Trăim într-un timp al vitezei în care termenul „vechi” a ajuns, din păcate, să fie confundat prea ușor cu „inutil” sau „depășit”. Când privim spre satele noastre din Banat, vedem o metamorfoză tăcută, dar profundă: casele bătrânești din piatră fasonată și bârne de lemn, ridicate cu rânduială și trudă de moșii noștri, dispar una câte una. În locul lor apar construcții străine de spiritul locului, ridicate din materiale impersonale, izolate de garduri înalte din beton care taie nu doar priveliștea, ci și punțile de comunicare dintre oameni.
Astfel ia naștere un conflict vizibil între dorința legitimă de modernizare și nevoia vitală de conservare a patrimoniului. Cu siguranță nu putem, și nici nu ar fi drept, să le cerem oamenilor din mediul rural tradițional să renunțe la confortul lumii moderne de dragul unui muzeu în aer liber. Nimeni nu își dorește să trăiască în condițiile din trecut doar de dragul unei estetici de secol XIX, sau început de secol XX. Drama reală nu este modernizarea în sine, ci modul în care o facem: adeseori prin abandon sau demolare și prin aruncarea la foc a bârnelor care au adăpostit generații.
Când o casă tradițională se dărâmă, nu pierdem doar niște materiale folosite în trecut – cum sunt piatra brută ori fasonată și lemnul cioplit manual –, ci pierdem o întreagă memorie tactilă. Odată cu acestea, dispar dovezile meșteșugului cioplitorilor și al zidarilor de altădată; totodată, se pierde arhitectura vremii – podrumul înalt sau amprenta barocă a caselor grănicerești –, iar generațiile de tineri cresc fără reperele fizice ale propriei istorii. Satul își pierde amprenta unică și devine o periferie generică, identică cu oricare alta.
În acest context, proiectul recent de salvare și translocare a unei case din Gârliște către Muzeul Satului Bănățean din Timișoara arată că există o cale. Atunci când comunitatea locală nu mai poate susține în vatră păstrarea unei clădiri, intervenția muzeologiei de salvare devine ultima linie de apărare a identității noastre.
Modernizarea este inevitabilă, însă pierderea sufletului este o alegere. Pentru a nu pierde sufletul satului bănățean – izvor al identității noastre –, datoria tuturor, ca fii ai acestor locuri, este să învățăm să privim vechile gospodării nu ca pe niște ruine nefolositoare, ci ca pe niște cărți de istorie zidite în piatră. Iar dacă nu le putem salva pe toate la fața locului, trebuie cel puțin să sprijinim și să prețuim efortul celor care le strămută bucată cu bucată, garantând că neamul acesta nu își va uita rădăcinile.
Despre un astfel de efort vorbim și astăzi: o casă din secolul al XIX-lea din Gârliște care renaște la Timișoara. Este vorba despre una dintre cele mai importante acțiuni de salvare a patrimoniului rural derulate în prezent de Muzeul Satului Bănățean Timișoara: translocarea unei gospodării tradiționale din localitatea Gârliște, județul Caraș-Severin. În cadrul acestui proiect, toate elementele de construcție sunt transportate la Timișoara, unde gospodăria va fi reconstruită cu fidelitate, respectând tehnica și structura originală.
Acțiunea, inițiată de conducerea Muzeului Satului Bănățean, se desfășoară în parteneriat cu Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Timișoara și Muzeul ASTRA din Sibiu. Alături de specialiști ai celor două muzee participă activ și studenți ai facultății, coordonați de dr. arh. Brîndușa Havași.
Într-un dialog purtat recent cu directorul Muzeului Satului Bănățean, domnul Radu Trifan, alături de educatorul muzeal, Ilie Rădoi, reiese clar că aducerea unei clădiri în spațiul expozițional nu este o simplă achiziție, ci o datorie culturală, formulată în urmă cu un veac de școala sociologică a lui Dimitrie Gusti.
Un caz unic în colecția muzeului este arhitectura podrumului înalt: casa din Gârliște, donată cu generozitate de familia Ianu (care o achiziționase în anul 2006 tocmai pentru a-i împiedica ruinarea), reprezintă un tipar arhitectural tot mai rar în Banatul de Munte. Fiecare casă tradițională spune povestea oamenilor care au locuit-o și a locului din care s-a ridicat.
„La Gârliște avem o casă cu fundație de piatră și un podrum înalt de 2 metri, semi-îngropat, cu intrare boltită. Pentru noi a fost extrem de important, fiindcă este o formă de arhitectură pe cale de dispariție și nu aveam un asemenea exemplar în muzeu. Este un proiect unic prin complexitatea lui de salvare piesă cu piesă”, explică directorul Radu Trifan.

Ridicată pe o structură masivă din bârne de lemn cioplit și sprijinită pe o cantitate impresionantă de piatră fasonată, locuința păstrează elementele specifice arhitecturii utilitare și estetice a zonei. Primele evaluări indică o vechime ce coboară spre începutul secolului al XIX-lea. Proiectul de relocare presupune un efort comun exemplar. Echipa Muzeului Satului Bănățean a lucrat cot la cot cu specialiști de la Muzeul ASTRA din Sibiu și cu studenți ai Facultății de Arhitectură și Urbanism (UPT), beneficiind de sprijinul Consiliului Județean Timiș și al comunității locale din Gârliște.
Munca pe teren s-a desfășurat într-o ordine chirurgicală, cuprinzând mai multe etape: demontarea țiglelor, a șipcilor și a frontonului de lemn; coborârea fermelor acoperișului și recuperarea grinzilor masive ale planșeului; desfacerea meticuloasă a zidăriei din piatră fasonată și a lespezilor din beci (podrum), urmată de etichetarea, încărcarea și transportul fiecărui element la Timișoara.
În prezent, întreaga structură de lemn și muntele de piatră fasonată sunt depozitate provizoriu în incinta Muzeului Satului Bănățean. În perioada următoare, specialiștii vor trece la etapele de analiză, conservare și restaurare a lemnului, pregătind terenul pentru reconstrucția pe o nouă fundație în spațiul muzeului din Pădurea Verde.
Conform estimărilor, casa din Gârliște va fi complet reconstituită și integrată în circuitul de vizitare, oferind generațiilor viitoare nu doar un simplu exponat, ci o mărturie vie despre cum se trăia, se zidea și se dăinuia odinioară în Banatul Montan.
În cadrul discuției, conducerea muzeului a tras un semnal de alarmă realist asupra motivelor pentru care arhitectura rurală dispare sub ochii noștri. Un prim motiv este modernizarea firească a vieții: oamenii își doresc condiții de trai moderne, iar construcțiile vechi sunt adesea modificate radical sau demolate. Un alt motiv este abandonul și degradarea naturală, din cauza cărora multe gospodării valoroase – de la casele cu influențe baroce vieneze specifice fostelor granițe militare (cum încă se mai păstrează insular la Bozovici, Mehadia sau pe Valea Almăjului) până la vechile gări istorice – cad pradă intemperiilor.
„Anumite forme dispar pentru totdeauna. Spre exemplu, morile de vânt din Banat nu mai există. Ultimul exemplar despre care aveam cunoștință a fost demolat de proprietar pentru a folosi lemnul la foc… Același pericol pândește și patrimoniul feroviar, cum sunt gările de pe linia Oravița–Baziaș sau de pe ruta Caransebeș–Orșova. De aceea, misiunea noastră este să aducem aici și să protejăm tot ce mai poate fi salvat”, a subliniat directorul Radu Trifan.
Salvarea casei din Gârliște demonstrează că muzeul modern nu mai este doar un spațiu de conservare pasivă, ci o forță a rezistenței culturale. Într-o lume care se grăbește să demoleze pentru a reconstrui, gestul de a strămuta piesă cu piesă un monument de arhitectură rurală devine un act de curaj și de demnitate. Este dovada că, deși nu putem opri timpul și nici nu putem salva fiecare gospodărie în vatra ei, avem puterea de a alege ce lăsăm moștenire celor ce vin după noi: ruine uitate sau modele vii de rânduială și frumusețe bănățeană.
Prin efortul comun al muzeografilor, al profesorilor, al studenților și al comunității locale, o părticică din sufletul Banatului Montan primește o nouă viață. Iar când porțile acestei gospodării se vor redeschide pentru vizitatori, ea nu va spune doar povestea celor ce au zidit-o în secolul al XIX-lea, ci și a celor ce au refuzat să o lase să piară în secolul XXI.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

