17 septembrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Conferințele „Reșița 255 / 100: Oameni – Locuri – Fapte”. Invitat: arh. Florin Trofin. Tema conferinței: Reșița postbelică – despre arhitectură și arhitecți.
17. September 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Konferenzen „Reschitza 255 / 100: Menschen – Orte – Fakten“. Als Gast: Dipl.-Arch. Florin Trofin. Thema der Konferenz: Reschitza der Nachkriegszeit – über Architektur und Architekten.
Există orașe care își poartă istoria la vedere, sculptată în frontoane de palate și înscrustată în pavajul piețelor centrale, Timișoara fiind, fără îndoială, un astfel de spațiu, un palimpsest cultural unde amprenta comunității evreiești nu reprezintă doar un capitol de arhivă, ci însuși țesutul vital din care s-a plămădit modernitatea sa.
A vorbi despre istoria evreilor timișoreni înseamnă a deschide o cutie a memoriei în care se amestecă nostalgia imperiului, freamătul industrializării, rafinamentul arhitectural Secession și, tragic, tăcerea impusă de secolul XX, fiind vorba de povestea unei comunități care a transformat o fortăreață de mlaștină într-o „Mică Vienă”, lăsând în urmă o moștenire spirituală ce refuză să se stingă.
Rădăcinile prezenței evreiești în Banat coboară adânc în timp, primele comunități fiind atestate documentar în secolele XVI și XVII, în perioada în care Timișoara era pașalâk otoman, acești primi locuitori fiind evrei sefarzi (spanioli), sosiți din Imperiul Otoman, care se îndeletniceau în special cu comerțul, cea mai veche mărturie fizică a acestei prezențe fiind piatra funerară a lui Azriel Assael, datată 1636, descoperită în vechiul cimitir din Cetate, o veritabilă scrisoare peste veacuri care confirmă că, înainte de a fi modern, orașul a fost un refugiu al diversității.
Schimbarea de paradigmă s-a produs în 1716, când trupele imperiale conduse de Eugeniu de Savoya au eliberat orașul de sub stăpânirea otomană, odată cu administrația habsburgică, structura comunității modificându-se prin sosirea valurilor de evrei așkenazi (vorbitori de limbă germană, veniți din Austria, Boemia și Moravia) și, deși prima jumătate a secolului al XVIII-lea a fost marcată de restricții severe și ordonanțe de expulzare emise de autoritățile militare, reziliența comunității a învins.
O adevărată gură de aer a reprezentat-o domnia împăratului Iosif al II-lea, când prin Edictul de Toleranță (Systematicum Tolerantiae Edictum), evreilor li s-a permis să se stabilească în orașe, să deschidă școli în limba germană și să acceadă la meșteșuguri și agricultură, acest moment punând bazele unei simbioze culturale unice: evreii din Timișoara devenind promotori ai culturii de expresie germană și, mai târziu, maghiară, păstrându-și în același timp nealterată identitatea lor spirituală.
Anul 1867, a marcat începutul unei epoci a splendorii și a dezvoltării fără precedent și, prin acordarea cetățeniei depline și a drepturilor egale în cadrul Imperiului Austro-Ungar, energia creatoare a comunității evreiești a fost descătușată,Timișoara, trecând printr-un proces accelerat de industrializare, evreii fiind motorul acestei transformări.
Nume mari de industriași, bancheri și comercianți au legat destinele familiilor lor de prosperitatea orașului, înființându-se fabrici de textile, mori cu aburi, distilerii și bănci comerciale care au conectat Timișoara la marile circuite financiare ale Europei Centrale.
În paralel, viața religioasă a cunoscut o dinamică fascinantă prin Schisma de la Budapesta din 1868, care a dus la împărțirea comunității în două mari fracțiuni: cea Neologă (progresistă, dornică de integrare culturală și modernizarea ritualului) și cea Ortodoxă (atașată tradiției stricte),
această efervescență traducându-se vizual în arhitectura orașului, astfel încât între sfârșitul secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului XX, Timișoara s-a îmbogățit cu monumente de o valoare inestimabilă: trei mari sinagogi au fost ridicate pentru a servi sufletul unei comunități în plină expansiune: Sinagoga din Cetate (1865, o capodoperă maură, cu turnuri zvelte ce vegheau centrul cosmopolit), Sinagoga din Fabric (1899, proiectată de celebrul arhitect Lipót Baumhorn, o bijuterie arhitecturală eclectică reflectată în apele Begăi), Sinagoga din Iosefin (1910, un lăcaș de cult ortodox, mai modest ca dimensiuni, dar încărcat de o pioșenie caldă și intimă).
Mai mult, palatele care mărginesc astăzi Piața Victoriei și cartierele istorice (Palatul Dauerbach, Palatul Szana, Palatul Löffler) au fost ridicate prin viziunea și capitalul unor mari familii evreiești, definind stilul Secession timișorean.
Perioada interbelică a găsit comunitatea evreiască, care număra peste zece mii de suflete, reprezentând aproximativ 10% din populația orașului, profund integrată în elitele intelectuale, medicale și juridice, însă, din păcate, deceniul patru a adus cu sine umbra lungă a fascismului și a antisemitismului de stat.
