă de amanți, morcovel proaspăt, călugări, consilieri eparhiali, preoți de tot felul. Altfel spus, de la opincă, până la vlădică, să nu se supere careva. Și dacă ar fi să dăm crezare „meniului” care circulă pe un grup preoțesc, obligatoriu trebuie spus că există o postare către „Preafericita Patriarhie”, din care spicuim doar atât: „Cu fiască supunere, vă anunțăm că aveți la Cancelarie foto/video cu prea… preaispravnicul (…) de la păsărica Oradiei în timpul unui act sexual de expresie homosexuală”

Asta, ca explicație la poza cu el și… el de pe Ponte del Diavolo din Veneția, orașul în care, când doi se iubesc nu mai contează nici măcar sexul!

Data de 27 octombrie marchează Ziua Mondială a Patrimoniului Audiovizual (WDAVH), o inițiativă majoră a UNESCO și a Consiliului de Coordonare al Asociațiilor Arhivelor Audiovizuale (CCAAA). WDAVH este un eveniment comemorativ global, organizat de arhivele audiovizuale pentru a atrage atenția asupra importanței și urgenței protejării filmelor, înregistrărilor video, înregistrărilor sonore și mediilor digitale, asigurând astfel disponibilitatea și accesibilitatea acestora pe termen lung.

Radio UZPR a fost acccepat ca participant la seria de evenimente organizate la nivel mondial și face parte din harta dedicată de pe site-ul oficial al Consiliului de Coordonare al Asociațiilor Arhivelor Audiovizuale (CCAAA). „Protejarea formatelor audiovizuale fragile este esențială pentru conservarea istoriei umane, a identității culturale și a memoriei colective. Materialele audiovizuale surprind vocile, imaginile și sunetele autentice ale evenimentelor din trecut. Ele întruchipează tradiții comunitare unice, istorii orale, limbi și forme de expresie artistică. Limbile indigene, muzica locală și poveștile comunităților prind viață prin intermediul acestor înregistrări unice. Implicați-vă în efortul de a crește gradul de conștientizare cu privire la importanța patrimoniului nostru audiovizual comun”, afirmă Andrea Leigh, președinte CCAAA.

Arhivele, bibliotecile și muzeele din întreaga lume găzduiesc proiecții de filme, expoziții și evenimente digitale – inclusiv programe online precum „TopFoto Press Photography Event”. https://www.digitalmeetsculture.net/article/topfoto-wdfah/

Tema din acest an a Zilei Mondiale a Patrimoniului Audiovizual este „Fereastra ta către lume”, subliniind rolul esențial al patrimoniului audiovizual în conectarea și înțelegerea societăților din întreaga lume.

Arhivele audiovizuale ne spun povești despre viețile oamenilor și despre culturi din întreaga lume. Ele reprezintă o moștenire neprețuită, o afirmare a memoriei noastre colective și o sursă valoroasă de cunoaștere, reflectând diversitatea culturală, socială și lingvistică a comunităților noastre. Acestea ne ajută să ne dezvoltăm și să înțelegem lumea pe care o împărtășim cu toții. Conservarea acestui patrimoniu și asigurarea accesibilității sale pentru public și pentru generațiile viitoare constituie un obiectiv vital atât pentru instituțiile de memorie, cât și pentru societate în ansamblu. Arhivele UNESCO au lansat proiectul „Digitalizarea istoriei noastre comune în cadrul UNESCO” tocmai cu acest scop.

Ziua Mondială a Patrimoniului Audiovizual marchează adoptarea, în 1980, de către cea de-a 21-a Conferință Generală, a Recomandării privind salvgardarea și conservarea imaginilor în mișcare. Această zi mondială oferă un prilej de a sensibiliza opinia publică cu privire la necesitatea adoptării unor măsuri urgente și de a recunoaște importanța documentelor audiovizuale.

Totodată, această zi reprezintă o oportunitate pentru statele membre UNESCO de a evalua progresele înregistrate în implementarea Recomandării din 2015 privind conservarea patrimoniului documentar – inclusiv în format digital – și accesul la acesta.

Taragotul sau ,,torogotul”, cum este adesea alintat în graiul bănățean, reprezintă una dintre cele mai fascinante metamorfoze din organologia muzicală universală și, deși astăzi este perceput ca un pilon identitar al folclorului românesc, în special al celui din Banat și Transilvania, instrumentul are o istorie modernă legată de inovația tehnică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în lume, instrumentul în forma sa modernă fiind inventat și brevetat în jurul anilor 1894–1896 de către constructorul de instrumente berlinez Vencel József Schunda, stabilit la Budapesta, și perfecționat ulterior de János Stowasser.

