Data de 27 octombrie marchează Ziua Mondială a Patrimoniului Audiovizual (WDAVH), o inițiativă majoră a UNESCO și a Consiliului de Coordonare al Asociațiilor Arhivelor Audiovizuale (CCAAA). WDAVH este un eveniment comemorativ global, organizat de arhivele audiovizuale pentru a atrage atenția asupra importanței și urgenței protejării filmelor, înregistrărilor video, înregistrărilor sonore și mediilor digitale, asigurând astfel disponibilitatea și accesibilitatea acestora pe termen lung.

Radio UZPR a fost acccepat ca participant la seria de evenimente organizate la nivel mondial și face parte din harta dedicată de pe site-ul oficial al Consiliului de Coordonare al Asociațiilor Arhivelor Audiovizuale (CCAAA). „Protejarea formatelor audiovizuale fragile este esențială pentru conservarea istoriei umane, a identității culturale și a memoriei colective. Materialele audiovizuale surprind vocile, imaginile și sunetele autentice ale evenimentelor din trecut. Ele întruchipează tradiții comunitare unice, istorii orale, limbi și forme de expresie artistică. Limbile indigene, muzica locală și poveștile comunităților prind viață prin intermediul acestor înregistrări unice. Implicați-vă în efortul de a crește gradul de conștientizare cu privire la importanța patrimoniului nostru audiovizual comun”, afirmă Andrea Leigh, președinte CCAAA.

Arhivele, bibliotecile și muzeele din întreaga lume găzduiesc proiecții de filme, expoziții și evenimente digitale – inclusiv programe online precum „TopFoto Press Photography Event”. https://www.digitalmeetsculture.net/article/topfoto-wdfah/

Tema din acest an a Zilei Mondiale a Patrimoniului Audiovizual este „Fereastra ta către lume”, subliniind rolul esențial al patrimoniului audiovizual în conectarea și înțelegerea societăților din întreaga lume.

Arhivele audiovizuale ne spun povești despre viețile oamenilor și despre culturi din întreaga lume. Ele reprezintă o moștenire neprețuită, o afirmare a memoriei noastre colective și o sursă valoroasă de cunoaștere, reflectând diversitatea culturală, socială și lingvistică a comunităților noastre. Acestea ne ajută să ne dezvoltăm și să înțelegem lumea pe care o împărtășim cu toții. Conservarea acestui patrimoniu și asigurarea accesibilității sale pentru public și pentru generațiile viitoare constituie un obiectiv vital atât pentru instituțiile de memorie, cât și pentru societate în ansamblu. Arhivele UNESCO au lansat proiectul „Digitalizarea istoriei noastre comune în cadrul UNESCO” tocmai cu acest scop.

Ziua Mondială a Patrimoniului Audiovizual marchează adoptarea, în 1980, de către cea de-a 21-a Conferință Generală, a Recomandării privind salvgardarea și conservarea imaginilor în mișcare. Această zi mondială oferă un prilej de a sensibiliza opinia publică cu privire la necesitatea adoptării unor măsuri urgente și de a recunoaște importanța documentelor audiovizuale.

Totodată, această zi reprezintă o oportunitate pentru statele membre UNESCO de a evalua progresele înregistrate în implementarea Recomandării din 2015 privind conservarea patrimoniului documentar – inclusiv în format digital – și accesul la acesta.

Taragotul sau ,,torogotul”, cum este adesea alintat în graiul bănățean, reprezintă una dintre cele mai fascinante metamorfoze din organologia muzicală universală și, deși astăzi este perceput ca un pilon identitar al folclorului românesc, în special al celui din Banat și Transilvania, instrumentul are o istorie modernă legată de inovația tehnică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în lume, instrumentul în forma sa modernă fiind inventat și brevetat în jurul anilor 1894–1896 de către constructorul de instrumente berlinez Vencel József Schunda, stabilit la Budapesta, și perfecționat ulterior de János Stowasser.

Schunda a dorit să recreeze un instrument istoric maghiar (,,tárogató”), care inițial era un instrument cu secolă dublă (similar oboiului sau zurlei) folosit în timpul războaielor curuților, transformându-l într-un instrument cu secolă simplă (ancie de clarinet) și gaură conică, realizat din lemn de esență tare (cireș, grenadilla sau abanos), astfel, din punct de vedere acustic și constructiv, taragotul modern combinând sistemul de digitație și ancia clarinetului cu corpul conic și proprietățile de suflat ale saxofonului, având un pavilion pronunțat, care îi conferă acea rezonanță melancolică, nostalgică și extrem de penetrantă.