Sursa foto: Muzeul Satului Bănățean din Timișoara

Mărturii, cronici și pagini din presa vremii despre marile inundații din 1910 și 1926

Mehadia, acest tărâm mirific datorită amplasării și a peisajului său, în care legendele locului au o inepuizabilă resursă în dimensiunea și bogăția istoriei sale, prezintă un contrast dureros între pitorescul locului și suferințele locuitorilor săi. De-a lungul istoriei sale atât de zbuciumate, Mehadia și locuitorii ei au îndurat, pe lângă tragediile provocate de războaie și desele năvăliri ale cotropitorilor, vicisitudinile cauzate de dezastrele naturale. Splendidul și bătrânul râu Belareca, ce străbate atât de maiestuos acest ținut sudic al Banatului de Munte, astăzi din fericire mai liniștit ca niciodată, în trecut și-a arătat din păcate adeseori furia. Neliniștea sa este menționată frecvent în analele istoriei prin necazurile provocate celor ce și-au așezat viețile în jurul lui.

​Încă din perioada antică, soldații legiunilor romane, încartiruiți la Praetorium, castrul roman amplasat la confluența râului Belareca cu Valea Bolvașniței, au suferit din cauza revărsărilor acestor două ape, fiind nevoiți repetat să reconstruiască ceea ce furia torenților distrugea. Apoi, după cum aflăm din cronicile locale ale cronicarului Nicolae Stoica de Hațeg și mai târziu din însemnările lui Iosif Coriolan Buracu, o serie de alte fenomene extreme provocate de ploi diluviale au afectat de-a lungul veacurilor viața locuitorilor Mehadiei, aducând pagube materiale uriașe și tragedii imense, prin pierderea agoniselilor de o viață și a numeroase suflete omenești.

​Precise relatări despre astfel de evenimente sunt consemnate în cele două Cronici ale Mehadiei. Dintre toate, cele mai catastrofale viituri au avut loc în anii 1838, 18 iulie 1840, 1841, 13–14 iunie și 2–3 septembrie 1910, 13 iunie 1914, precum și în iunie 1926. Cele mai cumplite dintre acestea rămân însă inundațiile din iunie 1910 – denumite de localnici drept „POTOPUL”, într-o clară asemănare cu urgia biblică – și cele din vara anului 1926.

​Din sursele istorice aflăm că în 13–14 iunie 1910, în urma unor ploi torențiale ce au durat două zile și două nopți, Belareca a inundat întreaga localitate, viitura smulgând 22 de case și curmând viața a 9 persoane, pe lângă pierderea unui număr uriaș de animale. Generalul Nicolae Cena, martor ocular al acestei tragedii, zugrăvește astfel tabloul apocaliptic al vremii:

​„În 13–14 iunie 1910 s-a dezlănţuit o furtună cu ploi torenţiale provocând stricăciuni enorme, smulgând copacii din rădăcini și luând acoperişe de pe case. Belareca a inundat întreg satul, ajungând apa până la treptele bisericii Ortodoxe Române. S-au rupt podurile căii ferate, linia ferată de la Râpa Neagră, podul de lemn din comună, cel al industriei de lemne şi podul CFR din jos de gara Mehadia. Apa a intrat în casele oamenilor, iar în clădirea primăriei a stat până la jumătatea sălilor. Grădinile frumoase şi roditoare au fost şterse dimpreună cu un şir de case de pe strada Mala Mică. În afară de multe vietăţi au pierit şi nouă persoane […] Aceste inundaţii au răscolit şi morţii din cripte şi au inundat întreaga luncă a Râului Belareca şi Cerna.”

​Urgia din 1910 s-a reeditat tragic la doar trei luni distanță, în septembrie, fapt ce a amplificat dezastrul economic al comunei.

​Peste numai un deceniu și jumătate, în iunie 1926, istoria se repetă cu o violență la fel de oarbă. După aproape două săptămâni de ploi necontenite peste întreg Banatul, două zile de furtuni cumplite au dus la umflarea torenților din munți. Râul Belareca, unit în furia sa cu afluentul Sfârdin, a năvălit peste zidurile de piatră de protecție ale Mehadiei.

​Presa vremii – prin ziarul „Dimineața” – consemnează detalii de un tragism sfâșietor, care zugrăvesc dimensiunile prăpădului. În noaptea de 21 spre 22 iunie, la orele 2:00, în sunetul de alarmă al clopotelor bisericii și al gorniștilor pompierilor mobilizați de primarul Nicolae Chitician și secretarul Ienachie, malul drept al apei s-a prăbușit. Apele au smuls din temelii o stradă întreagă: 18 până la 20 de case au cazut una câte una în valuri, luând cu ele gospodării, păsări și întreaga agoniseală a sătenilor.

​Dramatismul acelor ore a atins cote umane cutremurătoare. Tânăra Sofia Crăciunescu (născută Urechiatu, de doar 28 de ani, văduvă de război), încercând disperată să-și salveze puținele păsări rămase în podul casei, a fost surprinsă de prăbușirea locuinței sub ochii neputincioși ai celor de pe margine. Tatăl ei, bătrânul fierar Nicolae Urechiatu, privea împietrit cum apele îi înghițeau în același timp și fiica, și întreaga gospodărie. Peste noapte, zeci de familii au rămas pe drumuri — printre ei văduva Ana Cotoșpan, Iosif Grecu, Florea Bărbulescu, familiile Cinghiță, Feneșan, Trapcea, Radivoi, dar și copii orfani rămași fără adăpost.

​Forța viiturii a spulberat podul spre Bacsăneț și linia ferată îngustă Decauville a societății forestiere „Bistra”, a distrus zidul de sprijin abia construit, podul spre Iablanița și a rupt legăturile rutiere pe Șoseaua Națională spre Băile Herculane, blocând complet comunitățile din jur. Nici infrastructura minieră nu a scăpat netrecută prin încercări: deși clădirile principale ale Minelor de cărbuni Mehadia au fost salvate prin șanțurile săpate în grabă de mineri sub direcția inginerului Iosif Loos, depozitele de cărbune și pompele de lângă râu au fost distruse.

​Pagubele totale ale catastrofei din 1926 au fost evaluate la uriașa sumă de 9–12 milioane de lei. Solidaritatea comunității a fost însă exemplară: primpretorul dr. Buha, primarul Chitician, preotul Aurel Colojoară și jandarmii au coordonat salvarea oamenilor, adăpostindu-i pe sinistrați la Casa Culturală și la grădiniță, în timp ce armata (Regimentele din Lugoj) a intervenit pentru refacerea căilor de acces. Prefectul Boldea (locotenent-colonelul Romulus Boldea, care a fost prefect al județului Severin în perioada 1926–1928) a promis că va aranja comitete de ajutorare în toate plăşile – chiar şi unde nu au fost deloc inundaţii – numai ca să vină în ajutorul celor din Mehadia.

,,Locuitorii rămaşi fără adăpost au fost internaţi la grădina de copii şi casa culturală; alimentele pentru sinistraţi s’au adunat de la locuitorii bogaţi din comună, toate casele au primit ordin să ţină lămpile aprinse întreaga noapte.

Celor mai greu încercaţi li s’au dat şi ajutoare băneşti. În baza tablourilor de pagube ce s’a instituit şi după dorinţa primului ministru se vor da diferite ajutoare băneşti, sub formă de împrumut judeţean cu dobânzi cât mai reduse şi se vor procura materiale de construcţie gratuit ori cu preţuri sub cost.” (”Dimineața”- luni, 6 iunie 1926)

 

Astfel, prin cronici și prin paginile presei de altădată, memoria Mehadiei păstrează pe amprenta adâncă a istoriei sale și această amintire dureroasă a apelor revărsate, însă și  dovada puterii nepieritoare a locuitorilor săi de a renaște mereu din propria cenușă, și din propria suferință, chiar și atunci după ce natura și-a cerut un atât de greu tribut.

