Televiziunea americană poate spune nu!

eCronica

de eCronica

Daniel Botgros

Învățăm ceva din această solidaritate?

Nu am mai scris demult despre breasla noastră, a jurnaliștilor. Am realizat, în schimb, emisiuni TV în care, alături de colegii mei încercam să construim o paradigmă care să cuprindă cât mai comprehensibil avatarurile acestei nobile profesii într-o lume care se transformă profund cu o viteză uluitoare. Am mai ”perorat” cu diverse ocazii, în fața jurnaliștilor din România sau Serbia, am scris chiar o carte despre cum interferează media cu noile provocări legate de social-media, de deep fake, de canale sau aplicații care se substituie fluxurilor de știri autentice, otrăvind spațiul public și despre multe altele. În ce mă privește, nu mai sunt activ în presă, cu excepția emisiunii ”Dincolo de Aparențe” de pe Banat TV și desigur, eCronicii. Ori în ce privește manifestările și evenimentele organizate de noi în cadrul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, al cărui membru sunt. Dar asta e destul de departe de presa cotidiană pe care am făcut-o aproape 35 de ani. De aceea, am obosit un pic și, în plus, am calchiat uneori pe presa românească aceeași sastisire pe care am simțit-o față de politicieni. Poate pe nedrept ori poate că nu. Pentru că în ultimii (prea mulți deja) ani media românească s-a separat în curente ideologice legate mult prea strâns de fluxul banilor și al interesului de multe ori ocult al grupurilor, grupărilor economice ori ”haitelor” politice. La asta a contribuit copios și fărâmițarea interesului publicului, tendința de a utiliza doar conținut gratuit și de a-și lua ”informații” de pe Tik-Tok sau de pe alte asemenea platforme. Și totuși, nu publicul e de vină pentru această situație.

Dar lucrurile pot lua și o altfel de turnură. O criză a presei se poate transforma într-un model de solidarizare jurnalistică aproape fără precedent, chiar dacă acest lucru nu se întâmplă chiar peste noapte. Bunăoară, în Statele Unite, dihotomia profundă dintre președintele Trump, administrația sa, și presă s-a agravat considerabil. Nu mai este doar conflictul tradițional Trump–media, ci o confruntare în care intră în joc puterea de reglementare a statului. Punctul de plecare este vechi. Donald Trump are de ani buni o relație conflictuală cu presa americană, acuzând marile instituții media de partizanat și tratament incorect. În al doilea mandat însă, disputa a căpătat o dimensiune instituțională prin FCC — Federal Communications Commission — condusă de Brendan Carr. FCC reglementează televiziunile care emit prin spectrul public și licențele stațiilor locale, ceea ce îi conferă pârghii pe care administrația nu le are asupra presei scrise sau platformelor online. Un episod major a fost și cazul Jimmy Kimmel. După declarațiile sale referitoare la uciderea activistului conservator Charlie Kirk, șeful FCC a criticat public emisiunea și a sugerat posibile consecințe pentru broadcasteri. ABC a suspendat temporar programul. Episodul a provocat controverse inclusiv în tabăra republicană: senatorul Ted Cruz a calificat drept periculoasă maniera în care Carr amenința televiziunile cu consecințe regulatorii.

A urmat problema regulii „equal time”. În ianuarie 2026, FCC a adoptat o interpretare mult mai strictă privind apariția candidaților politici în talk-show-uri. Regula există în legislația americană, dar emisiunile de interviuri și anumite programe jurnalistice beneficiau în mod tradițional de excepții. Noua abordare a produs efecte foarte concrete.

Stephen Colbert a afirmat că interviul său cu democratul James Talarico, candidat la Senat în Texas, nu a putut fi difuzat de CBS și a ajuns în schimb pe YouTube. CBS a contestat interpretarea lui Colbert asupra motivului. Mai recent, Jimmy Kimmel a anunțat practic aceeași soluție: interviul său cu Talarico nu a fost difuzat pe ABC, ci online. Kimmel a spus explicit că FCC amenințase emisiunea, rețeaua și afiliații în legătură cu asemenea decizii editoriale. Și iată aici un praradox: un interviu politic poate deveni prea riscant pentru televiziunea americană tradițională, dar poate fi difuzat pe YouTube, deoarece platforma nu se află sub același regim FCC. E aproape o inversare istorică: televiziunea, cândva simbolul libertății mass-media americane, ajunge mai prudentă decât internetul.

Conflictul a trecut deja în justiție. În august 2026, ABC și Disney au dat FCC în judecată, susținând că revizuirea anticipată a licențelor pentru opt stații ABC reprezintă o formă de represalii pentru conținut editorial protejat de Primul Amendament. FCC respinge acuzația; Carr susține că agenția nu face decât să oblige broadcasterii să respecte obligațiile legale și pe cele privind interesul public.

