– Domnule Viorel Marineasa, pentru început aș dori să vă mulțumesc pentru disponibilitatea de a răspunde câtorva întrebări. Știu că v-ați născut la Țipari și ați copilărit într-un Banat foarte diferit de cel de astăzi. Care sunt amintirile care vă revin cel mai des când vă gândiți la anii copilăriei?

– Într-adevăr, m-am născut la Țipari, sat locuit preponderent de unguri, dar, pe când aveam 11 luni, familia noastră s-a mutat în apropiere, la Coșteiu, lângă Lugoj, așa că episodul Țipari nu putea fi reconstituit decât din relatările părinților mei. Prin natura serviciului pe care-l avea tatăl meu (inițial, notar cercual, apoi secretar al comitetului provizoriu de plasă, în fine – funcționar administrativ), am schimbat adesea reședințele. Nu împlinisem 5 ani când am ajuns la Birchiș, pe defileul Mureșului. A trecut de-abia un an și jumătate, destul ca să ne regăsim la Lipova, o localitate cu statut ambiguu, ceva între comună și burgadă decăzută. Acolo am rămas mai mult, vreo nouă ani. Copilăria mea a stat sub semnul schimbării de regim politic pe care o cunoștea țara, impusă la propriu de Uniunea Sovietică. Aveam două săptămâni când mă legăna primejdios în brațe un rus beat și melancolic cazat într-o anexă a primăriei. 12 ani mai târziu ascultam cu oroare, la Lipova, marșul tancurilor sovietice spre poligonul de antrenament. Pe străzi ne ciocneam de ei. În case erau cazate nevestele ofițerilor, care, atunci când ieșeau la târguieli în piață, ridicau prețul alimentelor, căci nu se uitau la bani. Sigur, am și amintiri luminoase: cum ne-am plimbat o duminică întreagă, cu o trăsură trasă de calul Puiu pe Valea Mureșului, tata, mama și eu, pe la castelele și conacele naționalizate; cum am legat prieteșug cu tot felul de moși și babe precum Peter Otata, un șvab ce făcuse Primul Război Mondial, iar istoriile de pe front mi le livra în ritmul în care tăiam amândoi cu firizul / fierăstrăul, în curte, lemne pentru iarnă. Dar campionul campionilor era unchiul Iosâm, fratele bunicului Pavel, care încrucișa bucăți din bogata-i biografie cu pasaje spectaculoase „împrumutate” din mari scriitori ai lumii. Un confabulator, aș zice astăzi.

– Cât de mult au contat familia, satele și oamenii locului în formarea dumneavoastră ca scriitor? Când a apărut interesul pentru literatură?

– Toate au contat, însă e greu de spus în ce măsură fiecare. Mama și unchiul Iosâm erau mari cititori. M-am molipsit instantaneu. Pe lângă școala primară, mama făcuse patru clase la un liceu pedagogic din Beiuș. Probabil că din rațiuni pedagogice mi-a alcătuit o primă bibliotecă, una cuprinzând clasici români apăruți în „Biblioteca pentru toți”; tot ea a pus bazele seriilor Shakespeare și Mark Twain din „Clasicii literaturii universale”, pe care le-am completat singur când am ajuns la maturitate. S-a lăsat înduplecată să-mi cumpere și cărți din „Colecția Cutezătorii” (aventuri și science fiction), mai ales că Atexandre Dumas „priza” și ea. Am avut norocul de un dascăl înțelept și onest la limba română, Iosif Milosav, care ne-a sugerat că „reacționarul” Duiliu Zamfirescu e de preferat proletcultiștilor. Trebuie spus că o mare bucurie a însemnat pentru noi faptul că bunicii ne-au trimis în dar, prin anul 1956, vechiul lor aparat de radio AEG. Împreună cu mama ascultam „Teatru la microfon”, iar repertoriul, cu mici sincope, era unul remarcabil: Caragiale, Alecsandri, Shakespeare, Goldoni, Molière, Schiller, Ibsen, Cehov, Oscar Wilde, George Bernard Shaw. Pe de altă parte, aveam prieteni de vârsta mea, mă atașam de cei inventivi, alături de care scorneam jocuri sau dădeam alt sens jocurilor deja știute. Mai era mica sărbătoare de fiecare miercuri de la 4 și un sfert după amiază, când îl ascultam la radio pe Alexandru Mitru repovestind legendele Olimpului. Exista, desigur, și un farmec al locurilor, o taină a lor, deși lumea încă se zbătea în sărăcia de după război și, peste asta, trebuia să se adapteze la un mod de viață importat de la ruși, care-i era total străin. La Birchiș aveai Mureșul, grandios și imprevizibil, pe-aproape se afla podul umblător (brodul) cu forfota-i specifică. În Lipova, orășelul ruralizat, te întâmpinau peste tot semnele unei măreții trecute: Cetatea Șoimoș, bazarul de pe vremea turcilor, podul Marei lui Slavici, crucea memorandiștilor, Casa Sever Bocu etc. În vacanțe aveam parte de Iablanița, satul de baștină al tatălui meu, cu urme palpabile de pe vremea când cantonase aici regimentul grăniceresc româno-ilir, pus de pază între două imperii, cel habsburgic și cel otoman. Cealaltă jumătate din vacanța de vară o petreceam la Chișoda (satul natal al mamei mele), cu fascinanta Timișoară în apropiere, spre care, din două în două zile, făceam drumul cu piciorul sau, rar, cu vreo „ocazie”, dirijat cu meșteșug de Sora (care era chiar sora mai mică a mamei mele).

– Deci, să înteleg că adaptarea la viața unui oraș relativ mare nu a însemnat o problemă?

– Nu a fost chiar așa. Ne-am mutat cu chirie într-o casă din Fabric, la capătul străzii Tigrului. Apartamentul nostru era alcătuit din o cameră, o bucătărie, o cămară minusculă și un hol cu patru uși și nicio fereastră, unde dormeam eu. Până atunci, pentru mine, Timișoara fuseseră zona Cetate, cartierele Iozefin și Elisabetin, eventual Fratelia, iar Fabricul mi se părea cenușiu și colțos. Unde mai pui că Liceul nr. 5 din cartier avea renumele de „școală a golanilor”, lucru întrucâtva exagerat, căci avea (și) dascăli buni, iar dintre absolvenți au fost numeroși aceia care și-au croit o carieră națională sau chiar internațională. A fost important că aici m-am nimerit coleg cu Eugen Barbeș (viitorul poet și eseist Eugen Bunaru), de care mă leagă o prietenie de-o viață, începând cu clasa a IX-a și continuând cu facultatea, armata, participarea la revoluție și angrenarea noastră pe aceleași baricade în activitatea literar-culturală a orașului și a țării.