 Mehadia, iulie 2026,

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

________________

Bibliografie selectivă:

Pr. Coriolan I. Buracu – CRONICA MEHADIEI – Ed. Ramuri – Tr. Severin 1924,

Prof.Ion Bacilă – MONOGRAFIA MEHADIEI – Ed. Marineasa – Timisoara 1997,

Stoica de Hațeg, Nicolae – „Scrieri – Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane”, ediție îngrijită de Damaschin Mioc și Costin Feneșan, Timișoara.

Ilustrații (recompuse după original) și surse alternative: Ziarele Arcanum.com

 

28 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Expoziție origami, cu Ecaterina Trebel (Reșița).

Incursiuni muzicale: grupul vocal-instrumental „Resicza” (coordonator: Iuliu Fazakas) din Reșița.

 

 

 

28. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Origami-Ausstellung von Ecaterina Trebel (Reschitza).

Musikalische Einlagen: die Vokal- und Instrumentalgruppe „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).

 

Pentru Ionuț Cucu, cunoscut publicului drept DJ Kuky, muzica nu este doar un hobby, ci a devenit un mod de viață.

De aproape 26 de ani deja se află în spatele pupitrului de mixaj, timp în care a reușit să transforme pasiunea începută în adolescență într-o adevărată carieră ce i-a adus nebănuite satisfacții, aprecierea publicului și, din nou, ocazia de a urca pe scena unuia dintre cele mai mari festivaluri din Europa – Untold, desfășurat în perioada 6-9 august 2026, la Cluj.

Momentul Untold reprezintă o nouă etapă importantă în parcursul său artistic. Pentru orice DJ, prezența pe scena unui festival de asemenea anvergură este o recunoaștere a muncii depuse de-a lungul anilor și o oportunitate de a împărtăși aceeași pasiune cu mii de iubitori ai muzicii. Deși a acumulat peste două decenii și jumătate de experiență, Ionuț Cucu spune că emoțiile sunt la fel de puternice de fiecare dată când urcă la pupitru. Diferența este că acum acestea sunt însoțite de bucuria de a vedea că munca și dedicarea îi sunt răsplătite.

Puțini știu însă ce se află în spate, fiindcă în domeniul muzicii, succesul nu vine peste noapte. Înseamnă ani de muncă, nenumărate ore de pregătire, investiții constante în echipamente și perfecționare, sacrificii și multă dedicare. Pentru un DJ, fiecare apariție este rezultatul unui efort continuu de a se reinventa și de a oferi publicului o experiență memorabilă. Dar, Ionuț Cucu nu s-a limitat doar la rolul de DJ. El este și MC (maestru de ceremonii), având misiunea de a modera întâlniri, de a interacționa cu publicul și de a crea o atmosferă plăcută și plină de vitalitate.

Începuturile activității muzicale

„Totul a început prin 2000, la Reșița, într-un club situat la Casa de Cultură, când un prieten mi-a propus să încerc să mixez rock. La vremea aceea era foarte complicat, nu erau surse de procurat muzică, internetul era la începuturi, cumpăram CD-uri și mp3-uri din diverse surse. Era adevărată provocare să aduci muzică nouă sau remix-uri. Acum e ușor, deschizi internetul și găsești orice! În schimb acum e greu să vii cu chestii noi, necunoscute și atunci contează mult felul în care îți faci programul, ordinea pieselor, felul în care prezinți piesele, cum te joci cu ele. Eu m-am poziționat în «open format» și prinde foarte bine în actul artistic să ai și o comunicare cu publicul, adică să fii entertainer (animator). Viața m-a purtat apoi prin București, am lucrat în Kulturhaus, Clubul Dumars și în alte cluburi din țară și de pe litoral. M-am stabilit apoi în Timișoara și am devenit rezident al serilor de vineri din club D’arc. Mai târziu am prins gustul festivalurilor, primul fiind Festivalul Plai din anul 2010, de la Timișoara.”

Prezent de-a lungul anilor la numeroase evenimente de anvergură, petreceri private și corporate, dar și la festivaluri, DJ Kuky și-a construit un stil propriu și un public fidel, fiind apreciat pentru energia pe care o transmite de fiecare dată când mixează.

De-a lungul anilor, DJ Kuky nu și-a pus talentul doar în slujba divertismentului, ci și a comunității. S-a implicat constant în acțiuni de voluntariat și a susținut numeroase cauze umanitare, colaborând cu organizații non-profit și participând la evenimente caritabile.

„Am făcut evenimente alături de cei de la Little People, pentru copiii bolnavi de cancer, pentru sportivii de la Alergotura și pentru campaniile de strângere de fonduri organizate de Rotary Timișoara. Anul trecut am demarat, împreună cu câțiva prieteni, un proiect interesant, care a însemnat întâlniri muzicale organizate în timpul săptămânii, desfășurate în spații neconvenționale (într-o brutărie, într-un atelier de reparat biciclete sau într-o cofetărie). Am fost plăcut surprins să constat că oamenii sunt sensibili și fac donații pentru diferite cauze: copii cu autism, grupuri vulnerabile și altele…”, povestește DJ Kuky.

Pentru artist, muzica înseamnă mai mult decât spectacole și distracție. Ea poate deveni un instrument prin care oamenii sunt aduși împreună pentru a face bine, iar implicarea în astfel de proiecte i-a oferit una dintre cele mai mari satisfacții ale carierei sale.

După anii dedicați muzicii, DJ Kuky continuă să demonstreze că succesul nu se măsoară doar în aplauze sau în numărul de evenimente la care participă, ci și în impactul pe care îl are asupra oamenilor. Fie că se află în spatele pupitrului de mixaj, în rolul de MC sau implicat în proiecte caritabile, Ionuț Cucu reușește să transmită aceeași energie, pasiune și autenticitate.

Spune că fiecare eveniment este o provocare, iar fiecare public – o nouă sursă de inspirație. Iar dacă muzica are puterea de a aduce oamenii împreună, reșițeanul a demonstrat că un adevărat entertainer nu doar mixează piese, ci creează emoții, construiește amintiri și transformă fiecare apariție într-o experiență de neuitat.

Sursa foto: arhiva personală Facebook

https://expressdebanat.ro/un-resitean-pe-scena-festivalului-untold-o-poveste-muzicala-de-succes/?fbclid=IwdGRjcATUeKRjbGNrBNR3Y2V4dG4DYWVtAjExAHNydGMGYXBwX2lkDDM1MDY4NTUzMTcyOAABHiQ3P_pyHjdCac0xgij__EsdDY3xfGnYUcsSecMnU5zJ0Vmp0BCG7TF0QwL__aem_9IXp_fKt4dx33xB6WA-xgA

Anul acesta se împlinesc 145 de ani de la nașterea pictorului academic Virgil Simonescu. 

Virgil Simonescu, născut în anul 1881, Gladna Română (în apropiere de Lugoj) a fost o figură marcantă a artei bănățene de la începutul secolului XX, afirmându-se ca pictor academic, pedagog și critic de artă.

Absolvent al liceului din Lugoj, în anul 1902, Simonescu s-a format la Academia de Arte Frumoase din München (1902–1906), unde s-a specializat în pictură bisericească bizantină și compoziție academică.

S-a dedicat cu precădere picturii monumentale bisericești. În cariera sa a realizat pictura interioară și fresca pentru peste 20 de lăcașuri de cult din Banat (printre care biserica din Mehadia în 1908 sau Catedrala Greco-Catolică din Lugoj).

Virgil Simonescu a adus o viziune modernă pentru acea vreme în pictura religioasă bănățeană, îmbinând rigoarea clasicismului academic cu un desen mai liber, un colorit luminos și influențe din tradiția bizantină.

Reîntors în Banat, a fost profesor de desen la Liceul „Coriolan  Brediceanu” din Lugoj și a înființat o școală locală de pictură, avându-i printre elevi pe viitori artiști importanți, precum Aurel Ciupe sau Ștefan Szönyi.

