Taragotul sau ,,torogotul”, cum este adesea alintat în graiul bănățean, reprezintă una dintre cele mai fascinante metamorfoze din organologia muzicală universală și, deși astăzi este perceput ca un pilon identitar al folclorului românesc, în special al celui din Banat și Transilvania, instrumentul are o istorie modernă legată de inovația tehnică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în lume, instrumentul în forma sa modernă fiind inventat și brevetat în jurul anilor 1894–1896 de către constructorul de instrumente berlinez Vencel József Schunda, stabilit la Budapesta, și perfecționat ulterior de János Stowasser.

Schunda a dorit să recreeze un instrument istoric maghiar (,,tárogató”), care inițial era un instrument cu secolă dublă (similar oboiului sau zurlei) folosit în timpul războaielor curuților, transformându-l într-un instrument cu secolă simplă (ancie de clarinet) și gaură conică, realizat din lemn de esență tare (cireș, grenadilla sau abanos), astfel, din punct de vedere acustic și constructiv, taragotul modern combinând sistemul de digitație și ancia clarinetului cu corpul conic și proprietățile de suflat ale saxofonului, având un pavilion pronunțat, care îi conferă acea rezonanță melancolică, nostalgică și extrem de penetrantă.

În România, taragotul a pătruns rapid la începutul secolului al XX-lea, găsindu-și o adevărată patrie spirituală în Banat și în zonele învecinate (Crișana, Maramureș, Lăpuș), tonalitatea standard a taragotului modern fiind în Si bemol (Bb), un instrument transpositor (sunând cu un ton mai jos decât nota scrisă), această tonalitate oferindu-i o catifea aparte în registrul grav și o strălucire impetuoasă în registrul acut, perfectă pentru exprimarea dualismului sufletesc românesc, jalea doinei și vigoarea jocului.

Printre marile firme istorice care au fabricat aceste instrumente se numără legendarele ateliere Stowasser și Schunda din Budapesta, ale căror piese de colecție sunt căutate cu frenezie și astăzi de virtuozi pentru calitatea acustică a lemnului îmbătrânit, în perioada contemporană, fabrici precum ,,Amati” (Cehia) sau producători artizani independenți din Ungaria și România, continuând să restaureze și să producă exemplare dedicate muzicii tradiționale, precum lutierul Banatului, regretatul meșter lutier Gavrilă Safta din Dudeștii Noi (lângă Timișoara), ale cărui taragoturi restaurate sau făurite manual au asigurat supraviețuirea acustică a instrumentului în Banat.

Fiecare zonă etnografică a dat naștere unor titani ai acestui instrument, în zona Lăpușului și a Maramureșului, nume precum Iovu Martin (un rapsod autentic din Țara Lăpușului) sau legendarul Dumitru Fărcaș au dus faima taragotului pe cele mai mari scene ale lumii, însă în Banat, taragotul a devenit „regele” incontestabil al muzicii populare, Banatul transformând taragotul dintr-un instrument de fanfară într-o prelungire a sufletului bănățean.

Printre marii virtuozi ai Banatului se numără personalități de o valoare inestimabilă: Luță Ioviță, considerat pionierul absolut care a românizat instrumentul și l-a impus în atenția publicului larg; Luca Novac, supranumit „priveghetoarea Banatului”, cel care a dat instrumentului o finețe interpretativă de neegalat; Pera Bulz, recunoscut ca Tezaur Uman Viu, un păstrător riguros al purității stilului bănățean; Ion Motița și Gheorghe Voloca, maeștri ai tehnicii interpretative bănățene, acești mari taragotiști nelimitându-se doar la un singur instrument, marea lor majoritate fiind multi-instrumentiști desăvârșiți, trecând cu o ușurință uimitoare de la taragot la fluier, caval, ocarină, saxofon sau clarinet, îmbogățind astfel textura fiecărui concert.

Taragotul predomină în cele mai prestigioase ansambluri bănățene, precum Ansamblul Profesionist „Banatul” din Timișoara, Ansamblul „Doina Timișului”, sau orchestrele populare din Reșița, Caransebeș și Lugoj, în cadrul acestor formații, taragotul nefiind doar un instrument de acompaniament, ci liderul melodic care dă semnalul jocului, el fiind instrumentul de elecție pentru interpretarea profundelor doine bănățene, încărcate de o melancolie sfâșietoare, unde tehnica vibrato-ului și glissando-ul specific taragotului imită plânsul și dorul uman, de asemenea, în jocurile de doi, brâuri, ardelene sau sorocuri, taragotul imprimând o dinamică explozivă, o ritmică intensă ce ridică sălile în picioare.

Valoarea muzicologică a taragotului a fost consemnată în numeroase studii și cărți de specialitate, editate adesea cu sprijinul unor etnomuzicologi și jurnaliști culturali români, care au documentat stilul de interpretare bănățean și monografiile marilor rapsozi (cum sunt volumele dedicate lui Luță Ioviță sau Luca Novac), jurnaliștii vremii și criticii muzicali elogiind întotdeauna sensibilitatea acestor artiști, publicul primindu-i cu ovații electrizante, numindu-le instrumentele „torogoate de aur”.

