Gabriela Șerban în dialog cu profesor-cercetător dr. Smaranda Vultur
În revista „Bocșa culturală” anul XXI, nr. 4 (111)/ 2020 la paginile 21-22 există un interviu realizat de publicistul Titus Crișciu cu dna. conf. univ. dr. Smaranda Vultur de la Universitatea de Vest din Timișoara despre regretatul istoric Valeriu Leu. În finalul interviului, Titus Crișciu pune o întrebare care, evident, mi-a atras atenția: „Care sunt tangențele dumneavoastră cu orașul Bocșa?”. La care doamna Smaranda Vultur răspunde în două fraze: „Mama mea este din Bocșa Vasiova, născută pe strada Horea, unde locuia bunica mea, nu departe de casa unde trăia Tata Oancea, de la care cumpărau lapte de capră când eram eu copil. Acolo, la Bocșa, mi-am petrecut multe luni din copilărie, familia Anțilă, familia Vermeșan, cu care suntem rude, rămân în albumul meu de familie.”
Încă de atunci mi-am propus să o cunosc pe această doamnă despre care, de altfel, am citit și am auzit doar cuvinte frumoase, la superlativ! La multe dintre întrebările mele pe diverse teme mi-a fost recomandată această doamnă, mi-au fost recomandate cărțile domniei sale și interesantele sale studii și cercetări, iar între cei care mi-au recomandat-o am să-i amintesc, cu recunoștință, pe prof. Adela Schindler, familia prof. Gladeș și, nu în ultimul rând, pe dr. Martin Olaru.
De curând, la invitația UBB Reșița și a Cameliei Duca, am participat la o lansare de carte intitulată „Francezi în Banat, bănățeni în Franța” sub semnătura și în prezența autoarei Smaranda Vultur. Încântătoare această Doamnă! M-a cucerit imediat! Mi-am dorit mult s-o cunosc, iar în momentul în care dl. Martin Olaru mi-a șoptit „Întreab-o de Bocșa!”, mi-am permis să o abordez, să-i cer un autograf și, evident, un interviu pentru revista „Bocșa culturală”.
După cum bănuiam și după cum știm deja că oamenii valoroși sunt și deosebit de deschiși, de receptivi la propuneri culturale, așa s-a întâmplat și în cazul Doamnei Smaranda Vultur care, cu noblețea intelectualului rasat, cu delicatețea scriitorului pasionat de cultură și act cultural, cu modestia omului care-și recunoaște și respectă rădăcinile (în cazul nostru Bocșa) a acceptat propunerile mele, adică: un interviu pentru „Bocșa culturală” și o prezentare de cărți la Bocșa, atunci când se va ivi momentul.
Mi-aș fi dorit ca unul dintre invitații speciali din cadrul „Bocșa Film Festival” ed. a VI-a, 2026, să fie această remarcabilă Doamnă, însă, în acea perioadă, domnia sa a fost prinsă în alte proiecte. Invitația rămâne deschisă precum și promisiunea întâlnirii la Bocșa.
În schimb, avem bucuria și onoarea să o regăsim ca oaspete la rubrica „Povești în bibliotecă”! Cu amabilitate și cu deosebit talent narativ, doamna prof. univ. dr. Smaranda Vultur a răspuns întrebărilor mele, transpunându-ne într-o Bocșă a amintirilor copilăriei sale, în lumea de poveste a părinților, bunicilor și străbunicilor noștri!
Zilele trecute mă aflam în cimitirul catolic din Bocșa Montană împreună cu prof. univ. dr. Andrei Ujică din Heidelberg și acesta, privindu-și mormintele strămoșilor, mi-a spus cu vădită emoție: „Doamnă, eu m-am născut la Timișoara, dar rădăcinile mele sunt aici, la Bocșa!” Mi-am amintit această convorbire cu maestrul Ujică în momentul în care Doamna Smaranda Vultur a început să povestească despre rădăcinile sale bocșene și, din nou mi s-a-ntărit convingerea că Oamenii de valoare nu-și uită rădăcinile și strămoșii!
Eseist, critic literar, profesor, cercetător, Smaranda Vultur s-a născut în 17 martie 1950 la Timișoara; este doctor în filologie si a fost conferențiar la Universitatea de Vest din Timișoara. În cadrul Grupului de antropologie culturală și istorie orală de la Fundația „A Treia Europă” a conceput și a realizat mai multe proiecte de cercetare în domeniul identităților culturale și memoriei, prin metoda povestirilor autobiografice.