În România, taragotul a pătruns rapid la începutul secolului al XX-lea, găsindu-și o adevărată patrie spirituală în Banat și în zonele învecinate (Crișana, Maramureș, Lăpuș), tonalitatea standard a taragotului modern fiind în Si bemol (Bb), un instrument transpositor (sunând cu un ton mai jos decât nota scrisă), această tonalitate oferindu-i o catifea aparte în registrul grav și o strălucire impetuoasă în registrul acut, perfectă pentru exprimarea dualismului sufletesc românesc, jalea doinei și vigoarea jocului.

Printre marile firme istorice care au fabricat aceste instrumente se numără legendarele ateliere Stowasser și Schunda din Budapesta, ale căror piese de colecție sunt căutate cu frenezie și astăzi de virtuozi pentru calitatea acustică a lemnului îmbătrânit, în perioada contemporană, fabrici precum ,,Amati” (Cehia) sau producători artizani independenți din Ungaria și România, continuând să restaureze și să producă exemplare dedicate muzicii tradiționale, precum lutierul Banatului, regretatul meșter lutier Gavrilă Safta din Dudeștii Noi (lângă Timișoara), ale cărui taragoturi restaurate sau făurite manual au asigurat supraviețuirea acustică a instrumentului în Banat.

Fiecare zonă etnografică a dat naștere unor titani ai acestui instrument, în zona Lăpușului și a Maramureșului, nume precum Iovu Martin (un rapsod autentic din Țara Lăpușului) sau legendarul Dumitru Fărcaș au dus faima taragotului pe cele mai mari scene ale lumii, însă în Banat, taragotul a devenit „regele” incontestabil al muzicii populare, Banatul transformând taragotul dintr-un instrument de fanfară într-o prelungire a sufletului bănățean.

Printre marii virtuozi ai Banatului se numără personalități de o valoare inestimabilă: Luță Ioviță, considerat pionierul absolut care a românizat instrumentul și l-a impus în atenția publicului larg; Luca Novac, supranumit „priveghetoarea Banatului”, cel care a dat instrumentului o finețe interpretativă de neegalat; Pera Bulz, recunoscut ca Tezaur Uman Viu, un păstrător riguros al purității stilului bănățean; Ion Motița și Gheorghe Voloca, maeștri ai tehnicii interpretative bănățene, acești mari taragotiști nelimitându-se doar la un singur instrument, marea lor majoritate fiind multi-instrumentiști desăvârșiți, trecând cu o ușurință uimitoare de la taragot la fluier, caval, ocarină, saxofon sau clarinet, îmbogățind astfel textura fiecărui concert.

Taragotul predomină în cele mai prestigioase ansambluri bănățene, precum Ansamblul Profesionist „Banatul” din Timișoara, Ansamblul „Doina Timișului”, sau orchestrele populare din Reșița, Caransebeș și Lugoj, în cadrul acestor formații, taragotul nefiind doar un instrument de acompaniament, ci liderul melodic care dă semnalul jocului, el fiind instrumentul de elecție pentru interpretarea profundelor doine bănățene, încărcate de o melancolie sfâșietoare, unde tehnica vibrato-ului și glissando-ul specific taragotului imită plânsul și dorul uman, de asemenea, în jocurile de doi, brâuri, ardelene sau sorocuri, taragotul imprimând o dinamică explozivă, o ritmică intensă ce ridică sălile în picioare.

Valoarea muzicologică a taragotului a fost consemnată în numeroase studii și cărți de specialitate, editate adesea cu sprijinul unor etnomuzicologi și jurnaliști culturali români, care au documentat stilul de interpretare bănățean și monografiile marilor rapsozi (cum sunt volumele dedicate lui Luță Ioviță sau Luca Novac), jurnaliștii vremii și criticii muzicali elogiind întotdeauna sensibilitatea acestor artiști, publicul primindu-i cu ovații electrizante, numindu-le instrumentele „torogoate de aur”.