Momentul de mare sărbătoare a săvârșirii picturii Bisericii ortodoxe din Mehadia, urmat de sfințirea acesteia, este surprins elocvent într-unul dintre articolele publicate în presa vremii, pe care îl voi reda in finalul acestui articol. Ce trebuie remarcat în acest context este faptul că lucrarea de la Mehadia a fost una dintre primele sale mari comenzi bisericești din Banat, unde a adus o manieră academică, neoclasică, îmbinată cu elemente din tradiția bizantină și influențe apusene. Executarea frescelor/picturii din biserica Mehadiei i-a consolidat reputația în Eparhia Caransebeșului, deschizându-i drumul spre pictarea altor lăcașuri de cult din spațiul bănățean.

Alegerea de a restaura și repicta Biserica Ortodoxă din Mehadia în anul 1908 – și mai ales organizarea unei sfințiri de o mare amploare – a avut o importanță capitală pentru comunitate, atât din punct de vedere religios și comunitar, cât și dintr-o perspectivă identitară și națională.

Interpretată în contextul politico-social de la începutul secolului XX din Austro-Ungaria, în plină epocă de intensificare a politicilor de maghiarizare în Banat și Transilvania (urmare a legilor școlare de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, precum Legile Apponyi din 1907), Biserica Ortodoxă și Școala confesională erau singurele instituții autonome în care românii își puteau exprima liber limba, credința și cultura. Înfrumusețarea bisericii din Mehadia cu pictura unui artist român școlit la München a constituit și un act de mândrie locală. Arăta că o comunitate de la graniță, cu o puternică moștenire grănicerească, își permite și își dorește să investească resurse importante în patrimoniul ei spiritual. 

Programul festivității – care a îmbinat Sfânta Liturghie cu un banchet festiv la hotelul „Calul Alb”, un concert al corului local, o piesă de teatru și deschiderea Rugei (Nedeii) – atestă existența la Mehadia a unei comunități emancipate capabile să îmbine tradiția strămoșească cu manifestările culturale de înaltă ținută. 

Din punct de vedere artistic, noua frescă a marcat trecerea de la vechea pictură degradată de timp la un stil neoclasic monumental, în pas cu marile catedrale ale epocii.

Resfințirea bisericii din Mehadia a fost, așadar, mai mult decât un eveniment religios local: a fost un manifest de rezistență culturală, o sărbătoare a identității românești și o dovadă a maturității sociale a comunității din Mehadia. Prin efortul colectiv de a reda strălucire bisericii lor, aceștia au transmis un mesaj clar de continuitate, demnitate și atașament față de valorile naționale.

Redau în continuare textul integral al anunțului publicat în ziarul „Drapelul” (nr. din 15/28 iulie 1908):

,,Sfințirea bisericei din Mehadia de nou pictată de talentatul pictor academic Virgil Simonescu, din Lugoj, va avea loc prin delegatul arhieresc Duminecă, în 20 Iulie (2 August) a. c. la orele 91/2 a. m, pe lângă următorul program : 1. Sâmbătă în 19 Iulie (1 August) a. c. întâmpinarea delegatului arhieresc și a patronului în gara Mehadiei la trenul personal de 1 oră p. m. întimpinarea oaspeților la acelaș tren, precum și la cel dela 8 1/4 seara. 2. Conducerea delegatului și a patronului la cvartirele lor. 3. Sâmbătă, în 19 Iulie (1 August) la 9 ore seara retragere cu torțe și serenadă la cvartirul delegatului și al patronului. 4. Duminecă în 20 Iulie (2 August) la 92 a. m. însăși sfințirea, apoi sfânta liturgie în sobor, cu predică festivă. 5. În aceeaș zi la ora 1 p. m. banchet în hotelul de la «Calul alb». 6. în aceeași zi la 3 ore p. m. vecernie și ceremonia tăierii grindeiului patronului și deschiderea rugei, în aceeași zi la 8 1/2, ore seara teatru și concert în sala mare a otelului la «Calul alb», aranjat de corul vocal din joc, apoi dans.”(„Drapelul”- 15/28 iulie 1908)

Constantin VLAICU, UZPR Caraș Severin

Ilustrații și surse: Ziarele Arcanum.com

Muzeul de Istorie, Etnografie și  Artă Plastică Lugoj
vă invită să participați sâmbătă, 1 august 2026, ora 16.00, la vernisajul expoziției „Virgil Simonescu (1881–1941). Destinul unui artist” care va avea loc la Galeria Pro  Arte din Lugoj.

Expoziția este deschisă publicului în perioada 1 august – 8 noiembrie 2026.

Organizată cu prilejul împlinirii a 145 de ani de la nașterea lui Virgil Simonescu, pictor academic și profesor, expoziția își propune să readucă în atenția publicului opera și personalitatea unuia dintre cei mai valoroși artiști ai Banatului din prima jumătate a secolului al XX-lea.Evenimente și înregistrări

Într-un amplu demers retrospectiv, expoziția reunește pictură religioasă, portrete, lucrări de grafică și un valoros fond documentar – proiecte, schițe și fotografii de familie – menite să ilustreze diversitatea creației lui Virgil Simonescu și să contribuie la înțelegerea viziunii sale estetice.

Vă invităm să descoperiți parcursul artistic al lui Virgil Simonescu, definit deopotrivă de permanenta căutare a perfecțiunii în modul de reprezentare și de legătura profundă cu spațiul bănățean, căruia i-a rămas fidel întreaga viață.

Așa cum remarca, peste ani, fostul său elev, pictorul Aurel Ciupe:
„Am meditat mult asupra lui Simonescu. Mă gândesc că dacă soarta l-ar fi îndreptat, după întoarcerea de la München, spre București, dacă s-ar fi stabilit acolo alături de splendida generație a lui Andreescu, Luchian, Steriadi și Ressu, în acest mediu fertil, cu talentul său, cu temeinica-i cunoștință a meseriei și cu hărnicia care-l caracteriza, astăzi s-ar vorbi de el ca de unul dintre marii realizatori ai picturii naționale moderne.”

Curator: Oliviu Gaidos, muzeograf

 Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă Plastică Lugoj adresează mulțumiri domnului Virgil Dan Simonescu Barbu, strănepotul artistului, pentru generozitatea cu care a pus la dispoziție lucrări, fotografii și documente inedite din arhiva familiei.

Mulțumiri, de asemenea, Protopopiatului Ortodox Lugoj, Episcopiei Greco-Catolice de Lugoj, precum și familiilor Bejan și Putinelu, pentru împrumutul lucrărilor din patrimoniul și colecțiile proprii, fără de care acest demers expozițional nu ar fi fost posibil.

