16 septembrie 2026, ora 16:30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Prezentare de carte a autoarei reșițene Ana Kremm: „Descifrând cărți sau Lecturi cu creionul în mână. Vol. 2”, apărută la Editura „TIM“ Reșița, 2026.

 

 

 

16. September 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Als Gast die Reschitzaer Schriftstellerin Ana Kremm und ihre neueste Buchveröffentlichung „Descifrând cărți sau Lecturi cu creionul în mână. Vol. 2” (= „Bücher entziffern oder Lesen mit einem Bleistift in der Hand. Band 2“), herausgegeben vom Verlag „TIM“ Reschitza, 2026.

 

„Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte, de catapitesme de cuvinte, de turle şi de sarcofagii de cuvinte. Cuvântul construit poate să aibă gust şi mireasmă; poate oglindi în interiorul lui profunzimi imense pe-o singură latură construită; el dă impresii de pipăit aspru sau catifelat, după cum sapă-n lespezi sau se strecoară prin frunze”.(Tudor Arghezi)


Într-un peisaj mediatic contemporan adesea confuz, dominat de zgomotul strident al experimentelor literare grăbite și de efemerul curentelor postmoderniste, presa culturală își asumă o misiune de o importanță vitală: aceea de a pune în lumină reperele de o verticalitate neclintită ale spiritului românesc.

O astfel de personalitate remarcabilă, care onorează deopotrivă literatura, demnitatea cuvântului și rigoarea intelectuală, este poetul, prozatorul, eseistul și criticul literar Eugen Dorcescu.

Destinat paginilor de înaltă ținută ale Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), acest profil jurnalistic amplu își propune să exploreze nu doar dimensiunea sa academică, ci și puntea profundă dintre două spații fundamentale ale existenței sale: Gorjul natal, ca matrice spirituală și afectivă, și Timișoara, ca pilon al consacrării sale definitive.

Născut la Târgu Jiu, pe strada Victoriei, în primăvara anului 1942 (sub numele din stare civilă Eugeniu Berca), viitorul scriitor a purtat încă de la primul strigăt de viață pecetea profundă a pământului gorjean.

Fiu al unei familii de destoinici învățători, Eugeniu și Alexandra Berca (născută Dorcescu, nume pe care poetul îl va alege ulterior ca pseudonim literar, într-un gest de profundă reverență biografică), el a deprins de timpuriu respectul sacru pentru carte, pentru limba română corectă și pentru valorile etice perene.

Gorjul nu reprezintă pentru Eugen Dorcescu un simplu detaliu geografic înscris mecanic într-un pașaport sau un element de decor nostalgic, el este, în sensul cel mai profund, o „patrie a izvoarelor tăcute”.

Crescând în vecinătatea fizică și spirituală a capodoperelor monumentale lăsate moștenire de Constantin Brâncuși, scriitorul a asimilat organic acea apetență pentru esențializare, acea căutare febrilă a formei pure și a geometriei metafizice care îi vor defini, decenii mai târziu, întreaga operă, existând o simetrie secretă, aproape mistică, între rigoarea ascetică a Coloanei fără Sfârșit și arhitectura impecabilă a sonetelor dorcesciene: ambele structuri aspirând, prin ordine, simetrie și eliminarea balastului decorativ, către înaltul cerului și către cucerirea Absolutului.

Drumul formării intelectuale și al cunoașterii l-a purtat ulterior către Banat, unde și-a desăvârșit studiile universitare, devenind doctor în filologie și cercetător științific de un rar rafinament, timp de peste cinci decenii, turnurile, parcurile melancolice și caldarâmul Timișoarei devenindu-i adăpost, laborator de creație și substanță existențială.

Întreaga sa activitate l-a transformat într-o veritabilă instituție spirituală pe axa culturală a Banatului, orașul de pe Bega oferindu-i, în semn de profundă recunoaștere, titlul de Cetățean de Onoare, dar, cu toate acestea, conștiința sa creatoare a refuzat mereu izolarea regională, Dorcescu afirmând cu mândrie: „Eu, scriitorul român Eugen Dorcescu, sunt scriitor timișorean”, asumându-și astfel un destin literar care depășește granițele locale pentru a intra în universalitate.

Ca poet, Eugen Dorcescu nu s-a lăsat niciodată purtat doar de simpla efuziune sentimentală sau de capriciile modei literare, lirica sa, adunată în volume de o importanță capitală precum antologia „Omul de cenușă” sau „Nirvana”, distingându-se printr-o disciplină formală severă și o sobrietate clasică.

El nu caută metafore facile, ci construiește imagini ample, grele de semnificații teologice și filosofice, poezia sa somând la interiorizare, provocând cititorul avizat să privească dincolo de vălul iluzoriu al realității imediate, în paralel, activitatea sa de critic și eseist completând profilul unui spirit enciclopedic, a cărui viziune critică a generat un veritabil curent hermeneutic, cristalizat în jurul Școlii de Literatură „Eugen Dorcescu”.

Pentru publicul UZPR, personalitatea lui Eugen Dorcescu este un exemplu strălucit de modul în care rigoarea științifică se poate împleti cu talentul scriitoricesc și cu respectul față de adevărul publicat, scrierile sale în proză, eseurile și paginile dense din jurnalul său intim dezvăluind o privire de o luciditate necruțătoare asupra condiției umane și asupra degradării morale a societății contemporane.

Fie că analizează structura profundă a unei metafore, fie că explorează meandrele memoriei afective, el rămâne un jurnalist al spiritului, un căutător neobosit al Adevărului Divin, această neobosită căutare și rafinamentul stilistic de excepție aducându-i recunoașterea nu doar pe plan național, ci și în spațiul internațional, culminând cu alegerea sa ca membru corespondent al prestigioasei Academii Hispanoamericane de „Buenas Letras” din Madrid.

Este o dovadă incontestabilă că limba română, atunci când este șlefuită de un maestru, capătă valențe universale și poate dialoga, de la egal la egal, cu marile culturi ale lumii.

În spatele acestei impresionante arhitecturi de cuvinte riguroase, în spatele erudiției impecabile și a armurii de estet se ascunde însă un mister mult mai profund, accesibil doar celor care știu să citească printre rânduri: bătăile unei inimi care a transformat suferința, absența și dorul în lumină nepieritoare, pentru că Eugen Dorcescu nu scrie doar din cultură, ci scrie cu propriul sânge spiritual, cu o devoțiune care amintește de marii mistici ai lumii creștine.

Atunci când versurile sale ating teme profunde precum trecerea ireversibilă a timpului, bătrânețea, singurătatea metafizică sau figurile sacre ale părinților săi, învățătorii de pe plaiurile Gorjului, masca criticului și rigoarea teoreticianului se topesc într-o vibrație de o sensibilitate copleșitoare, poezia sa devenind o rugăciune șoptită la granița fragilă dintre vremelnic și etern, o punte de lumină aruncată peste hăul izolării umane.

Acest gorjean de o noblețe rară, naturalizat bănățean, cu sufletul clădit pe rigoarea pietrei brâncușiene și șlefuit de cultura vestului, nu a uitat niciodată de unde a plecat și în amurgul unei vieți închinate în întregime Absolutului și frumosului artistic, dincolo de premii, titluri, volume publicate și onoruri academice, rămâne doar el, Omul și Poetul, un fiu al Gorjului care a cucerit Banatul prin spirit și care lasă culturii române o moștenire rară: o operă curată care refuză să apună, strălucind etern sub zodia unei profunde și nestinse lumini.

 „Menirea mea este de-a activa pentru sufletul omului”  Erwin Josef Țigla

 

Erwin Josef Țigla ca un om iubitor de cultură a transformat Centrul Cultural German „Alexander Tietz” într-un loc de întâlnire pentru toți iubitorii cuvântului scris și vorbit. El promovează și găzduiește întâlnirile oamenilor de cultură români, maghiari, sârbi, croați, cehi, slovaci, bulgari, germani. Într-un cuvânt a oamenilor care trăiesc, muncesc și crează în acest spațiu multicultural, denumit sugestiv „Mica Europă”.