Dintre volumele sale deosebit de importante amintim: Infinitul mărunt. De la configuraţia intertextuală la poetica operei (Bucureşti, Cartea Românească, 1992); Istorie trăită, istorie povestită. Deportarea în Bărăgan 1951–1956 (Timişoara, Editura Amarcord, 1997); Lumi în destine. Memoria generaţiilor de început de secol din Banat, coordonator şi coautor al volumului realizat împreună cu Grupul de Antropologie Culturală şi Istorie Orală „A Treia Europă”(Bucureşti, Editura Nemira, 2000); Germanii din Banat prin povestirile lor, coordonator şi coautor al volumului realizat împreună cu Grupul de Antropologie Culturală şi Istorie Orală „A Treia Europă” ( Bucureşti, Editura Paideia, 2000); Minorităţi: identitate şi coexistenţă, în colaborare cu Alexandra Jiva şi Călin Rus (Timişoara, Institutul Intercultural, 2000); Memorie şi diversitate culturală. Timişoara 1900–1945, volum editat de Centrul Cultural Francez din Timişoara (Iaşi, Editura Polirom, 2001); Memoria Salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi, coordonator şi coautor al volumului realizat împreună cu Grupul de Antropologie Culturală şi Istorie Orală „A Treia Europă” (Iaşi, Editura Polirom, 2002); Memoria salvată II, împreună cu Adrian Onică (Timișoara, Editura Universităţii de Vest, 2010); Basarabeni şi bucovineni în Banat. Povestiri de viaţă, împreună cu Adrian Onică (Timişoara, Editura Marineasa 2010, ediţia a II-a ed. Brumar 2011); Francezi în Banat, bănăţeni în Franţa. Memorie şi identitate (Timișoara Editura Marineasa, 2012 și Iași, Polirom, 2025).
„Doamna Smaranda Vultur, care provine din branşa scriitorilor, a ajuns să facă cercetare istorică prin investigarea poveştilor de viaţă ale unor oameni, folosind mijloacele semanticii, ale lingvisticii. S-a ocupat, în primul rând, de deportaţii din Banat şi Mehedinţi aduşi în Bărăgan, în noaptea de 18 iunie 1951. În acest sens, seria de cărţi a Smarandei Vultur este exemplară. De aici, şi-a extins cercetarea şi asupra altor probleme de istorie, şi, în cadrul Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, s-a ocupat de problema deportărilor, obţinând date documentare – nesperate înainte – printr-o intensă cercetare a arhivelor şi, în special a celor ajunse, între timp, la C.N.S.A.S.” afirma scriitorul Romulus Rusan în Şcoala Memoriei 2007, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2007. De altfel Fundația „Ana Blandiana & Romulus Rusan” și Fundația „Spandugino” au acordat, în cadrul unei ceremonii desfășurate în data de 5 mai 2026, la reprezentanța Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței din București, premiile pentru literatura memoriei pe anul 2025, iar Premiul „Romulus Rusan” pentru cartea de literatură a memoriei i-a fost acordat scriitoarei și cercetătoarei Smaranda Vultur pentru volumul Francezi în Banat, bănățeni în Franța, Editura Polirom, 2025. De asemenea, distinsei doamne Smaranda Maria Vultur, eseist, cercetător și conferențiar universitar, i s-a conferit de către președintele Nicușor Dan Ordinul ,,Meritul Cultural” în grad de Cavaler[1] – Categoria H – Cercetare științifică – „în semn de înaltă apreciere pentru activitatea de excepție dedicată cercetării istoriei și memoriei colective, precum și pentru angajamentul constant în promovarea educației civice, a adevărului istoric și a valorilor democratice în rândul tinerelor generații”.
Onorați să avem o asemenea personalitate în paginile revistei noastre, îi spunem bun-venit la rubrica „Povești în bibliotecă” Doamnei dr. Smaranda Vultur, mulțumindu-i cu recunoștință pentru amabilitatea de a răspunde curiozităților noastre și de a-și deschide sufletul într-un popas al mărturisirilor. Și, voi începe cu întrebarea deja cunoscută:
Gabriela Șerban: Cine sunteți dumneavoastră, doamnă Smaranda Vultur?
Smaranda Vultur: Aş zice profesoară, scriitoare, cercetătoare. Cam astea au fost zonele între care s-a împărţit partea profesională a vieţii mele. Care treptat a ajuns să fie dedicată memoriei Banatului.