Sursa: https://ziarulactualitatea.ro/

Daniel Botgros – membru marcant al Filialei Caraș-Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, pe care mulți îl cunosc din activitatea sa de jurnalist de presă scrisă și televiziune (la Banat TV Reșița și ca senior editor la „eCronica”) – se remarcă printr-o amprentă puternică și în spațiul literaturii de anticipație (science-fiction) din România.
Jurnalist profesionist din anul 1990, Daniel Botgros își îmbină activitatea publicistică cotidiană cu o pasiune timpurie pentru cultura speculativă, fiind cel care a înființat, încă din 1984, cu sprijinul scriitorului Lucian Merișca, Clubul SF „Atlantis”.
În literatură, autorul explorează viitorul tehnologic și dilemele existențiale ale umanității prin lentila unui SF de factură hard, extrem de bine documentat. Scrisul său este influențat de autori fundamentali ai SF-ului filosofic precum frații Arkadi și Boris Strugațki, Stanisław Lem sau Nikos Kazantzakis, dar și de estetica vizuală a producțiilor cinematografice de cult (Blade Runner, Blade Runner 2049, Interstellar).
Câteva repere ale activității sale literare și volumele sale de referință:
„Îngerul înfiat” (Editura Timpul, Reșița, 2001) – volumul de proză scurtă cu care a debutat în literatură, sub coordonarea lui Gheorghe Jurma, marcând începutul drumului său editorial.
„Adam” (publicat inițial în 2016 la editura „Eurostampa” și republicat în 2018 la editura „Pavcon”) – un roman de referință ce abordează inteligența artificială, granița dintre conștiința computerizată și cea umană, și momentul în care creația tehnologică își depășește creatorul. Criticul Mircea Oprița nota că volumul se înscrie într-un SF hard, unde inventivitatea tehnologică și rigoarea științifică primează în fața speculațiilor lejere.
„Respiră!” (Editura Pavcon, 2022) – un roman captivant de tip SF polițist, ce îmbină investigația detectivistică cu o puternică încărcătură emoțională. Acțiunea plasează cititorul într-un mic oraș în care s-a descoperit o metodă prin care cei trecuți în neființă pot rămâne alături de cei vii sub o formă non-umană; în acest decor, un polițist afectat de pierderea fiicei sale este pus în fața unei alegeri existențiale dramatice. Pentru acest volum, Daniel Botgros a primit cea mai înaltă recunoaștere a comunității de profil: Premiul Național pentru cel mai bun roman SF apărut în anul 2022, acordat de ARCASF în cadrul Convenției Naționale ROMCON 2023.
„Dream On. Somnul nu-i prietenul tău” (Editura Pavcon, 2025, Colecția „Univers SF”) – volum compus din 21 de povestiri și nuvele, ce folosește „somnul” ca metaforă centrală pentru complacere și pasivitate intelectuală în era „scroll-ului infinit”. Autorul îmbină thrillerul psihologic și anticipația cu motive ancestrale românești (nuvela „Turbată”, plasată în decorul mitic al satului autohton) sau cu teme globale acute, precum poluarea cu microplastice („Plastic”) și explorarea spațială ghidată de inteligențe artificiale conștiente de sine („Arca”).

Pe lângă proza de ficțiune, portofoliul său publicistic include volume de sinteză și analiză precum „Subiectivisme” (eseuri), „A doua vârstă a lutului” (reportaje) și „Jurnalism simbiotic” (o privire critică asupra direcțiilor presei actuale).
De asemenea, este autorul a numeroase texte speculative publicate în reviste de profil (Helion, Galaxia 42, Reșița Literară, Gazeta SF, Supernova, Univers Fantastic, Biblioteca Nova) și în antologii colective de prestigiu (cum este Colecția Science-Fiction, unde a semnat proza „Demiurg”).
Ideile sale literare trec adesea din paginile cărților în spațiul dezbaterilor publice, atât în emisiunile sale de televiziune (ex. „Dincolo de aparențe” -BanatTV), cât și în cadrul unor manifestări culturale. La Muzeul Banatului Montan, Muzeul Județean din Caransebeș sau Biblioteca Germană „Alexander Tietz”, a susținut conferințe și prezentări remarcabile, cum a fost cea intitulată „Creația inversă: noul ADAM”, analizând fuziunea dintre ficțiunea speculativă și realitatea tehnologică ce ne bate la ușă.
O confirmare de excepție a vizibilității sale pe scena internațională o constituie participarea la MetropolCon / Eurocon 2026 (Berlin, 1–5 iulie 2026), unul dintre cele mai importante evenimente europene dedicate culturii speculative, alături de nume fundamentale ale SF-ului mondial (Kim Stanley Robinson, Charles Stross, Alastair Reynolds, Peter F. Hamilton). Din postura de președinte executiv al Asociației Române a Cluburilor și Creatorilor de SF (ARCASF), Daniel Botgros a reprezentat România în cadrul convenției continentale, susținând prezentarea „45 de minute plus în compania SF-ului românesc” – un moment strategic dedicat conectării literaturii, comunităților și revistelor speculative românești la circuitul cultural european.
Daniel Botgros dovedește că Banatul Montan nu doar că își conservă cu sfințenie istoria și tradițiile, dar este capabil să proiecteze, prin elitele sale culturale, viziuni fascinante și avertismente lucide despre viitorul întregii omeniri. Pe lângă o remarcabilă putere de analiză a prezentului și o capacitate nativă de a descifra provocările viitorului, personalitatea lui Daniel Botgros reflectă un orizont profund al gândirii critice – o gândire care nu doar observă lumea, ci o chestionează, o reconstruiește și o oferă cititorului ca pe o invitație la necontenită veghe intelectuală.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

27 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Expoziția de fotografii „Insula Ada-Kaleh, perla Dunării”. Autorul expoziției: Michael Românu (Reșița / München).

 

 

 

 

 

27. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Fotoausstellung „Die Insel Ada-Kaleh, die Donau-Perle”. Autor der Ausstellung Michael Românu (Reschitza / München).

 

 

– Interviu cu Nicolae Novăcescu, președintele Filialei Județene Caraș-Severin a Asociației Comunelor din România (ACoR)

Repere biografice: Nicolae Novăcescu

Funcția actuală: Primar al comunei Cornereva (aflat la al patrulea mandat) și Președinte al Filialei Județene Caraș-Severin a Asociației Comunelor din România (ACoR).

Pregătire academică: Inginer, absolvent al Facultății de Mecanică din cadrul Universității Politehnica din Timișoara; Master în „Managementul Proiectelor, Politici Publice, Guvernare Modernă și Integrare Europeană” la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) București.

Experiență profesională: A activat ca șef de serviciu în cadrul AJOFM Caraș-Severin (2005–2012), ulterior intrând în administrația publică locală. Din 2012 conduce administrația din Cornereva, cea mai extinsă comună ca suprafață din România (grupând 40 de sate și cătune).

Asociația Comunelor din România (ACoR) este structura reprezentativă care unește peste 2.000 de comune la nivel național, având ca misiune apărarea autonomiei locale, promovarea intereselor comunităților rurale și susținerea sprijinului reciproc între administrații. La nivelul județului Caraș-Severin, Filiala Județeană ACoR activează ca un liant esențial între primării, instituțiile județene și administrația centrală, aducând în prim-plan specificul și provocările satului montan și de graniță.

Într-un dialog aplicat, domnul Nicolae Novăcescu, președintele Filialei Județene Caraș-Severin a ACoR și primar al comunei Cornereva, ne oferă o imagine clară asupra priorităților mandatului 2024–2028, vorbind despre soluțiile pentru comunele mici, debirocratizare, dar și despre transformarea patrimoniului și a turismului rural în motoare de dezvoltare durabilă.

Constantin Vlaicu:  Care sunt principalele obiective pe care vi le-ați propus alături de echipa din Consiliul Director pentru mandatul 2024–2028?

Nicolae Novăcescu: Obiectivul principal este reprezentarea fermă și unitară a comunelor din Caraș-Severin. Prioritățile noastre sunt finanțarea echitabilă a administrației locale, continuarea investițiilor în infrastructură, sprijinirea comunelor mici și apărarea autonomiei locale. Nicio comunitate nu trebuie lăsată în urmă din cauza dimensiunii sau a poziției geografice.

C.V.: Care sunt cele mai stringente probleme ale comunelor din Caraș-Severin pe care le aduceți cu prioritate în atenția Guvernului și a structurilor centrale?

N.N.: Lipsa finanțării predictibile, depopularea, deficitul de personal specializat, infrastructura insuficientă și birocrația excesivă. Cerem reguli clare, bugete corelate cu responsabilitățile primăriilor și programe adaptate realităților din comunele montane. Administrația locală nu poate fi eficientă dacă primește permanent obligații noi, fără resursele financiare necesare.

C.V.: Cum reușește asociația să sprijine comunele mai mici sau izolate, care nu au resursele tehnice ori umane necesare pentru atragerea fondurilor și implementarea proiectelor?

N.N.: Prin cooperare, schimb de experiență și asistență tehnică. Trebuie dezvoltate servicii comune pentru pregătirea proiectelor, achiziții publice, urbanism și managementul investițiilor. Comunele mici nu trebuie obligate să concureze singure cu administrații care beneficiază de aparate tehnice mult mai mari.

C.V.: Cum putem transforma tradițiile, patrimoniul local și turismul rural în motoare de dezvoltare economică sustenabilă?