 

Adriana Telescu – Bună ziua domnule Erwin Josef Țigla! Profit de această ocazie pentru a vă spune

 “La mulți ani!” Știu că în 19 septembrie veți sărbători împlinirea unei vârste mature și frumoase, 65 de ani. Cum se vede trecutul de la această bornă a vieții?

Erwin Țigla- În primul rând mulțumesc pentru aceste felicitări, mulțumesc pentru faptul că  UZPR și secretara organizației județene, Filiala Caraș-Severin este alături de mine la această aniversare. Sigur că pentru mulți împlinirea a 65 de ani de viață înseamnă intrarea într-o altă lume, a pensionarilor. Asta presupune o viață tihnită în care aștepți să te bucuri de viața pe care ți-o mai dă bunul Dumnezeu. Cum a fost până acum? A fost o viață plină de evenimente, o viață plină de efervescență, o viață împlinită, pe care aș vrea s-o continui în același fel. Fiindcă așa cum mă cunosc majoritatea celor care vor citi acest interviu, sunt  un om care am neliniștile mele, neliniștile mele culturale pot să spun așa, fiindcă sunt aproape 50 de ani de când m-am dedicat culturii și nici nu mă văd altcumva, decât să duc mai departe această menire a mea și în viitor până când Bunul Păstor mă va chema la el.

Adriana Telescu – De fapt dumneavoastră sunteți un ambasador al culturii Banatului Montan, un om care duce cultura din acest spațiu peste tot în lume. Vă aflați de mai bine de trei decenii în slujba cărții. Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România- Filiala Timișoara și al Uniunii Ziariștilor din România, Filiala Caraș-Severin. Ați scris peste 100 de volume și v-ați ocupat de apariția unor albume care vorbesc despre patrimoniul nostru cultural, domeniu la care țineți cu sfințenie.  Am să amintesc aici câteva din aceste cărți. “Reșița-Viziuni”, de Erwin Josef Țigla, prefața Gheorghe Jurma. Această carte a primit în anul 2010, premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. „Anina-Steierdorf: Viziuni”, de Erwin Josef Țigla, prefața aparține scriitorului Gheorghe Jurma. Diploma Juriului pentru Publicistică a obținut această carte în anul 2012, premiul acordat de Filiala Uniunii Scriitorilor din Timișoara.  „Monumentele Mihai Eminescu” de Erwin Josef Țigla, prefața semnată de un mare eminescolog, de criticul literar și scriitorul Gheorghe Jurma, album apărut în anul 2018. Pentru această carte ați primit premiul Uniunii Ziariștilor din România, la categoria Cartea de Presă. Aș putea continua cu multe alte distincții și premii, dar mă opresc aici, pentru că puțină lume știe câte mii de kilometri ați străbătut, ați umblat și căutat și ați citit, ca să poată apărea această carte-album, care este dedicată monumentelor marelui poet Mihai Eminescu. Pe urma acestor însemne artistice ați ajuns chiar și în Cuba. Vorbiți-ne despre istoria apariției acestei cărți.

Erwin Țigla –  Această carte album unicat, în momentul apariției ei, a văzut lumina tiparului în anul 2018 și a fost un prinos de recunoștință pentru cei 100 de ani de România Mare, 1 decembrie 1918 – 1 decembrie 2018. Sigur că am cutreierat tot ceea ce am putut și de unde am primit informații în spațiul interior românesc, în interiorul granițelor României . Apoi am vizitat aproape toate țările din jurul României unde există și o comunitate de limbă română, mă refer aici la Republica Moldova, mă refer la Ucraina, Ungaria, Serbia. Am vizitat multe orașe importante europene care au ca dovadă a legăturii cu cultura românească și câte un monument, un bust sau câte o placă comemorativă dedicată marelui poet. Și cum ați spus am fost și peste ocean, am fost în capitala Cubei, în Havana, unde în 2019 am avut posibilitatea să ajung cu ajutorul familiei și să fotografiez bustul lui Eminescu, acolo departe de țară. Sigur că am găsit și am fotografiat și un bust la Montreal , în Canada. Și mai există multe locuri în țară și în lume pe care nu le-am vizitat, locuri unde se găsesc monumente dedicate poetului nepereche. Cred că am străbătut mai mult de 20000 de kilometri în toți acești ani și dacă ne ajută providența, cred că împreună cu Gheorghe Jurma vom realiza un alt album dedicat acestor monumente și spații de aducere aminte despre poet, la 10 ani de la apariția primului volum, în anul 2028. Până atunci sper să găsesc puterea de-a vizita și fotografia multe alte locuri pe care până în prezent nu le-am putut vedea.

AT- Mă gândesc că aveți relații și informații de la oamenii de cultură de pretutindeni, care vă ajută să identificați aceste urme culturale și semne artistice ce vorbesc despre marele nostru poet.

Erwin Țigla – Sigur că nu m-am gândit niciodată că voi ajunge în Cuba. În anul 2018 la apariția cărții album, în marile centre universitare din România spuneam că nu cred că voi ajunge vreodată așa de departe. Dar iată că am primit acest cadou de la cei din familia mea. A fost o mare bucurie. Sigur că informațiile circulă, ele circulă și datorită existenței primei cărți album, iar iubitorii poeziei lui Mihai Eminescu cunosc cartea-album, iar dragostea pentru poet, dragostea pentru literatura și cultura României face ca informațiile să ne parvină și să știm ce se întâmplă în acest domeniu.

A.T. – Noi nu ne putem decât bucura aflând că versurile eminescene sunt iubite în toată lumea.

Centrul Cultural German „Alexander Tietz” este locul unde oamenii de cultură se simt acasă. Ați făcut din acest loc o casă a culturii . Aș spune, citindu-l pe scriitorul Marian Apostol “că la Centrul Cultural German din Reșița, Erwin Țigla transformă fiecare zi într-o sărbătoare a culturii.” Aici, în acest spațiu cuvântul scris, artele plastice, muzica și trecutul Banatului Montan sunt aduse în prim plan. Și pentru că sărbătoriți o anumită vârstă, etapă a vieții în care oamenii se odihnesc, aș întreba din nou, de unde aveți această energie benefică? De unde vine aceasta?

Erwin Țigla – Din dragostea pentru locul acesta, unde m-am născut și dragostea pentru oamenii din jurul meu. Fiindcă nu poți vorbi despre cultură dacă nu vorbești și despre locul unde te-ai născut, te-ai format, ai fost pus pentru a aduce plus valoare comunității. Și totodată trebuie să spun și faptul că această voință îți dă o putere care nu se poate măsura decât prin fapte. O putere care demonstrează că aici, acasă la Reșița indiferent de limba maternă, de cultura căreia îi aparținem, de credința în care am fost născuți și botezați, toate acestea împreună reprezintă chintesența a ceea ce înseamnă Banatul Montan. Acest spațiu fără omul aflat în planul central nu ar fi nimic. Banatul Montan este Omul iar Omul este Cultura Locului.

A.T. – Sunteți ințiatorul și organizatorul mai multor manifestări culturale ale etniei germane din România. Aș aminti aici “Decada Culturii Germane “, “Zilele Literaturii Germane”, “Parada portului popular german”. Cred că vă bazați foarte mult pe echipa care ați format-o , fără aceasta nu ați putea realiza atâtea lucruri minunate.

Erwin Țigla – Desigur am oameni minunați, care sunt în jurul meu, oameni devotați spațiului și culturii . Sigur că fără implicarea lor, nu aș fi făcut nimic, fiindcă nu le pot realiza pe toate singur. Eu am o imaginație bogată, așa că mereu am alte idei, proiecte noi, care implică multă muncă. Repet, omul este cel important, iar oamenii din jurul meu nu prididesc să mă ajute, să duc la îndeplinire ceea ce mi-am propus.