În timpul regimului antonescian, evreii din Timișoara au cunoscut teroarea deposedării de bunuri prin legile de românizare, excluderea elevilor din școli, munca obligatorie și interdicțiile degradante și, deși comunitatea de aici a fost cruțată de deportările în masă spre lagărele de exterminare din Polonia, datorită contextului geopolitic și a intervențiilor unor lideri comunitari curajoși precum rabinul dr. Maximilian Drechtel, trauma a rămas adâncă pentru că sute de evrei bănățeni au fost totuși deportați în Transnistria, iar viața comunității a fost fracturată iremediabil.
Instaurarea regimului comunist după 1945, a adus o nouă lovitură, naționalizarea din 1948 distrugând definitiv micile și marile afaceri de familie prin confiscarea fabricilor și a clădirilor construite cu atâta trudă de generații evreiești.
Privați de proprietăți și de libertate spirituală, majoritatea evreilor timișoreni au ales calea exodului, prin valurile succesive de emigrare (Aliya) către noul stat Israel sau către Occident, Timișoara golindu-se treptat de fiii și fiicele sale, dar străzile au rămas aceleași, vocile care le însuflețeau plecând să clădească o nouă țară în deșert.
Astăzi, comunitatea evreiască din Timișoara mai numără doar câteva sute de membri, majoritatea vârstnici, care păstrează cu demnitate candela aprinsă a memoriei, dar dispariția demografică nu înseamnă și absență spirituală.
Când mergi la pas prin Timișoara de seară, când lumina apusului mângâie vitraliile prăfuite ale Sinagogii din Fabric sau fațada maiestuoasă a celei din Cetate, simți că orașul acesta păstrează o nostalgie incurabilă, nostalgia acordurilor de orgă, care răsunau odinioară de Roș Hașana, a freamătului din atelierele de croitorie și a discuțiilor aprinse din cafenelele de pe Corso.
Evreii nu au fost doar simpli locuitori ai Timișoarei, ei au fost arhitecții sufletului său tolerant și plurilingv, învățând orașul cum să fie european înainte ca Europa să devină o uniune și, chiar dacă astăzi marile sinagogi sunt mai mult monumente ale tăcerii decât spații ale rugăciunii arhipline, ele rămân ca niște chivoturi de piatră care protejează o moștenire sacră, Timișoara contemporană datorându-le reflexul său multicultural și noblețea urbană, iar datoria noastră, a celor de azi, este să nu lăsăm ca praful uitării să se așeze peste numele celor care, prin geniu, credință și suferință, au scris cele mai frumoase pagini din istoria acestui burg de pe Bega, memoria lor nefiind doar istorie, ci lumina care continuă să dea formă identității noastre.
Mark Twain afirma că evreii au supraviețuit tuturor prigonitorilor lor, au trecut prin toate furtunile istoriei și au rămas aceiași, un popor mic, dar care a dat lumii atât de mulți giganți ai gândirii după cum scria și Jean-Paul Sartre.
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) protestează ferm față de actele de violență îndreptate împotriva jurnaliștilor aflați la datorie în Piața Victoriei, evenimente care au pus în pericol siguranța reprezentanților presei și au culminat cu agresarea fizică a echipei de la Realitatea Plus.
UZPR reamintește că dreptul la protest este fundamental într-o societate democratică, însă exercitarea acestuia nu poate justifica, sub nicio formă, intimidarea, împiedicarea sau agresarea jurnaliștilor. Reprezentanții presei aflați în teren nu sunt parte a confruntărilor și nu pot fi transformați în ținte. Ei îndeplinesc o misiune de interes public, iar orice atac asupra lor lovește direct atât în libertatea presei, cât și în dreptul cetățenilor de a fi informați.
UZPR atrage atenția că asemenea incidente nu pot fi privite izolat. În ultima perioadă, atacurile verbale, amenințările și manifestările de ostilitate la adresa reprezentanților mass-media s-au intensificat, alimentate uneori inclusiv de discursuri publice iresponsabile. Tolerarea sau relativizarea unor asemenea gesturi riscă să transforme violența împotriva presei într-un fapt obișnuit, incompatibil cu valorile unei societăți democratice.
Ca susținătoare a libertății de exprimare, UZPR este, în același timp, un apărător ferm al libertății presei și al dreptului fiecărui jurnalist de a-și exercita profesia în deplină siguranță, indiferent de instituția media pe care o reprezintă sau de orientarea editorială a acesteia.
UZPR ia act de faptul că Poliția Capitalei s-a sesizat din oficiu și solicită identificarea rapidă a persoanelor responsabile, clarificarea tuturor împrejurărilor în care s-au produs agresiunile și aplicarea măsurilor prevăzute de lege. Siguranța jurnaliștilor trebuie tratată ca o prioritate în gestionarea oricărei manifestații publice.
UZPR își exprimă deplina solidaritate cu jurnalista și operatorul agresați, precum și cu toți colegii din presă a căror siguranță a fost pusă în pericol în timpul evenimentelor de astăzi.
O societate democratică nu poate funcționa fără o presă liberă și puternică și fără jurnaliști care să poată relata faptele fără teama că vor fi amenințați, loviți sau împiedicați să își facă meseria.
16 septembrie 2026, ora 16:30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Prezentare de carte a autoarei reșițene Ana Kremm: „Descifrând cărți sau Lecturi cu creionul în mână. Vol. 2”, apărută la Editura „TIM“ Reșița, 2026.
