12 noiembrie 2026, ora 12.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect expozițional „Reșița / Reschitza, 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit “.

Partea a V-a: Eleonora & Gabriel Hoduț.

 

12 noiembrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri literare. În calitate de oaspete al manifestării: autorul Marian Apostol, împreună cu cea mai recentă apariție editorială a sa: „Athos”, Editura „Hoffman“ Caracal, 2026.

 

 

 

 

12. November 2026, 12:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Kunstausstellungprojekt „Reșița / Reschitza 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“.

Teil V: Eleonora & Gabriel Hoduț.

 

12. November 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Im schriftstellerischen Dialog: der Autor Marian Apostol und seine neueste Buchveröffentlichung: „Athos”, erschienen im Verlag „Hoffman“ Caracal, 2026.

​Cu prilejul aniversării a 15 ani de activitate în presa locală, Express de Banat, în parteneriat cu For Life, vă invită joi, 12 noiembrie 2026, de la ora 18:00, la Centrul Multifuncțional din Reșița, pentru lansarea unui proiect dedicat viitorului jurnalismului bănățean: „Școala de Jurnalism Express – For Life”.

Inițiativa își propune să pregătească noua generație de jurnaliști în domenii precum jurnalism & fotojurnalism, producție video & media, precum și social media & comunicare digitală.

Totodată, acest eveniment festiv va prilejui și încheierea unui parteneriat de colaborare cu Filiala Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) Caraș-Severin, consolidând astfel sprijinul acordat tinerilor pasionați de scris și de comunicare din regiune.

​Vă așteptăm să sărbătorim împreună 15 ani de jurnalism local și începutul unui nou capitol pentru comunitatea media din Banat!

11 noiembrie 2026

Fidelă misiunii sale de a apăra dreptul publicului de a fi informat, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) reafirmă dreptul jurnaliștilor de a le adresa autorităților întrebări. Oricât de incomode ar fi uneori acestea, doar așa cetățenii pot afla cum și de ce sunt luate deciziile care îi privesc.

De aceea, UZPR consideră inacceptabilă decizia anunțată la Palatul Cotroceni de a-i interzice unui jurnalist accesul la viitoarele conferințe de presă ale Președinției. A-i interzice presei să pună întrebări înseamnă a-i nega dreptul de a exista, iar o astfel de măsură îi privește și pe cetățenii care așteaptă răspunsuri de la cei aflați în funcții publice.

Nimeni nu este mai presus de lege. Autoritățile au obligația de a acorda acreditări fără discriminare, iar jurnaliștii au, la rândul lor, datoria de a păstra un dialog civilizat, din respect pentru interlocutori și pentru public. De aceea, condamnăm și excesele de orice fel ale unor colegi de breaslă.

Orice derapaj trebuie, însă, sancționat numai în condițiile și prin procedurile prevăzute de lege. Interdicțiile arbitrare creează un precedent periculos, pentru că fac ca accesul presei să depindă de bunăvoința celor cărora li se cer explicații.

Libertatea presei este un principiu fundamental al democrației, care nu poate fi negociat. Le cerem tuturor autorităților publice să respecte acest principiu și să le asigure jurnaliștilor accesul la informațiile de interes public.

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), Confederația Națională Sindicală Cartel ALFA și Federația Națională a Sindicatelor din Cultură și Presă „CulturMedia” au semnat pe 11 noiembrie 2026, la sediul Radio România, un protocol de colaborare profesională și sindicală. Documentul a fost semnat de Dan Constantin, președintele UZPR, Bogdan Iuliu Hossu, președintele Cartel ALFA, și Georgel Balaci, președintele CulturMedia.

Cele trei organizații își vor pune împreună expertiza pentru apărarea drepturilor profesionale și sociale ale lucrătorilor din presă. Colaborarea vizează identificarea presiunilor și a cazurilor de hărțuire la locul de muncă, sprijin în probleme legate de contracte, drepturi de autor și conflicte de muncă, precum și promovarea unor condiții de muncă sigure și echitabile. UZPR contribuie cu expertiza profesională jurnalistică, iar Cartel ALFA și CulturMedia cu instrumentele de reprezentare sindicală și dialog social.

Un obiectiv important este recunoașterea muncii jurnalistului român – documentarea, redactarea, înregistrarea, filmarea și publicarea înseamnă timp și responsabilități ce trebuie reflectate în organizarea muncii și în remunerare. Partenerii au abordat, în discuţiile de azi, și efectele inteligenței artificiale asupra profesiei, inclusiv nevoia de formare, transparență și protejare a drepturilor jurnaliștilor.

Protocolul prevede programe comune de pregătire profesională, dezbateri, poziții publice pe teme de interes major și proiecte finanțate din fonduri naționale și europene. Printre direcțiile de lucru se află verificarea informațiilor, combaterea dezinformării și dezvoltarea competențelor necesare jurnalismului digital. Prin afilierea CulturMedia la UNI Global Union, în sectorul Media, Entertainment & Arts – UNI MEI, parteneriatul poate valorifica experiența organizațiilor din alte țări și poate construi colaborări europene.

Pentru punerea în aplicare a protocolului va fi constituit un grup de coordonare cu reprezentanți ai tuturor celor trei organizații. Acesta va stabili activitățile comune și va urmări rezultatele lor.

O presă liberă are nevoie de jurnaliști care își pot face meseria în siguranță, cu independență, pregătire și drepturi respectate. Acesta este angajamentul comun al UZPR, Cartel ALFA și FNSCP „CulturMedia”.

11 noiembrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri literare. În calitate de oaspete al manifestării, autorul David Valentin, născut la Bocșa, astăzi stabilit în Orăștie (jud. Hunedoara).

 

 

 

11. November 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Im schriftstellerischen Dialog: der Autor David Valentin, geboren in Bokschan, heute in Broos / Kreis Hunedoara lebend.

 

 

În urmă cu 104 ani, la data de 15 noiembrie 1922, lua ființă la Mehadia „Grădina de copii la sate”, denumită la acea vreme „școală froebeliană”, precursoarea grădiniței de azi din Mehadia. Unele surse afirmă a fi prima instituție preșcolară din ruralul românesc de la acea vreme, din zonele Banat și Ardeal, fiind realizată prin inițiativă particulară.

Proiectul a fost concretizat integral prin efortul financiar și inițiativa membrelor Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române (SONFR) – Filiala Mehadia, alături de implicarea activă a preotului I.C. Buracu, vicepreședinte și unul dintre fondatorii Societății.

Clădirea originală, pusă la dispoziție de către primărie, a funcționat pe locul unde astăzi se află spitalul și policlinica din Mehadia. Aceasta a fost demolată în anul 1941 pentru a face loc construcției unei băi comunale.

​După instaurarea noului regim, terenul și clădirile existente au fost cedate de primărie Direcției de Sănătate. În acest context, baia comunală a fost transformată în dispensar medical, structură ce a precedat construcția actualei policlinici.

​După anul 1941, activitatea grădiniței s-a desfășurat succesiv în mai multe locații. Prima dintre ele a fost clădirea comerciantului I. Weisell (casa aflată ulterior în proprietatea familiei Gore și Lenuța Hrelescu), unde a funcționat până în anul 1944. Ulterior, grădinița a fost mutată în clădirea fostei școli a grupului etnic german, situată lângă Biserica Catolică.

Mai târziu, pentru a permite ridicarea noului edificiu al Poștei și Telefoanelor (PTTR), instituția a fost strămutată pe strada „Mala Mică”. Aici a funcționat până în anul 2018, când a fost inaugurat noul sediu al grădiniței, în care își desfășoară activitatea și astăzi.

Ce este o școală „froebeliană”?