A.T. – Vorbind de literatura germană am și eu nostalgii, fiindcă aceste acțiuni îmi sunt cunoscute, am participat la ele și îmi amintesc cu emoție cum scriitoarea Edith Guip Cobilanschi, ne citea din creațiile ei, în curtea Forumului German din Reșița. Foarte frumoase manifestări organizate cu suflet, pentru suflet.

Erwin Țigla – Sigur că trebuie să o amintim aici și Nora Iuga o personalitate marcantă a poeziei contemporane, cea care nu mai poate participa la evenimente datorită vârstei, are peste 90 de ani, dar cu sufletul este aici. Îmi repeta de fiecare dată când vorbeam, că Reșița este cel de-al doilea Heimat al ei, a doua localitate de suflet pentru ea.

A.T. – În anul 2004 ați primit două distincții importante, ați primit mai multe, dare eu cred că acestea două merită amintite . Ordinul Național pentru Merite Culturale în grad de Cavaler, semnat de Președintele României, la aceea vreme de Ion Iliescu și Ordinul de Onoare pentru Merite Deosebite în Onoarea Republicii Austria în grad de Argint acordat în numele Președintelui Republicii Austria. Cât de importante sunt aceste distincții pentru omul Erwin Josef Țigla?

Erwin Țigla – În primul rând sunt importante pentru Reșița, pentru acest spațiu și pentru comunitate. Fiindcă peste tot nu scrie doar Erwin Josef Țigla, scrie și Reșița , fie că vorbim de Reșița scrisă în limba română, fie că vorbim de “Reschitza” scrisă în limba germană. Trebuie să recunosc că sunt sunt mulțumit pentru aprecierile care le primesc, acestea mă fac să merg mai departe. Să știți că de multe ori după o zi obositoare îmi spun că nu voi mai face nimic, fiindcă întâmpin uneori piedici, nu este ușor mereu. Îmi repet eu mie, că am să mă opresc, că este vremea să facă și alții, dar dimineața mă trezesc cu altă energie, cu gânduri bune și merg mai departe, fiindcă așa este Țigla! Și aceste aprecieri care vin de dincolo de granițele României, dar și din țară reprezintă un îndemn de-a merge mai departe.

A.T. – Trebuie să spunem că Erwin Josef Țigla este implicat activ în acțiuni de caritate. El a fost ales în anul 1996 președinte al Uniunii Asociațiilor Caritative “Sf. Vincențiu de Paul din România”. Din anul 2007 sunteți  președinte onorific al acestei uniuni . Există în Reșița  un loc, un centru social, unde se întâmplă lucruri bune pentru oamenii defavorizați. Aș vrea să ne vorbiți despre activitatea pe care o desfășurați în acel loc.

Erwin Țigla – Sigur că vorbim aici de Centrul Social “Frederic Ozanam” , un centru din Cartierul Muncitoresc , care funcționează de zeci de ani , un loc dedicat activității sociale, dar și culturale, fiindcă încercăm să împletim ambele atât socialul, cât și culturalul în acel spațiu. De-a lungul anilor am investit foarte mult în copiii ale căror familii aveau posibilități materiale reduse. Am încercat și încercăm să le facem acestor copii viața mai frumoasă. Totodată nu uităm niciodată de persoanele în vârstă, fiindcă sunt în țara noastră tot mai mulți oameni ajunși la vârsta a treia care sunt singuri, care sunt părăsiți și sunt lăsați în voia sorții. Poate nu au nevoie de lucruri materiale, ci mai ales de  un cuvânt bun, de o mână întinsă, de o apreciere și de a fi ascultați. Ei au muncit la vârsta tinereții pentru prosperitatea orașului, a țării, dar astăzi nu mai sunt auziți și ascultați. Nu găsesc pe nimeni cu care să poată să schimbe o vorbă, și tocmai acest fapt este important și ajută mai mult decât un kilogram de zahăr sau de făină. Ascultăm, ajutăm și apreciem ceea ce au realizat ei în viață.

A.T. – Foarte frumos acest sprijin afectiv și spiritual.

Am vorbit despre importanța anului 2004 din viața dumneavoastră, dar am uitat să adaug că din acel an sunteți Președintele Forumului Democratic al Germanilor din Caraș-Severin. Ce și-a propus să facă această instituție pentru etnicii germani din județul nostru?

Erwin Țigla – În primul rând trebuie spus că scopul principal este de-a da un viitor limbii germane din acest spațiu, apoi de a da un viitor culturii, spiritualității și patrimoniului cultural și industrial din acest loc. Primii germani s-au așezat în Banatul Montan la început de secol XVIII, după eliberarea de sub jugul otoman, iar de atunci, cred și consider că este o realitate, ei și-au adus contribuția la prosperitatea acestui spațiu. Sigur că astăzi majoritatea vorbesc despre sașii transilvăneni și șvabii bănățeni și de multe ori noi, cei din Banatul Montan suntem uitați. Istoria noastră este cea care ne face să fim altfel decât cei enumerați anterior, fiindcă strămoșii noștri s-au așezat pe aceste meleaguri din întreg spațiu Imperiului Austriac , apoi austriaco-maghiar, deci din spațiul actualei Austrii, dar și din spațiul actualei Cehii și a Slovaciei și a Sloveniei. Au venit aici și s-au așezat pe aceste meleaguri pentru a aduce un plus de valoare locului, și activităților care s-au desfășurat aici, mă refer la faptul că au fost puși să lucreze în minele din Caraș-Severin,  în pădurile județului, în industria metalurgică care se dezvoltă atunci, pe aceste meleaguri, prima oară în Bocșa, Dognecea, Sasca, Oravița, iar din 1771 și la Reșița.

A.T. – Despre Erwin Josef Țigla ar trebui realizat un serial, atât de multe lucruri sunt de spus și toate de laudă. Dar pentru această aniversare eu am să mă opresc aici, nu înainte de-a vă ura din nou, LA MULȚI ANI , alături de frumoasa dumneavoastră familie! Sănătate și multe, multe bucurii!

Erwin Țigla – Mulțumesc și doresc tuturor celor care trec pragul Bibliotecii Germane din Reșița să se simtă ca acasă și să aibă parte de clipe frumoase când vorbim despre cultura Banatului Montan.

                                                               Adriana Telescu/UZPR Caraș Severin

Erwin ȚIGLA – Interviu realizat de Adriana TELESCU (audio)                             

– Erwin Josef ŢIGLA – Note Biografice

În anul 1938, intelectualul bănățean Sim. Sam. Moldovan lansa o sintagmă care avea să definească perfect o întreagă epocă de pionierat industrial în istoria Banatului și a României actuale: Reşiţa „e fiica Oraviţei”. Departe de a fi o simplă metaforă, afirmația reflectă o realitate istorică riguros documentată. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Oravița funcționa ca centru administrativ, economic și decizional al Banatului Montan, având în directa sa coordonare mineritul, metalurgia și silvicultura din întreaga regiune. Fără viziunea strategică, logistica și corpul de specialiști de la Oravița, colosul industrial de mai târziu, de pe malurile Bârzavei, Reșița nu ar fi existat.

Actul de naștere al uzinelor reșițene a fost rezultatul unei dinamici administrative remarcabile, declanșate în vara anului 1768. La 8 august, Curtea Imperială de la Viena solicita Direcţiei Miniere Oraviţa să analizeze rentabilitatea economică a zonei Bocșa – Reșița. Răspunsul instituției orăvițene a venit cu o promptitudine surprinzătoare pentru birocrația acelei epoci. La doar o lună distanță, pe 3 septembrie 1768, doi dintre cei mai proeminenți consilieri ai direcției, Christoff Traugott Delius și Franz Xavier Wörginger, înaintau un raport oficial prin care propuneau înființarea uzinelor din Reșița.