16. September 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Als Gast die Reschitzaer Schriftstellerin Ana Kremm und ihre neueste Buchveröffentlichung „Descifrând cărți sau Lecturi cu creionul în mână. Vol. 2” (= „Bücher entziffern oder Lesen mit einem Bleistift in der Hand. Band 2“), herausgegeben vom Verlag „TIM“ Reschitza, 2026.
„Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte, de catapitesme de cuvinte, de turle şi de sarcofagii de cuvinte. Cuvântul construit poate să aibă gust şi mireasmă; poate oglindi în interiorul lui profunzimi imense pe-o singură latură construită; el dă impresii de pipăit aspru sau catifelat, după cum sapă-n lespezi sau se strecoară prin frunze”.(Tudor Arghezi)
Într-un peisaj mediatic contemporan adesea confuz, dominat de zgomotul strident al experimentelor literare grăbite și de efemerul curentelor postmoderniste, presa culturală își asumă o misiune de o importanță vitală: aceea de a pune în lumină reperele de o verticalitate neclintită ale spiritului românesc.
O astfel de personalitate remarcabilă, care onorează deopotrivă literatura, demnitatea cuvântului și rigoarea intelectuală, este poetul, prozatorul, eseistul și criticul literar Eugen Dorcescu.
Destinat paginilor de înaltă ținută ale Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), acest profil jurnalistic amplu își propune să exploreze nu doar dimensiunea sa academică, ci și puntea profundă dintre două spații fundamentale ale existenței sale: Gorjul natal, ca matrice spirituală și afectivă, și Timișoara, ca pilon al consacrării sale definitive.
Născut la Târgu Jiu, pe strada Victoriei, în primăvara anului 1942 (sub numele din stare civilă Eugeniu Berca), viitorul scriitor a purtat încă de la primul strigăt de viață pecetea profundă a pământului gorjean.
Fiu al unei familii de destoinici învățători, Eugeniu și Alexandra Berca (născută Dorcescu, nume pe care poetul îl va alege ulterior ca pseudonim literar, într-un gest de profundă reverență biografică), el a deprins de timpuriu respectul sacru pentru carte, pentru limba română corectă și pentru valorile etice perene.
Gorjul nu reprezintă pentru Eugen Dorcescu un simplu detaliu geografic înscris mecanic într-un pașaport sau un element de decor nostalgic, el este, în sensul cel mai profund, o „patrie a izvoarelor tăcute”.
Crescând în vecinătatea fizică și spirituală a capodoperelor monumentale lăsate moștenire de Constantin Brâncuși, scriitorul a asimilat organic acea apetență pentru esențializare, acea căutare febrilă a formei pure și a geometriei metafizice care îi vor defini, decenii mai târziu, întreaga operă, existând o simetrie secretă, aproape mistică, între rigoarea ascetică a Coloanei fără Sfârșit și arhitectura impecabilă a sonetelor dorcesciene: ambele structuri aspirând, prin ordine, simetrie și eliminarea balastului decorativ, către înaltul cerului și către cucerirea Absolutului.
Drumul formării intelectuale și al cunoașterii l-a purtat ulterior către Banat, unde și-a desăvârșit studiile universitare, devenind doctor în filologie și cercetător științific de un rar rafinament, timp de peste cinci decenii, turnurile, parcurile melancolice și caldarâmul Timișoarei devenindu-i adăpost, laborator de creație și substanță existențială.
Întreaga sa activitate l-a transformat într-o veritabilă instituție spirituală pe axa culturală a Banatului, orașul de pe Bega oferindu-i, în semn de profundă recunoaștere, titlul de Cetățean de Onoare, dar, cu toate acestea, conștiința sa creatoare a refuzat mereu izolarea regională, Dorcescu afirmând cu mândrie: „Eu, scriitorul român Eugen Dorcescu, sunt scriitor timișorean”, asumându-și astfel un destin literar care depășește granițele locale pentru a intra în universalitate.
Ca poet, Eugen Dorcescu nu s-a lăsat niciodată purtat doar de simpla efuziune sentimentală sau de capriciile modei literare, lirica sa, adunată în volume de o importanță capitală precum antologia „Omul de cenușă” sau „Nirvana”, distingându-se printr-o disciplină formală severă și o sobrietate clasică.
El nu caută metafore facile, ci construiește imagini ample, grele de semnificații teologice și filosofice, poezia sa somând la interiorizare, provocând cititorul avizat să privească dincolo de vălul iluzoriu al realității imediate, în paralel, activitatea sa de critic și eseist completând profilul unui spirit enciclopedic, a cărui viziune critică a generat un veritabil curent hermeneutic, cristalizat în jurul Școlii de Literatură „Eugen Dorcescu”.
Pentru publicul UZPR, personalitatea lui Eugen Dorcescu este un exemplu strălucit de modul în care rigoarea științifică se poate împleti cu talentul scriitoricesc și cu respectul față de adevărul publicat, scrierile sale în proză, eseurile și paginile dense din jurnalul său intim dezvăluind o privire de o luciditate necruțătoare asupra condiției umane și asupra degradării morale a societății contemporane.