– Cum ați ajuns la Cenaclul „Pavel Dan” și ce a însemnat pentru dumneavoastră întâlnirea cu acel mediu literar?

– La „Pavel Dan”, cenaclul Casei de Cultură a Studenților, am ajuns în mod firesc, în anul al II-lea de Filologie, unii colegi apucaseră să-l frecventeze cu un an înainte, așa că i s-a dus vestea. De prin 1964 a fost un fel de îndrumător al cenaclului tânărul asistent universitar Ioan I. Popa de la catedra de folclor a Universității, venit de la Cluj. El a adus-o printre noi pe Ana Blandiana, încă studentă, căreia îi apăruse deja un volum, strălucitoare, plină de șarm. Am urmărit-o cu gurile căscate cum își susură poemele, ce mai, a fost o adevărată sărbătoare. Din cenaclu făceau parte pe atunci Vasile Crețu, Cornel Ungureanu, Alexandru Ruja, Șerban Foarță, Eugen Bunaru, Aurel Turcuș, Ion Marin Almăjan, Marcel Turcu, Nicolae Dolângă… Această primă fază cenaculară nu a lăsat cine știe ce urme în ce mă privește. Scriam poezie încă din liceu, dar nu am citit la vreo ședință, făceam parte din „caracudă”, adică ascultam și nu ziceam nici pâs. Au urmat cinci ani în care n-am mai știut de cenaclu: șase luni de armată, patru ani stagiul de profesor la sat în județul Caraș-Severin. La începutul anului 1973 am obținut prin concurs postul de metodist / referent la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara, iar de prin 1975-1976 m-am ocupat de „îndrumarea” cenaclurilor literare. Vorba vine îndrumare, pentru că, de fapt, am învățat unii de la alții, iar astfel s-a creat un climat extraordinar de emulație reciprocă. Cât lipsisem, cenaclul „Excelsior” (revenit apoi la numele de „Pavel Dan”) avusese o scurtă perioadă de glorie, avându-i printre promotori pe Nicolae Ciobanu, Sorin Titel, Livius Ciocârlie, Marcel Pop-Corniș, Andrei Ujică. Din păcate, eu l-am prins într-o perioadă de cădere, când marile vedete, din varii motive, părăsiseră scena. Avuseseră grijă unii din centrul universitar să răspândească ideea că cenaclul de la „Casă” e frecventat numai de inculți, de pierde-vară și de golani. Cred că am avut și eu un merit la reclădirea prestigiului acestui cenaclu. În primul rând m-am bazat pe o conducere studențească, limitată și, poate, formală inițial, dar care și-a dobândit fondul prin pregătirea atentă a fiecărei întâlniri, prin scoaterea ședințelor din zona improvizației și a polemicilor cu iz de răfuială. Mi i-am făcut aliați pe Rodica Bărbat și pe Ioan Viorel Boldureanu, pe atunci tinere cadre didactice la Universitate. Cu timpul, asta avea să fie o notă specifică la „Pavel Dan”, studenții s-au „ortăcit” de minune cu nestudenții și au constituit o redutabilă subterană literară ce avea să iasă la suprafață în bună măsură după 1990. În acea lume nu era de mirare că studentul Daniel Vighi se ține „pretenar” cu proletarul Ion Monoran, că eminentele Simona-Grazia Dima și Simona Constantinovici conduc ședințele cu abilitate duminici la rând, ca la final să prelungească informal discuțiile cu toată trupa la „bombe” precum Oltul sau Șari-neni.

– În anii comunismului, cât de greu era să scrieți și să publicați ceea ce vă interesa cu adevărat?

– Din punctul meu de vedere și al generației `80, problemele cele mai mari au fost în ultimul deceniu de ceaușism. De scris puteai scrie cât voiai, dar o făceai pentru sertar. Chipurile, se desființase cenzura, dar trebuia să treci prin „furcile caudine” a trei-patru instanțe. Pentru cei apropiați mie a fost un mare noroc existența revistei Forum studențesc și, mai ales, a suplimentelor ei literare, unele de referință, cum a fost cel de 32 de pagini din anul 1979, adevărat act de afirmare a unei promoții literare valoroase, care, din păcate, a cunoscut numeroase obstrucții în următorii ani. Să debutezi în volum presupunea o veritabilă tevatură, erau compactați câte trei, patru, șapte, chiar zece autori într-un singur tom, de nu mai înțelegeai unde sfârșește unul și unde începe altul. În cazul în care aveai șansa să fii prins într-un plan editorial urma alt canon, textele trebuiau să fie luminoase, mobilizatoare, or tânăra generație scria tocmai pe dos! Purecatul produsului literar mergea până la nivel de sintagmă și de cuvânt, „epoca de aur” nu voia să știe de anumite vocabule: cimitir, deznădejde, moarte etc. Autorul trebuia să facă un slalom continuu printre restricții și interdicții.

– Pentru că ați amintit de Daniel Vighi, cum a început colaborarea cu el la revista „Orizont” și ce v-a atras la această formulă de lucru în doi?

– L-am cunoscut prin 1977. Adus de val, venise la Casa Studenților să citească la „Pavel Dan”. Aveam în portofoliu mulți poeți de primă mână, dar prozatori mai puțini. De la primele fraze pe care le-a citit mi-am dat seama că am în față Prozatorul. Prietenia dintre noi s-a legat instantaneu. De fapt, mi-am dat seama că, într-un fel, ne știm de când lumea. Deși în etape diferite, am realizat că amândoi avem în spate o copilărie petrecută la Lipova, că părinții noștri au fost funcționari la același sfat popular raional. Dar aveam atâtea altele în comun! Opțiuni în literatură și în artă, opțiuni politice. Admirația pentru proza lui Ștefan Agopian ne-a dus la o primă tentativă de colaborare constând în dramatizarea romanului Sara. Când am ajuns redactori la revista Orizont, în 1990, o plajă largă de teme, de subiecte s-a deschis înaintea noastră, în condiții de libertate creatoare și într-un entuziasm de nedescris. Forțez un pic nota, căci ne-am apropiat cu sfială și cu compasiune de una dintre temele tabu în timpul regimului comunist, cea a deportărilor masive în Bărăgan (circa 45.000 de persoane), după model sovietic, a bănățenilor și a mehedințenilor în noaptea de 18 spre 19 iunie 1951. Ne-am documentat serios, am fost de două ori pe locurile unde au trăit cei dezrădăcinați, în niște expediții memorabile puse la cale de cei din conducerea Asociației Foștilor Deportați În Bărăgan. Au rezultat două cărți scrise împreună, Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan și Deportarea în Bărăgan. Destine, documente, reportaje (la acest volum a colaborat și Valentin Sămînță) și un album (Fotomemoria unei deportări) gândit de arhitectul Mihai Botescu. Firesc, conlucrarea noastră a continuat în rubricile permanente din „Orizont”, ca apoi să fie recalibrată în volume.