Sunt născută la Timişoara unde locuiesc şi acum. Am lipsit 9 ani cât am făcut studii de limba şi literatura română şi franceză la Universitatea din Bucureşti şi am lucrat câţiva ani într-un institut al Academiei cu profil de lingvistică şi ulterior de etnologie. Tot la Universitatea din Bcureşti mi-am luat si doctoratul în filologie cu academicianul Al. Rosetti. Am mai fost plecată trei ani la Paris ca lector de limba şi literatura română ( 1991 – 1995) şi încă unul ca profesor asociat la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales unde am urmat şi un stagiu doctoral în antropologie istorică. Am mai lipsit din Timişoara între 2003 şi 2005 cât am fost lector de română la Pisa şi am predat şi la Cracovia un semestru în 1995, tot limba şi literatura română.
Un moment important a fost în anul 1991 când am început să fac teren în Banat, mai exact am cules poveşti de viaţă orale de la foşti deportaţi în Bărăgan. O selecţie din ele a apărut în 1997 într–o carte la editura Amarcord. Peste ani am realizat la Biblioteca Centrală „Eugen Todoran” din Timişoara un site www.deportatiinbaragan.ro în colaborare cu Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan. Era în perioada 2015-2019 când am lucrat cu jumătate de normă ca bibliotecar, după pensionarea de la Universitatea de Vest, unde am fost conferenţiar din 1997 în 2015. Am lucrat la Bibliotecă la digitalizarea arhivei de istorie orală începută încă din 1991. Din 1998 m-am afiliat Fundaţiei A treia Europă unde am creat Grupul de Istorie Orală şi Antropologie Culturală alcătuit din foarte tineri pe atunci studenţi sociologi, filologi, istorici. Împreună am alcătuit o hartă a memoriei Banatului prin interviuri cu povestiri de viaţă culese de la mai multe generaţii de locuitori ai oraşelor şi satelor bănăţene, din mai multe etnii, din mai multe grupuri sociale, cu diferite apartenenţe religioase. Se vede foarte bine prin ele cum istoria afectează viaţa fiecăruia şi cum se construiesc şi se destramă comunităţi.Vă puteţi face o idee despre ce conţine această arhivă donată azi BCUT, consultând siturile www.memoriabanatului.ro sau www.memoriatimişoarei.ro pe care se află fişele de interviu. Dar şi alte informaţii legate de fotografii, documente din arhivele de familie, monografii, literatură memorială. O imagine mai complexă asupra potenţialului acestei arhive puteţi găsi pe www.lumilaintersectii.ro realizat de fundaţia Narative. Pe toate aceste situri se găsesc indici tematici sau de localizare în timp şi spaţiu a intervievaţilor şi a celor care au făcut interviul, Accesul la vocea povestitorilor la stilul lor de a vorbi şi povesti, face parte dintr-o amplă reconsituire a trecutului în relaţie cu prezentul în mişcare.
G. Ș. : Am citit despre dumneavoastră și știu că aveți un CV impresionant, proiecte extraordinare, dar am început, firesc, cu întrebarea pe care o pun tuturor invitaților noștri. Acum voi pune o întrebare pe care o adresez doar unor invitați: care sunt tangențele dumneavoastră cu orașul Bocșa?
S. V. Mama mea Lucia Băcanu, născută Ciobanu, este originară pe linie maternă din Bocşa Vasiova. Bunica ei şi străbunica mea, Elena Bisce, era născută la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi a trăit 85 de ani la Bocşa Vasiova pe strada Horia, cred că la nr. 10. Azi casa nu mai există. A fost cumpărată cred în 1965 de cei care aveau alături o biserică baptistă şi mai tărziu demolată. Fiica ei şi bunica mea, Maria Bisce, căsătorită Ciobanu, a locuit şi ea acolo până prin anii 30 când s-a mutat cu soţul ei, Marin Ciobanu, şi fiica lor Lucia, la Timişoara. Mama împlinise vârsta de mers la şcoală, era născută în 27 octombrie 1925. Cred că a fost motivul principal de instalare la Timişoara. Bunicul, Marin Ciobanu, era originar din Oltenia de la Cujmir. Era cu 11 ani mai vârstnic decât bunica. S-au căsătorit când ea avea 18 ani în urma unor negocieri aprige atestate de un schimb de scrisori în care străbunicul meu, Dumitru Bisce (probabil macedono-român din zona Albaniei ), pe care nu l-am cunoscut decât din fotografii, condiţiona căsătoria de rămânerea în Banat a fiicei lui. Desigur, contra unei zestre în pământ şi alte bunuri. Viitorul lui ginere şi bunicul meu avea studii de contabil şi cred că avea oportunităţi de lucru mai bune la oraş. A lucrat la Timişoara la Banca Fröbl înainte de încheierea celui de al doilea Război Mondial. Mama a fost profesoară de geografie, la UVT.