N.N.: Patrimoniul trebuie transformat într-o resursă economică vie, nu păstrat doar în fotografii și arhive. Avem nevoie de trasee turistice integrate, promovarea produselor locale, sprijinirea meșteșugarilor, modernizarea infrastructurii și implicarea directă a comunităților. Turismul poate crea locuri de muncă numai dacă este organizat profesionist și conectat la economia locală.

C.V.: Cum vedeți rolul ACoR în promovarea turismului rural și în sprijinirea comunelor pentru valorificarea obiectivelor locale, a tradițiilor și a patrimoniului?

N.N.: ACoR trebuie să fie liantul dintre comune, instituțiile județene, ministere și mediul privat. Turistul nu vine pentru o limită administrativă, ci pentru o experiență regională. De aceea, obiectivele locale trebuie promovate împreună, în circuite turistice coerente, cu o identitate clară și o strategie comună.

C.V.: Există strategii sau proiecte prin care comunele mici să fie incluse în circuite turistice și să beneficieze de o vizibilitate mai mare?

N.N.: Aceasta trebuie să devină o direcție prioritară. Propunem realizarea unei platforme comune de promovare, a unei hărți turistice digitale și a unor trasee tematice care să includă inclusiv satele mai puțin cunoscute. Promovarea izolată nu este suficientă; avem nevoie de o destinație turistică unitară a satului cărășean, sprijinită prin structuri precum Organizațiile de Management al Destinației (OMD).

C.V.: Cât de accesibile sunt fondurile europene și programele naționale pentru primăriile de comune? Unde apar cele mai mari blocaje birocratice?

N.N.: Fondurile există, dar accesul la ele rămâne dificil, mai ales pentru comunele mici. Principalele blocaje sunt documentațiile excesive, termenele scurte, lipsa cofinanțării, procedurile greoaie de achiziție și modificarea regulilor în timpul implementării. Cerem o simplificare reală, ghiduri de finanțare stabile și evaluări raportate la capacitatea administrativă a fiecărei comunități.

C.V.: Cum se reflectă problemele și realitățile din Cornereva în deciziile și inițiativele promovate la nivelul Filialei Județene ACoR?

N.N.: Cornereva reprezintă foarte bine realitatea satului montan: distanțe mari, sate dispersate, costuri ridicate pentru servicii și investiții, dar și un patrimoniu natural și cultural deosebit. Experiența de aici mă ajută să susțin politici adaptate comunităților reale, nu soluții construite doar din birouri.

Un exemplu elocvent este satul Ineleț, care nu trebuie privit ca o problemă, ci promovat ca o oază de viață fără sfârșit pentru acei oameni minunați care aleg să nu părăsească acea „poartă a raiului”. Încercăm să identificăm soluții de finanțare pentru implementarea unor proiecte de conservare a caselor într-un concept turistic rural unitar: Ineleț – Satul dintre Cer și Pământ.

C.V.: Dacă ar fi să numiți o singură reformă legislativă vitală pentru viitorul satului cărășean, care ar fi aceea?

N.N.: Cea mai importantă schimbare de care are nevoie România este reformarea modului în care sunt finanțate primăriile. Trebuie să respectăm cu adevărat dreptul comunelor de a se administra singure, așa cum prevede Carta Europeană a Autonomiei Locale. Primarii trebuie să știe din timp pe ce resurse se pot baza, nu să aștepte cu emoții repartizarea bugetului de la un an la altul. De aceea, avem nevoie de bugete multianuale, stabilite pe baza cheltuielilor reale din anii precedenți, nu doar pe estimări.

Pe lângă aceasta, trebuie respectată o regulă simplă: dacă statul transferă o sarcină nouă către primărie, trebuie să transfere și resursele financiare aferente. Nu se pot adăuga permanent responsabilități noi fără acoperire bugetară.

Iar banii europeni pentru coeziune trebuie să ajungă acolo unde este cea mai mare nevoie: la comunitățile rămase în urmă, pentru a le oferi șansa de a recupera decalajele. A fi corect nu înseamnă să împarți egal tuturor, ci să ajuți mai mult acolo unde nevoile sunt mai mari. Așa putem avea sate puternice și o Românie care se dezvoltă echilibrat.

C.V.: Ce mesaj doriți să le transmiteți colegilor primari și locuitorilor din mediul rural care își pun speranțele în modernizarea și renașterea comunităților lor?

N.N.: Le transmit un mesaj simplu: să rămânem uniți și solidari. Puterea administrației locale stă în unitatea primarilor și în încrederea oamenilor. ACoR a demonstrat de-a lungul timpului că „Prin unire se realizează fapte mari”. Acesta nu este doar un slogan, ci un principiu care ne-a ajutat să obținem rezultate palpabile pentru comunitățile noastre.

Noi, primarii, nu suntem într-o competiție pentru funcții sau orgolii. Suntem în trecere prin aceste funcții de slujire a comunităților, iar ceea ce rămâne după noi sunt faptele, investițiile și respectul oamenilor. Dacă vom continua să lucrăm împreună, să ne sprijinim reciproc și să punem interesul comunităților înaintea interesului personal, sunt convins că satul românesc va avea nu doar un viitor, ci un viitor demn și prosper.

Interviu realizat de: 

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin 

I.V.: Când, unde şi în ce împrejurări ai debutat ca scriitor şi publicist?

I.C.: Să facem o măruntă diferenţă… Mai întâi am debutat cu poezie. Cred că era în primăvara lui 1968, când în revista „Orizont” mi s-a publicat poezia Joc cu peşti, care nu a avut o primire tocmai favorabilă, probabil pentru că nu era pe linie… Îmi aduc aminte că un domn, Sergiu Levin, care semna cronici în vremea respectivă (în ziarul „Drapelul roşu” şi revista „Orizont”), mi-a reproşat „incursiunea” în mediul acvatic, deci, am înţeles eu, o deviere de la realitatea cotidiană şi de la comandamentele epocii… Dar, a trecut, şi în foarte scurt timp mi s-a mai publicat o poezie în cotidianul judeţean „Drapelul roşu”. Adaug aici că în jurul acestei publicaţii, redactorul-şef, prozatorul Ion Arieşanu, a înfiinţat un cenaclu, „Generaţii”, dedicat tinerilor şi, ca student în primul an de facultate, am citit aici unele dintre primele poezii şi îmi aduc aminte că am fost primit bine, la poeziile mele făcând referinţe Damian Ureche, Iosif Lupulescu, Ion Crişan, Ion Arieşanu şi alţii, unele poezii chiar fiind publicate în suplimentul cu acelaşi titlu („Generaţii”) al ziarului…

Frecventam pe atunci şi alte cenacluri, în primul rând cel de pe lângă Casa de Cultură a studenţilor, „Excelsior”, dar nu numai… Apoi au urmat apariţii şi în alte publicaţii ale vremii din Timişoara, între care „Forum”, revista studenţilor de la Universitate (devenisem, din toamna lui 1968, student la Filologia timişoreană), fiind coleg de redacţie cu Teodor Bulza, Gheorghe Jurma, Dragomir Magdin, Geo Galetaru, Virgiliu Bradin Adriana Simlovici, Marlene Heckemann şi alţi tineri scriitori în devenire. S-a înfiinţat pe atunci şi un cenaclu al filologilor, „Hyperion”, condus de prof. Ioan I. Popa. Am publicat şi în alte reviste ale studenţilor timişoreni: „Agraria” la Agronomie, „Micron” la Politehnică, „Scalpelul” la Medicină, participând şi la schimburile de experienţă între redacţiile revistelor studenţilor timişoreni. Tot ca student, am publicat şi în revista „Amfiteatru”, condusă de Ana Blandiana, cât şi în „Viaţa studenţească”, condusă de Niculae Stoian, dar şi în altele…

Provenind dintr-o zonă bună conservatoare a fenomenului folcloric tradiţional şi după ce făcusem un prim contact cu acesta, direct la rădăcină, muncind timp de un an şi jumătate (înainte de facultate) ca instructor-metodist la Casa Raională de Cultură Făget, am fost atras de activitatea spornică în acest sens a Catedrei de folclor a facultăţii (cu dascăli entuziaşti precum: Gabriel Manolescu, Vasile Creţu, Ioan I. Popa) şi, împreună cu alţi studenţi filologi, între care, iarăşi, Teodor Bulza, apoi Dumitru Mărcuş, ori Ioan Viorel Boldureanu, am conceput comunicări ştiinţifice pe diferite teme din folclorul literar românesc şi am participat la câteva colocvii naţionale ale studenţilor la Baia Mare, Cluj-Napoca, Oradea, unele lucrări fiind publicate încă de pe atunci în diferite culegeri specifice.