Școlile froebeliane sunt instituții de învățământ preșcolar bazate pe principiile pedagogice ale lui Friedrich Fröbel (1782–1852), un celebru pedagog german care a revoluționat educația timpurie și a creat conceptul modern de „grădiniță” (Kindergarten).

Metoda sa plasează copilul în centrul procesului educațional și susține că dezvoltarea celor mici se realizează cel mai bine prin joc liber, activități practice și contact direct cu natura.

Principiile fundamentale ale pedagogiei froebeliene se sprijină pe patru piloni esențiali:

– Învățarea prin joc: Jocul nu este privit ca o simplă recreere, ci ca activitatea supremă prin care copilul explorează, înțelege lumea și își dezvoltă inteligența și creativitatea.

– „Darurile” și „Ocupațiile” (Froebel Gifts): Fröbel a creat un set de materiale didactice speciale („daruri”), compuse din forme geometrice simple din lemn (sfere, cuburi, cilindri), introduse treptat pentru a-i ajuta pe copii să înțeleagă concepte matematice, spațiale și structurale. „Ocupațiile” implicau activități practice precum împletitul, cusutul, modelajul sau desenul.

– Auto-activitatea și libertatea: Copilul nu este un vas gol care trebuie umplut cu informații, ci o sămânță care crește natural. Rolul educatorului este doar de a ghida și de a crea mediul potrivit (asemenea unui grădinar – de unde derivă cel mai probabil și termenul de „Grădină de copii”, mai târziu transformat în „Grădiniță”).

– Legătura cu natura: Activitățile în aer liber, îngrijirea plantelor și a micilor animale sunt vitale pentru dezvoltarea spirituală și fizică a copilului.

În spațiul românesc, modelul froebelian a avut o importanță istorică majoră. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, primele grădinițe înființate în Regatul României și în Transilvania au adoptat oficial această metodă.

Instituțiile erau numite adesea „școli froebeliane” sau „institute froebeliane”, iar educatoarele erau formate în spiritul acestei pedagogii pentru a asigura o trecere blândă a copilului de la mediul familial la cel școlar.

Astăzi, deși grădinițele moderne au evoluat, elementele fundamentale ale pedagogiei froebeliane rămân baza educației timpurii la nivel mondial.

O analiză fascinantă în acest context este metamorfoza, în limba română, de la „grădină de copii” la „grădiniță” – o evoluție lingvistică și culturală remarcabilă. Nu este vorba despre o simplă prescurtare, ci despre modul în care societatea românească a asimilat și a umanizat un concept pedagogic revoluționar.

​Sintagma inițială, „grădină de copii”, apărută ca o traducere mot-à-mot a termenului german „Kindergarten” creat de Friedrich Fröbel, suna în limba română ușor rigid, solemn și strict descriptiv. Din acest motiv, trecerea la forma diminutivală „grădiniță” demonstrează, încă o dată, flexibilitatea și căldura limbii române. Prin adăugarea sufixului -iță, termenul a dobândit o dimensiune afectivă esențială: grădinița a devenit un spațiu primitor și ocrotitor, o adevărată extensie a mediului familial. Totodată, termenul a pierdut din sobrietatea unei instituții oficiale, adaptând semantic spațiul la scara și lumea celor mici.

Astfel, în timp, termenul „grădiniță” s-a impus în mod natural în vocabularul colectiv. Deși astăzi cuvântul este perceput adesea pur instituțional, el poartă în codul său genetic aceeași metaforă superbă a lui Fröbel: un loc în care cei mici sunt lăsați să înflorească prin joc și libertate.

 

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin 

 

Referințe bibliografice: 

1. BURACU, Coriolan I. – Muzeul General Nicolae Cena în Băile Herculane și Cronica Mehadiei, Tipografia „Ramuri”, Turnu-Severin, 1924.
2. BĂCILĂ, I. – Monografia Mehadiei, Editura Marineasa, Timișoara, 1997.
3. CUCOȘ, C.(2017). – Istoria Pedagogiei. Iași: Editura Polirom
4. COMPAYRÉ G. (1921) –  Froebel și Grădinile de Copii. Bucureşti: Editura Librăriei H. Steinberg & Fiu
5. FLORENTIN, I.P. (1887). – Educațiunea froebeliană. Iași: Editura Librăriei Şcoalelor Frații Şaraga

De Victor Nafiru

Ați văzut ce scrie la ziar și ce se spune la televizor? Că Nicușor al nostru are datorii la Primăria Predeal. Niște impozite neplătite, de câțiva ani, pentru un teren care, peste noapte, a fost transferat, cine știe cum, din extra în intravilan. Un fleac de vreo 280 de lei. Drept pentru care, primăria a început executarea silită încă din decembrie anul trecut.

În timp ce nouă ne crapă obrazul de rușine, de ne vine să intrăm în pământ nu alta, pe Nicușor îl doare fix în pix. „Parcă eu aș fi singurul român cu datorii la stat”, i-ar fi zis el râzând doamnei Ursula von der Leyen când s-au întâlnit săptămâna trecută la București. Te-ai cruci, libe Ursula, dacă ți-aș spune câți nu-și plătesc taxele, impozitele și amenzile în țara asta. Zeci, sute de mii. Milioane. Dacă i-ar aduna pe toți la un loc, nu ar avea loc în București, iar dacă ANAF și-ar face treaba cum scrie la carte, am fi înaintea luxemburghezilor, norvegienilor și elvețienilor, în privința PIB-ului. Și ce-o să le facă statul ăstora care nu își achită datoriile? O să le ia caii de la bicicletă? Poate la voi la Bruxelles, nu și la Predeal sau Dolhasca.”

Femeie serioasă, umblată prin lume, care a văzut și a auzit atâtea la viața ei și a întâlnit sute de oameni cu școală, Ursula a rămas paf: „Mein Gott. Du bist phänomenal. Sowas hat doch der Teufel noch nicht gehört! Du solltest ein Beispiel für Integrität und Fairness. Ja, ja.”, i-a zis nemțoaica îngrozită. Nicușor nu a avut nevoie să i se traducă. A înțeles din prima că Ursula vorbea despre cinste și corectitudine. Adică despre funia în casa spânzuratului. A râs și s-a amuzat văzând-o mirată: „Fato, nu te speria doar dintr-atâta. N-am avut timp să mă duc la Predeal să-l plătesc, iar prin online, îți spun sincer, nu mă pricep. De plătit o să plătesc, dar nu acum, la primăvară, să ies din iarnă cu cheltuielile la încălzire și curent. Da’ știi ce mă intrigă pe mine cel mai mult, libe Ursula? Faptul că mi s-a emis o somație de executare silită ca la un evazionist ce sabotează economia națională. Asta mă intrigă și mă întristează: lipsa de respect pentru președintele țării. Ce mare brânză vor face cu ăștia 280 de lei? Spune și tu, meine Frau dacă nu e o porcărie tot ce mi se întâmplă.”

Da, bă, Nicușoare, ai dreptate. E o mare porcărie ce se întâmplă zi de zi, dar nu ție, ci nouă. Că noi te-am votat ca să scăpăm de (Că)Călin file din poveste, nicidecum să râdem și să facem mișto de tine!

ultimaora12

9 noiembrie 1989 – 37 de ani de la o seară care a schimbat Europa

Imaginează-ți că orașul tău ar fi tăiat în două peste noapte. Nu de un râu, și nici de o autostradă – e tăiat de un zid de beton, de sârmă ghimpată și turnuri de pază.

Fratele tău locuiește cu familia lui de partea cealaltă, la zece minute de mers pe jos, dar nu-l vei mai putea vedea ani la rând. Bunica rămâne tot dincolo. Școala, locul de muncă, prietenii, toate se împart după un criteriu care nu ține cont absolut de loc de alegerile tale: doar pe ce parte a străzii te-ai nimerit să fi în dimineața aceea.