Fie că analizează structura profundă a unei metafore, fie că explorează meandrele memoriei afective, el rămâne un jurnalist al spiritului, un căutător neobosit al Adevărului Divin, această neobosită căutare și rafinamentul stilistic de excepție aducându-i recunoașterea nu doar pe plan național, ci și în spațiul internațional, culminând cu alegerea sa ca membru corespondent al prestigioasei Academii Hispanoamericane de „Buenas Letras” din Madrid.
Este o dovadă incontestabilă că limba română, atunci când este șlefuită de un maestru, capătă valențe universale și poate dialoga, de la egal la egal, cu marile culturi ale lumii.
În spatele acestei impresionante arhitecturi de cuvinte riguroase, în spatele erudiției impecabile și a armurii de estet se ascunde însă un mister mult mai profund, accesibil doar celor care știu să citească printre rânduri: bătăile unei inimi care a transformat suferința, absența și dorul în lumină nepieritoare, pentru că Eugen Dorcescu nu scrie doar din cultură, ci scrie cu propriul sânge spiritual, cu o devoțiune care amintește de marii mistici ai lumii creștine.
Atunci când versurile sale ating teme profunde precum trecerea ireversibilă a timpului, bătrânețea, singurătatea metafizică sau figurile sacre ale părinților săi, învățătorii de pe plaiurile Gorjului, masca criticului și rigoarea teoreticianului se topesc într-o vibrație de o sensibilitate copleșitoare, poezia sa devenind o rugăciune șoptită la granița fragilă dintre vremelnic și etern, o punte de lumină aruncată peste hăul izolării umane.
Acest gorjean de o noblețe rară, naturalizat bănățean, cu sufletul clădit pe rigoarea pietrei brâncușiene și șlefuit de cultura vestului, nu a uitat niciodată de unde a plecat și în amurgul unei vieți închinate în întregime Absolutului și frumosului artistic, dincolo de premii, titluri, volume publicate și onoruri academice, rămâne doar el, Omul și Poetul, un fiu al Gorjului care a cucerit Banatul prin spirit și care lasă culturii române o moștenire rară: o operă curată care refuză să apună, strălucind etern sub zodia unei profunde și nestinse lumini.
Erwin Josef Țigla ca un om iubitor de cultură a transformat Centrul Cultural German „Alexander Tietz” într-un loc de întâlnire pentru toți iubitorii cuvântului scris și vorbit. El promovează și găzduiește întâlnirile oamenilor de cultură români, maghiari, sârbi, croați, cehi, slovaci, bulgari, germani. Într-un cuvânt a oamenilor care trăiesc, muncesc și crează în acest spațiu multicultural, denumit sugestiv „Mica Europă”.
Adriana Telescu – Bună ziua domnule Erwin Josef Țigla! Profit de această ocazie pentru a vă spune
“La mulți ani!” Știu că în 19 septembrie veți sărbători împlinirea unei vârste mature și frumoase, 65 de ani. Cum se vede trecutul de la această bornă a vieții?
Erwin Țigla- În primul rând mulțumesc pentru aceste felicitări, mulțumesc pentru faptul că UZPR și secretara organizației județene, Filiala Caraș-Severin este alături de mine la această aniversare. Sigur că pentru mulți împlinirea a 65 de ani de viață înseamnă intrarea într-o altă lume, a pensionarilor. Asta presupune o viață tihnită în care aștepți să te bucuri de viața pe care ți-o mai dă bunul Dumnezeu. Cum a fost până acum? A fost o viață plină de evenimente, o viață plină de efervescență, o viață împlinită, pe care aș vrea s-o continui în același fel. Fiindcă așa cum mă cunosc majoritatea celor care vor citi acest interviu, sunt un om care am neliniștile mele, neliniștile mele culturale pot să spun așa, fiindcă sunt aproape 50 de ani de când m-am dedicat culturii și nici nu mă văd altcumva, decât să duc mai departe această menire a mea și în viitor până când Bunul Păstor mă va chema la el.
Adriana Telescu – De fapt dumneavoastră sunteți un ambasador al culturii Banatului Montan, un om care duce cultura din acest spațiu peste tot în lume. Vă aflați de mai bine de trei decenii în slujba cărții. Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România- Filiala Timișoara și al Uniunii Ziariștilor din România, Filiala Caraș-Severin. Ați scris peste 100 de volume și v-ați ocupat de apariția unor albume care vorbesc despre patrimoniul nostru cultural, domeniu la care țineți cu sfințenie. Am să amintesc aici câteva din aceste cărți. “Reșița-Viziuni”, de Erwin Josef Țigla, prefața Gheorghe Jurma. Această carte a primit în anul 2010, premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. „Anina-Steierdorf: Viziuni”, de Erwin Josef Țigla, prefața aparține scriitorului Gheorghe Jurma. Diploma Juriului pentru Publicistică a obținut această carte în anul 2012, premiul acordat de Filiala Uniunii Scriitorilor din Timișoara. „Monumentele Mihai Eminescu” de Erwin Josef Țigla, prefața semnată de un mare eminescolog, de criticul literar și scriitorul Gheorghe Jurma, album apărut în anul 2018. Pentru această carte ați primit premiul Uniunii Ziariștilor din România, la categoria Cartea de Presă. Aș putea continua cu multe alte distincții și premii, dar mă opresc aici, pentru că puțină lume știe câte mii de kilometri ați străbătut, ați umblat și căutat și ați citit, ca să poată apărea această carte-album, care este dedicată monumentelor marelui poet Mihai Eminescu. Pe urma acestor însemne artistice ați ajuns chiar și în Cuba. Vorbiți-ne despre istoria apariției acestei cărți.