Etapa de planificare a avansat rapid. La 3 octombrie 1768, aceiași Delius și Wörginger delegau Oficiul Montanistic Bocşa pentru a stabili amplasamentul exact și pentru a întocmi devizul estimativ al lucrării. Ulterior, s-a constituit o comisie tehnică specială, din care făceau parte Delius, Wörginger, inginerul Karl Alexander Steinlein, de la Oficiul Cadastral Timişoara, şi maistrul Redange din Dognecea. Acest nucleu de experți a realizat proiectul tehnic de detaliu și schițele de amplasament ale viitoarei structuri metalurgice.
Aprobarea oficială a survenit un an mai târziu, pe 25 octombrie 1769, sub semnătura guvernatorului Karl Klary Altringen. Rolul Oraviței a rămas central și în faza de execuție, consilierul Christoff Traugott Delius implicându-se direct pe teren în realizarea canalului de aducţiune a apei, infrastructură hidrotehnică vitală pentru alimentarea viitoarelor instalații.

Istoricul Ionel Bota, valorificând în cartea sa, Monografia Oravița (2008) documente inedite din monografia Delius Traugott (publicată la Sopron, în 1937), alături de cercetările de referință concentrate astăzi în lucrarea lui Rudolf Gräf, Domeniul Bănățean al StEG (1998), reconstituie momentul deschiderii șantierului. Lucrările de construcții ale investiției au debutat la 1 noiembrie 1769, sub coordonarea maistrului Peter Korb din Oraviţa şi a lui Martin Kleşko din Biserica Albă, având mobilizată o forță de muncă substanțială formată din 21 de zidari, 23 de dulgheri şi 228 de ţărani.

Legătura organică dintre cele două centre s-a concretizat în momentul simbolic al intrării în exploatare a complexului. La finalizarea lucrărilor, preotul Mihail Grozdich a sfinţit cele două furnale istorice, Franciscus şi Josephus. Din perspectivă tehnică și geologică, statutul de „maternitate” al Oraviței s-a reconfirmat în mod pragmati: prima șarjă de producție a celor două furnale a folosit ca materie primă exclusiv siderita extrasă și adusă de la Oravița ș din Ciclova Montană.
La mai bine de două secole de la aceste evenimente, izvoarele documentare reconfigurează ierarhiile istorice ale regiunii. Ele demonstrează că, dincolo de anvergura industrială pe care Reșița avea să o capete în secolele următoare, Oravița rămâne spațiul decizional și logistic în care s-a zămislit proiectul de început al siderurgiei românești.

/Cu mulțumiri pentru Fotoarhive: Peter Lengyel, Imago Romaniae, Anticariatul Unu/

Cristina Anișoara ZAINEA
membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
filiala Caraș-Severin

15 septembrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

La mijloc de Răpciune, sub semnul culturii (ediția a VI-a).

Prezentare de carte: „Dincolo de cer / Înteal o čerii / Jenseits des Himmels“, autor: Luminița Mihai Cioabă (Sibiu), versiunea în limba germană și ilustrații: Beatrice Ungar, coperta: Konrad Klein, cuvânt înainte: Al. Cistelecan, apărută în 2026 la Editura „Neo drom“ Sibiu. Prezintă Beatrice Ungar, redactor-șef al săptămânalului „Hermannstädter Zeitung“;

Incursiuni muzicale: grupul vocal-instrumental „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).

 

 

 

15. September 2026, 16:30 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Mitte September im Zeichen der Kultur (VI. Auflage).

Buchpräsentation: „Dincolo de cer / Înteal o čerii / Jenseits des Himmels“, Autor: Luminița Mihai Cioabă (Hermannstadt), deutsche Version und Illustration: Beatrice Ungar, Umschlag: Konrad Klein, Vorwort: Al. Cistelecan, erschienen 2026 im Verlag „Neo drom“ Hermannstadt. Präsentation durch Beatrice Ungar, Chefredakteurin der „Hermannstädter Zeitung“;

Musikalische Einlagen: die Gesang- und Instrumentalgruppe „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).

15 septembrie 2026, ora 12.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

La mijloc de Răpciune, sub semnul culturii (ediția a VI-a).

Expoziție de artă plastică Adina Ghinaci și Eleonora Hoduț, membre ale Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”.

 

 

15. September 2026, 12:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Mitte September im Zeichen der Kultur (VI. Auflage).

Kunstausstellung Adina Ghinaci und Eleonora Hoduț, beide Mitglieder des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza”.

 

Articol de Luminiţa Voinea

Luminița Voinea și Amalia Bojescu vă așteaptă în fiecare sâmbără, de la ora 22.10, pe frecvențele Radio România Actualități și on-line pe http://www.romania-actualități.ro.

După o vară fierbinte, emisiunea Românii de pretutindeni revine cu un nou sezon.

Tinem pasul cu viața din comunitățile de departe, surprindem clipa și vă aducem poveștile românilor care reușesc să sparga bariere și să adune în jurul lor comunități dornice de a vorbi, trăi și simți românește, chiar dacă se află la mii de km distanța de țara mamă.

Luminița Voinea și Amalia Bojescu vă așteaptă în fiecare sâmbără, de la ora 22.10, pe frecvențele Radio România Actualități și on-line pe http://www.romania-actualități.ro.

În prima ediție a noului sezon:

• Dorul de casă a adus-o din nou pe Cătălina Florescu în România. Dramaturg, scriitor și profesor universitar în SUA a organizat la București un eveniment literar bilingv inedit: “Două surori în dialog”.
• Comunitaea românească din Sebia a fost în sărbătoare de Ziua limbii române, pe care a celebrat-o în ultima zi a lui august.
• De la Roma, la Iași, Oradea si Alba Iulia – Festivalul Internațional Propatria (editia a XVI-a) continuă drumul cultural început în Cetatea Eternă și construit de-a lungul anilor.
• Sărbătoare românească în Guissona, un mic oraș din Catalonia. Copiii si tineri din Ansamblul “Mugurelul” din Sighetu Marmației au susținut un spectacol pentru români și spanioli, după înfrățirea celor două orașe.

AUDIO Românii de pretutindeni – 14 septembrie 2026 – prima ediție din noul sezon

-actualitati.ro/emisiuni/romanii-de-pretutindeni/romanii-de-pretutindeni-sezon-nou-tinem-pasul-cu-viata-romanilor-din-diaspora-id234492.html

Întrunită statutar, cu prezență la sediul central al UZPR și online, ședința Consiliului Director din 14 septembrie 2026 a avut pe ordinea de zi o serie de teme importante pentru buna funcționare a organizației.

Situația financiară a UZPR a fost prezentată de contabilul Georgeta Mureșanu, care a precizat că UZPR înregistrează excedent financiar și a adăugat că au scăzut semnificativ cheltuielile Uniunii.

Pe ordinea de zi a ședinței s-a aflat și tema implementării în România a European Media Freedom Act, UZPR pregătind o dezbatere națională pe acest subiect. „Legea anti-SLAPP a trecut prin Parlamentul României. Vom aborda căile pentru îmbunătățirea actualei forme a legii”, a precizat Andreea Crețulescu.

Despre activitatea de elaborare a unei forme îmbunătățite a Statutului UZPR a vorbit vicepreședintele Emil Stanciu: „Sintezele venite de la filiale sunt avute în vedere de comisia care lucrează la Statut. Discuțiile cu colegii din teritoriu sunt în desfășurare pentru introducerea în varianta de Statut a tuturor detaliilor necesare”. La rândul său, Monica Zvirjinschi a punctat faptul că „intrăm în etapa în care identificăm articolele asupra cărora ne vom concentra, beneficiind și de ajutorul colegilor cu expriență juridică. De asemenea, introducem prevederi care țin de evoluțiile actuale din domeniul presei”.