Asta s-a întâmplat la Berlin, în noaptea de 12 spre 13 august 1961. Iar în seara de 9 noiembrie 1989, după aproape 28 de ani, zidul a încetat să mai însemne ceva. Cu un pic de ajutor din partea unei confuzii birocratice.

După al Doilea Război Mondial, Germania a fost împărțită între învingători. Estul a ajuns sub influența Uniunii Sovietice, vestul sub cea a Statelor Unite, Marii Britanii și Franței. Berlinul, aflat fiind în interiorul zonei sovietice, a fost și el tăiat în două.

În Vest, oamenii votau, călătoreau, citeau ce voiau și își puteau găsi un loc de muncă mai bine plătit.

În Est, statul controla presa, călătoriile și, într-o mare măsură, viețile oamenilor, iar Securitatea (în Germania de Est, Stasi) avea dosare despre milioane de cetățeni.

Rezultatul era previzibil: oamenii plecau. Până în 1961, câteva milioane de est-germani trecuseră în Vest, mulți dintre ei tineri și bine pregătiți.

Răspunsul regimului n-a fost să-și facă țara mai atractivă, a fost să-i împiedice pe oameni să plece.

Zidul Berlinului, lung de zeci de kilometri prin oraș și de peste 150 de kilometri în jurul Berlinului de Vest, nu a fost construit ca să țină dușmanii afară, ci ca să țină propriii cetățeni înăuntru. Cel puțin 140 de oameni au murit încercând să-l treacă.

Zidul nu a căzut dintr-odată, anul 1989 a fost o înlănțuire de crăpături.

În Polonia, sindicatul Solidaritatea negociase alegeri semi-libere.

În Ungaria, granița cu Austria fusese deschisă, iar mii de est-germani, plecați în vacanță în țările „frățești”, au început să treacă prin ea spre Vest.

În Leipzig și în alte orașe est-germane, oamenii ieșeau luni de luni în stradă, strigând „Wir sind das Volk!” („Noi suntem poporul!”). La Moscova, Mihail Gorbaciov arătase clar că armata sovietică nu va mai interveni pentru a salva regimurile aliate.

Regimul est-german, aflat sub presiune, a decis să relaxeze regulile de călătorie, în speranța că asta va calma lucrurile.

Pe 9 noiembrie, un oficial, Günter Schabowski, a ținut o conferință de presă televizată. Primise o hârtie cu noile reguli, dar nu fusese bine informat despre ele. Întrebat când intră în vigoare, a răspuns, după ce a căutat prin notițe, că, din câte știe, „imediat, fără întârziere”.

Nu ăsta era planul. Regulile trebuiau să înceapă a doua zi, cu proceduri și ștampile. Dar știrea a ajuns la televiziunile din Vest, iar de acolo, prin antene, înapoi în Estul care le privea.

Mii de berlinezi s-au dus la punctele de trecere și au cerut să fie lăsați să treacă. Grănicerii nu primiseră niciun ordin clar. La Bornholmer Straße, în jurul orei 23:30, comandantul punctului a cedat în fața mulțimii și a ridicat bariera.

Ceea ce a urmat a fost o petrecere uriașă și spontană: străini care se îmbrățișau, oameni care urcau pe zid cu sticle de șampanie, alții care loveau betonul cu ciocane. Mulți dintre cei care treceau pentru prima dată în Vest după zeci de ani plângeau.

În dimineața aceea nu a dispărut zidul de beton. A dispărut ideea că poate fi apărat. Un regim care nu își poate ține cetățenii prin forță își pierde, de fapt, puterea.

Căderea Zidului a fost începutul unui lanț de evenimente. În câteva săptămâni, regimul comunist din Cehoslovacia a căzut pașnic, în „Revoluția de catifea”.

Un val de schimbare a traversat întreaga regiune și a ajuns și la noi, în decembrie 1989, cu preț de sânge, la Timișoara, București și în alte orașe. Pe 3 octombrie 1990, Germania s-a reunificat. În decembrie 1991, Uniunea Sovietică a încetat să existe.

Pentru noi, 1989 nu e un capitol îndepărtat dintr-un manual de istorie. E începutul drumului către libertatea de a călători, de a vorbi liber, către Uniunea Europeană și către lumea în care trăim azi. Dacă poți să-ți iei un bilet de avion fără să ceri aprobarea cuiva, e și datorită unor oameni care au ieșit atunci în stradă.

Cei născuți după 1989 nu au cunoscut un zid care să îi despartă fizic de familie și de prieteni. Poate că sună ca o poveste dintr-o altă lume. Și totuși, merită să ne întrebăm: dacă nu mai sunt ziduri de beton, ce fel de ziduri se mai ridică intre noi?

Zidul Berlinului era vizibil. Puteai să-l atingi, să îl lovești, să-l fotografiezi. Avea un avantaj sinistru: toată lumea îl putea vedea, toți știau că există.

Zidurile de azi sunt altfel, nu mai sunt făcute din beton, acum sunt făcute din algoritmi. Gândește-te cum arată fluxul tău de pe rețelele sociale. Nu e același cu al colegului tău de an sau a colegului de birou, Platformele învață ce îți place, ce îți provoacă reacții, cu ce ești de acord, și îți arată tot mai mult din asta.

Fără ca cineva să fi decis vreodată să te despartă de ceilalți, ajungi într-un oraș cu un singur cartier, în care toți gândesc ca tine. Iar cartierul de alături, cu oameni care văd alte lucruri, începe să semene cu un teritoriu străin.

În plus, noi construim singuri bucăți din zid:

• Dăm unfollow sau block când cineva spune ceva incomod, în loc să încercăm să înțelegem de ce o spune.
• Comentăm, nu vorbim. Într-o discuție față în față, ai de-a face cu un om. Într-un comentariu, ai de-a face cu o etichetă: „ei”, „ăia”, „ceilalți”.
• Ne împărțim în tabere: tineri și bătrâni, orășeni și săteni, cei plecați și cei rămași, cei „pro” și cei „contra”, tot mai des în funcție de o singură opinie, fără să mai privim restul persoanei.

Diferența dintre aceste ziduri și cel de la Berlin este că pe acesta din urmă îl construia cineva, cu un plan și cu un scop. Pe cele de azi le construim noi, de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama, cu câte o apăsare de buton. Iar un zid invizibil are un efect aproape perfid: nu simți nevoia să-l dărâmi, pentru că nu știi că e acolo.

Zidul Berlinului nu a căzut pentru că un guvern a fost generos, ci pentru că oamenii obișnuiți au refuzat, în număr suficient de mare, să mai accepte că despărțirea e normală. Au mers în stradă, au stat la coadă la bariere, s-au uitat în ochii grănicerilor. Cu alte cuvinte: au ales să se întâlnească.

Asta se poate face și azi, la o scară mai mică, dar nu mai puțin importantă:

• Caută activ ce nu îți apare pe wall sau la recomandări. Citește, din când în când, surse cu care nu ești de acord, nu ca să te enervezi, doar ca să înțelegi cum se poate ajunge la o altă concluzie.
• Vorbește cu oameni, nu cu profiluri. O conversație de zece minute cu cineva care gândește diferit te schimbă mai mult decât o sută de postări.
• Întreabă înainte să etichetezi. „De ce crezi asta?” e o întrebare care deschide uși, nu ridică ziduri.
• Recunoaște un zid când îl vezi. Dacă simți că „ceilalți” sunt, în bloc, proști, răi, vânduți sau periculoși, probabil că ți s-a construit unul în jurul minții.