Erwin Țigla – Această carte album unicat, în momentul apariției ei, a văzut lumina tiparului în anul 2018 și a fost un prinos de recunoștință pentru cei 100 de ani de România Mare, 1 decembrie 1918 – 1 decembrie 2018. Sigur că am cutreierat tot ceea ce am putut și de unde am primit informații în spațiul interior românesc, în interiorul granițelor României . Apoi am vizitat aproape toate țările din jurul României unde există și o comunitate de limbă română, mă refer aici la Republica Moldova, mă refer la Ucraina, Ungaria, Serbia. Am vizitat multe orașe importante europene care au ca dovadă a legăturii cu cultura românească și câte un monument, un bust sau câte o placă comemorativă dedicată marelui poet. Și cum ați spus am fost și peste ocean, am fost în capitala Cubei, în Havana, unde în 2019 am avut posibilitatea să ajung cu ajutorul familiei și să fotografiez bustul lui Eminescu, acolo departe de țară. Sigur că am găsit și am fotografiat și un bust la Montreal , în Canada. Și mai există multe locuri în țară și în lume pe care nu le-am vizitat, locuri unde se găsesc monumente dedicate poetului nepereche. Cred că am străbătut mai mult de 20000 de kilometri în toți acești ani și dacă ne ajută providența, cred că împreună cu Gheorghe Jurma vom realiza un alt album dedicat acestor monumente și spații de aducere aminte despre poet, la 10 ani de la apariția primului volum, în anul 2028. Până atunci sper să găsesc puterea de-a vizita și fotografia multe alte locuri pe care până în prezent nu le-am putut vedea.
AT- Mă gândesc că aveți relații și informații de la oamenii de cultură de pretutindeni, care vă ajută să identificați aceste urme culturale și semne artistice ce vorbesc despre marele nostru poet.
Erwin Țigla – Sigur că nu m-am gândit niciodată că voi ajunge în Cuba. În anul 2018 la apariția cărții album, în marile centre universitare din România spuneam că nu cred că voi ajunge vreodată așa de departe. Dar iată că am primit acest cadou de la cei din familia mea. A fost o mare bucurie. Sigur că informațiile circulă, ele circulă și datorită existenței primei cărți album, iar iubitorii poeziei lui Mihai Eminescu cunosc cartea-album, iar dragostea pentru poet, dragostea pentru literatura și cultura României face ca informațiile să ne parvină și să știm ce se întâmplă în acest domeniu.
A.T. – Noi nu ne putem decât bucura aflând că versurile eminescene sunt iubite în toată lumea.
Centrul Cultural German „Alexander Tietz” este locul unde oamenii de cultură se simt acasă. Ați făcut din acest loc o casă a culturii . Aș spune, citindu-l pe scriitorul Marian Apostol “că la Centrul Cultural German din Reșița, Erwin Țigla transformă fiecare zi într-o sărbătoare a culturii.” Aici, în acest spațiu cuvântul scris, artele plastice, muzica și trecutul Banatului Montan sunt aduse în prim plan. Și pentru că sărbătoriți o anumită vârstă, etapă a vieții în care oamenii se odihnesc, aș întreba din nou, de unde aveți această energie benefică? De unde vine aceasta?
Erwin Țigla – Din dragostea pentru locul acesta, unde m-am născut și dragostea pentru oamenii din jurul meu. Fiindcă nu poți vorbi despre cultură dacă nu vorbești și despre locul unde te-ai născut, te-ai format, ai fost pus pentru a aduce plus valoare comunității. Și totodată trebuie să spun și faptul că această voință îți dă o putere care nu se poate măsura decât prin fapte. O putere care demonstrează că aici, acasă la Reșița indiferent de limba maternă, de cultura căreia îi aparținem, de credința în care am fost născuți și botezați, toate acestea împreună reprezintă chintesența a ceea ce înseamnă Banatul Montan. Acest spațiu fără omul aflat în planul central nu ar fi nimic. Banatul Montan este Omul iar Omul este Cultura Locului.
A.T. – Sunteți ințiatorul și organizatorul mai multor manifestări culturale ale etniei germane din România. Aș aminti aici “Decada Culturii Germane “, “Zilele Literaturii Germane”, “Parada portului popular german”. Cred că vă bazați foarte mult pe echipa care ați format-o , fără aceasta nu ați putea realiza atâtea lucruri minunate.
Erwin Țigla – Desigur am oameni minunați, care sunt în jurul meu, oameni devotați spațiului și culturii . Sigur că fără implicarea lor, nu aș fi făcut nimic, fiindcă nu le pot realiza pe toate singur. Eu am o imaginație bogată, așa că mereu am alte idei, proiecte noi, care implică multă muncă. Repet, omul este cel important, iar oamenii din jurul meu nu prididesc să mă ajute, să duc la îndeplinire ceea ce mi-am propus.