– Volumul „Bifrons” are încă din titlu ideea unei priviri duble asupra realității. Cum a apărut această carte și ce loc ocupă ea în parcursul dumneavoastră literar?

– Bifrons (Cartea Românească, 2025) reprezintă partea ultimă a unei trilogii sui generis. Pe aceeași formulă Vighi & Marineasa, am început cu Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic. Memorator pentru tanchiști (Diacritic, 2011), care pornea de la ideea de „a provoca scrisul prin ceva din afara lui: prin ecouri stereofonice”, dând senzația că textele noastre pe teme date „se-ngână și-și răspund”, cum observa criticul Carmen Mușat. Am continuat cam în aceeași manieră a „literaturii metise” ce amestecă reportajul literar cu memorialistica și cu proza de călătorie în volumul Pas de deux (Humanitas, 2023). În ultimul volum, Bifrons, am convenit cu Daniel Vighi, urma ca fiecare autor, pe baza propriei documentări, să extragă proza sau eseul cu iz de proză din pasaje incitante prin care a trecut istoria Banatului. Lucrurile au rămas cam la jumătate, deoarece a survenit decesul lui Daniel. M-am simțit dator să termin totuși, într-un fel, cartea, așa că spre final m-am dedublat ca autor încercând să-l suplinesc pe prietenul dispărut.

– În Vederi din Timișoara, ieșit recent la Editura Junimea, orașul și provincia apar prin detalii și istorii mai puțin cunoscute. Cum ați ales aceste „vederi”?

– Vederi din Timișoara reunește cinci volume apărute în perioada 1985-2013, plus 15 texte din alte cărți cu tentă de eseu sau de publicistică. A rezultat astfel o cvasi-integrală a prozei scurte pe care am scris-o (minus textele apărute în volume în care a fost implicat Daniel Vighi). De aici derivă, poate, dacă înțeleg bine, caracterul compozit al opului, care însumează tomuri ghidate, fiecare, după alt program și scrise în maniere diferite.

– Am aflat că pregătiți reeditarea romanelor Litera albă și În pasaj, într-o ediție critică la Editura Aranca. Cum priviți astăzi aceste două cărți?

– Au fost două romane concepute într-o perioadă nefastă, oribilă chiar, cu suspiciuni extreme și cu cenzură diabolică. Scriind la Litera albă în 1986-1987 și la În pasaj în 1988-1989, îmi dădeam seama că sunt într-o deplină situație cacofonică: cum să scrii despre Marea Unire de la 1918 fără să-i pomenești pe promotorii săi? Anumite nume nu se puteau pronunța în sens favorabil: Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod, Sever Bocu, Onisifor Ghibu ș.a. Cum să-i omagiezi când aceștia pieriseră sau pătimiseră în închisorile regimului comunist? A fost o provocare să scriu despre un țăran / un plugar luminat din perioada interbelică, pe deasupra „condeier” și jurnalist, unul care gândește la prosperitatea clasei sale după standardele fermierilor din Europa civilizată, să reactualizez asemenea aspirații într-o vreme când agricultura socialistă ajunsese la pământ, iar statutul țăranului nostru atinsese cote jalnice. Cu ajutorul unor redactori onești și dibaci (nicio contradicție!) – Marcel Tolcea la Litera albă, Mariana Avanu la În pasaj -, cred că am salvat substanța cărților cu compromisuri minore. Litera albă a apărut în 1988. În pasaj a fost respins în decembrie 1989, tocmai în zilele Revoluției. Avea să apară la începutul lui 1990, la Editura Militară, când încă dădea bine să publici un timișorean.

– Vor exista surprize pentru cititori în această ediție: texte noi, note, documente sau comentarii care nu au apărut până acum?

– În primul rând, adaug un lung text eseu-confesiune („Sărbători în absența protagoniștilor”), în care destăinui complicata geneză a romanelor în vremuri de restriște. Cu această ocazie pun în evidență ca sursă documentară la romanul În pasaj memorialistica lui Sever Bocu, figură emblematică a Banatului, personaj care este eroul secret al cărții. Apoi am restabilit în unele locuri textul inițial, acolo unde cenzura își băgase foarfeca sau turnase apă de trandafiri.

– La ce lucrați în prezent?

– Scriu de vreo 15-20 de ani, cu intermitențe scandaloase, la un roman (Alți taromiști) care vrea să prindă ceva din spiritul Timișoarei, cuibărit în zone marginale, acolo de unde s-au recrutat și acei derbedei ce au pornit, pe 16 decembrie 1989, pe podul de la Maria, asaltul donquijotesc asupra comunismului. Presimt că nu o să-l termin.

– Domnule Marineasa, vă mulțumesc încă o dată pentru răgazul acordat și sper să ne bucurați și cu tipărirea acestui roman la care lucrați!

D.M.C.: Sărbătorim din nou Ziua Drapelului Național. V-aș întreba, domnule academician, cât de mult un drapel este simbol național și cât de mult un drapel este un simbol de suflet?

I.A. Pop: S-ar putea întâmpla că între toate simbolurile naționale, temă, imn de stat, mărci de țară și altele, drapelul să fie cel mai important. Vă rog să priviți componența Organizației Națiunilor Unite și să vedeți că forma de recunoașterea unei țări ține în primul rând de drapelul național.

Pentru noi însă, românii, care nu avem drapelul acesta de ieri, de-alaltăieri, ci vine dintr-o istorie îndelungată și zbuciumată, steagul național tricolor este un simbol de suflet și cei care se gândesc un pic la trecut și știu că la 1848 s-au alăturat prima oară, în chip official cele trei culori, ele erau folosite dinainte, câte două sau chiar trei, dar oficial la 1848, Revoluția din Țăra Românească în iunie a stabilit drapelul național și din pricina aceasta sărbătorim în iunie Ziua Drapelului Național. Acest lucru ne dă în sufletele noastre o mândrie deosebită, un avânt, iar știți ca și mine că, mai ales atunci când suntem departe, vederea drapelului național, culorile noastre roșu, galben, albastru, ne însufletesc în clipe grele, ne fac să ni se pară departarea mai mică și ne dau dorința de a ne întoarce acolo unde aceste culori s-au zămislit.