Făcând o sinteză a acestei activități, președintele UZPR, Dan Constantin, a precizat că „în Uniune sunt primiți în prezent membri noi cu activitate în presă și care se încadrează în termenul de jurnalist profesionist. Comisia de Atestare Profesională este foarte riguroasă în acest sens”.  De asemenea, Președintele UZPR a punctat faptul că în UZPR sunt înregistrați 5.206 membri.

Despre întâlnirile pe care le-a avut la Iași și Chișinău cu membri ai filialelor UZPR a vorbit vicepreședintele Claudius Dociu: „Una dintre concluziile pe care le-am tras în urma acestor deplasări este că aceste întâlniri sunt foarte importante pentru colegii din țară și din diaspora. Ei sunt o resursă notabilă, se înregistrează o efervescență editorială – multe cărți scrise de jurnaliști – și i-am îndreptat spre Editura UZP. De asemenea, putem populariza, cu mijloacele pe care le avem la îndemână, întâlnirile dintre filialele din țară. La propunerea colegilor noștri de la Chișinău, Revista UZP va fi disponibilă integral, în format PDF, pe site-ul uzpr.ro”.

Președintele Dan Constantin a informat despre reuniunea regională de la Timoșoara, la care vor participa Filialele UZPR din Timiș, Reșița, Arad, Hunedoara, Alba și Filiala din Serbia. De asemenea, în 18 septembrie, membri ai Consiliului Director vor participa la un eveniment de marcare a trei decenii de activitate neîntreruptă a ziarului „Ultima oră”. „Va fi și un moment de aducere aminte și de omagiere a colegului nostru Ion Marin, care a făcut foarte mult pentru dobândirea statutului de utilitate publică al UZPR”, a spus Dan Constantin.

În cadrul ședinței de Consiliu Director s-a aprobat înființarea noii Filiale Basilica a UZPR.

Totodată, Teodora Marin a anunțat că Editura UZP va participa la Salonul de Carte de la Slobozia, Ediția 35.

Următoarea ședință a Consiliului Director al UZPR va avea loc pe 12 octombrie 2026.


Departamentul Comunicare

Vineri, 18 septembrie 2026 și sâmbătă, 19 septembrie 2026, între orele 17,00 – 22,00, Asociația Culturală ”FLORI DE FÂN” organizează cea de-a doua ediție a Festivalului de muzică folk ”PODUL DE FO(L)K”, la sediul asociației din str. Castanilor nr. 24.

 

La festival participă: Dan Vană, Calafat, Mihaela Stoica, Giurgiu, Maria Magdalena Dănăilă, Galați, Adrian și Cristian Ilie din Timișoara, Iulia Bădulescu, Pitești Florin Giukin (KASY), Moldova Nouă, Raisa Maria Drăghia, Drobeta Turnu – Severin, Vlad Părău (#SIMPLU FOLKIST) din Sibiu și alți invitați surpriză.

 

Începând cu anul 2022, Asociația Culturală ”FLORI DE FÂN” promovează, în premieră, muzica folk la Băile Herculane, creând la Casa de la Podu’ Roșu, acolo unde se află Colecția etnografică ”TRADIȚIE ÎN EXPOZIȚIE”, o adevărată oază de muzică bună, de suflet, de liniște și relaxare atât pentru localnici cât și pentru turiștii veniți la odihnă sau tratament și care nu sunt amatori de decibelii zgomotoși ai teraselor din apropiere.

Astfel, începând cu anul 2022, au fost invitați să cânte pe pridvorul Casei de la Podu’ Roșu, artiști interpreți începând cu Vlad Părău din Sibiu, un iubitor al stațiunii de pe Valea Cernei, împreună cu care s-a început și s-a continuat această activitate și continuând cu Maria Magdalena Dănăilă din Galați și Adrian Ilie din Timișoara.

14.09.2026

Prof. Despina Bălteanu

Președintele Asociației Culturale ”FLORI DE FÂN”

 

 

14 septembrie 2026, ora 17.00, Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci“ Oravița:

Sfântă Liturghie cu prilejul hramului Bisericii Romano-Catolice „Înălțarea Sfintei Cruci“. Celebrant: pr. Tiberiu Szabó (Oravița / Anina).

 

14 septembrie 2026, ora 18.00, piațeta din fața Bisericii Romano-Catolice „Înălțarea Sfintei Cruci“ Oravița:

Program cultural cu Formația de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana“ Reșița (coordonatori: Marianne & Nelu Florea).

 

 

 

14. September 2026, 17:00 Uhr, römisch-katholische „Kreuzerhöhung“-Kirche Orawitza:

Heilige Messe zum Kirchweihfest der römisch-katholischen „Kreuzerhöhung“-Kirche. Zelebrant: Pfr. Tiberiu Szabó (Orawitza / Anina).

 

14. September 2026, 18:00 Uhr, Platz vor der römisch-katholischen „Kreuzerhöhung“-Kirche Orawitza:

Kulturprogramm mit der deutschen „Enzian“-Volkstanzgruppe Reschitza (Koordination: Marianne & Nelu Florea).

 

Comuna Mehadia a dăruit istoriei naționale figuri de o demnitate exemplară, însă puțini au întruchipat atât de desăvârșit spiritul de sacrificiu și loialitatea față de neam precum generalul de divizie Nicolae Cena (1844–1922). Descendent dintr-o veche familie de grăniceri bănățeni, Cena a parcurs o carieră militară strălucită de peste patru decenii în armata austro-ungară, urcând prin muncă, rigoare genistică și integritate până la cele mai înalte grade. Cu toate acestea, în spatele uniformei austere de ofițer s-a ascuns neîncetat o inimă aprinsă,  care a bătut exclusiv pentru România. Purtând la piept ca talisman fila îngălbenită cu slove chirilice a imnului „Deșteaptă-te, române!” primită de la mama sa, Safta, generalul nu și-a tăgăduit niciodată originea.

Refuzând onoruri, titluri de noblețe și convertiri religioase avantajoase, bătrânul general a preferat să se retragă la pensie în vatra natală din Mehadia. Aici, transformându-se într-un veritabil dascăl și cercetător al trecutului, a scos din pământul castrului roman Ad Mediam comori arheologice inestimabile și a refăcut, din arhivele vieneze, hărțile luptelor istorice ale Banatului. Suferințele îndurate în 1914 – când a fost arestat, umilit și întemnițat de autoritățile opresive sub acuzația de „spionaj și agitație în favoarea României” – nu i-au zdruncinat credința. A trăit să vadă Înfăptuirea Marii Uniri și a servit noul stat român cu aceeași dăruire, fiind numit primul director român al Băilor Herculane.

Cu puțin timp înainte de trecerea sa la cele veșnice, la 20 octombrie 1921, purtând povara celor 76 de ani, dar cu „mintea trează și sănătoasă”, generalul își așterne pe hârtie dorința din urmă. Actul testamentar al lui Nicolae Cena nu a reprezentat o clasică împărțire de bunuri, așa cum se poate presupune – ea a reprezentat un adevărat proiect de dezvoltare culturală și spirituală pe termen lung pentru locuitorii Mehadiei și pentru întreg Banatul Montan. Iată câteva dintre punctele esențiale ale testamentului care au constituit acest proiect vizionar, adresat posterității:

• Patrimoniul Muzeal (Punctul 9 din testament): Donarea întregii colecții arheologice strânse la Ad Mediam pentru înființarea Muzeului „General Cena” la Băile Herculane, având drept clauză de siguranță transferul către Liceul „Traian Doda” din Caransebeș în cazul părăsirii stațiunii.
• Fondul Bisericesc: Lăsarea unei suprafețe de teren bisericii ortodoxe din Mehadia cu dispoziția expresă de a fi vândută, iar banii să fie depuși într-un fond care să fructifice timp de 108 ani, garantând comunității viitoare o sumă uriașă (peste 2 milioane) pentru susținerea credinței și a culturii.
• Zestrea de carte și moștenirea lăsată educării generațiilor viitoare: Donarea bibliotecii istorice către tinerimea școlară și lăsarea monografiilor și hărților pentru iluminarea poporului.