Popularizarea acestor maeștri a fost masiv sprijinită de emisiunile folclorice de la Radio și Televiziunea Timișoara, dar și de programele naționale ale TVR (cum ar fi celebra emisiune „Tezaur Folcloric”), semnalul muzical generat de un taragot servind de multe ori drept preludiu sau generic pentru emisiunile de televiziune dedicate satului românesc, impregnând memoria colectivă cu sound-ul său inconfundabil.

Viața de turneu a taragotiștilor nu a fost lipsită de întâmplări hazlii, povestindu-se în Banat despre momente în care, la nunțile bănățene de altădată, un taragotist virtuos sufla cu atâta foc încât dopurile de plută ale clapetelor improvizate din mers (înlocuite cu miez de pâine sau ceară de albine în momente de criză) săreau direct în paharele nuntașilor, spre deliciul asistenței, alteori, din cauza frigului de la spectacolele în aer liber, instrumentele înghețau, iar rapsozii le încălzeau la piept sau cu țuică fiartă, glumind că „taragotul trebuie să bea și el un păhărel ca să cânte cu suflet”, taragotul lui Luță Ioviță a oprit temporar focurile de armă pe frontul italian, episod consemnat de asemenea în cronicile vechi: „Balada din tranșee – Când taragotul lui Luță Ioviță a oprit războiul”, text narativ care reconstituie fragmentul istoric din timpul Primului Război Mondial pe frontul italian de la râul Piave, când sunetul doinei sale a instaurat un armistițiu divin, determinând soldații inamici să lase armele jos pentru a-l asculta.

Din păcate, mulți dintre acești corifei au trecut în eternitate, locurile lor de veci devenind spații de pelerinaj pentru iubitorii de folclor: Luță Ioviță și Luca Novac își dorm somnul de veci în cimitirele din Timișoara, Petrică Vița (în cimitirul in Dumbrăvița), lăsând în pământul bănățean ecoul cântecelor lor, Dumitru Fărcaș se odihnește în satul său natal, Groși, din Maramureș.

Pentru ca instrumentul să nu devină o piesă de muzeu, predarea sa a fost instituționalizată,taragotul studiindu-se astăzi la liceele de muzică din Timișoara (Liceul de Artă „Ion Vidu”) și Arad, precum și în cadrul Facultății de Muzică și Teatru a Universității de Vest din Timișoara sau la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.

Un rol crucial în perpetuarea taragotului îl au căminele culturale și casele de cultură din localitățile bănățene (Lugoj, Caransebeș, Oravița, Sânnicolau Mare), aceste instituții punând la dispoziție locuri și condiții de repetiții, finanțând achiziția de instrumente și organizând spectacole în zonă, în țară și în străinătate, schimburile de experiență culturale internaționale (în special cu comunitățile de români din Voivodina – Serbia, dar și festivalurile din Europa și SUA) demonstrând că taragotul depășește granițele naționale, devenind un adevărat ambasador cultural, artiștii consacrați transmițând experiența către tinerii discipoli prin masterclass-uri, școli populare de artă și tabere de folclor, asigurând schimbul generațional vital.

Este datoria sacră a instituțiilor de cultură, a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) și a întregii societăți să valorifice, să conserve și să sprijine material și moral pe acești păstrători de tezaur, finanțarea producției de albume discografice, editarea de cărți biografice, sprijinirea caselor de cultură și acordarea de burse tinerilor taragotiști, fiind responsabilități culturale de la care nu ne putem abate dacă dorim să ne păstrăm rădăcinile intacte, Arhiva Presei Bănățene reflectând modul în care publicațiile interbelice din Timișoara, Lugoj și Caransebeș au întâmpinat impunerea acestui instrument, cronicarii vremii descriind apariția taragotului în mâinile virtuozilor români ca pe o „epifanie sonoră”, tipărind cronici entuziaste în care numeau instrumentele „torogoate de aur” sau „glasuri divine de lemn binecuvântat”, purtându-i pe rapsozi pe brațe la finalul concertelor, Festivalului Național de Taragot de la Dumbrăvița (județul Timiș), evidențiindu-l ca hub central de convergență artistică națională și transfrontalieră (în special prin schimburile culturale constante cu românii din Voivodina, Serbia).

Când taragotul își începe plânsul pe o scenă bănățeană, timpul pare să se oprească în loc, în vibrația lemnului său regăsindu-se dorul strămoșilor noștri, lacrimile Dunării, măreția munților și nesfârșitul câmpiei bănățene, taragotul neascultându-se doar cu urechea, ci trăindu-l direct cu inima, el fiind o rugăciune transformată în sunet, un testament nescris care ne amintește cine suntem și de unde venim și, atâta timp cât pe dealurile Banatului se va mai auzi măcar un singur ecou de taragot, sufletul acestui neam va rămâne nemuritor, curat și neatins de uitare.

Bibliografie

Schunda, Vencel József , The History and Development of the Modern Tárogató, Budapesta, 1905

Ioviță, Luță, O viață închinată cântecului popular: Memorii și mărturii, Editura ,,Muzicală”, București, 1978

Novac, Luca, Graiul taragotului bănățean: Monografie și repertoriu, Editura de Vest, Timișoara, 2011

Ursu, Nicolae, Folclor muzical din Banat, Editura ,,Muzicală”, București, 1982

Foto: Facebook