Da, e mai mult decât un simbol tehnic, să-i spunem, sau oficial, sau politic, pentru că aceste trei culori deja fac parte, după atâtea generații, din sufletul nostru de români. Așadar, nu ne rămâne decât să onorăm aceste trei culori și, acum, de Ziua Drapelului, să-i învățăm și pe cei mici să simtă la fel. Din copilărie trebuie început, fără ostentație, fără sentimente exagerate. Sărbătoarea steagului nostru național nu trebuie să fie decât respect, demnitate și iubire. Iar ideea de a respecta steagul național ca simbol este deasupra oricărei îndoieli, nici n-ar trebui discutată. Oricare cetățean al acestei țări are obligația să respecte simbolurile naționale și, în primul rând, steagul național. Lângă care ar trebui să adăugăm limba maternă – să nu o mai stricăm, să o vorbim așa cum ne-a fost lăsată. Și limba maternă este un asemenea simbol și e marca identității noastre.

Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin, Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița

26 iunie 2026, ora 18.30, Platforma „Câlnicel”, Reșița:

Sărbătoarea Reșiței, organizat de Primăria Municipiului Reșița.

Programul etniei germane din Reșița: Cu participarea formației de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana“ – cei mici, tinerii și adulți (coordonatori: Marianne & Nelu Florea).

 

28 iunie 2026, ora 17.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

„Reșița: Mon amour“: Partea a II-a a expoziției de fotografii Ioana Ciolea, dedicate Reșiței în anul aniversar 2026.

 

30 iunie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Expoziție de artă plastică din patrimoniul Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița: Angelica Chici (Jimbolia), Adriana Hermle (Stuttgart), Luciana Cristina Ionescu (București), Sandra Leila M. (Reșița), Mircea Meilă (Reșița), Lia Popescu (Timișoara) & Lia Reghina Țîrnoveanu (Timișoara).

 

30 iunie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: profesorul și autorul dr. Rudolf Gräf. Tematica: Reșița industrială, secolele XVIII și XIX.

 

1 iulie 2026, ora 18.00, Salonul de Artă și Industrie Reșița:

Vernisarea expoziției „Proiectând Reșița. Planuri, schițe și idei”, concepere: dr. Ada Cruceanu-Chisăliță, Andrei Florin Bălbărău & Ioana Ciolea și Bogdan Andrei Mihele.

Memoria orașului pe peliculă. Filme ale cinecluburilor reșițene.

 

2 iulie 2026, ora 18.00, Foaierul Centrului Universitar UBB Reșița:

Vernisarea expoziției de artă plastică „Reșița / Reschitza, 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“. Participă membrii ai Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” (coordonatori: Doina & Gustav Hlinka) și ai Cercului de sculptură „Jakob Neubauer” (coordonator: George Molin), ambele ale Forumului Democratic al Germanilor din jud. Caraș-Severin, și a invitaților acestora. Expun: Liliana Nicoleta & Andrei Nicolas Bălan, Sebastian Bloaje, Petraru Busuioc, Viorica Ana Farkas, Marianne Florea, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, George Molin, Nik Potocean, Camelia Tasici, Mariana Troner, Carmen Tudosie, Maria Tudur și Tatiana Țibru.

Program cultural prezentat de următoarelor grupuri culturale din Reșița: Corul „Franz Stürmer“ Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), grupurile vocal-instrumentale „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca) & „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas) și Formația de dansuri populare germane „Enzian“ = „Gențiana“ / copii, tineri și adulți (coordonatori: Marianne și Nelu Florea).

Incursiuni în istoria turnătoriilor reșițene: Turnăm împreună cu Andrei Florin Bălbărău & Ioana Ciolea.

 

3 iulie 2026, ora 11.00, vizită la Vila Veche, Vila Roșie, la Buncăr și Sere, Platforma UCMR:

Tur ghidat de Ioana Ciolea, Bogdan Andrei Mihele și Andrei Florin Bălbărău.

 

4 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: scriitoarea, editoarea și criticul de artă / literatură dr. Ada Cruceanu Chisăliță. Tematica conferinței: Reșița și arta plastică.

 

5 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Cei trei A din Reșița” – Andrei Florin Bălbărău, Bogdan Andrei Mihele & Andrei Szabo în 12 expoziții dedicate Reșiței în anul aniversar 2026.

Expoziția Nr. 7, autor Andrei Florin Bălbărău.

 

Reguli de confidențialitate: Fotografiile și înregistrările audio-video care se efectuează în cadrul desfășurării activităților organizate de noi sunt necesare pentru documentare, informare și realizarea de materiale jurnalistice, existând posibilitatea de a fi publicate de noi sau de terțe persoane sau grupuri, îndeosebi în cadrul produselor media.

 

26. Juni 2026, 18:30 Uhr, Stadtteil „Câlnicel”, Reschitza:                                           

Stadtfest, in Organisation des Bürgermeisteramts Reschitza.

Programm der Deutschen aus Reschitza mit der „Enzian“-Volkstanzgruppe – Kinder, Jugendliche und Erwachsene (Koordination: Marianne & Nelu Florea).

 

28. Juni 2026, 17:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

„Reschitza: Mon Amour“: Teil II einer Fotoausstellung von Ioana Ciolea, gewidmet der Stadt Reschitza im Jubiläumsjahr 2026.

 

30. Juni 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Kunstausstellung aus dem Patrimonium des Kultur- und Erwachsenenbildungsvereins „Deutsche Vortragsreihe Reschitza“: Angelica Chici (Hatzfeld), Adriana Hermle (Stuttgart), Luciana Cristina Ionescu (Bukarest), Sandra Leila M. (Reschitza), Mircea Meilă (Reschitza), Lia Popescu (Temeswar) & Lia Reghina Țîrnoveanu (Temeswar).

 

30. Juni 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Rudolf Gräf, Hochschulprofessor und Herausgeber von Büchern. Themata der Konferenz: Reschitza und die Industrie im XVIII. und XIX. Jahrhundert.

 

1. Juli 2026, 18:00 Uhr, Kunst- und Industrie-Salon Reschitza:

Vernissage der Ausstellung „Proiectând Reșița. Planuri, schițe și idei” (= „Reschitza entwerfend. Pläne, Skizzen und Ideen“), Konzeption: Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță, Andrei Florin Bălbărău & Ioana Ciolea und Bogdan Andrei Mihele.

Die Erinnerung an die Stadt im Film. Filme der Reschitzaer Filmclubs.

 

2. Juli 2026, 18:00 Uhr, Foyer des Universitätszentrums Reschitza der „Babeș – Bolyai“-Universität Klausenburg:

Eröffnung der Kunstausstellung „Reșița / Reschitza 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“. Es beteiligen sich Mitglieder des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“ (Koordinatoren: Doina & Gustav Hlinka) und des Holzschnitzereikreises „Jakob Neubauer“ (Koordinator: George Molin), beide des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen. Es stellen aus: Liliana Nicoleta & Andrei Nicolas Bălan, Sebastian Bloaje, Petraru Busuioc, Viorica Ana Farkas, Marianne Florea, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, George Molin, Nik Potocean, Camelia Tasici, Mariana Troner, Carmen Tudosie, Maria Tudur und Tatiana Țibru.