I.V.: Menţionează, te rog, cele mai cunoscute reviste şi ziare care au găzduit în paginile lor creaţiile tale literare şi scrierile tale jurnalistice.

I.C.: După încheierea studiilor universitare, m-am întors în zona de baştină ca profesor, dar am continuat să scriu, să cercetez, să redactez diferite lucrări pe teme literare sau de folclor şi să conduc cenaclul „George Gârda” al cărui membru fondator eram încă de la înfiinţare (din octombrie 1967). Acesta ar fi un alt important capitol din activitatea mea literară şi cultural-artistică, pentru că am publicat, împreună cu colegii de cenaclu, aşa-numitele caiete literar-artistice în număr de şase, acestea fiind socotite ca primele publicaţii de acest fel la nivel de ţară, din mediul rural. Concomitent am continuat să public poezie, eseuri, cronici, micromonografii, culegeri de folclor literar şi alte articole în reviste şi ziare din care notez câteva titluri: „Arcade”, „Banat”, „Banater Zeitung”, „Coloana infinitului”, „Familia”, „Flacăra”, „Flacăra lui Adrian Păunescu”, „Floare de latinitate” (Novi Sad), „Il Caudino” (Italia), „Luceafărul”, „Medeea”, „Morisena”, „Orizont latin”, „Orizont”, „Palia Express”, „Poezia”, „Răstimp”, „Redeşteptarea”, „Renaşterea bănăţeană”, „Revista de etnografie şi folclor”, „România liberă”, „România pitorească”, „Rostirea românească”, „Scânteia”, „Scânteia tineretului”, „Semenicul”, „Sintagme literare”, „Suflet nou”, „Szabad Szó”, „Tăt Bănatu-i fruncea”, „Vremea”, „Vrerea” etc., într-o ordine alfabetică şi selectiv, fiind enumerate, după cum ai băgat de seamă, atât cele de dinainte de 1989, cât şi cele de după, cât şi cele cu alt profil (istorie, folclor, cultură) decât cel literar.

Adaug şi faptul că după 1989, am tipărit la Făget câteva reviste (efemeride, cu doar câteva zeci de numere), dar şi cea mai de seamă revistă de grai bănăţean – „Tăt Bănatu-i fruncea”, timp de 20 de ani, din care au apărut 196 de numere a opt pagini.

I.V.: Care sunt cei mai importanţi critici literari care au scris în decursul anilor despre cărţile tale?

I.C.: Începând cu anii 1979 – 1980, au început să apară referinţe critice şi cronici despre poezia mea şi despre activitatea literară şi cultural-artistică. O să fac o enumerare selectivă, cu precizarea că au scris despre cărţile mele nu numai critici literari, ci şi scriitori sau oameni de cultură din Banat şi din ţară: Lucian Alexiu, Ion Arieşanu, Paul Eugen Banciu, Ionel, Teodor Bulza, Simion Dima, Nicolae Dolîngă, Ştefan Augustin Doinaş, Eugen Dorcescu, Geo Galetaru, Remus Valeriu Giorgioni, Doru Dinu Glăvan, Alexandru Jebeleanu, etc.

I.V.: Dintre cărţile pe care le-ai publicat până acum, care sunt cele mai apropiate de sufletul tău?

– Îmi sunt dragi câteva dintre cărţile mele de poezie şi, uneori, le recitesc cu încântare şi nostalgie, dar numai uneori, căci, alteori, nu-mi mai plac deloc şi îmi vine să le arunc… Şi nici nu le mai deschid prea curând, pentru că mă apuc iar de corectat. În unele cazuri mai fac câte o corectură cu creionul, chiar dacă sunt tipărite, dar nu mă gândesc la o ediţie revăzută, pentru că nu mai e timp pentru aşa ceva…

Nu ascund că în aprecierea mea, imediat după cărţile de poezie sunt cele de folclor, mai precis culegerile care cuprind sute de texte poetice din folclorul literar al Ţării Făgetului, zonă pe care am străbătut-o cu pasul de multe ori şi am stat de vorbă cu sute de informatori din zeci de sate… Şi cred că sunt unul dintre ultimii beneficiari ai unui tezaur tradiţional care în ultimele decenii s-a degradat până la epuizare. Şi, din acest punct de vedere, pot să fiu fălos, ca un bănăţean get-beget de la Făget, care se poate mândri că n-a făcut numai umbră pământului, ci a contribuit la tezaurizarea unor valori spirituale specifice sufletului poporan românesc din zona mea de baştină.

Deci, cele două tipuri de poezie (creaţia proprie şi poezia populară, dar şi obiceiurile şi ritualurile din zona mea de naştere) îmi sunt cele mai apropiate sufletului…

I.V.: Ştiu că eşti pensionar, dar nu ştiu cu ce te ocupi acum...

I.C: – Deşi sunt pensionar de mai bine de zece ani, încerc să mai ostenesc cu bucurie pe „câmpiile de germinare” (sintagma îţi aparţine!) ale frumosului artistic transmis prin cuvânt… Deci, continui să fiu, cât mă mai ţin puterile, un „scutier al cuvântului” (iar ţi-am furat o sintagmă!), bineînţeles într-un ritm mai puţin avântat. Dar mai am câteva proiecte, atât în domeniul poeziei, cât şi în alte domenii: folclor (am două colecţii mari de colinde şi descântece), monografii ale unor oameni de cultură din imediata apropiere ideatică şi sufletească, o carte sau două cuprinzând recenzii, cronici, referinţe critice adunate de-a lungul timpului şi, poate, o carte despre mine ca profesor, culegător de folclor, poet şi ce-o mai fi… Timp să fie, Ioane, că de proiecte nu ducem lipsă.

I.V.: Ce proiecte ai?

I.C.: Lucrez la câteva cărţi. Într-o ordine aleatorie, le-aş aminti astfel: o carte de cronici, referinţe critice şi alte articole despre poetul cărăşean Ion Ghera („Poetul florii de cireş”), care a decedat de curând; o carte despre strălucita Orchestră de muzică populară a Făgetului, „Făgeţeana”, de la a cărei înfiinţare s-au împlinit 70 de ani; apoi alte două cărţi despre doi colaboratori apropiaţi ai revistei de grai bănăţean „Tăt Bănatu-i fruncea”: cunoscutul poet şi om de cultură Aurel Turcuş, şi profesorul Ioan Cipu. Mă gândesc să încep spre toamnă să adun în două volume cu pretenţii de antologie poeziile mele cu fior religios („Adorările”) şi cele formal alcătuite din patru strofe clasice („Tetralogiile”). Proiectele sunt destul de ambiţioase şi gândul este optimist. Mai trebuie să intre în discuţie şi sănătatea, inspiraţia şi puterea…

„1001 Repere Românești„ – o emisiune despre identitatea românească , spusă prin oameni, povești și valori care ne unesc, oriunde ne-am afla în lume

𝐈𝐧𝐯𝐢𝐭𝐚ț𝐢:
𝐀𝐧𝐚-𝐌𝐚𝐫𝐢𝐚 𝐅𝐋𝐄𝐆𝐋𝐄𝐑 – Președinte Asociația Germano-Română Litera Bruchsal
𝐄𝐦𝐚𝐧𝐮𝐞𝐥 𝐌𝐈𝐍𝐄𝐀 – Președinte Asociația Românilor din Marea Britanie – ARMB

𝐌𝐨𝐝𝐞𝐫𝐚𝐭𝐨𝐫: Geanina Abul Haija – Iordania

𝐒â𝐦𝐛ă𝐭ă, 𝟐𝟓.𝟎𝟕.𝟐𝟎𝟐𝟔
𝐎𝐫𝐚 𝟐𝟎.𝟎𝟎 (𝐨𝐫𝐚 𝐑𝐨𝐦â𝐧𝐢𝐞𝐢)
𝐕ă 𝐚ș𝐭𝐞𝐩𝐭ă𝐦 𝐜𝐮 𝐝𝐫𝐚𝐠 𝐬ă 𝐟𝐢ț𝐢 𝐚𝐥ă𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐧𝐨𝐢, 𝐋𝐈𝐕𝐄!