Nimeni nu spune că trebuie să fim de acord cu toții. Berlinul de Est și cel de Vest nu au devenit identice după 1989, iar reunificarea a avut, și are încă, dificultățile ei. Dar să poți să treci strada, să stai de vorbă și să nu-ți fie frică de cel de dincolo este o condiție minimă pentru ca oamenii să trăiască împreună.

Bucăți din Zidul Berlinului se găsesc azi în muzee și în piețe publice, pentru aducere aminte, dar cea mai bună formă de a-i cinsti pe cei care l-au dărâmat este, poate, să ne întrebăm la fiecare 9 noiembrie: ce zid am lăsat să crească între mine și altcineva în anul acesta și ce pot face ca să-l dărâm?

În 1989, o barieră ridicată într-o seară rece de noiembrie a schimbat istoria. Azi, uneori, e suficient un mesaj trimis cuiva cu care nu mai vorbim, ca să începem să schimbăm ceva la scara noastră.

Președinte Fondator OADO

Prof. Univ. Dr. Florentin Scalețchi

 

10 noiembrie 2026, ora 12.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect expozițional „Reșița / Reschitza, 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit “.

Partea a IV-a: Flavia Beatris Grădinaru & Camelia Tasici & Violeta Jakabfi.

 

10 noiembrie 2026, ora 15.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Cercetând istoria locului: Județul Caraș în istorie. Conferință redactată de dr. Ionel Bota (Oravița) și susținută de Cristina Zainea.

 

 

 

              

10. November 2026, 12:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Kunstausstellungprojekt „Reșița / Reschitza 255 – 100: Timp și contratimp / Zeit und Gegenzeit“.

Teil IV: Flavia Beatris Grădinaru & Camelia Tasici & Violeta Jakabfi.

 

10. November 2026, 15:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Zur Erkundung der Geschichte der Region: Der Kreis Karasch im Wandel der Geschichte. Konferenz von Dr. Ionel Bota (Orawitza), vorgetragen von Cristina Zainea.

 

 

De curând, Consiliul Local al Orașului Bocșa, la inițiativa primarului Patriciu Mirel Pascu, a aprobat acordarea Titlui de Cetățean de Onoare al Orașului Bocșa muzicologului Marius Manyov și, post-mortem, artistului plastic Iosif Vasile Gaidoș.

Prof. univ. dr. habil. MARIUS MANYOV s-a născut în Caraș-Severin la Bocșa Montană în data de 2 iunie 1956, pe strada Ion Vidu nr. 46, casă în care și-a petrecut copilăria și adolescența alături de părinți și bunici.

Părinții, Ioan-Petru s-a născut la Dudeștii Vechi în județul Timiș, într-o familie de bulgari catolici, stabilindu-se la Bocșa după căsătoria cu Elisabeta, născută la Bocșa Montană, din părinți de naționalitate germană și religie catolică. De altfel, rudele mamei s-au repatriat în Germania, la Ulm, după 1990.

Marius Manyov urmează cursurile școlii primare (1963 – 1967), gimnaziale (1967 – 1971) și liceale (1971 – 1975) în cadrul Liceului teoretic real-umanist din Bocșa, iar primele contacte cu muzica le va avea în copilărie, fiind crescut în spiritul educației germane de către bunicii materni. Aceasta însemna învățarea unui instrument muzical, cel puțin, învățarea limbii germane și educația religioasă – servirea la Altar ca ministrant până la familiarizarea cu muzica bisericească apuseană.

În lipsa unui pian, pe care nu și-l putea permite oricine, Marius Manyov va studia în particular mai multe instrumente: acordeon clasic (de la vârsta de 5 ani), apoi, pe la 9 ani, vioara, de prin clasa a VII-a, trompeta, iar în liceu, cl. A IX-a, trombonul.

Nimeni din anturajul familiei nu a sesizat în copilărie calitățile vocale ale maestrului Manyov, cu excepția profesorului de vioară Engelbert Kontur, dirijor al orchestrei UDR-ului, care a încercat – fără succes – schimbarea destinului.

Astfel, la îndemnul părinților, Marius Manyov va urma studii tehnice la Institutul Politehnic „Traian Vuia” Timișoara, Facultatea de Electrotehnică/ Mașini și aparate electrice, apoi Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de muzică/ Canto. Urmează cursuri de măiestrie în Franța și Luxemburg și se înscrie la doctorat la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. În anul 2005 obține Titlul de Doctor în muzică, teza intitulându-se Dramaturgia oratoriului romantic.În anul 2014 obține Atestatul de abilitare și a calității de conducător de doctorat susținând teza Excelența tehnică și geometria fenomenului vocal – inovație și originalitate în construirea vocii cântate  tot la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca.

Nume de referință în domeniul muzicii clasice bănățene, Marius Manyov desfășoară o activitate științifică, didactică și artistică deosebită și impresionantă. În plan artistic a avut șansa de a fi evoluat ca solist vocal – bas –  invitat pe toate scenele de concert din țară, dar și pe importante scene din străinăte, alături de soliști și ansambluri vocal-instrumentale de prestigiu, sub bagheta unor iluștri maeștri dirijori, abordând lucrări de mare dificultate din genul operei, oratoriului și lied-ului, acoperind mai bine de patru secole de muzică. Un repertoriu vast, cuprinzând aproximativ 60 de titluri (multe dintre ele în primă audiție, prezentate cu prilejul unor evenimente deosebite, cum ar fi: deschiderea / închiderea stagiunilor de concerte, dar și participarea în festivaluri multianuale), stă mărturie prin intermediul afișelor, pliantelor, dar mai ales prin intermediul înregistrărilor LIVE audio sau video; în plan didactic, recompensa o reprezintă, în afara reușitei merituoase a unui important numar de studenți și masteranzi la concursurile de angajare în colectivele artistice ale Operei Nationale și Filarmonicii Banatul din Timișoara, izbânda excepțională a unora care au avut curajul să-și ia soarta în propriile mâini, reușind la concursuri de angajare în instituții de prestigiu din Europa (Viena, Graz, Oslo, Londra, Madrid, Budapesta, Paris etc.); în plan științific „optimizarea suportului tehnic vocal al cântărețului”, indiferent de gen: operă, oratoriu, lied, popular, rock, pop etc. reprezintă preocuparea esențiăla în afara orelor de curs și de studiu. O muncă de cercetare derulată de unul singur, de mai bine de 15 ani, pornind de la confruntarea cu dificultăți uneori majore întâmpinate în pregătirea unor partituri scrise pentru voci adiacente registrului său, însoțită de necesitatea găsirii unor soluții viabile, în baza accesării unor „resurse tehnice” speciale, au condus, în timp, la decantarea unor concluzii, menite să netezească drumul spre performanță și, mai ales, datorită investiției minime de efort, la evitarea patologiei.^[1]

Volume: Principii ale vocalității în oratoriul romantic. Timișoara: Editura Universității de  est, 2006; Mecanisme ale dramatismului timbral în Messa da Requiem de Giuseppe Verdi.  Timișoara: Editura Universității de  Vest, 2006; Știință și pragmatism în arta muzicii vocale. Timișoara: Marineasa, 2009; Geometria gestului Tehnic vocal și construirea vocii cântate. Cluj-Napoca: Media Musica, 2026.