Schunda a dorit să recreeze un instrument istoric maghiar (,,tárogató”), care inițial era un instrument cu secolă dublă (similar oboiului sau zurlei) folosit în timpul războaielor curuților, transformându-l într-un instrument cu secolă simplă (ancie de clarinet) și gaură conică, realizat din lemn de esență tare (cireș, grenadilla sau abanos), astfel, din punct de vedere acustic și constructiv, taragotul modern combinând sistemul de digitație și ancia clarinetului cu corpul conic și proprietățile de suflat ale saxofonului, având un pavilion pronunțat, care îi conferă acea rezonanță melancolică, nostalgică și extrem de penetrantă.

În România, taragotul a pătruns rapid la începutul secolului al XX-lea, găsindu-și o adevărată patrie spirituală în Banat și în zonele învecinate (Crișana, Maramureș, Lăpuș), tonalitatea standard a taragotului modern fiind în Si bemol (Bb), un instrument transpositor (sunând cu un ton mai jos decât nota scrisă), această tonalitate oferindu-i o catifea aparte în registrul grav și o strălucire impetuoasă în registrul acut, perfectă pentru exprimarea dualismului sufletesc românesc, jalea doinei și vigoarea jocului.

Printre marile firme istorice care au fabricat aceste instrumente se numără legendarele ateliere Stowasser și Schunda din Budapesta, ale căror piese de colecție sunt căutate cu frenezie și astăzi de virtuozi pentru calitatea acustică a lemnului îmbătrânit, în perioada contemporană, fabrici precum ,,Amati” (Cehia) sau producători artizani independenți din Ungaria și România, continuând să restaureze și să producă exemplare dedicate muzicii tradiționale, precum lutierul Banatului, regretatul meșter lutier Gavrilă Safta din Dudeștii Noi (lângă Timișoara), ale cărui taragoturi restaurate sau făurite manual au asigurat supraviețuirea acustică a instrumentului în Banat.

Fiecare zonă etnografică a dat naștere unor titani ai acestui instrument, în zona Lăpușului și a Maramureșului, nume precum Iovu Martin (un rapsod autentic din Țara Lăpușului) sau legendarul Dumitru Fărcaș au dus faima taragotului pe cele mai mari scene ale lumii, însă în Banat, taragotul a devenit „regele” incontestabil al muzicii populare, Banatul transformând taragotul dintr-un instrument de fanfară într-o prelungire a sufletului bănățean.

Printre marii virtuozi ai Banatului se numără personalități de o valoare inestimabilă: Luță Ioviță, considerat pionierul absolut care a românizat instrumentul și l-a impus în atenția publicului larg; Luca Novac, supranumit „priveghetoarea Banatului”, cel care a dat instrumentului o finețe interpretativă de neegalat; Pera Bulz, recunoscut ca Tezaur Uman Viu, un păstrător riguros al purității stilului bănățean; Ion Motița și Gheorghe Voloca, maeștri ai tehnicii interpretative bănățene, acești mari taragotiști nelimitându-se doar la un singur instrument, marea lor majoritate fiind multi-instrumentiști desăvârșiți, trecând cu o ușurință uimitoare de la taragot la fluier, caval, ocarină, saxofon sau clarinet, îmbogățind astfel textura fiecărui concert.

Taragotul predomină în cele mai prestigioase ansambluri bănățene, precum Ansamblul Profesionist „Banatul” din Timișoara, Ansamblul „Doina Timișului”, sau orchestrele populare din Reșița, Caransebeș și Lugoj, în cadrul acestor formații, taragotul nefiind doar un instrument de acompaniament, ci liderul melodic care dă semnalul jocului, el fiind instrumentul de elecție pentru interpretarea profundelor doine bănățene, încărcate de o melancolie sfâșietoare, unde tehnica vibrato-ului și glissando-ul specific taragotului imită plânsul și dorul uman, de asemenea, în jocurile de doi, brâuri, ardelene sau sorocuri, taragotul imprimând o dinamică explozivă, o ritmică intensă ce ridică sălile în picioare.

Valoarea muzicologică a taragotului a fost consemnată în numeroase studii și cărți de specialitate, editate adesea cu sprijinul unor etnomuzicologi și jurnaliști culturali români, care au documentat stilul de interpretare bănățean și monografiile marilor rapsozi (cum sunt volumele dedicate lui Luță Ioviță sau Luca Novac), jurnaliștii vremii și criticii muzicali elogiind întotdeauna sensibilitatea acestor artiști, publicul primindu-i cu ovații electrizante, numindu-le instrumentele „torogoate de aur”.

Popularizarea acestor maeștri a fost masiv sprijinită de emisiunile folclorice de la Radio și Televiziunea Timișoara, dar și de programele naționale ale TVR (cum ar fi celebra emisiune „Tezaur Folcloric”), semnalul muzical generat de un taragot servind de multe ori drept preludiu sau generic pentru emisiunile de televiziune dedicate satului românesc, impregnând memoria colectivă cu sound-ul său inconfundabil.