Popularizarea acestor maeștri a fost masiv sprijinită de emisiunile folclorice de la Radio și Televiziunea Timișoara, dar și de programele naționale ale TVR (cum ar fi celebra emisiune „Tezaur Folcloric”), semnalul muzical generat de un taragot servind de multe ori drept preludiu sau generic pentru emisiunile de televiziune dedicate satului românesc, impregnând memoria colectivă cu sound-ul său inconfundabil.

Viața de turneu a taragotiștilor nu a fost lipsită de întâmplări hazlii, povestindu-se în Banat despre momente în care, la nunțile bănățene de altădată, un taragotist virtuos sufla cu atâta foc încât dopurile de plută ale clapetelor improvizate din mers (înlocuite cu miez de pâine sau ceară de albine în momente de criză) săreau direct în paharele nuntașilor, spre deliciul asistenței, alteori, din cauza frigului de la spectacolele în aer liber, instrumentele înghețau, iar rapsozii le încălzeau la piept sau cu țuică fiartă, glumind că „taragotul trebuie să bea și el un păhărel ca să cânte cu suflet”, taragotul lui Luță Ioviță a oprit temporar focurile de armă pe frontul italian, episod consemnat de asemenea în cronicile vechi: „Balada din tranșee – Când taragotul lui Luță Ioviță a oprit războiul”, text narativ care reconstituie fragmentul istoric din timpul Primului Război Mondial pe frontul italian de la râul Piave, când sunetul doinei sale a instaurat un armistițiu divin, determinând soldații inamici să lase armele jos pentru a-l asculta.

Din păcate, mulți dintre acești corifei au trecut în eternitate, locurile lor de veci devenind spații de pelerinaj pentru iubitorii de folclor: Luță Ioviță și Luca Novac își dorm somnul de veci în cimitirele din Timișoara, Petrică Vița (în cimitirul in Dumbrăvița), lăsând în pământul bănățean ecoul cântecelor lor, Dumitru Fărcaș se odihnește în satul său natal, Groși, din Maramureș.

Pentru ca instrumentul să nu devină o piesă de muzeu, predarea sa a fost instituționalizată,taragotul studiindu-se astăzi la liceele de muzică din Timișoara (Liceul de Artă „Ion Vidu”) și Arad, precum și în cadrul Facultății de Muzică și Teatru a Universității de Vest din Timișoara sau la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.

Un rol crucial în perpetuarea taragotului îl au căminele culturale și casele de cultură din localitățile bănățene (Lugoj, Caransebeș, Oravița, Sânnicolau Mare), aceste instituții punând la dispoziție locuri și condiții de repetiții, finanțând achiziția de instrumente și organizând spectacole în zonă, în țară și în străinătate, schimburile de experiență culturale internaționale (în special cu comunitățile de români din Voivodina – Serbia, dar și festivalurile din Europa și SUA) demonstrând că taragotul depășește granițele naționale, devenind un adevărat ambasador cultural, artiștii consacrați transmițând experiența către tinerii discipoli prin masterclass-uri, școli populare de artă și tabere de folclor, asigurând schimbul generațional vital.

Este datoria sacră a instituțiilor de cultură, a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) și a întregii societăți să valorifice, să conserve și să sprijine material și moral pe acești păstrători de tezaur, finanțarea producției de albume discografice, editarea de cărți biografice, sprijinirea caselor de cultură și acordarea de burse tinerilor taragotiști, fiind responsabilități culturale de la care nu ne putem abate dacă dorim să ne păstrăm rădăcinile intacte, Arhiva Presei Bănățene reflectând modul în care publicațiile interbelice din Timișoara, Lugoj și Caransebeș au întâmpinat impunerea acestui instrument, cronicarii vremii descriind apariția taragotului în mâinile virtuozilor români ca pe o „epifanie sonoră”, tipărind cronici entuziaste în care numeau instrumentele „torogoate de aur” sau „glasuri divine de lemn binecuvântat”, purtându-i pe rapsozi pe brațe la finalul concertelor, Festivalului Național de Taragot de la Dumbrăvița (județul Timiș), evidențiindu-l ca hub central de convergență artistică națională și transfrontalieră (în special prin schimburile culturale constante cu românii din Voivodina, Serbia).