Kulturprogramm, mit der Teilnahme folgender Gruppen aus Reschitza: der „Franz Stürmer“-Chor (Dirigentin: Elena Cozâltea), die Vokal- und Instrumentalgruppen „Intermezzo“ (Koordination: Lucian Duca) & „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas) und die „Enzian“-Volkstanzgruppe – Kinder, Jugendliche & Erwachsene (Koordination: Marianne & Nelu Florea).

Begegnung mit der Geschichte der Gießerei in Reschitza. Mit Andrei Florin Bălbărău & Ioana Ciolea.

 

3. Juli 2026, 11:00 Uhr, Besuch in der Alten Villa = Vila Veche, Roten Villa = Vila Roșie, Bunker und Gewächshäuser, UCMR-Plattform:

Führung durch Ioana Ciolea, Bogdan Andrei Mihele und Andrei Florin Bălbărău.

 

4. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Dr. Ada Cruceanu-Chisăliță, Schriftstellerin, Herausgeberin von Büchern und Zeitschriften, Kunst- und Literaturkritikerin. Themata der Konferenz: Das künstlerische Reschitza.

 

5. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Ausstellungsprojekt „Reschitza 255 / 100”. Die drei A in für Reschitza gewidmeten Ausstellungen: Andrei Florin Bălbărău, Bogdan Andrei Mihele & Andrei Szabo.

Ausstellung Nr. 7, Autor: Andrei Florin Bălbărău.

 

Datenschutzhinweis: Bild-, Ton- und Videoaufnahmen, die im Rahmen unserer Veranstaltungen entstehen, werden von uns zum Zweck der Dokumentation, Information und Berichterstattung verwendet und dürfen ohne spezielle Genehmigung auch an Drittmedien weitergegeben werden.

La inițiativa Asociației CARP „Speranța” Hunedoara (președinte ec. Rotar Delian Dorel), în orașul de pe malul Cernei, cu ocazia Zilei Drapelului Național, s-a desfășurat o reușită activitate cultural educativă cu genericul „Tricolorul românesc – drept simbol național”.

Despre însemnătatea evenimentului a vorbit prof. Georgeta-Ileana Cizmaș. În același context au recitat poezii patriotice, creație proprie, dedicate evenimentului, poeta Paulina Popa – membră a Uniunii Scriitorilor din România, Ilie Dumitru, Alin Făt și Aurelia Muntean.

A încântat prin ținuta sa artistică, tânărul Dragoș Crăciunescu care a interpretat cântece patriotice.

Inedit a fost momentul când destoinicii consilieri Vili Orășan și Gelu Borza au înmânat Diplome de Onoare din partea Asociației CARP „Speranța” Hunedoara participanților la concursurile de creație literară rezervate seniorilor și anume: Mirela Munteanu, Ileana Lucaci, Alin Făt, Gilu Zăvoianu, Marin Aida, Ilie Dumitru, Aurelia Muntean, Elena Pop, Carmen Daniela Muntean și Florica Florescu. Aceștia au primi cărți de la Editura „Emia” (director Paulina Popa).

A consemnat Ioan Vlad/UZPR

„Datoria noastră este să păstrăm trecutul, pentru ca viitorul să aibă rădăcini” (Nicolae Iorga)

În peisajul cultural contemporan, unde ritmul accelerat al informației amenință adesea memoria și profunzimea reflecției, apariția volumului „Eseuri din penița sufletului” de Gheorghe Sinescu reprezintă un act de recuperare culturală și de rezistență spirituală. Ediția revăzută și adăugită a cărții, apărută la Editura Castrum de Thymes, în 2026, nu este doar o simplă reeditare, ci o amplificare a unui proiect intelectual și afectiv care își propune să conserve oameni, fapte, tradiții și valori ce alcătuiesc patrimoniul viu al românității.

Încă din Cuvântul înainte, autorul își formulează limpede crezul. Fost slujitor al școlii, profesorul Gheorghe Sinescu mărturisește că scrisul a devenit pasiunea fundamentală a existenței sale. El scrie „ca să ființeze”, iar această formulă sintetizează întreaga filosofie a volumului. Cartea este construită din energie memorială, din dorința de a salva de la uitare experiențe, oameni și repere culturale. Pentru autor, scrisul este terapie, vocație și misiune deopotrivă, el devenind un cronicar cultural al fenomenului social românesc.

Volumul impresionează prin diversitatea tematică. Cititorul parcurge un vast teritoriu spiritual în care se întâlnesc literatura, istoria, etnografia, folclorul, memorialistica, arta, religia, viața comunităților locale și cronici a unor evenimente literare, pe care autorul le frecventează în cetatea Timișoarei cu rigurozitate. Nu există un singur “epi-centru” al cărții, ci o întreagă constelație de nuclee culturale care gravitează în jurul unei idei fundamentale: identitatea unui popor se construiește prin memorie și continuitate.

Primul mare reper al cărții îl constituie amplul eseu dedicat lui Ion Pribeagu. Gheorghe Sinescu nu se limitează la o simplă fișă biografică, ci reconstruiește atmosfera unei epoci și destinul unui creator remarcabil. Isac Lazarovici, devenit Ion Pribeagu, apare ca simbol al inteligenței, al spiritului critic și al umorului care a supraviețuit vremurilor ostile. Autorul urmărește cu atenție drumul său de la copilul provenit dintr-o familie modestă din Sulița Botoșanilor până la colaboratorul lui Constantin Tănase și creatorul versurilor pentru celebrul tango „Zaraza”. În această evocare se remarcă talentul lui Gheorghe Sinescu de a îmbina documentul cu povestirea și informația cu emoția.

La fel de impresionant este studiul consacrat lui Constantin Brâncuși. Artistul este prezentat nu doar ca un sculptor de geniu, ci ca expresie a unei spiritualități românești capabile să se universalizeze. Autorul urmărește copilăria gorjeană a sculptorului, formarea sa artistică, drumul aproape legendar către Paris și revoluția estetică pe care a produs-o în sculptura modernă. Eseul depășește dimensiunea informativă și devine un omagiu adus creatorului care a demonstrat că rădăcinile locale pot genera valori universale.

O dimensiune esențială a cărții este recuperarea patrimoniului local. Sântana, Comlăușul, Macea, Aradul și alte localități devin personaje colective ale volumului. Autorul reconstituie istorii locale, evocă personalități uitate, prezintă monumente, tradiții și comunități care au contribuit la identitatea acestor spații. În felul acesta, cartea capătă și valoare documentară, transformându-se într-o arhivă afectivă a unei lumi aflate în continuă schimbare.