Privită la peste un secol de la redactarea testamentului (în anul 1921), realitatea istorică dezvăluie un tablou dureros: recunoștința succesorilor s-a disipat, iar voința testatorului a fost în mare parte ignorată sau risipită.

Analiza critică a modului în care a fost administrată moștenirea generalului scoate la iveală trei mari falimente morale și instituționale, generate în mare parte de o tristă indolență a societății:

1. Risipirea și degradarea colecției arheologice

Deși în iulie 1924 Muzeul „General Nicolae Cena” era inaugurat cu mare pompă în ,,Bazarele” „din Băile Herculane, prin stăruința preotului Coriolan Buracu și a dr. Valeriu Braniște, instituția nu a beneficiat de continuitatea și protecția promisă. Așa cum intuia cu amărăciune publicistul Grigore Ion, din Mehadia, într-un articol publicat în ziarul ,,Voința Banatului”, la 10 august 1924, muzeul a rămas lipsit de „amnar și piatră” – adică de o societate responsabilă și de protectori culturali consecvenți. În loc să devină un nucleu regional de cercetare sistematică a castrului Ad Mediam, colecția s-a fragmentat în timp, o parte din piese risipindu-se sau pierzându-și identitatea în depozite uitate.

2. Comoditatea și uitarea comunității locale

Comandamentul moral lăsat de general consătenilor săi a fost abandonat cu o ușurință condamnabilă. Așa cum remarca părintele Buracu la comemorarea a 10 ani de la moartea generalului (1932), aniversările pioase au început rapid să treacă neobservate. Fondul bisericesc proiecționat pentru 108 ani – un model rar de viziune financiară comunitara – a fost măcinat de vitregiile istorice, dar și de lipsa de rigoare în urmărirea clauzelor testamentare. Numele generalului, care trebuia să fie un far călăuzitor pentru „Casa Națională” și pentru „Piața centrală” din Mehadia, a fost adesea retrogradat la o simplă referință de pagină de istorie.

3. Sfidarea clauzelor legale și morale

Statul și autoritățile regionale nu doar că nu au ridicat clădirea proprie promisă pentru adăpostirea patrimoniului Cena, dar au ignorat însăși clauza de rezervă din testament: aceea că, în caz de abandon sau neîngrijire la Herculane, patrimoniul trebuia protejat prin transferarea sa integrală la Caransebeș. Generozitatea unui om care și-a cheltuit modesta pensie de militar pentru a cumpăra vestigii de la țărani și pentru a le salva de la distrugere a fost răsplătită, peste decenii, cu indiferență instituțională.

La împlinirea a 105 ani de la semnarea testamentului, evidențierea acestui fapt dureros nu trebuie să rămână o simplă lamentație istorică, ci să devină un semnal de alarmă și un act de reparație morală.

Nicolae Cena nu a căutat gloria personală; el a dorit să lase tinerimii bănățene o pildă de demnitate, cultură și dragoste de pământul strămoșesc. A reaminti astăzi modul în care i-a fost încălcat testamentul înseamnă a ne privi în oglindă și a ne asuma datoria de a scoate din umbră memoria unui erou martir, redându-i locul de cinste pe care îl merită în panteonul Banatului Montan și al întregii Românii.

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin

Bibliografie selectivă

I. Izvoare primare și documente de arhivă

1. Cena, Nicolae. Testament (redactat la Mehadia, 20 octombrie 1921). Publicat în extras în: Buracu, Coriolan I., Muzeul  „General Nicolae Cena” din Băile Herculane, Tipografia si Librăria „Ramuri’ ‘ s.a. Turnu Severin, 1924.
2. ​Judecătoria de Ocol Orșova. Decretul No. G. 806/1922 din 14 Februarie 1923 (privind predarea succesiunii și intabularea masei succesorale a defunctului general Nicolae Cena).
3. ​Notariatul Public Orșova. Proces-verbal succesoral No. 260/1922 (dresat la 7 Decembrie 1922 de dr. Ștefan Pascu, notar public).

II. Periodice și articole din presa vremii (1924-1932)

1. Brătescu, Constantin. ,,Generalul Nicolae Cena (1844-1922)” , articol biografic și comemorativ.
2. ​Buracu, Coriolan I. ,,Generalul de divizie Nicolae Cena din Mehadia (1844-1922)”, în ziarul Vestul, Timișoara, aprilie 1932.
3. ​Damșescu, Ioan.  ,,Din Băile Herculane” (Inaugurarea Muzeului  ,,General Nicolae Cena”), în  revista Cultura Poporului, Cluj, nr. din august 1924.
4. ​Ion, Grigore.  ,,Muzeul «General Nicolae Cena»”, în ziarul Voința Banatului, nr. din 10 august 1924.
5. ​*** ,,Muzeul «General Nicolae Cena»”,  în ziarul România, București, iulie 1924.

III. Lucrări monografice și de sinteză

1. Buracu, Coriolan I. Băile Herculane. Istoric și topografie, București, 1920.
2. ​Buracu, Coriolan I. Eracle, Hercules, Iovan Iorgovan și Băile Herculane, Turnu Severin, 1924.
3. ​Cena, Nicolae. Comunicare asupra restaurării inscripției de pe Piatra Votivă din Porta Pretoria (Castrul Ad Mediam), în Analele Academiei de Științe din Viena (Anzeiger der Kaiserlichen Akademie der Wissenschaften in Wien), Jg. 1911, Anzeiger No. XIII, Viena, 17 Mai 1911.

 

13 septembrie 2026, ora 15.00, Biserica Romano-Catolică „Sf. Terezia de Ávila”, Gărâna:

Manifestarea „Gărâna culturală“, ediția a XXVIII-a.

Rugăciune comună, înfrumusețată muzical de corul „Franz Stürmer“ Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea) și de grupurile vocal-instrumentale „Intermezzo” (coordonator: Lucian Duca) și „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).

 

13 septembrie 2026, ora 16.00, „The Ranch“, Gărâna:

Manifestarea „Gărâna culturală“, ediția a XXVIII-a.

Program cultural cu participarea Formației de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana“ Reșița (coordonatori: Marianne & Nelu Florea).

 

 

 

13. September 2026, 15:00 Uhr, „Hl. Theresia von Ávila“-Kirche, Wolfsberg:

Veranstaltung „Wolfsberg im September“, XXVIII. Auflage.

Gebet und musikalische Einlagen mit Beteiligung des „Franz Stürmer“-Chors Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea) und der beiden Gesang- und Instrumentalgruppen „Intermezzo“ (Koordination: Lucian Duca) und „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).

 

13. September 2026, 16:00 Uhr, „The Ranch“, Wolfsberg:

Veranstaltung „Wolfsberg im September“, XXVIII. Auflage.

Kulturprogramm mit Beteiligung der deutschen „Enzian“-Volkstanzgruppe Reschitza (Koordination: Marianne & Nelu Florea).

12 septembrie 2026, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Miracole din Valea Miracolelor. Doi autori și cărțile lor: conf. univ. dr. Florina-Maria Băcilă & prof. Iosif Băcilă.

Prezentări de carte:

–        „Dorziana – consemnări și exegeze”, Timișoara: „Cosmopolitan Art”, 2024;

–        „Valea Almăjului – oameni și fapte (limbă, istorie, credință și cultură românească)”, cartea a șasea, Timișoara: „Cosmopolitan Art”, 2026.