A.T. – Vorbind de literatura germană am și eu nostalgii, fiindcă aceste acțiuni îmi sunt cunoscute, am participat la ele și îmi amintesc cu emoție cum scriitoarea Edith Guip Cobilanschi, ne citea din creațiile ei, în curtea Forumului German din Reșița. Foarte frumoase manifestări organizate cu suflet, pentru suflet.
Erwin Țigla – Sigur că trebuie să o amintim aici și Nora Iuga o personalitate marcantă a poeziei contemporane, cea care nu mai poate participa la evenimente datorită vârstei, are peste 90 de ani, dar cu sufletul este aici. Îmi repeta de fiecare dată când vorbeam, că Reșița este cel de-al doilea Heimat al ei, a doua localitate de suflet pentru ea.
A.T. – În anul 2004 ați primit două distincții importante, ați primit mai multe, dare eu cred că acestea două merită amintite . Ordinul Național pentru Merite Culturale în grad de Cavaler, semnat de Președintele României, la aceea vreme de Ion Iliescu și Ordinul de Onoare pentru Merite Deosebite în Onoarea Republicii Austria în grad de Argint acordat în numele Președintelui Republicii Austria. Cât de importante sunt aceste distincții pentru omul Erwin Josef Țigla?
Erwin Țigla – În primul rând sunt importante pentru Reșița, pentru acest spațiu și pentru comunitate. Fiindcă peste tot nu scrie doar Erwin Josef Țigla, scrie și Reșița , fie că vorbim de Reșița scrisă în limba română, fie că vorbim de “Reschitza” scrisă în limba germană. Trebuie să recunosc că sunt sunt mulțumit pentru aprecierile care le primesc, acestea mă fac să merg mai departe. Să știți că de multe ori după o zi obositoare îmi spun că nu voi mai face nimic, fiindcă întâmpin uneori piedici, nu este ușor mereu. Îmi repet eu mie, că am să mă opresc, că este vremea să facă și alții, dar dimineața mă trezesc cu altă energie, cu gânduri bune și merg mai departe, fiindcă așa este Țigla! Și aceste aprecieri care vin de dincolo de granițele României, dar și din țară reprezintă un îndemn de-a merge mai departe.
A.T. – Trebuie să spunem că Erwin Josef Țigla este implicat activ în acțiuni de caritate. El a fost ales în anul 1996 președinte al Uniunii Asociațiilor Caritative “Sf. Vincențiu de Paul din România”. Din anul 2007 sunteți președinte onorific al acestei uniuni . Există în Reșița un loc, un centru social, unde se întâmplă lucruri bune pentru oamenii defavorizați. Aș vrea să ne vorbiți despre activitatea pe care o desfășurați în acel loc.
Erwin Țigla – Sigur că vorbim aici de Centrul Social “Frederic Ozanam” , un centru din Cartierul Muncitoresc , care funcționează de zeci de ani , un loc dedicat activității sociale, dar și culturale, fiindcă încercăm să împletim ambele atât socialul, cât și culturalul în acel spațiu. De-a lungul anilor am investit foarte mult în copiii ale căror familii aveau posibilități materiale reduse. Am încercat și încercăm să le facem acestor copii viața mai frumoasă. Totodată nu uităm niciodată de persoanele în vârstă, fiindcă sunt în țara noastră tot mai mulți oameni ajunși la vârsta a treia care sunt singuri, care sunt părăsiți și sunt lăsați în voia sorții. Poate nu au nevoie de lucruri materiale, ci mai ales de un cuvânt bun, de o mână întinsă, de o apreciere și de a fi ascultați. Ei au muncit la vârsta tinereții pentru prosperitatea orașului, a țării, dar astăzi nu mai sunt auziți și ascultați. Nu găsesc pe nimeni cu care să poată să schimbe o vorbă, și tocmai acest fapt este important și ajută mai mult decât un kilogram de zahăr sau de făină. Ascultăm, ajutăm și apreciem ceea ce au realizat ei în viață.
A.T. – Foarte frumos acest sprijin afectiv și spiritual.
Am vorbit despre importanța anului 2004 din viața dumneavoastră, dar am uitat să adaug că din acel an sunteți Președintele Forumului Democratic al Germanilor din Caraș-Severin. Ce și-a propus să facă această instituție pentru etnicii germani din județul nostru?
Erwin Țigla – În primul rând trebuie spus că scopul principal este de-a da un viitor limbii germane din acest spațiu, apoi de a da un viitor culturii, spiritualității și patrimoniului cultural și industrial din acest loc. Primii germani s-au așezat în Banatul Montan la început de secol XVIII, după eliberarea de sub jugul otoman, iar de atunci, cred și consider că este o realitate, ei și-au adus contribuția la prosperitatea acestui spațiu. Sigur că astăzi majoritatea vorbesc despre sașii transilvăneni și șvabii bănățeni și de multe ori noi, cei din Banatul Montan suntem uitați. Istoria noastră este cea care ne face să fim altfel decât cei enumerați anterior, fiindcă strămoșii noștri s-au așezat pe aceste meleaguri din întreg spațiu Imperiului Austriac , apoi austriaco-maghiar, deci din spațiul actualei Austrii, dar și din spațiul actualei Cehii și a Slovaciei și a Sloveniei. Au venit aici și s-au așezat pe aceste meleaguri pentru a aduce un plus de valoare locului, și activităților care s-au desfășurat aici, mă refer la faptul că au fost puși să lucreze în minele din Caraș-Severin, în pădurile județului, în industria metalurgică care se dezvoltă atunci, pe aceste meleaguri, prima oară în Bocșa, Dognecea, Sasca, Oravița, iar din 1771 și la Reșița.