De Vasiova se leagă vacanţele de vară petrecute în casa străbuncii. O casă cu prispă şi două odăi despărţite de o bucătărie ( cuină) cu un cuptor de pământ, Îmi amintesc de fântâna cu roată şi acoperiş de şindrilă. Ca cel al casei, de altfel. Curtea era înconjurată de un un gard de bucsuşi de un verde închis şi cu miros intens de proaspăt. Parcă şi nişte tuia. Dormeam în camera dinspre stradă pe o saltea de ghije acoperită cu cearceafuri de cânepă şi ne acopeream cu o dună. Patul foşnea la fiecare rotire şi era plăcut şi răcoros vara, Când eram în vacanţa de primăvară se nimerea adesea să fim acolo eu şi sora mea, de Paşti. Cum eram foarte aproape de biserica veche din Vasiova care se afla la capătul uliţei sau mai tăziu a străzii Horia, nu ne culcam ( uneori dacă adormeam eram trezite ) până când nu treceau prin faţa casei, după Înviere, oamenii participanţi la slujbă cu lumânări în mână şi cântând Cristos a înviat ! În coşurile purtate în mână erau bucatele sfinţite de preot, din care se împărţeau ouă şi colaci încă de la ieşirea de la slujba de Înviere. La geamurile mici dinspre stradă, cu şolocaturile deschise la ora acestei procesiuni, erau puse în vase zambile albe (poate şi colorate) din grădină şi lumânări aprinse. Ca la toate celelalte case de pe uliţă. Aceeaşi pe care străbunica mea mergea să cumpere câte o cantă de lapte ( de vacă sau capră?) de la Tata Oancea.
Mi-l amintesc vag, poate cuplând imaginea cu cea din fotografii sau desene de prin reviste, cu părul lung şi alb, cu o pălarie pe care o ridica cu gesturi ample, cu figură de Don Quijotte, cu ochelari ( ?) . Nu ştiam atunci cine e. Dar am auzit destul de devreme poezia lui despre Zug-ul din Vasiova în grai bănăţean. Să vorbeşti în grai nu era ceva exotic ca acum. Si nici perceput ca arhaic. Străbunica mea, căreia îi spuneam Maica, vorbea şi ea în dialect. Am reţinut multe cuvinte care m-au ajutat mai târziu să-i înţeleg pe unii dintre cei pe care i-am intervievat prin satele din Caraş. Aveam o cunoaştere pasivă a dialectului care mi se actualizează parţial în memorie, dacă cineva îl utilizează.
Străbunica era slabă şi înaltă. Îi plăcea, când mai îmbătrânise, să bea ceai cu rom. Mai ales iarna. Postea lunea, miercurea şi vinerea şi susţinea că o dată cu primele stele la înoptat înceta şi postitul din ziua care trecea Era văduvă de mulţi ani, se gospodărea singură. Avusese încă un soţ şi un fiu cu acesta, despre care se spunea că au murit de ftizie. Mergeam uneori cu bunicii mei la Medreş la pământul pe care îl avea ea, dincolo de Bârzava. Era o adevărată excursie, ne luam apă şi mâncare şi cred că, ajunşi acolo, ne adăposteam sub un nuc. Era şi un iaz pe acel teren, se putea pescui. Mai târziu, cel care a cumpărat locul cred că l-a pus cumva în valoare.
De Bârzava se leagă şi amintirea tristă a primului înec de care am auzit. Era vorba de fratele prietenei mele de peste drum, Marioara lui Bocan. Pe care aveam să o regăsesc la Bucureşti la univeristate ca studentă la istorie. Mergeam des în grădina lor mare şi plină de pomi unde mă învăţa să disting diferite feluri de plante şi ierburi aromate. Acolo am învăţat să disting măcrişul şi să îl mestec încet şi prudent până îi simţeam gustul amărui acrişor.