Când taragotul își începe plânsul pe o scenă bănățeană, timpul pare să se oprească în loc, în vibrația lemnului său regăsindu-se dorul strămoșilor noștri, lacrimile Dunării, măreția munților și nesfârșitul câmpiei bănățene, taragotul neascultându-se doar cu urechea, ci trăindu-l direct cu inima, el fiind o rugăciune transformată în sunet, un testament nescris care ne amintește cine suntem și de unde venim și, atâta timp cât pe dealurile Banatului se va mai auzi măcar un singur ecou de taragot, sufletul acestui neam va rămâne nemuritor, curat și neatins de uitare.

Bibliografie

Schunda, Vencel József , The History and Development of the Modern Tárogató, Budapesta, 1905

Ioviță, Luță, O viață închinată cântecului popular: Memorii și mărturii, Editura ,,Muzicală”, București, 1978

Novac, Luca, Graiul taragotului bănățean: Monografie și repertoriu, Editura de Vest, Timișoara, 2011

Ursu, Nicolae, Folclor muzical din Banat, Editura ,,Muzicală”, București, 1982

Foto: Facebook

23 octombrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitată: Lili Gherle, președinta Asociației „Uniți Reușim” din Reșița. Tema conferinței: Reșița și voluntariatul.

 

 

23. Oktober 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Lili Gherle, die Vorsitzende des Vereins „Uniți Reușim” Reschitza. Thematik der Konferenz: Reschitza und der freiwillige Einsatz.

 

Contând pentru activitatea „Școala altfel”, elevii din ciclul primar ai Școlii Gimnaziale Nr. 1 – Structura Școala Gimnazială Nr. 2 Hunedoara, prin prof. înv. primar Georgeta-Ileana Cizmaș, au beneficiat de prezența unor membri ai Comisiei tematice „Educație și Dezvoltare” din cadrul Asociației CARP „Speranța” Hunedoara, la o reușită dezbatere pe tema „Sănătatea mediului – sănătatea noastră”.

Pe itinerariul discuțiilor, invitații Doinița Paulina Livezan, Ilie Dumitru și Gelu Borza, pe fondul experienței și înțelepciunii lor de seniori, s-a punctat rolul mediului pentru sănătate, respectul și grija față de acesta, dar și faptul că sănătatea este primăvara vieții, subliniindu-se beneficiile unui stil de viață sănătos și prevenirea consumului de alcool, tutun și droguri.

Elevii au fost sfătuiți să fie optimiști în lupta pentru sănătatea lor, știind că este mai ușor să o previi decât să o tratezi.

Nu a lipsit, în cadrul acestei activități, prezentarea de către un grup de elevi a unui montaj literar sub genericul Mediul și sănătatea, ca de altfel, înființarea cercului „Prietenii naturii” cu un bogat program de activitate.

A consemnat Ioan Vlad/UZPR

https://libertatea.rs/

Ziua de 14 octombrie a marcat un moment important pentru presa în limba română din Serbia. La Panciova a avut loc Adunarea Generală constitutivă a Filialei din Serbia a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), în cadrul căreia Mariana Stratulat a fost aleasă președintă.

Înființarea filialei creează noi oportunități de colaborare profesională și de dezvoltare a unor proiecte comune între jurnaliștii din Serbia și România. Întâlnirea a fost deschisă de jurnalistul Valentin Mic, care a salutat participanții și a evidențiat semnificația evenimentului pentru comunitatea jurnalistică românească din Serbia, subliniind totodată necesitatea dezvoltării unor relații profesionale durabile cu organizațiile de profil din România. În prima parte a evenimentului, jurnalistul Mario Balint a prezentat revista „M Security”, publicație care apare în România de 15 ani și promovează cultura de securitate.

Acesta a evidențiat importanța securității culturale în contextul actual și a acordat mai multe distincții în semn de apreciere a profesionalismului și a contribuției la dialogul intercultural. Titlul de „Jurnalistul anului 2026” i-a fost acordat lui Valentin Mic, pentru talentul și profesionalismul său. Jurnalista și scriitoarea Mariana Stratulat a primit distincția „Omul anului 2026”, pentru realizările profesionale remarcabile și contribuția la promovarea literaturii, culturii și valorilor spirituale românești.

Diplome de excelență pentru dialog intercultural au fost acordate lui Ion D. Cucu și Emil Stanciu, în semn de apreciere pentru contribuția lor la apropierea comunităților jurnalistice din Banatul istoric. Gordana Kovačević și Verica Preda au fost distinse pentru promovarea dialogului intercultural, a tradițiilor și a înțelegerii reciproce. Trofeul „Editorul anului 2026” i-a revenit editorului Gheorghe Jurma, personalitate reprezentativă a vieții culturale bănățene.