A.T. – Despre Erwin Josef Țigla ar trebui realizat un serial, atât de multe lucruri sunt de spus și toate de laudă. Dar pentru această aniversare eu am să mă opresc aici, nu înainte de-a vă ura din nou, LA MULȚI ANI , alături de frumoasa dumneavoastră familie! Sănătate și multe, multe bucurii!
Erwin Țigla – Mulțumesc și doresc tuturor celor care trec pragul Bibliotecii Germane din Reșița să se simtă ca acasă și să aibă parte de clipe frumoase când vorbim despre cultura Banatului Montan.
Adriana Telescu/UZPR Caraș Severin
Erwin ȚIGLA – Interviu realizat de Adriana TELESCU (audio)
În anul 1938, intelectualul bănățean Sim. Sam. Moldovan lansa o sintagmă care avea să definească perfect o întreagă epocă de pionierat industrial în istoria Banatului și a României actuale: Reşiţa „e fiica Oraviţei”. Departe de a fi o simplă metaforă, afirmația reflectă o realitate istorică riguros documentată. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Oravița funcționa ca centru administrativ, economic și decizional al Banatului Montan, având în directa sa coordonare mineritul, metalurgia și silvicultura din întreaga regiune. Fără viziunea strategică, logistica și corpul de specialiști de la Oravița, colosul industrial de mai târziu, de pe malurile Bârzavei, Reșița nu ar fi existat.
Actul de naștere al uzinelor reșițene a fost rezultatul unei dinamici administrative remarcabile, declanșate în vara anului 1768. La 8 august, Curtea Imperială de la Viena solicita Direcţiei Miniere Oraviţa să analizeze rentabilitatea economică a zonei Bocșa – Reșița. Răspunsul instituției orăvițene a venit cu o promptitudine surprinzătoare pentru birocrația acelei epoci. La doar o lună distanță, pe 3 septembrie 1768, doi dintre cei mai proeminenți consilieri ai direcției, Christoff Traugott Delius și Franz Xavier Wörginger, înaintau un raport oficial prin care propuneau înființarea uzinelor din Reșița.
Etapa de planificare a avansat rapid. La 3 octombrie 1768, aceiași Delius și Wörginger delegau Oficiul Montanistic Bocşa pentru a stabili amplasamentul exact și pentru a întocmi devizul estimativ al lucrării. Ulterior, s-a constituit o comisie tehnică specială, din care făceau parte Delius, Wörginger, inginerul Karl Alexander Steinlein, de la Oficiul Cadastral Timişoara, şi maistrul Redange din Dognecea. Acest nucleu de experți a realizat proiectul tehnic de detaliu și schițele de amplasament ale viitoarei structuri metalurgice.
Aprobarea oficială a survenit un an mai târziu, pe 25 octombrie 1769, sub semnătura guvernatorului Karl Klary Altringen. Rolul Oraviței a rămas central și în faza de execuție, consilierul Christoff Traugott Delius implicându-se direct pe teren în realizarea canalului de aducţiune a apei, infrastructură hidrotehnică vitală pentru alimentarea viitoarelor instalații.
Istoricul Ionel Bota, valorificând în cartea sa, Monografia Oravița (2008) documente inedite din monografia Delius Traugott (publicată la Sopron, în 1937), alături de cercetările de referință concentrate astăzi în lucrarea lui Rudolf Gräf, Domeniul Bănățean al StEG (1998), reconstituie momentul deschiderii șantierului. Lucrările de construcții ale investiției au debutat la 1 noiembrie 1769, sub coordonarea maistrului Peter Korb din Oraviţa şi a lui Martin Kleşko din Biserica Albă, având mobilizată o forță de muncă substanțială formată din 21 de zidari, 23 de dulgheri şi 228 de ţărani.
Legătura organică dintre cele două centre s-a concretizat în momentul simbolic al intrării în exploatare a complexului. La finalizarea lucrărilor, preotul Mihail Grozdich a sfinţit cele două furnale istorice, Franciscus şi Josephus. Din perspectivă tehnică și geologică, statutul de „maternitate” al Oraviței s-a reconfirmat în mod pragmati: prima șarjă de producție a celor două furnale a folosit ca materie primă exclusiv siderita extrasă și adusă de la Oravița ș din Ciclova Montană.
La mai bine de două secole de la aceste evenimente, izvoarele documentare reconfigurează ierarhiile istorice ale regiunii. Ele demonstrează că, dincolo de anvergura industrială pe care Reșița avea să o capete în secolele următoare, Oravița rămâne spațiul decizional și logistic în care s-a zămislit proiectul de început al siderurgiei românești.
/Cu mulțumiri pentru Fotoarhive: Peter Lengyel, Imago Romaniae, Anticariatul Unu/
Cristina Anișoara ZAINEA
membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
filiala Caraș-Severin
15 septembrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
La mijloc de Răpciune, sub semnul culturii (ediția a VI-a).