Textele dedicate evreilor din Sântana, fabricii de mobilă, tradițiilor catolice, balurilor populare sau manifestărilor culturale locale demonstrează preocuparea autorului pentru conservarea memoriei comunitare. El înțelege că istoria mare este alcătuită din nenumărate istorii mici și că dispariția acestora ar însemna o sărăcire a patrimoniului colectiv. Suntem purtați prin lectură în frumoasa lume arădeană, unde Gheorghe Sinescu, precum Slavici odinioară, construiește poduri de neuitare și creionează portretul societății și spiritul identitar din Crișana și Țara Zarandului.

Un loc aparte îl ocupă galeria de portrete culturale. Dumitru Gherghina, Ioan Al. Ardelean, Gabriel Lungu, Mariana Ionescu Căpitănescu, Dan Dumitru Gîrjoabă, Rozalia Mariana Pașca, Ioan Mirescu și multe alte medalioane și personalități sunt prezentate cu respect și generozitate. Gheorghe Sinescu nu caută senzaționalul și nici controversa. El preferă să evidențieze contribuția fiecăruia la viața culturală și spirituală a comunității.

Folclorul ocupă un loc privilegiat în economia volumului. Autorul privește cultura populară ca pe una dintre cele mai importante resurse ale identității românești prin întoarcerea la apa pură a izvorului primordial. Studiile despre folcloriști, tradiții și creații populare exprimă convingerea că valorile autentice trebuie transmise generațiilor viitoare pentru a asigura continuitatea neamului. În acest sens, cartea capătă și o pronunțată dimensiune pedagogică.

De altfel, experiența de profesor a autorului este vizibilă în întreaga construcție a volumului. Gheorghe Sinescu explică, contextualizează și argumentează cu răbdarea și acrivia filologului . El nu scrie pentru a epata, ci pentru a comunica. Stilul său este limpede, accesibil și cald, ceea ce permite unui public larg să beneficieze de informația și reflecțiile cuprinse în carte.

Din perspectivă literară, volumul se remarcă prin îmbinarea armonioasă dintre rigoarea documentării și sensibilitatea evocării. Autorul nu abandonează niciodată exigența informației, însă reușește să păstreze mereu o relație afectivă cu subiectul. Multe pagini sunt animate de nostalgie, admirație și recunoștință, ceea ce conferă textului autenticitate și forță emoțională.

Cartea poate fi citită și ca un jurnal indirect al autorului. Deși Gheorghe Sinescu vorbește în principal despre alții, fiecare pagină dezvăluie ceva din propriul său univers interior: respectul pentru educație, atașamentul față de valorile tradiționale, credința în rolul culturii și convingerea că memoria reprezintă una dintre cele mai importante forme de supraviețuire spirituală.

Meritul major al volumului constă în capacitatea sa de a uni domenii aparent diferite într-o viziune coerentă. Literatura, istoria, etnografia, folclorul, arta și spiritualitatea sunt integrate într-un discurs unitar despre identitate. Cititorul descoperă că toate aceste domenii comunică între ele și contribuie la definirea unei culturi vii.

Într-o epocă dominată de fragmentare și superficialitate, „Eseuri din penița sufletului” propune o întoarcere la valorile durabile. Este o carte despre memorie împotriva uitării, despre cultură împotriva indiferenței și despre continuitate împotriva rupturii dintre generații. Fiecare eseu reprezintă un gest de recuperare și o formă de recunoștință față de cei care au contribuit la patrimoniul spiritual românesc.

Privit în ansamblu, volumul lui Gheorghe Sinescu depășește statutul unei simple colecții de eseuri. El se constituie într-o amplă cronică a spiritului românesc, într-un muzeu al memoriei culturale și într-o pledoarie pentru păstrarea identității. Cartea demonstrează că adevărata cultură nu înseamnă doar acumulare de informații, ci și asumarea responsabilității de a transmite mai departe ceea ce este valoros.

Prin amploarea tematică, prin seriozitatea documentării și prin sinceritatea demersului său, Gheorghe Sinescu oferă cititorilor o lucrare de referință pentru înțelegerea relației dintre memorie, cultură și identitate. „Eseuri din penița sufletului” rămâne o carte a sufletului și despre suflet, o operă care își găsește locul printre acele volume destinate nu doar lecturii, ci și revenirii permanente asupra lor.

În perioada 1–5 iulie 2026, Berlinul va găzdui MetropolCon / Eurocon 2026, unul dintre cele mai importante evenimente europene dedicate literaturii science-fiction, fantasy, fandomului, filmului și culturii speculative. Programul reunește autori, editori, traducători, artiști, critici, cercetători și comunități SF din numeroase țări, într-un dialog amplu despre viitor, imaginație, tehnologie, utopie, distopie și rolul ficțiunii speculative în cultura contemporană.

Ediția din acest an propune un program bogat, desfășurat pe mai multe spații, cu paneluri, conferințe, proiecții de film, ateliere, lansări de carte, întâlniri cu autori și ceremonii de premiere. Printre temele abordate se numără viitorul science-fictionului european, traducerile și colaborările internaționale, inteligența artificială în publishing, utopiile contemporane, istoria fandomului, space opera, cyberpunkul, literatura post-sovietică, revistele SFF și noile forme de expresie ale imaginarului fantastic.

Evenimentul aduce la Berlin și o serie de invitați și autori de marcă ai literaturii speculative internaționale, între care se regăsesc nume importante precum Kim Stanley Robinson, Becky Chambers, Charles Stross, Peter F. Hamilton, Alastair Reynolds, Sarah Rees Brennan, Aiki Mira, Bernhard Hennen, precum și artiștii Stjepan și Linda Šejić. Prezența acestor personalități confirmă statutul MetropolCon / Eurocon ca spațiu european major de întâlnire între literatura de gen, cultura vizuală, fandom și reflecția asupra viitorului. Vor fi nu mai puțin de 157 de puncte distincte în program și se așteaptă participarea a 2000 de fani SF. Principalul organizator de partea germană este scriitoarea Claudia Rapp.

România va fi prezentă în program prin două momente importante. Vineri, 3 iulie, de la ora 14:00, în sala Kino, va avea loc, timp de 60 de minute, proiecția „ECLIPSA”, o selecție de scurtmetraje SF românești curatoriată de regizorul Bogdan Mihăilescu și prezentată de scriitorul Ionuț Manea. Evenimentul oferă publicului internațional o imagine concentrată asupra creativității cinematografice românești din zona fantasticului și science-fictionului.

Duminică, 5 iulie, de la ora 12:30, tot în sala Kino, este programată prezentarea „45 de minute plus în compania SF-ului românesc”, susținută de scriitorul Daniel Botgros, președintele executiv al Asociației Române a Cluburilor și Creatorilor de SF,  scriitorii Ionuț Manea și Gabi Gabrinov, prezenți la Berlin, nu în ultimul rând de publicistul și omul de cultură, Cornel Secu, președintele ARCASF, care a contribuit esențial la realizarea materialului, chiar dacă nu va fi prezent n Germania. Momentul este dedicat science-fictionului românesc actual, autorilor, comunităților, revistelor, editurilor și direcțiilor prin care literatura speculativă românească se conectează la spațiul european.