Referințe: Lexicon Muzicieni din Banat. 1. Banatul Montan-Banatul Sârbesc/ Ioan Tomi.- Ed. a II-a.- Timișoara: Eurostampa, 2012; Cărășeni de neuitat XVIII/ Petru Ciurea și Constantin Falcă.- Timișoara: Eurostampa, 2012; Who is Who in România. ed. a 9-a, București, 2015; Bocșa culturală. Anul XVII, nr. 1 (92)/ 2016; Bocșa culturală. Anul XVII, nr. 2 (93)/ 2016; Bocșa culturală. Anul XVII, nr. 4 (95)/ 2016; Portrete de personalități ale vieții muzicale bănățene/ coord. Ion Alexandru Ardeleanu. Timișoara: Eurostampa, 2016; Mihai Vișan, Daniel Crecan. Istorie și administrație la Bocșa multiseculară. Ed. a III-a: Itinerariul metalurgiei bocșene la tricentenar.- Timișoara: David Press Print, 2019 (Studii și cercetări umaniste; Istorie și studii culturale); Parohia romano-catolică Bocșa Montană la tricentenar 1723 – 2023/ Mihai Vișan, Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2023 (Bocșa – istorie și cultură; 62);  Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64).

În anul 2016, prof. Marius Manyov inițiază la Bocșa un proiect de excepție intitulat „Ora muzicii sacre apusene în Bocșa natală”, un proiect derulat în parteneriat cu Biserica romano-catolică „Neprihănita zămislire” din Bocșa Montană, proiect în cadrul căruia, cu prilejul hramului bisericii, talentatul bas, prof. univ. dr. Marius Manyov, alături de alți colegi și studenți masteranzi din Timișoara au prezentat  concerte semnificative și festive.

De asemenea, în anul 2017 Marius Manyov vine cu propunerea și sprijinul pentru organizarea Festivalului – Concurs național de interpretare a romanței și liedului „Nicolae Florei”, de asemenea un proiect de excepție  izvorât din crezul profesional și uman al muzicologului Manyov. De aici nu a mai fost decât un pas până la inițiativa organizării Concertului de muzică vieneză la cariera de piatră, proiect, de asemenea, de succes și înaltă calitate.

 Cea mai recentă inițiativă a muzicologului bocșean Marius Manyov, dusă cu real succes la finalitate, a fost proiectul intitulat „Tricentenar ecleziastic muzical la Bocșa 1723 – 2023”, constând într-o serie de concerte tematice de muzică sacră în cadru liturgic, proiect derulat pe parcursul întregului an 2023, anul sărbătoririi celor 300 de ani de zidire a Bisericii romano-catolice „Imaculata conceptio” Bocșa Montană. Proiectul „Tricentenar ecleziastic muzical la Bocșa 1723 – 2023” a debutat în decembrie 2022 și s-a încheiat în decembrie 2023, Marius Manyov organizând și susținând în această perioadă 12 concerte în Bocșa sa natală!

Iată, importante evenimente ale orașului inițiate de un fiu al Bocșei și multe susținute logistic și financiar chiar de inițiator.

Nume de referință în domeniul  interpretării muzicii vocale clasice românești și universale, Marius Manyov este unul dintre cei mai valoroși interpreți ai creației vocal-simfonice, excelând în domeniul muzicii vocal-simfonice romantice. Acest „bas cu o voce caldă, amplă, plină de viață, penetrantă în conștiință prin dicția impecabilă, știința frazării, tehnica susținerii, acutul lejer și inteligența mesajului”[2] este un fiu al Bocșei și merită să-i fie numele așezat în cartea de onoare a orașului prin acordarea Titlului de Cetățean de Onoare.

Prin Hotărârea nr. 115 din 27.10. 2026 se acordă domnului Marius Manyov Titlul de Cetățean de Onoare al Orașului Bocșa, Laudatio fiind elaborat de Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” înregistrat cu nr. 975/ 22.09. 2026.

***

IOSIF VASILE GAIDOȘ, artist plastic, s-a născut în 7 iulie 1919 la Ardud, Satu Mare, şi a murit în 3 martie 1998 la Bocşa Montană, Caraş-Severin. A urmat cursuri de specializare în tehnica mineritului la Brad şi Petroşani. A lucrat specialist în minele din Şuncuiuş, Teiuş, Lueta şi Bocşa (Caraș-Severin) unde s-a stabilit în 1963.

Era pasionat de pictură și  absolvent al  Şcolii de Pictură din Baia Mare. Ca artist a lucrat în ulei, acuarelă şi pastel, pictând exclusiv peisaje. Ca manieră artistică se înscrie în post – impresionism (după cum mărturisește)^[3], îmbinând elemente clasice cu cele moderne, armonizate în lucrări originale. Lucrările i-au fost inspirate din natură. Îi plăcea să picteze afară, să surprindă atmosfera și să o redea cât mai plastic. Alteori, făcea schițe pe care le prelucra în atelier. ^[4]

A organizat peste o sută de expoziţii în ţară şi străinătate (111), fiecare cu aproximativ 100 de lucrări, de fiecare dată fiind expuse altele, noi. Ultima expoziție a fost în noiembrie 1997, în cadrul Zilelor Culturii Bocșene, o expoziție mai mică, la invitația și la sediul Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea”.

A înfiinţat la Bocşa un cerc de pictură denumit „Tiberiu Bottlik” pentru instruirea şi încurajarea tinerilor artişti plastici bocşeni. Mulți dintre, pe atunci, tineri ai Bocșei au beneficiat de sfaturile și încurajările pictorului Gaidoș, mulți dintre viitorii artiști îi datorează lui Iosif Vasile Gaidoș îndemânarea și curajul pornirii pe acest drum.

Era un om cult, vorbea câteva limbi străine, asculta muzică simfonică și citea literatură cu nesaț. L-a avut profesor pe Lucian Blaga al cărui îndemn nu l-a uitat niciodată: „să înveți limba noastră dragă”. A avut doi copii cărora le-a transmis această dragoste pentru frumos. Fiica sa, Victoria Antoneta Gaidoș Cioacă este cunoscută nu doar ca un foarte bun profesor, dar și ca o talentată poetă, iar nepoata este o foarte bună pianistă.

„Doresc să aduc o bucată de cer în casele oamenilor” mărturisea artistul în anul 1997 când dascăli precum Minerva Trandafir sau Rodica Țene l-au intervievat pentru publicațiile bocșene ale vremii, respectiv „Puls”, periodicul social-cultural al Asociației „Tata Oancea”, care avea ca supliment literar-artistic foaia „Vasiova”, și revista culturală „Ramuri”, care se va transforma, după doar câteva numere, în „Bocșa culturală”.

Despre începuturile artistice povestește în destăinuirile prilejuite de  întâlnirea cu doamna prof. Minerva Trandafir (în 1997): „Contactul meu cu pictura a fost legat de o întâmplare. Mă aflam într-o vacanță la un unchi din Baia Mare, care avea acolo o moară. Pe vremea aceea, prin anii 1935 – 1936, în Baia Mare era o școală renumită de pictură. Întâmplarea a făcut ca pe la noi la moară să treacă o personalitate a locurilor, pictorul Phorma. Acesta m-a remarcat, mi-a cerut să fac o schiță, după care a conchis simplu: « ai stofă de pictor». La 19 ani luam astfel contact cu pictura …”

Cu aceeași ocazie, povestește despre front, dar și despre stabilirea la Bocșa: „Tot întâmplarea mă va aduce și la Bocșa, spune artistul. Era în 1960 când  fostul director al Întreprinderii Miniere Bocșa, Puwack, m-a întrebat dacă n-aș vrea să vin la Bocșa. Îl întâlnisem la Deva. Pentru că a acceptat câteva condiții modeste impuse de mine, serviciu pentru soție și locuință, am venit.”