Articolul integral îl puteți citi în numărul din 24 octombrie 2026

Magdalena LUKIĆ

de Victor Nafiru

Bă, Gogule, se țin necazurile de (Că)Călin File de Poveste ca scaiul de oaia căpiată care behăie toată ziua cu și fără rost. Președinte mai ghinionist ca el nu cred că a mai existat de la George Washington încoace. Bine, nu a fost și el președinte plin, ci doar pentru un tur, unul singur, care nu se trece în CV-ul oficial din cauza Tik Tok-ului, boților, trolii-lor, a constituirii grupului infracțional  și a înșelăciunii cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată.

Ai văzut și tu de câte ori l-am avertizat să o lase mai moale cu „Turul 2 ânapoi”, „hrană, apă, energie și prostie”. Să stea dracu’ pe curul lui și să nu se mai ia în gură cu  ăștia de la guvernare, că nu e bine. Că la ei e pâinea și cuțitul. El, nu și nu. S-a crezut Prâslea cel Voinic și merele de aur, din tezaurul de la Moscova. Ba, la un moment dat se compara cu Greuceanu care, dacă o fi adevărat, s-a bătut cu zmeul-zmeilor, medaliat cu aur la mondialele de trântă, dublu campion olimpic, național și balcanic, cu zgripțuroaica, muma zmeului, cu nu știu câți dragoni, ca să spargă lacătele buncărului  în care lighioanele pădurii ascunseseră soarele și luna. I-am și zis odată: „Bă, (Că)Căline, tu ești întreg la cap? Că, după cum te porți, eu zic că îți lipsește ceva. Du-te, fratelo, la un service, scuze, la un doctor. la Bălăceanca, să vadă ce-i cu mansarda ta. Tu cu ăștia te pui?” El, nu și nu. Că e sănătos, dar că așa îi vine lui câteodată și că de partea sa are tot ce mișcă-n țara asta, râul ramul, muștele și rahatul turcesc. Mai mult de atât, ce să-i fi făcut, Gogule, să se potolească? Că până la urmă, cu toți boții și trolii lui, uite că ajuns la bulău.

Nu doar că a ajuns, dar nici nu s-a potolit. A dat-o înainte cu nebuniile lui: ba că vorbise cu Ștefan cel Mare la Podul Înalt, ba că Mihai Viteazul l-a căutat personal într-o sâmbătă la piață, să-l întrebe ce tactică să aplice dacă mai dau vreodată turcii năvală în Țara Românească și câte și mai câte tâmpenii de genul ăsta. Ăia, din celulă cu el, l-au ascultat cât l-au ascultat, au mai făcut bâză, l-au provocat la mișto, dar când au văzut că o luase rău pe arătură, au sesizat cazul gardienilor. Și, ce crezi, Gogule, băieții (procurorii, carevasăzică) s-au scremut și nu s-au lăsat până nu l-au încălțat cu un nou dosar. Cică, la vila de la Mogoșoaia, (Că)Călin a angajat un specialist care să-i instaleze nu știu ce aparatură electronică menită să descopere și să bruieze microfoanele și camerele de luat vederi ascunse în casa lui de procurori.

Cu chestia asta, chiar ai dat-o în bară, (Că)Căline dragă. Că iar te-o mâncat în cur. Și ce dacă e casa ta? Dacă ei vor să te monitorizeze te monitorizează și în cavoul din cimitirul Sf. Vineri, chiar dacă te dai tu Prâslea, Țugulea ori Greuceanu. Ai înțeles? Ai înțeles pe dracu!

22 octombrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Cultura la noi acasă.

Autorul Ion Rășinaru din Anina citește din volumul „Hoinar prin anotimpuri”, Editura „Castrum de Thymes”, Giroc.

Expoziție de artă plastică Geta Versehora & Petraru Busuioc (Anina).

 

 

22. Oktober 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Die Kultur bei uns im Hause: Als Gast, der Dichter Ion Rășinaru aus Anina und seine jüngste Buchveröfentlichung: „Hoinar prin anotimpuri”, Verlag „Castrum de Thymes”, Giroc.

Kunstausstellung Geta Versehora & Petraru Busuioc (Anina).