Pe străbunica la tinereţe o am într-o fotografie mărită şi înrămată care a fost făcută în anul 1904 pe o latură a bisericii vechi din Vasiova de care am pomenit mai sus. (În acelaşi perimetru era şi şcoala veche unde mergeam să mă joc cu fetiţa directoarei, căreia îi spunea Limpi). Fotografia reprezintă corul din Vasiova îmbrăcat în costume de sărbătoare pentru a merge la Budapesta cu vaporul, unde coriştii au cântat pe puntea vasului în cinstea împăratului Franz Josef, acolo prezent. În mijloc se află din câte ştiu eu preotul Zuiac cu soţia, cel care conducea corul şi avea să rămână un nume de referinţă în istoria sfântului lăcaş, păstorit vreme îndelungată. Pictura exterioară şi interioară era obiect de mândrie. De o parte şi alta a preotului lor se afla învăţătorul cu soţia lui.
Uneori, duminica sau în zile de sărbătoare, părăseam Vasiova pentru a merge în Bocşa Montană und eram învitate la Tuşica şi unchiul Remus Vermeşan. Casa lor era pe drumul ce urcă din dreptul gării din Bocşa Montană, traversând şoseaua, chiar pe colţ pe dreapta cum veneai dinspre centru. Familia Vermeşan avea o grădină sau, mai exact, o livadă superbă unde mâncam fructe pe săturate şi ne puteam zbengui în voie. Încă trăia unchiul Aurel, tatăl Tuşicii, îmbrăcat în straie ţărăneşti,. Prin el Tuşica era rudă cu bunica. Mama Mia, cum îi spuneam noi buncii, se întrecea în reţete şi preparate cu principala ei concurentă în ştiinţa culinară, care era Tuşica. În partea dinspre ferestrele mari, ce dădea spre strada principală, era o locuinţă mai domnească, sufragerie Lengel şi dormitor din lemn de cireş de culoare deschis arămie care pe lângă paturile cu speteze înalte se aflau noptiere în care se ţineau oalele de noapte din ceramică asortate cu un lighean cu fori albastre aşezat pe un spălător împreună cu o cană de turnat cu ea apă în acelaşi model. O oglindă ovală făcea parte din mobilier, loc pentru a înfrumuseţare, cu perii şi agrafe mari şi mici de păr, cu parfumuri şi pudre, cu farduri. În sufragerie erau mese aranjate cu gust cu feţe de masă vechi brodate sau ornamentate cu şicmă (dantelă). Pahare de cristal şi tacîmuri de argint, o bucătărie de stil vechi foarte dotată şi îngrijită unde a fost adoptat pentru gătit în anii 70 şi primul vas de Iena primit cadou de Tuşica.
Mergând de la Vasiova la Bocşa Montană treceam pe lângă o cotitură a drumului ca un fel de culoar, vale unde încă în anii 60 se afla o sinagogă. În cărţi poştale mai vechi aflate în arhiva noastră se văd şi câteva magazine evreieşti. După ce treceai de acea cotitură a drumului unde bătea un vânt mai răcoros, intrai în Bocşa Montană, spaţiu orăşenesc cu liceu, cinema, cu o biserică germană catolică şi una ortodoxă, cu o populaţie mai amestecată etnic şi religios în care predominau germanii. Pe dreapta, cum mergeai spre piaţa de lângă gara veche din Bocşa Montană, erau şiruri de magazine, farmacii şi o cofetărie unde primeam, ca o promoţie specială cu ocazia vizitelor în Oraş la Tuşica şi unchiul Remus Vemeşan, câte o crempită (Kremschnitt) sau o îngheţată de vanilie. O poză în ramă ovală cu unchiul şi mătuşa mamei prin anii 30- 40 poartă pe verso însemnele celebrului atelier Kossak de la Timişoara, ca de altfel cele cu familia Vermeşan, cu Remus copil în costume de oraş (nemţeşti) de la început de secol. Eram prea mică să pun întrebări, amintirile mă proiectează în lumea copilăriei fărâmată în detalii şi de aceea pozele acelea, cu mult anterioare naşterii mele conţin mult mister.
(continuarea în numărul viitor)
[1]ttps://agerpres.ro/politic/2026/06/16/cercetatori-decorati-cu-ordinul-meritul-cultural-cu-prilejul-implinirii-a-75-de-ani-de-la-inceputul–1566883?fbcl