Despre preferințe în artă, pictorul Gaidoș mărturisește: „Pictez mai ales peisaje și flori. Am bătut cu pasul, când am putut, diferite zone ale țării și am cunoscut frumuseți nebănuite. Zona Apusenilor (Câmpeni, Baia de Arieș) este tema multora dintre tablourile mele. Vă spun ceva care pare ciudat: acolo, în aceste regiuni, am avut sentimentul că am mai trăit într-o altă viață. Am pictat toate anotimpurile, dar prefer toamna pentru bogăția de culori, tonuri și nuanțe.”

Iosif Vasile Gaidoș s-a stins la Bocșa în anul 1998 și-și doarme somnul de veci în Cimitirul Catolic din Bocșa Montană. Lucrările sale însă au rămas în multe din casele noastre ca mărturie a talentului său despre care  regretata Ioana Mihăiescu scria atât de frumos: „… Iosif Vasile Gaidoș a fost credincios sie însuși toată viața. Lucrările lui, care au îmbrăcat sălile galeriilor bănățene, naționale sau străine, au respectat întotdeauna aceleași reguli compoziționale, aceleași subiecte, aceeași gamă cromatică. Natura a fost pentru pictorul bănățean muza permanentă a lucrărilor sale. Aproape niciodată dumnealui nu a surprins natura în zbuciumul ei, căci colțurile pitorești rămase în picturile sale sunt liniștite, încremenite într-o dulce împăcare cu ireversibila trecere a timpului. Pânzele de ape, pictate de nenumărate ori, sunt netede, netulburate de niciun fior, primind cu dărnicie și fidelitate imaginea crângurilor înconjurătoare. Natura este plină de sevă, surprinsă în miez de anotimpuri vii, în clipe de o duioasă amorțeală, subliniind stabilul, siguranța, liniștea.” (Împreună, miternander, együttesen. Nr. 17, iulie 2004, p. 10).

Despre o poezie a culorilor, o „poezie a momentului transfigurat” vorbește și Ion Crișan în revista „Orizont” din Timișoara, în 1977: „Purtând pecetea unui poet al culorii, care oficiază frumosul cu sentimentul unei armonioase identificări cu natura, picturile, acuarelele și pastelurile lui Vasile Gaidoș încântă. El a urcat cerul adâncului pe pânzele sale inspirate, oferindu-ne însă și crâmpeie de tărâmuri de legendă și vis, care au denumiri cu o rezonanță tulburătoare: Valea Frumoasei, Lancrăm, Rășinari, Valea Arieșului, Detunata. Le-am numit doar pe acestea, căci acest om pasionat, a peregrinat prin multe locuri pitorești ale țării, întorcându-se de fiecare dată cu o prețioasă «comoară de suflet». Indiferent de tehnica utilizată, pictorul bocșean surprinde diverse ipostaze ale devenirii peisajului industrial, citadin, dar și arhitectonica tradițională specifică satului nostru. Linia sa de o cuceritoare simplitate, însoțită de tonuri calde și multă lumină, vădesc o rară sensibilitate și un simț al observației îndelung și temeinic cultivate. Tendința spre perfecțiunea expresiei, demonstrează cu prisosință travaliul său impresionant, care dă roade. Trăsătura definitorie a trudei sale artistice mi se pare a fi însă contribuția indiscutabilă la educarea estetică a celor mulți, care se perindă în sălile de expoziție, unde lucrările sale se constituie ca un cald omagiu într-un «peisaj al peisajelor românești» ”.

Referinţe: Oameni şi locuri din Bocşa/ Iosif Cireşan Loga şi Tiberiu Popovici. Reşiţa: TIM, 2005; Bocşa culturală. Anul X. nr. 3 (66)/ 2009; Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2000 – 2009/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2009 (Bocșa- istorie și cultură);  Cărășeni de neuitat IV/ Petru P. Ciurea și Constantin Falcă.- Timișoara: Eurostampa, 2010;  Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/ Gabriela Șerban. Reșița: TIM, 2013 (Bocșa- istorie și cultură; 30); In memoriam Iosif Vasile Gaidoș de Ioana Mihăiescu în: Bocșa: Viziuni/ Gheorghe Jurma și Erwin Josef Țigla. Reșița: Banatul Montan, 2014, p. 65-66; Bibliografia revistei „Bocșa culturală”2009 – 2013/ Gabriela Șerban .- Reșița: TIM, 2014 (Bocșa – istorie și cultură); Banatul Montan în culori: catalog de colecție realizat de Muzeul Banatului Montan Reșița.- Cluj-Napoca: Editura Mega, 2019; Gabriela Șerban. In memoriam Iosif Vasile Gaidoș În: Bocșa culturală. Anul XX, nr. 3 (110)/ 2020, p. 20 – 21; Parohia romano-catolică Bocșa Montană la tricentenar 1723 – 2023/ Mihai Vișan, Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2023 (Bocșa – istorie și cultură; 62);  Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64).

              Familia artistului Iosif Vasile Gaidoș a dăruit orașului Bocșa lucrări semnate de acesta, ele se regăsesc în sediul Primăriei precum și în alte instituții ale orașului.

De asemenea, Muzeul Banatului Montan Reșița deține o colecție de artă plastică semnată Iosif Vasile Gaidoș: „Un loc aparte, atât din punct de vedere compozițional, cât și numeric, îl ocupă lucrările lui Vasile Gaidoș, personalitate artistică reprezentativă pentru Banat, autor al unor peisaje deosebite care au drept tematică Bocșa, Reșița ori zonele limitrofe.”^[5]

Acest talentat Pictor și Dascăl al celor înzestrați cu arta penelului este un fiu al Bocșei bănățene prin activitatea și dăruirea puse adesea în slujba orașului și comunității și merită să-i fie numele așezat în cartea de onoare a orașului prin acordarea  – post-mortem –  Titlului de Cetățean de Onoare.

Prin Hotărârea nr. 114 din 27.10. 2026 se acordă, post-mortem, domnului Iosif Vasile Gaidoș Titlul de Cetățean de Onoare al Orașului Bocșa, Laudatio fiind elaborat de Biblioteca Orășenească „Tata Oancea” înregistrat cu nr. 975/ 22.09. 2026.

Bocșa își cinstește personalitățile, oameni aleși care, prin activitatea lor remarcantă, duc numele orașului cu cinste dincolo de fruntariile țării, precum și dincolo de granițele timpului.

 

 

 

 

 

---

[1] Fragment din prezentarea făcută în revista Bocșa culturală Anul XVII, nr. 1 (92)/ 2016.

[2] Camelia Pavlenco în „Actualitatea muzicală”, București 30 ianuarie 1998;

[3] „Doresc să aduc o bucată de cer în casele oamenilor”. Interviu realizat de prof. Minerva Trandafir în 1997 în „Vasiova”, supliment literar-artistic al periodicului social-cultural „Puls” al Asociației „Tata Oancea” Bocșa;

[4] Bocșa culturală. Anul X, nr. 3 (66)/ 2009, p. 28 – 29

[5] Banatul Montan în culori – catalog de colecție. Cluj-Napoca: Mega, 2019;

În cadrul Școlii Altfel, sala de clasă a fost înlocuită pentru o zi cu covorul verde al naturii de către elevii clasei a III-a A de la Școala Gimnazială Nr. 1 din Hunedoara.

Micii școlari pregătiți de învățătoarea Ilucă Simona Julieta (foto) au pornit într-o drumeție memorabilă în Pădurea Chizid, o oază de liniște și verdeață aflată chiar lângă oraș.

Departe de table, creioane și manuale, copiii au avut parte de o experiență completă de învățare prin explorare directă. Într-un cadru natural de poveste, înconjurați de aer curat și acompaniați de cântecul păsărilor, cei mici s-au bucurat din plin de mișcare, jocuri de echipă și momente speciale petrecute împreună.