Emisiunea „𝟏𝟎𝟎𝟏 𝐑𝐞𝐩𝐞𝐫𝐞 𝐑𝐨𝐦â𝐧𝐞ș𝐭𝐢” aduce în prim-plan valori autentice, inițiative curajoase și oameni care promovează cultura românească atât în țară, cât și în diaspora, construind punți între comunități și generații.

𝐓𝐞𝐦𝐞 𝐚𝐛𝐨𝐫𝐝𝐚𝐭𝐞 î𝐧 𝐞𝐦𝐢𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞:
𝐂𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫ă și 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢ți𝐢 𝐫𝐨𝐦â𝐧𝐞ș𝐭𝐢 – descoperim obiceiuri, port popular și meșteșuguri care definesc patrimoniul nostru autentic.
𝐃𝐢𝐚𝐬𝐩𝐨𝐫𝐚 ș𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐫𝐨𝐦â𝐧𝐞𝐚𝐬𝐜ă – povești de viață, experiențe și eforturi de păstrare a identității românești peste hotare.
𝐀𝐧𝐭𝐫𝐞𝐩𝐫𝐞𝐧𝐨𝐫𝐢𝐚𝐭 𝐫𝐨𝐦â𝐧𝐞𝐬𝐜 – inițiative de succes din țară și diaspora, cu accent pe inspirație, curaj și depășirea provocărilor.
𝐑𝐞𝐯𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐞𝐢 – cele mai relevante știri și evenimente pentru comunitatea românească din întreaga lume.

𝐒𝐜𝐨𝐩𝐮𝐥 𝐞𝐦𝐢𝐬𝐢𝐮𝐧𝐢𝐢: promovarea proiectelor, valorilor și oamenilor care duc mai departe spiritul românesc, la nivel național și internațional.

𝐔𝐫𝐦ă𝐫𝐢ț𝐢 𝐞𝐦𝐢𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐋𝐈𝐕𝐄 𝐚𝐢𝐜𝐢:
https://www.facebook.com/1001RepereRomanesti
https://www.facebook.com/geanina.ivanov1
http://www.youtube.com/@1001RepereRomanesti-sn6td

22 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: dr. ing. Iacob Voia, cercetător științific principal, șef laborator cercetare și director. Tema conferinței: „Reșița – 255 de ani foc nestins. Un moment remarcabil acum 60 de ani: înființarea ICPEH – Institutul de Cercetare și Proiectare Echipamente Hidroenergetice Reșița”.

 

 

22. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Dr. Ing. Iacob Voia, leitender wissenschaftlicher Forscher, Leiter des Forschungslabors und Direktor. Konferenzthema: „RESCHITZA / 255 Jahre unstillbares Feuer. Ein bemerkenswerter Moment vor 60 Jahren: die Gründung des ICPEH – Institut für Forschung und Entwicklung von Wasserkraftanlagen Reschitza“.

 

(dialog blitz cu ec. Rotar Delian Dorel < foto> președintele Asociației CARP „Speranța” Hunedoara)

 

– Domnule președinte, Asociația CARP „Speranța” Hunedoara în ce condiții poate oferi combaterea singurătății seniorilor, membri ai acesteia?

– Da. O întrebare firească. Prin Asociația noastră se poate găsi oricând soluția împotriva izolării de singurătate. Aici se găsește posibilitatea dialogului și a socializării prin dezbateri și activități cultural-educative și de sănătate care au devenit deja o adevărată terapie pentru suflet și minte.

Aici se găsește un spațiu în care seniorii sunt încurajați să-și folosească experiența și să participe la activități plăcute pe care le organizăm, toate oferind oportunități variate, adaptate nevoilor societății.

Prin activități de creație literară, sanitare, turistice, de agrement și voluntariat, dezbateri și concursuri literare, organizarea de mese festive prietenești – toate bine gândite, se prelungește autonomia și starea de bine a seniorilor noștri.

Un rol important îl are și revista „Info CARP Speranța” în care se nasc idei și se menține spiritul civic, demonstrând că vârsta nu are relevanță când vine vorba de implicarea în binele comunității. Încercăm de fiecare dată ca Asociația noastră să ofere un spațiu în care seniorii găsesc un mediu pentru cetățenie activă.

Fiecare membru al nostru este încurajat să-și folosească experiența pentru a-i ajuta pe ceilalți, pentru a învăța lucruri noi și pentru a rămâne conectați la realitățile societății.

Nu de alta, dar Asociația CARP „Speranța” Hunedoara a fost și va fi o oportunitate pentru o viață activă, demnă și plină de sens pentru fiecare membru în parte.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

La mulți ani, Banat! La mulți ani tuturor bănățenilor!

Ziua de 21 iulie reprezintă un moment de profundă însemnătate pentru istoria Banatului. La această dată, în anul 1718, prin semnarea Păcii de la Passarowitz (Požarevac), dintre Casa de Habsburg și Imperiul Otoman, Banatul a fost integrat în Imperiul Austriac, punându-se astfel capăt unei stăpâniri otomane de peste 160 de ani și deschizându-se un nou capitol în istoria provinciei.

Acest moment istoric a fost precedat de campaniile militare desfășurate între anii 1714 și 1718. Victoria decisivă obținută de prințul Eugeniu de Savoia asupra armatei otomane la Petrovaradin, în 1716, a schimbat destinul regiunii. În urma acestui succes, a fost declanșat asediul cetății Timișoara, care a capitulat la 12 octombrie 1716. Câteva zile mai târziu, la 18 octombrie, prințul Eugeniu de Savoia a intrat triumfal în cetate, marcând sfârșitul dominației otomane.

Prin Tratatul de la Passarowitz, Banatul a devenit provincie a Coroanei Imperiale Habsburgice și a beneficiat de un statut administrativ special, fiind organizat și administrat direct de autoritățile imperiale. Sub conducerea contelui Claudius Florimund de Mercy, primul guvernator civil și militar al Banatului, au fost puse bazele unei ample reorganizări administrative, economice și sociale.

În deceniile care au urmat, în timpul împăratului Carol al VI-lea și al împărătesei Maria Tereza, Banatul a cunoscut o dezvoltare fără precedent: au fost construite drumuri și cetăți, au fost desecate mlaștinile, au fost întemeiate noi localități și au fost încurajate colonizarea și dezvoltarea economică. Astfel, provincia a fost reintegrată în spațiul cultural și civilizațional european.

Situat între Dunăre, Tisa, Mureș și Carpații Meridionali, Banatul a fost dintotdeauna un spațiu al întâlnirii dintre popoare, culturi și tradiții. Diversitatea etnică și confesională, spiritul de conviețuire, hărnicia locuitorilor și contribuția lor la dezvoltarea economică și culturală au făcut din Banat una dintre cele mai dinamice și reprezentative regiuni ale Europei Centrale.

În semn de recunoștință pentru acest moment istoric și pentru rolul pe care Banatul l-a avut în istoria României și a Europei, Parlamentul României a instituit, în anul 2016, ziua de 21 iulie drept Ziua Banatului, la inițiativa unor parlamentari din județele Timiș și Caraș-Severin.

Astăzi, de Ziua Banatului, ne cinstim trecutul, îi omagiem pe cei care au contribuit la dezvoltarea acestei provincii și ne reafirmăm responsabilitatea de a păstra și valorifica bogatul patrimoniu istoric, cultural și spiritual al acestui ținut.

La mulți ani, Banat! La mulți ani tuturor bănățenilor!

https://www.facebook.com/share/p/1DvCQwhiNS/