Participarea românească la MetropolCon / Eurocon 2026 – pentru prima oară beneficiind de două puncte distincte în programul complex al convenției europene – confirmă vizibilitatea tot mai mare a scenei SF din România și deschide noi punți de dialog cultural între creatorii români și comunitățile speculative europene. Într-un eveniment în care viitorul este discutat, imaginat și reinventat, România vine nu doar ca invitat, ci ca voce activă într-o conversație continentală despre literatură, film, idei și lumi posibile.

26 iunie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiectul „Luna iunie – luna expozițiilor” (ediția a XIX-a).

Expoziție documentară „In memoriam arh. Ioana Mihăiescu”.

 

 

 

26. Juni 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Juni – unser Ausstellungsmonat“ (XIX. Auflage).

Dokumentationsausstellung „In Memoriam Dipl.-Arch. Ioana Mihăiescu“.

Participarea românească la MetropolCon / Eurocon 2026 – pentru prima oară beneficiind de două puncte distincte în programul complex al convenției europene – confirmă vizibilitatea tot mai mare a scenei SF din România și deschide noi punți de dialog cultural între creatorii români și comunitățile speculative europene. Într-un eveniment în care viitorul este discutat, imaginat și reinventat, România vine nu doar ca invitat, ci ca voce activă într-o conversație continentală despre literatură, film, idei și lumi posibile.

Daniel Botgros, UZPR filiala Caraș Severin

Ia românească reprezintă unul dintre cele mai valoroase elemente ale patrimoniului cultural tradițional, depășind funcția practică a unei simple piese vestimentare și dobândind statutul de simbol identitar. Prin structura sa decorativă, prin tehnicile de realizare și prin semnificațiile transmise de motivele ornamentale, ia poate fi interpretată ca o veritabilă „carte” a culturii populare românești, în care experiența colectivă, credințele și valorile unei comunități sunt conservate și transmise din generație în generație. Materialul predominant utilizat în confecționarea iei, respectiv pânza albă de in, borangic sau de cânepă, constituie suportul pe care sunt înscrise elemente simbolice complexe. Spre deosebire de textul scris cu cerneală, mesajele iei sunt transmise prin intermediul cusăturilor și al motivelor decorative. Acestea reflectă relația profundă dintre om și natură, numeroase modele fiind inspirate din mediul înconjurător: munți, izvoare, spice de grâu, flori sau alte elemente specifice spațiului rural. Astfel, ornamentația devine un limbaj vizual prin care comunitățile tradiționale își exprimă concepțiile despre lume și despre locul individului în cadrul acesteia. Un aspect important al iei îl reprezintă caracterul său simbolic. Fiecare semn cusut are o semnificație aparte, formând un adevărat alfabet cultural. Motivele geometrice, precum rombul și crucea, sunt asociate fertilității, protecției și continuității vieții, în timp ce elementele florale sugerează frumusețea, regenerarea și armonia. Prin intermediul acestor simboluri, comunitatea rurală a reușit să conserve și să transmită valori esențiale, transformând ia într-un mijloc de comunicare între generații. De asemenea, ia reflectă dimensiunea spirituală a existenței tradiționale. Modelele brodate pe mâneci și pe piept ilustrează credințe, ritualuri și povești care au contribuit la formarea identității colective. Aceste elemente decorative nu au doar rol estetic, ci și funcția de a păstra memoria comunității și de a menține legătura cu strămoșii. În acest sens, ia poate fi considerată o arhivă vie a experiențelor și cunoștințelor acumulate de-a lungul timpului. Transmiterea iei de la o generație la alta demonstrează continuitatea tradițiilor și importanța patrimoniului cultural în construirea identității naționale. Atunci când este purtată de tineri, ia nu reprezintă doar o podoabă tradițională, ci și o expresie a apartenenței la o comunitate și la o istorie comună. Prin simbolurile sale, aceasta păstrează vie vocea generațiilor anterioare și facilitează dialogul dintre trecut și prezent. În concluzie, ia românească este mult mai mult decât un obiect vestimentar. Ea constituie un document cultural complex, în care sunt înscrise valori, credințe, tradiții și experiențe colective. Prin bogăția simbolurilor și prin capacitatea sa de a transmite memoria comunitară, ia funcționează ca o punte între trecut și viitor, contribuind la conservarea identității naționale și a patrimoniului cultural românesc.

25 iunie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiectul „Luna iunie – luna expozițiilor” (ediția a XIX-a).

În dialog cu arta plastică și poezia. Invitata după-amiezii: Ema Popescu (Reșița).

 

 

 

 

25. Juni 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Juni – unser Ausstellungsmonat“ (XIX. Auflage).

Kunstausstellung und Gedichtvortrag von Ema Popescu (Reschitza).

 

23 iunie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiectul „Luna iunie – luna expozițiilor” (ediția a XIX-a).

Expoziție de cărți poștale, donația Ilie Belcotă, Caransebeș, realizată de Serviciul Județean Caraș-Severin al Arhivelor Naționale.

Personalitățile de lângă noi: istoricul dr. Laurențiu Ovidiu Roșu, șef serviciu al Serviciului Județean Caraș-Severin al Arhivelor Naționale, la împlinirea a 50 de ani de viață!

 

 

23. Juni 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Juni – unser Ausstellungsmonat“ (XIX. Auflage).

Postkartenausstellung, Schenkung von Ilie Belcotă, Karansebesch, organisiert von der Kreisabteilung Karasch-Severin der Landesarchive Rumäniens.

Unsere Persönlichkeiten in den Mittelpunkt gestellt: der Historiker Dr. Laurențiu Ovidiu Roșu, Leiter der Kreisabteilung Karasch-Severin der Landesarchiven Rumänien, zum 50.!

 

22 iunie 2026, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiectul „Luna iunie – luna expozițiilor” (ediția a XIX-a).

Expoziție foto: „Generații de voluntari ai Casei de Cultură Moldova Nouă”, autor Dorin Tismănariu.

Prezentarea antologiei: „Mai departe de tăcere”, coordonator Dorin Tismănariu, directorul Casei de Cultură Moldova Nouă.

 

 

22. Juni 2026, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Juni – unser Ausstellungsmonat“ (XIX. Auflage).

Fotoausstellung „Generationen von Freiwilligen des Kulturhauses Neu-Moldowa“, Autor Dorin Tismănariu.