Mai există o piesă importantă: presiunea economică și juridică. Paramount, compania-mamă a CBS la momentul respectiv, a acceptat în 2025 o înțelegere de 16 milioane de dolari pentru procesul intentat de Trump în legătură cu modul în care „60 Minutes” editase interviul cu Kamala Harris. În paralel, compania avea nevoie de aprobări federale pentru tranzacția cu Skydance. Asta nu dovedește că una a determinat-o pe cealaltă dar suprapunerea a alimentat controversa privind vulnerabilitatea economică a marilor grupuri media în fața autorităților federale.

Și chiar în ultimele zile conflictul a trecut dincolo de divertisment și late-night. Pe 19 septembrie 2026, jurnaliști de la CNN, MS NOW și Politico au fost împiedicați să intre la Casa Albă după ce Trump anunțase că le interzice accesul din cauza unor materiale pe care le considera „fake news”. Legitimațiile reporterilor au fost dezactivate. AP descrie episodul drept o escaladare a conflictului privind accesul presei și protecțiile Primului Amendament. Ar putea fi, practic, disputa asupra graniței dintre dreptul administrației de a aplica legislația audiovizuală și dreptul statului de a influența — sau de a părea că influențează — decizia editorială.

Administrația și Carr spun, în esență: broadcasterii folosesc frecvențe publice, au obligații legale, iar regulile trebuie aplicate inclusiv televiziunilor ostile politic administrației. Criticii răspund: când președintele atacă nominal anumite televiziuni, vorbește despre retragerea licențelor, iar regulatorul federal declanșează ulterior proceduri împotriva acelorași companii, apare un efect de intimidare editorială, chiar dacă nicio licență nu este în cele din urmă retrasă. Am putea afirma, în acest context, că în America lui 2026, disputa nu mai este doar despre ce spune presa despre președinte, ci despre cât de liberă se mai simte mass-media să spună acel lucru atunci când autoritatea care îi controlează licențele se află în conflict deschis cu ea.

Noi am jucat mai bine, ei ne-au dat goluri

de Victor Nafiru

Înainte de a intra pe teren să joace cu Suedia, Regele i-a adunat, exact ca o cloță, pe alde fi-su Ianis și toți ceilalți tricolori îmbărbătându-i la modul filosofic: „Înfrângerea vine ca să te facă mai puternic a doua zi.”

Băieții (cu mici excepții), unul mai rezervă decât altul pe la team-urile lor din Europa au înțeles mesajul și i-au urmat îndemnul de la antrenamentele naționalei: „Ai, nu ai mingea, tragi la poartă”. Și au șutat, care cum au putut, numai să scape de gura Regelui.

Hagi cel mic, cu gândul la gazonul netuns de la hotelul lu’ Mister (mai nou așa îi zice lu’ tătâne-su. Nu tată, nu tăticule, ci Mister) a apucat să șuteze și el o dată în 90 de minute, stârnind un val de fluierături în tribuna gazedelor că, în loc să țintească poarta, mingea a lovit ciorile din plopii de dincolo de stadion. Or, în Suedia, ciorile sunt protejate prin lege. Bine că nu l-o pus ăia să suporte pagubele.

În fine, au jucat ca niște cizme, dar vorba lu’ Mister: „A fost un meci frumos, ambele echipe au vrut să joace. (și noi am vrut, că de aia ne-am dus acolo). Ei au avut mingea mai mult timp. Noi am alergat mai mult după minge. Am încercat. Nu pot să nu văd lucrurile bune pe care le-au făcut băieții. În prima repriză, am avut ocazii foarte clare. Per total, este o înfrângere. (Pe bune? Ai văzut și tu asta?). Nu ne convine, dar asta este! Pentru că și ei au jucat bine.”

Așa e, Gică. Scuze, Mister. La urma, urmei, Ianis și ai lui s-au străduit să nu ia o târnă de goluri, iar până la urmă au reușit, și trebuie felicitați pentru asta.

Bravo, mă tot mir de unde dracu le toți scoți, că dai din tine ca din Socrates, Nae Ionescu și Rică Răducanu la un loc. E clar că îi puteam bate, chiar urât de tot, dar ar fi fost rușinos să fi făcut una ca asta la ei acasă, pentru că și ei au jucat bine, au avut mai mult mingea și, în plus, s-au purtat frumos cu noi, de cum am coborât din avion. Că tu ai perfectă dreptate când te întrebi de ce e greu să joci fotbal? „Păi întotdeauna gândim, începem de la cap, dar cel mai greu e că noi trebuie să desenăm cu picioarele, cu degetele. Practic de la cap pân’ la picioare trebuie să fii top din punct de vedere tehnic, tactic, mental, fizic. Altfel, încep să vină minusurile.”

Gică, jos pălăria pentru ce dai din tine. Aseară, n-am fost top, n-am făcut nici una, nici alta, nici cu capul, nici cu mâinile și picioarele. De aia ți-am apreciat gestul dinaintea meciului când i-ai strâns ca o cloță grijulie pe lângă tine, intuind înfrângere. Dar nu-i bai, că vorba ta „viața e frumoasă, dar merită trăită.” Adânc și profund spus, Mister!