 

12. September 2026, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Miracole din Valea Miracolelor. Doi autori și cărțile lor: conf. univ. dr. Florina-Maria Băcilă & prof. Iosif Băcilă = Wunder aus dem Tal der Wunder, aus dem Almascher Land im Banater Bergland. Zwei Autoren und ihre Bücher: Doz. Dr. Florina-Maria & Iosif Băcilă.

Buchpräsentationen:

–        „Dorziana – consemnări și exegeze”, Temeswar: „Cosmopolitan Art”, 2024;

–        „Valea Almăjului – oameni și fapte (limbă, istorie, credință și cultură românească)”, VI. Band, Temeswar: „Cosmopolitan Art”, 2026.

 

Banatul a reprezentat întotdeauna o placă turnantă a Europei Centrale, un teritoriu multicultural unde Vestul și Estul s-au intersectat nu doar prin idei, ci și prin cortegii fastuoase, trenuri imperiale și vizite de stat, de la sultanii otomani care treceau hotarul pașalâcului, la capetele încoronate ale Vienei, suveranii României Mari și dictatorii blocului comunist, provincia fiind o scenă vie a marii istorii.

Toate aceste evenimente au fost documentate cu minuțiozitate, nostalgie sau teamă de jurnaliștii bănățeni, aceștia lăsând în paginile ziarelor locale mărturii neprețuite despre fastul epocii, dar și despre momentele absurde sau comice din culisele protocolului.

Acest eseu propune o incursiune în memoria scrisă a regiunii, analizând felul în care marile figuri ale lumii au pășit pe caldarâmul bănățean și cum au fost ele reflectate în presa vremii.

Primele mari vizite consemnate documentar au avut un caracter eminamente militar sau administrativ în perioada stăpânirii otomane, prezența unor sultani precum Ahmed al II-lea sau Mustafa al II-lea în preajma Timișoarei fiind resimțită ca o demonstrație de forță militară.

Cronicile timpurii descriu cortegiile fastuoase ale ienicerilor, însă o reflectare jurnalistică modernă apare abia în secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea presei de limbă germană, maghiară și română în Banat.

Vizitele monarhilor din Imperiul Austriac (devenit Austro-Ungar) au transformat radical viața publică a regiunii, când împăratul Iosif al II-lea a vizitat Banatul în mai multe rânduri (1768, 1770, 1773), traversând localități precum Timișoara, Caransebeș, Lugoj, Oravița și Reșița, ziarele de limbă germană fondate ulterior, cum ar fi ,,Temeswarer Zeitung” (cel mai longeviv cotidian din regiune), publicau retrospective nostalgice despre felul în care împăratul dormea în case modeste și asculta doleanțele localnicilor, consolidându-și imaginea de „rege al țăranilor”.

Cea mai fastuoasă vizită imperială a fost cea a lui Franz Joseph I, din septembrie 1872, când a inaugurat oficial linia de cale ferată Timișoara-Orșova și a vizitat Timișoara și Lugojul, ,,Temeswarer Zeitung” și săptămânalul românesc ,,Luminătorul”, condus de Pavel Vasici, au relatat în detaliu ridicarea unor arcuri de triumf monumentale.

Jurnaliștii vremii scriau cu uimire despre entuziasmul popular, dar și despre efortul uriaș al comunităților locale de a ilumina stradal orașele cu mii de lămpi cu gaz în onoarea suveranului, atmosfera fiind una de efervescență civică, Banatul dorind să demonstreze că este o provincie profund europeană, perfect aliniată standardelor de la Viena.

După Unirea Banatului cu România, vizitele regale au căpătat o semnificație profund simbolică, având scopul de a integra regiunea în noul stat național, în noiembrie 1923, Regele Ferdinand I și Regina Maria, efectuând o vizită istorică în Banat, oprindu-se la Timișoara, Lugoj și Jimbolia, evenimentul fiind acoperit pe larg de publicațiile românești locale, printre care ziarele ,,Nădejdea” și ,,Voința Banatului”, unde jurnaliști de seamă au descris emoția colectivă.

În ziarul ,,Nădejdea”, un cronicar al vremii surprindea o stare de spirit aproape mistică a bănățenilor, dar și detalii plastice despre vestimentația suveranei: „Niciodată Timișoara n-a purtat haine mai mândre, Gara ,,Domnița Elena” era un chioșc de verdeață și tricolor, iar când Sirele a pășit pe peron, un fior a străbătut mulțimea. Dar minunea s-a petrecut când Regina Maria a apărut în haine bănățene, cu opreg cu fir de aur și ie cusută la sate, o femeie din popor strigând în gura mare: ,,Uită-te, muiere, că-i de-a noastră!”. În acea clipă, toată răceala protocolului s-a topit, jurnaliștii străini veniți de la București căutau rigoarea Curții dar au găsit aici o nuntă a sufletelor.

În completare, ziarul „Voința Banatului” descria efortul uriaș al jurnaliștilor locali de a ține pasul cu evenimentele într-o epocă lipsită de tehnologie modernă, transformând relatarea într-o cursă contra cronometru: „A fost o bătălie a curierilor. Redacția noastră a trimis trei reporteri pe biciclete de la Gară până la Palatul Prefecturii, pentru a aduce notele de mână la tipografie din jumătate în jumătate de oră. Banatul trebuia să citească despre Rege în timp ce Regele încă se afla pe străzile noastre”.

O altă vizită de o importanță strategică majoră a fost cea din iunie 1926, când Regele Ferdinand, însoțit de primul-ministru, Alexandru Averescu, a vizitat uzinele metalurgice din Reșița, presa interbelică din Banatul Montan, inclusiv publicațiile de limbă germană din Reșița și Anina, relatând modul în care muncitorii l-au întâmpinat pe Rege, nu doar cu onoruri oficiale, ci și cu mândrie industrială, suveranul vizitând secțiile de laminate și turnătorie, recunoscând astfel rolul Banatului de „inimă de oțel” a țării.

În perioada postbelică și după deceniile de exil, legătura a fost continuată cu aceeași intensitate de Regele Mihai I, ziarele locale din Banatul de după 1989, precum ,,Renașterea Bănățeană” sau ,,Timpurile”, au relatat pe larg întoarcerile Regelui Mihai și ale Reginei Ana la Castelul de la Săvârșin (aflat la granița istorică a regiunii) și vizitele sale la Catedrala Mitropolitană din Timișoara, pe care o sfințise personal în 1946, jurnaliștii surprinzând cu finețe contrastul dintre sobrietatea aristocratică a Regelui și explozia autentică de simpatie a zecilor de mii de bănățeni care ieșeau în stradă.

În perioada comunistă, redactorii vremii, deși obligați să folosească un limbaj „de lemn”, au lăsat în arhive descrieri spectaculoase ale grandorii regizate: mii de oameni aduși din fabrici, pionieri cu buchete de flori și străzi spălate ritualic înainte de trecerea coloanei oficiale. Un jurnalist bănățean senior, reflectând peste ani despre vizitele de lucru de la Lugoj și Timișoara, povestea realitatea din spatele textelor poleite: „Protocolul de presă era un coșmar militar pentru că nu aveai voie să te miști din țarcul tău. Îmi amintesc la vizita din ’78, de la Combinatul Petrochimic când noi, reporterii locali, știam că o secție întreagă fusese vopsită în viteză cu o noapte înainte, mirosul de vopsea proaspătă era atât de puternic, încât îți tăia respirația. Cenzorul mi-a șoptit la ureche: Dacă simt în articolul tău vreun cuvânt despre miros sau luciu, scrii la gazeta de perete a unei mine din Anina, așa că am scris despre atmosfera curată și entuziasmul înnoitor al clasei muncitoare”.