Dincolo de distracție și de consolidarea prieteniilor, activitatea din Săptămâna „Școala Altfel” a avut o puternică componentă ecologică și educativă. Copiii au învățat să observe frumusețea mediului înconjurător și au înțeles de ce este esențial să protejăm natura și să fim responsabili față de comunitate.

„A fost o zi plină de veselie, prietenie și amintiri frumoase, care a confirmatcă unele dintre cele mai valoroase lecții se învață și în afara sălii de clasă!”

Sub genericul „O poartă deschisă spre cunoaștere”elevii au devenit „Prieteni ai cărților”. Dragostea pentru lectură se cultivă încă din anii școlari primari, iar biblioteca școlii a devenit recent destinația preferată a elevilor clasei a III-a A. Micii școlari au trecut pragul bibliotecii într-o vizită menită să le deschidă apetitul pentru citit și să le apropie universul de magia paginilor tipărite. Într-o atmosferă primitoare, alături de doamna bibliotecară, copiii au purtat discuții animate despre importanța cărților în viața noastră. Micii cititori au descoperit cum lectura ne îmbogățeste vocabularul, ne stimulează imaginația și ne ajută să călătorim în lumi fantastice, înțelegând totodată că fiecare volum ascunde o nouă aventură și lecții de viață inestimabile. La finalul vizitei, plini de entuziasm și curiozitate, elevii au împrumutat primele lor volume pe care abia așteaptă să le descopere acasă. „Fiecare carte deschide o poartă spre o nouă aventură, iar fiecare pagină citită ne învață ceva nou!”, a fost concluzia cu care micii școlari s-au întors în bănci.

Elevii au luat parte la un atelier practic și relaxant, în cadrul căruia au realizat cănițe decorative folosind plastilină cu uscare la aer.

Cu multă răbdare, atenție la detalii și dăruire, ei au transformat pasta de modelat în adevărate mici opere de artă handmade. Fiecare căniță a fost unică, purtând amprenta personalității și stilului fiecărui mic creator.

Atelierul a reprezentat o ocazie excelentă pentru dezvoltarea motricității fine, a simțului estetic și a gândirii spațiale, oferindu-le în același timp satisfacția de a crea obiecte deosebite prin propriile lor forțe.

Lecțiile de istorie și geografie au prins viață într-un mod spectaculos pentru elevii clasei a III-a A. Au lăsat în urmă băncile clasei și au urcat la bordul unui autobuz pentru a porni într-o excursie memorabilă, intitulată sugestiv „Pe drumul istoriei”.

Călătoria le-a oferit copiilor prilejul de a explora locuri fascinante, încărcate de poveste, unde au putut descoperi file din trecutul și patrimoniul nostru cultural. Fiecare oprire a fost un bun prilej de a pune întrebări, de a observa îndeaproape mărturiile istoriei și de a înțelege mai bine lumea care îi înconjoară.

Pe lângă componenta educativă, excursia a adus și momente de relaxare și bună dispoziție. La finalul traseului cultural, bucuria copiilor a fost completată de o oprire extrem de așteptată și gustoasă la McDonald’s, unde micii exploratori au depănat amintirile zilei într-o atmosferă plină de râsete și prietenie.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

În cadrul ediției din acest an a „Trust Conference”, eveniment anual organizat de Thomson Reuters Foundation, la Queen Elizabeth II Conference Centre, din Londra,

s-a punctat faptul că jurnalismul profesionist se află sub presiunea unei triple amenințări: represiunea din partea liderilor autoritari, schimbarea comportamentului publicului și perturbările cauzate de evoluția tehnologică.

Pe de altă parte, discuțiile au relevant și cazuri impresionante de reporteri care sfidează cenzura în Guatemala și Uganda, jurnaliști de investigație care demască influenceri nocivi generați de inteligența artificială, redactori aflați în exil.

Mai mulți participanți au făcut referire la recentele alegeri din Serbia, Brazilia și Statele Unite, oferindu-le drept exemple despre modul în care societatea civilă și jurnalismul în interes public pot inversa regresul democratic și pot contribui la refacerea unei sfere publice mai sănătoase.

Una dintre concluziile evenimentului a fost aceea că creatorii de conținut informativ au succes – mai ales în țările în care jurnalismul tradițional se bucură de mai puțină încredere. Acest lucru este valabil în special pentru persoanele foarte interesate de știri și pentru tineri, fiind un fenomen și mai pronunțat în Asia, America Latină și Statele Unite. Conform raportului „Digital News Report” din acest an, un sfert dintre adulții la nivel global își obțin, săptămânal, cel puțin o parte din știri prin intermediul acestor creatori. În cadrul unui panel moderat de Enrique Anarte (de la TRF), jurnalista indiană Sruthi Gottipati – fondatoarea startup-ului media „Spot On” – a subliniat că acești creatori joacă deja un rol important în ecosistemul informațional și vor continua să o facă.

„Este esențial să existe surse de știri și informații care încurajează gândirea critică”

Potrivit reutersinstitute.politics.ox.ac.uk, o altă concluzie a fost aceea că inteligența artificială facilitează atacurile împotriva jurnaliștilor, iar influencerii generați de AI perturbă sfera public. Arzu Geybulla, jurnalistă din Azerbaidjan aflată în exil și co-director executiv al ONG-ului Access Now, a declarat că atacurile împotriva jurnaliștilor și a grupurilor societății civile devin tot mai ieftine, mai personale și sunt externalizate.

De asemenea, în cadrul evenimentului a reieșit și faptul că actorii rău intenționați trec de la înșelăciunea mascată la polarizarea fățișă. Ginny Badanes, de la Microsoft, a precizat că, împreună cu echipa sa, observă o tranziție: se renunță la simpla răspândire a unor informații flagrant false în favoarea unor strategii mai nuanțate.

Pe de altă parte, participanții la conferință au subliniat și că aceste probleme nu pot fi rezolvate doar de către guverne – Mel Bunce, directoarea Centrului pentru Jurnalism și Democrație din cadrul Universității din Londra, a pledat pentru o abordare colectivă: „Aceasta presupune ca oficialii publici să comunice mai eficient, iar autoritățile locale să colaboreze cu persoane de încredere din comunitate – profesori, medici sau lideri religioși, de exemplu. Totodată, este esențial să existe surse de știri și informații care încurajează gândirea critică. Guvernul nu poate rezolva această problemă de unul singur și, cu siguranță, nu doar prin colaborarea cu companiile din sectorul tehnologic. În ciuda pesimismului legat de lipsa de încredere, publicul continuă să recunoască valoarea jurnalismului profesionist”.

Jurnaliștii continuă să relateze, în ciuda unor presiuni uriașe

În același timp, David Miliband, de la International Rescue Committee, a prezentat câteva dintre concluziile „Atlasului Impunității” (Atlas of Impunity) – un studiu care evaluează 190 de țări pe baza a aproximativ 60 de indicatori, grupați în cinci domenii: guvernanță, drepturile omului, conflicte, exploatare economică și degradarea mediului: „În ultimii doi-trei ani, am asistat la cel mai rapid declin al indicatorilor privind libertatea presei. Puteți intui câteva dintre cauze: realitățile economice actuale din mass-media, fenomenul concentrării în mari conglomerate, dar și revoluția tehnologică, ce transformă radical peisajul mediatic, eliminând filtrele editoriale și mecanismele tradiționale de control”. În parallel, Miliband a făcut referire la tineri și la recentele alegeri din Statele Unite, Serbia, Ungaria și Coreea de Sud, oferindu-le drept exemple a ceea ce el numește „putere de contrabalansare” (countervailing power).