Viața de turneu a taragotiștilor nu a fost lipsită de întâmplări hazlii, povestindu-se în Banat despre momente în care, la nunțile bănățene de altădată, un taragotist virtuos sufla cu atâta foc încât dopurile de plută ale clapetelor improvizate din mers (înlocuite cu miez de pâine sau ceară de albine în momente de criză) săreau direct în paharele nuntașilor, spre deliciul asistenței, alteori, din cauza frigului de la spectacolele în aer liber, instrumentele înghețau, iar rapsozii le încălzeau la piept sau cu țuică fiartă, glumind că „taragotul trebuie să bea și el un păhărel ca să cânte cu suflet”, taragotul lui Luță Ioviță a oprit temporar focurile de armă pe frontul italian, episod consemnat de asemenea în cronicile vechi: „Balada din tranșee – Când taragotul lui Luță Ioviță a oprit războiul”, text narativ care reconstituie fragmentul istoric din timpul Primului Război Mondial pe frontul italian de la râul Piave, când sunetul doinei sale a instaurat un armistițiu divin, determinând soldații inamici să lase armele jos pentru a-l asculta.

Din păcate, mulți dintre acești corifei au trecut în eternitate, locurile lor de veci devenind spații de pelerinaj pentru iubitorii de folclor: Luță Ioviță și Luca Novac își dorm somnul de veci în cimitirele din Timișoara, Petrică Vița (în cimitirul in Dumbrăvița), lăsând în pământul bănățean ecoul cântecelor lor, Dumitru Fărcaș se odihnește în satul său natal, Groși, din Maramureș.

Pentru ca instrumentul să nu devină o piesă de muzeu, predarea sa a fost instituționalizată,taragotul studiindu-se astăzi la liceele de muzică din Timișoara (Liceul de Artă „Ion Vidu”) și Arad, precum și în cadrul Facultății de Muzică și Teatru a Universității de Vest din Timișoara sau la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.

Un rol crucial în perpetuarea taragotului îl au căminele culturale și casele de cultură din localitățile bănățene (Lugoj, Caransebeș, Oravița, Sânnicolau Mare), aceste instituții punând la dispoziție locuri și condiții de repetiții, finanțând achiziția de instrumente și organizând spectacole în zonă, în țară și în străinătate, schimburile de experiență culturale internaționale (în special cu comunitățile de români din Voivodina – Serbia, dar și festivalurile din Europa și SUA) demonstrând că taragotul depășește granițele naționale, devenind un adevărat ambasador cultural, artiștii consacrați transmițând experiența către tinerii discipoli prin masterclass-uri, școli populare de artă și tabere de folclor, asigurând schimbul generațional vital.

Este datoria sacră a instituțiilor de cultură, a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) și a întregii societăți să valorifice, să conserve și să sprijine material și moral pe acești păstrători de tezaur, finanțarea producției de albume discografice, editarea de cărți biografice, sprijinirea caselor de cultură și acordarea de burse tinerilor taragotiști, fiind responsabilități culturale de la care nu ne putem abate dacă dorim să ne păstrăm rădăcinile intacte, Arhiva Presei Bănățene reflectând modul în care publicațiile interbelice din Timișoara, Lugoj și Caransebeș au întâmpinat impunerea acestui instrument, cronicarii vremii descriind apariția taragotului în mâinile virtuozilor români ca pe o „epifanie sonoră”, tipărind cronici entuziaste în care numeau instrumentele „torogoate de aur” sau „glasuri divine de lemn binecuvântat”, purtându-i pe rapsozi pe brațe la finalul concertelor, Festivalului Național de Taragot de la Dumbrăvița (județul Timiș), evidențiindu-l ca hub central de convergență artistică națională și transfrontalieră (în special prin schimburile culturale constante cu românii din Voivodina, Serbia).

Când taragotul își începe plânsul pe o scenă bănățeană, timpul pare să se oprească în loc, în vibrația lemnului său regăsindu-se dorul strămoșilor noștri, lacrimile Dunării, măreția munților și nesfârșitul câmpiei bănățene, taragotul neascultându-se doar cu urechea, ci trăindu-l direct cu inima, el fiind o rugăciune transformată în sunet, un testament nescris care ne amintește cine suntem și de unde venim și, atâta timp cât pe dealurile Banatului se va mai auzi măcar un singur ecou de taragot, sufletul acestui neam va rămâne nemuritor, curat și neatins de uitare.

Bibliografie

Schunda, Vencel József , The History and Development of the Modern Tárogató, Budapesta, 1905

Ioviță, Luță, O viață închinată cântecului popular: Memorii și mărturii, Editura ,,Muzicală”, București, 1978

Novac, Luca, Graiul taragotului bănățean: Monografie și repertoriu, Editura de Vest, Timișoara, 2011

Ursu, Nicolae, Folclor muzical din Banat, Editura ,,Muzicală”, București, 1982

Foto: Facebook

23 octombrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitată: Lili Gherle, președinta Asociației „Uniți Reușim” din Reșița. Tema conferinței: Reșița și voluntariatul.

 

 

23. Oktober 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Lili Gherle, die Vorsitzende des Vereins „Uniți Reușim” Reschitza. Thematik der Konferenz: Reschitza und der freiwillige Einsatz.