Banatul a fost însă și gazda unor lideri internaționali de calibru, datorită poziției sale de frontieră geopolitică, cea mai importantă relație de vecinătate fiind cea cu Iugoslavia, liderul iugoslav Iosip Broz Tito, întâlnindu-se de mai multe ori cu Ceaușescu în Banat, vizitând Timișoara (1966 și 1969) și stațiunea Băile Herculane, presa locală reflectând aceste întâlniri ca pe un triumf al „prieteniei româno-iugoslave”, publicând fotografii mari cu cei doi lideri defilând în mașini decapotabile pe bulevardele Timișoarei.

Dincolo de discursurile oficiale și de sobrietatea textelor din ziare, memoria orală a jurnaliștilor și cronicile nuanțate au păstrat episoade pline de umor, născute din excesul de zel al organizatorilor: râurile vopsite și peștii de plastic, iar în timpul unei vizite a lui Nicolae Ceaușescu în Banatul Montan, autoritățile locale, dorind să demonstreze puritatea apelor din regiune și pentru că râul local era tulbure din cauza ploilor recente, s-a ordonat deversarea de substanțe neutralizante în amonte, iar pe maluri au fost aduși pești vii cumpărați de la pescării, eliberați în apă exact în momentul în care elicopterul prezidențial ateriza, zvonurile din redacții spunând că unii pești, amețiți de tratamentul chimic, pluteau cu burta în sus, spre disperarea activiștilor de partid care încercau să-i împingă cu prăjina sub apă.

La o fermă avicolă din județul Timiș, organizatorii au vrut să-i arate dictatorului o productivitate record, lucrătorii lipind manual ouă suplimentare în cuibarele găinilor, iar în momentul în care Ceaușescu a intrat în hală, zgomotul puternic al suitei a speriat păsările, care au început să zboare haotic, spărgând „producția record” direct sub picioarele vizitatorilor oficiali…

O altă mărturie savuroasă îi aparține unui fost fotoreporter din Banatul Montan, legată de vizita liderului iugoslav Tito la vânătoare în județul Caraș-Severin: „Tito era un aristocrat comunist, spre deosebire de Ceaușescu, purta costume impecabile și fuma trabucuri scumpe, la o vânătoare pe lângă Herculane, organizându-se o masă pe butuci de lemn, în pădure. Noi trebuia să facem fotografii care să arate simplitatea liderilor, dar pe sub fețele de masă din ștergare țărănești erau ascunse tăvi de argint cu delicatese aduse de la București cu elicopterul. La un moment dat, un câine de vânătoare a tras de fața de masă și a dărâmat un munte de icre negre în iarbă, Ceaușescu s-a încruntat, dar Tito a râs copios și i-a dat câinelui o bucată de friptură. Noi am lăsat aparatele jos. Acea fotografie nu avea voie să existe”.

Răsfoind astăzi paginile îngălbenite de timp ale ziarelor bănățene, de la caracterele gotice și sobre din „Temeswarer Zeitung” până la foile propagandistice din „Drapelul roșu”, înțelegem că Banatul nu a fost doar o provincie la marginea marilor imperii sau un simplu punct pe harta vizitelor de lucru, ci un pământ care a știut întotdeauna să primească lumea cu demnitate, eleganță și un strop de ironie ascunsă și dincolo de frica dictaturilor, de fastul trecător al coroanelor austriece sau de rigoarea protocolului regal, rămâne imaginea bănățeanului așezat, ospitalier și mândru de identitatea sa multiculturală.

Pașii sultanilor, ai împăraților, ai regilor și ai președinților s-au stins demult pe caldarâmul Timișoarei sau prin văile Reșiței, dar ecoul lor trăiește neatins în memoria scrisă a acestei regiuni, presa locală fiind oglinda fidelă în care s-au reflectat măreția și ridicolul epocilor, amintindu-ne că istoria este făcută de oameni mari, dar este trăită, consemnată și zâmbită de oamenii locului, ei sunt cei care rămân mereu aici, statornici și primitori, mult după ce cortegiile oficiale au plecat, stingându-și luminile în noapte.

UZPR s-a implicat constant în procedura legislativă și a susținut măsuri pentru o protecție mai eficientă a jurnaliștilor


Senatul României, în calitate de Cameră decizională, a adoptat la 8 septembrie 2026 proiectul de lege privind protecția împotriva cererilor vădit neîntemeiate sau a procedurilor judiciare abuzive îndreptate împotriva persoanelor implicate în acțiuni de mobilizare publică – așa-numita lege anti-SLAPP.

Pe scurt, SLAPP-urile sunt procese sau alte demersuri juridice folosite nu atât pentru a rezolva un litigiu real, cât pentru a intimida, descuraja sau epuiza financiar persoane care se exprimă asupra unor chestiuni de interes public. Jurnaliștii, activiștii, organizațiile civice sau alte persoane implicate în dezbaterea publică se pot afla în această situație atunci când sunt confruntate cu acțiuni repetate, costisitoare sau disproporționate.

UZPR a fost activă pe tot parcursul elaborării și dezbaterii proiectului. Uniunea a transmis memorii Ministerului Justiției și Parlamentului, a participat la consultări și a purtat discuții cu reprezentanții Ministerului Justiției, formulând propuneri concrete pentru ca viitoarea lege să răspundă situațiilor întâlnite în practică de jurnaliști. În memoriile sale, UZPR a arătat că presiunea juridică nu se exercită doar prin acțiuni civile, ci și prin plângeri penale, sesizări administrative, proceduri disciplinare sau notificări întemeiate pe legislația privind protecția datelor.

O parte dintre propunerile susținute de UZPR se regăsesc în forma adoptată. Legea introduce o procedură pentru respingerea rapidă a cererilor vădit neîntemeiate, posibilitatea solicitării unei cauțiuni și remedii atunci când instanța constată că procesul este folosit în mod abuziv.

De asemenea, organizațiile care au un interes legitim în apărarea persoanelor implicate în dezbaterea publică vor putea, cu acordul pârâtului, să îl sprijine și să depună înscrisuri la dosar. UZPR solicitase recunoașterea unui rol pentru organizațiile profesionale ale jurnaliștilor în asemenea cauze, inclusiv prin posibilitatea unei intervenții de tip amicus curiae.

Rămâne însă o vulnerabilitate importantă: legea nu se aplică procedurilor penale și administrative.

Pentru UZPR, acesta este unul dintre punctele esențiale pentru eficiența reală a protecției. În practică, intimidarea unui jurnalist nu ia întotdeauna forma unui proces civil pentru despăgubiri. Plângerile penale repetate, sesizările către autorități sau procedurile administrative și disciplinare pot produce același efect: costuri, timp consumat, presiune psihologică și descurajarea publicării unor informații de interes public.

Directiva europeană stabilește un standard minim în materie civilă cu implicații transfrontaliere, dar permite statelor membre să adopte o protecție mai largă. UZPR a susținut că România ar trebui să folosească această posibilitate și să adapteze legea la formele concrete de presiune juridică întâlnite la nivel național.

O altă problemă importantă este situația proceselor deja aflate pe rol. Forma adoptată de Senat nu conține o dispoziție tranzitorie care să prevadă expres aplicarea noilor garanții și cauzelor începute înainte de intrarea în vigoare a legii. Asta înseamnă că persoanele care se confruntă deja cu procese ce ar putea fi considerate SLAPP riscă să nu poată beneficia de noile mecanisme speciale de protecție.

Pentru UZPR, această situație trebuie clarificată legislativ. O lege creată pentru a proteja persoanele supuse unor proceduri abuzive trebuie să ofere un răspuns și celor care se află deja într-un asemenea proces atunci când legea intră în vigoare.

Adoptarea legii reprezintă un pas important, dar nu închide dezbaterea. UZPR va continua demersurile instituționale pentru completarea cadrului legislativ cu garanțiile pe care le consideră esențiale: extinderea protecției la procedurile penale și administrative, clarificarea situației proceselor în curs și consolidarea mecanismelor privind costurile și sancțiunile.