Totodată, participanții la conferință au arătat și că jurnaliștii continuă să relateze (și să lupte), în ciuda unor presiuni uriașe. Carlos Dada, editor din El Salvador, a vorbit cu emoție despre lupta sa de a menține în viață ziarul pe care l-a fondat în 1998. Deși se află în exil, el și colegii săi de la publicația „El Faro” continuă să scoată la lumină nedreptățile. Conform sondajelor, aproximatriv 70% dintre cetățenii din El Salvador se tem să critice regimul. Acest lucru conferă o importanță și mai mare muncii lui Dada: „Fiecare persoană care dorește să intre în această meserie, jurnalismul, trebuie să aibă o claritate absolută a minții. Prețul pe care trebuie să-l plătești pentru a face asta a crescut considerabil. Nu mai avem nevoie de oameni care ezită. Avem nevoie de oameni pe deplin dedicați, care știu că prețul este foarte mare”.

Experiența lui Dada a fost similară cu cea a jurnalistei britanice Carole Cadwalladr, care a relatat, în cadrul „Trust Conference”, despre propria experiență legată de tragerea la răspundere a celor aflați la putere.

Foto: pixabay.com

de Victor Nafiru

„Reșița, comuna cu tramvai”. „Caraș-Severin, județ al sărmanilor” sau, „Reșița, locul în care nu se întâmplă nimic!” De câte ori nu ați auzit rostite aceste vorbe? De multe ori, nu? Că Reșița nu e Timișoara, că la Reșița nu vine nici măcar Circul Globus, ori că în capitala Banatului de Munte totul e trist, anost și mult gri de-a lungul și de-a latul orașului. Am dreptate sau nu? Am, chiar dacă nu recunoașteți.

Și, totuși, nu aveți dreptate cu imaginea pe care ați creat-o despre Reșița și ați indus-o în mentalul colectiv în necunoștință de cauză. M-am convins zilele trecute când, la Reșița cea atât de mult hulită, (indiferent de culoarea politică a primarului în funcție) a avut loc, în premieră, Târgul de Carte „Gaudeamus.” Sute de titluri pentru toate gusturile, peste 30 de edituri din țară, zeci de lansări și prezentări de carte, conferințe, ateliere de creație artistică,  întâlniri cu autorii, sesiuni de autografe, totul într-o sărbătoare a cuvântului scris sau rostit.

Și, totuși, de la întâlnirea cu cartea au lipsit tocmai  cei de la care așteptările erau maxime: intelectualii. Că oricât de comună o fi Reșița, are și ea intelectualii ei. Poate nu de anvergura celor din „Toamna bobocilor”, dar îi are. Și nu puțini. 500-600 de dascăli, peste 100 de doctori, sute de ingineri și economiști, magistrați, funcționari publici, politicieni, (și ei sunt intelectuali, nu-i așa?) universitari, că avem ditamai universitatea în oraș, de la care aștepți dacă nu minuni, măcar un semn de bunăvoință. Ce-or fi făcut oamenii ăștia timp de patru zile în care au excelat prin indiferență, este greu de știut căci, să respectăm adevărul, prea puțini au cutezat să treacă pragul târgului. Aici se cuvin felicitări tinerilor, dar și acelor dascăli care au venit cu elevii cărora le predau la școală. Prea puțini, însă, pentru un astfel de eveniment!

Să admitem că la deschidere n-au putut să putut să vină, pentru că aceasta a picat într-o joi, zi de muncă efervescentă. Treacă meargă, deși târgul putea fi vizitat de la ora 10 până seara târziu. Dar, să zicem că au existat scuze întemeiate, au fost la job și de la așa ceva nu poți să lipsești. Vineri? Păi vineri a fost zi de post. Până la 4 au fost la serviciu, apoi… Cine știe? Or fi făcut planul pentru weekend…

Da’ sâmbătă? Sâmbătă de ce n-or fi venit, frate? Or fi fost plecați la shopping la Timișoara ori la piață  după varză? Nu, sigur au fost la piață să cumpere varză de pus la butoi, cum face orice gospodar dintr-o comună, așa cum e și Reșița. Duminică?  Că a fost o vreme de credeai că venise primăvara. A, duminica, intelectualul nostru s-o fi dus la biserică, să se roage la icoana făcătoare de minuni, să i se ierte păcatele cu și fără voie. Sau poate a aspirat, a făcut mâncare, a dat cu mopul ori a plimbat câinele.

Explicații există: unii spun că n-auziseră de manifestarea asta, (Facebook a fost plin de știri despre târg) alții ar fi venit dar nu au știut unde e în Reșița Centrul Multicultural în care s-a ținut târgul și le-a fost rușine să întrebe. Da’ mall-ul din Timișoara știți unde e? Când ați fost prima dată la un mall, nu v-a fost rușine să întrebați cum să ajungeți acolo? Pentru snobi și cârcotași există mereu scuze. Ce v-ar fi costat să fi venit cu iubita sau copiii de mână la târg, să fi simțit pentru o oră, două mirosul cărților prezente la întâlnirea cu cititorii?

Este adevărat, la Gaudeamus nu au fost prezenți nici Liiceanu sau Pleșu, și nici Patapievici ori Mircea Cărtărescu. Dar oare, dacă vreunul dintre ei ar fi ajuns la Reșița, intelectualii ar fi fot prezenți la târg? Eu cred că nu. Și când spun asta, mă gândesc la faptul că pe acești oameni nu îi veți găsi nici la teatru, nici la vernisajul de artă ori lansări de carte. Ei sunt intelectuali și… atât!

9 noiembrie 2026, ora 12.00, galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:

„Întoarcerea în timp“: Expoziție de artă plastică Eleonora & Gabriel Hoduț, membri ai Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”.

 

 

 

9. November 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin, Reschitza:

Kunstausstellung Eleonora & Gabriel Hoduț, Mitglieder von „Deutsche Kunst Reschitza“: „Întoarcerea în timp = Eine Zeitreise in die Vergangenheit“.

 

9 noiembrie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Povestea unui ,,10” perfect.
2026: Anul Nadia Comăneci în România, la 50 de ani de când a obținut prima notă de 10.00 din întrecerile olimpice de gimnastică artistică.

Proiect expozițional realizat de colecționarul Paul Vasile (Reșița): expoziție documentară și de filatelie.

 

 

              

9. November 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

2026: In Rumänien, das Jahr der rumänischen Kunstturnerin Nadia Comăneci gewidmet – 50 Jahre, seitdem sie bei einem olympischen Kunstturnwettbewerb die erste perfekte Wertung von 10,00 Punkten in Montreal erzielte.

Ein Ausstellungsprojekt in Zusammenarbeit mit dem Sammler Paul Vasile (Reschitza): eine dokumentarische und philatelistische Ausstellung.

              

9 noiembrie 2026, ora 14.30, Centrul Cultural și Muzeal Anina:

Salonul de toamnă (ediția a III-a): Expoziție de artă plastică, cu lucrări realizate de membrii Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza“ (coordonatori: Doina & Gustav Hlinka) al Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin. Participă  Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, Busuioc Petraru, Nik Potocean, Gabriela Surugiu, Camelia Tasici, Carmen Todosie, Mariana Troner, Maria Tudur și Tatiana Țibru.

 

 

 

9. November 2026, 14:30 Uhr, Museistisches Kulturzentrum Anina:

Herbst-Kunstsalon (III. Auflage): Vernissage mit Arbeiten des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“ des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen (Koordination: Doina & Gustav Hlinka). Es stellen aus: Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Doina & Gustav Hlinka, Eleonora & Gabriel Hoduț, Violeta Iakabfi, Adina Milenovici, Busuioc Petraru, Nik Potocean, Gabriela Surugiu, Camelia Tasici, Mariana Troner, Maria Tudur und Tatiana Țibru.