Buchpräsentation mit Herausgeber Dorin Tismănariu, Direktor des Kulturhauses Neu-Moldowa / Moldova Nouă. Er stellt die zuletzt erschienene Anthologie: „Mai departe de tăcere” vor.

http://www.btv.ro/

17.06.2026 Cornelia Dunăreanu 0

S-au împlinit 30 de ani de la începutul poveștii Radio Reșița, proiect născut din entuziasmul unui grup de tineri din Banatul Montan și din viziunea jurnalistului Doru Dinu Glăvan. Aniversarea a adus împreună colaboratori și prieteni ai radioului din mai multe țări europene, într-un moment încărcat de emoție și recunoștință. Peste toate a plutit amintirea lui Doru Dinu Glăvan, considerat ctitorul Radio Reșița, omul care, în această lună, ar fi împlinit 80 de ani.

În societatea românească, Academia Română a reprezentat întotdeauna cel mai înalt for de consacrare științifică și culturală al României. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după Unirea Principatelor Române și reformele inițiate de Alexandru Ioan Cuza, s-a manifestat nevoia unei instituții care să coordoneze dezvoltarea culturii, limbii și științei românești după modelul academiilor occidentale. Relația dintre Academia Română și presă s-a dovedit de bun augur în toate etapele istorice parcurse, ambele instituții contribuind în mod esențial la formarea culturii moderne românești și la consolidarea identității naționale.

În acest context, Filiala „Valeriu Braniște” – Timiș, a UZPR, s-a alăturat inițiativei Filialei Timișoara a Academiei Române, în organizarea Simpozionului omagial prilejuit de împlinirea a 160 e ani de la înființarea academiei Române și a 75 de ani de la întemeierea filialei timișorene, cu tema „Iluștrii bănățeni fondatori ai Academiei Române: Andrei Mocioni și Vincențiu Babeș”. Acțiunea s-a desfășurat vineri, 19 iunie 2026, în incinta Casei de Educație Națională „Mocioni de Foeni” (Castelul „Mocioni de Foen”), din județul Timiș, la organizare asociindu-se și Consiliul Județean Timiș, Universitatea Politehnica Timișoara, Primăria și Consiliul Local al comunei Foeni, Asociația „My Banat”. Interesul pentru participare a fost foarte mare, sala de festivități a castelului devenind neîncăpătoare. De remarcat, prezența în sală a Rectorului UPT, conf.univ.dr. Florin Drăgan, părintele vicar eparhial Timotei Anișorac, acad. Ion Boldea, prof.univ. M.C. al A.R., dr. Liviu Marșavină, alte cadre didactice, cercetători, oameni de cultură, scriitori și artiști, personalități ale administrației locale și județene, tineri – elevi și studenți.

În debutul evenimentului, au fost adresate mesaje de întâmpinare de către academicianul Mircea DUMITRU, vicepreședinte al Academiei Române, precum și de academicianul Dan DUBINĂ, președintele Filialei Timișoara a Academiei Române. Calitatea de moderator a fost asigurată de conf. univ. CS II, dr. Ioan David, coordonatorul Bibliotecii Academiei Române – Filiala Timișoara și Președinte al filialei UZPR „Valeriu Braniște” Timiș.

Cu viu interes a fost urmărită proiecția filmului documentar „Fondatorii”, realizat de publicistul și cineastul Victor POPA (membru UZPR). Filmul a avut un conținut bine sistematizat, bogat în detalii privind dubla aniversare, cu accent pe rolul elitei bănățene din secolul al XIX-lea în crearea și impunerea instituției academice.

După aceste momente cu caracter general, a urmat alocuțiunea Academicianului Păun Ion Otiman, președinte de onoare al Filialei Timișoara a Academiei Române, fost Secretar General al Academiei Române. Publicul a putut afla aspecte foarte interesante privind istoria familiei Mocioni, în special despre implicarea lui Andrei Mocioni – „de Foen” (1812 – 1890), un promotor al „conservatorismului progresist”, respectiv, ca întreaga sa familie – „parte a curentului național și dinastic”. În anul 1866, sesizând necesitatea poporului român de a se informa corect asupra căilor și modalităților de implicare în lupta de apărare a drepturilor și de promovare a ideilor naționale, Andrei Mocioni a înființat la Viena ziarul românesc ALBINA, director fiind numit Vincențiu Babeș. În același an, în semn de apreciere pentru meritele sale de mare patriot român, a fost ales ca „membru fondator” al Academiei Române.

În continuare, prof. emerit univ. dr. ing. Sabin IONEL, a evocat, cu o multitudine de detalii, personalitatea și rolul lui Vincențiu Babeș (1821-1907), un „mare patriot bănățean”, de asemenea membru fondator al Academiei Române, despre care Nicolae Iorga consemna în 1907: „Prin cunoștințele sale de drept, de istorie, prin elasticitatea sa de spirit, ușurința sa de vorbă și prin talentul de a umbla cu oamenii mari, el a reprezentat bine pe românii de confesia și din ținutul lui și astfel A ADUS SERVICII NEAMULUI“.

Un moment special al simpozionului a fost asigurat de preotul Nicolae STRIZU, prin lansarea volumului monografic „Castelul Mocioni de Foen”, (Editura StudIS, Iași), o lucrare semnificativă pentru înțelegerea de către contemporani a „lecției Mocioneștilor”, privind „probitatea morală, educația nobilitară, spiritul de sacrificiu, constituente umane rare, dar atât de necesare pentru supraviețuirea unui popor”.

Sălile castelului au fost mai mult înnobilate de frumoasele lucrări plastice semnate de talentatul pictor timișorean Mihai Teodor Olteanu, iar audiența a fost plăcut emoționată și de discursul său excepțional.

În final, doamna Saveta Moldovan, în calitate de Primar al comunei Foeni, a mulțumit oaspeților pentru onoarea acordată de a le fi gazdă, cu prilejul unui asemenea „mare eveniment”, adresând totodată și invitația de a reveni și cu alte ocazii în frumoasa Casă de Educație Națională „Mocioni de Foeni”, care, după renovare, a redevenit o perlă arhitecturală atractivă prin formă, prin conținutul valoros al exponatelor și prin încărcătura sa simbolistică, de păstrător al „spiritului trezirii conștiinței neamului românesc”. (pr. Nicolae Strizu)

Recitările frumoase din finalul acțiunii, au impresionat publicul.

În sinteză, de reținut imaginea de referință a Academiei Române, ca o conștiința științifică și culturală a națiunii române, păstrătoare a valorilor sale fundamentale și promotoare a progresului intelectual. De asemenea, o remarcă pentru jurnaliști: dacă Academia Română generează și conservă cunoașterea, presa are obligația să o transmită și să o transforme în bun public.

  

O urare, la ceas aniversar: Vivat Academia! Vivat, crescat, floreat!

Foto: pr. Marius Mircia