Prezentare de carte: „Dincolo de cer / Înteal o čerii / Jenseits des Himmels“, autor: Luminița Mihai Cioabă (Sibiu), versiunea în limba germană și ilustrații: Beatrice Ungar, coperta: Konrad Klein, cuvânt înainte: Al. Cistelecan, apărută în 2026 la Editura „Neo drom“ Sibiu. Prezintă Beatrice Ungar, redactor-șef al săptămânalului „Hermannstädter Zeitung“;
Incursiuni muzicale: grupul vocal-instrumental „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).
15. September 2026, 16:30 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Mitte September im Zeichen der Kultur (VI. Auflage).
Buchpräsentation: „Dincolo de cer / Înteal o čerii / Jenseits des Himmels“, Autor: Luminița Mihai Cioabă (Hermannstadt), deutsche Version und Illustration: Beatrice Ungar, Umschlag: Konrad Klein, Vorwort: Al. Cistelecan, erschienen 2026 im Verlag „Neo drom“ Hermannstadt. Präsentation durch Beatrice Ungar, Chefredakteurin der „Hermannstädter Zeitung“;
Musikalische Einlagen: die Gesang- und Instrumentalgruppe „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).
15 septembrie 2026, ora 12.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
La mijloc de Răpciune, sub semnul culturii (ediția a VI-a).
Expoziție de artă plastică Adina Ghinaci și Eleonora Hoduț, membre ale Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”.
15. September 2026, 12:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Mitte September im Zeichen der Kultur (VI. Auflage).
Kunstausstellung Adina Ghinaci und Eleonora Hoduț, beide Mitglieder des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza”.
Articol de Luminiţa Voinea
Luminița Voinea și Amalia Bojescu vă așteaptă în fiecare sâmbără, de la ora 22.10, pe frecvențele Radio România Actualități și on-line pe http://www.romania-actualități.ro.
După o vară fierbinte, emisiunea Românii de pretutindeni revine cu un nou sezon.
Tinem pasul cu viața din comunitățile de departe, surprindem clipa și vă aducem poveștile românilor care reușesc să sparga bariere și să adune în jurul lor comunități dornice de a vorbi, trăi și simți românește, chiar dacă se află la mii de km distanța de țara mamă.
Luminița Voinea și Amalia Bojescu vă așteaptă în fiecare sâmbără, de la ora 22.10, pe frecvențele Radio România Actualități și on-line pe http://www.romania-actualități.ro.
În prima ediție a noului sezon:
AUDIO Românii de pretutindeni – 14 septembrie 2026 – prima ediție din noul sezon
Întrunită statutar, cu prezență la sediul central al UZPR și online, ședința Consiliului Director din 14 septembrie 2026 a avut pe ordinea de zi o serie de teme importante pentru buna funcționare a organizației.
Situația financiară a UZPR a fost prezentată de contabilul Georgeta Mureșanu, care a precizat că UZPR înregistrează excedent financiar și a adăugat că au scăzut semnificativ cheltuielile Uniunii.
Pe ordinea de zi a ședinței s-a aflat și tema implementării în România a European Media Freedom Act, UZPR pregătind o dezbatere națională pe acest subiect. „Legea anti-SLAPP a trecut prin Parlamentul României. Vom aborda căile pentru îmbunătățirea actualei forme a legii”, a precizat Andreea Crețulescu.
Despre activitatea de elaborare a unei forme îmbunătățite a Statutului UZPR a vorbit vicepreședintele Emil Stanciu: „Sintezele venite de la filiale sunt avute în vedere de comisia care lucrează la Statut. Discuțiile cu colegii din teritoriu sunt în desfășurare pentru introducerea în varianta de Statut a tuturor detaliilor necesare”. La rândul său, Monica Zvirjinschi a punctat faptul că „intrăm în etapa în care identificăm articolele asupra cărora ne vom concentra, beneficiind și de ajutorul colegilor cu expriență juridică. De asemenea, introducem prevederi care țin de evoluțiile actuale din domeniul presei”.
Făcând o sinteză a acestei activități, președintele UZPR, Dan Constantin, a precizat că „în Uniune sunt primiți în prezent membri noi cu activitate în presă și care se încadrează în termenul de jurnalist profesionist. Comisia de Atestare Profesională este foarte riguroasă în acest sens”. De asemenea, Președintele UZPR a punctat faptul că în UZPR sunt înregistrați 5.206 membri.
Despre întâlnirile pe care le-a avut la Iași și Chișinău cu membri ai filialelor UZPR a vorbit vicepreședintele Claudius Dociu: „Una dintre concluziile pe care le-am tras în urma acestor deplasări este că aceste întâlniri sunt foarte importante pentru colegii din țară și din diaspora. Ei sunt o resursă notabilă, se înregistrează o efervescență editorială – multe cărți scrise de jurnaliști – și i-am îndreptat spre Editura UZP. De asemenea, putem populariza, cu mijloacele pe care le avem la îndemână, întâlnirile dintre filialele din țară. La propunerea colegilor noștri de la Chișinău, Revista UZP va fi disponibilă integral, în format PDF, pe site-ul uzpr.ro”.
Președintele Dan Constantin a informat despre reuniunea regională de la Timoșoara, la care vor participa Filialele UZPR din Timiș, Reșița, Arad, Hunedoara, Alba și Filiala din Serbia. De asemenea, în 18 septembrie, membri ai Consiliului Director vor participa la un eveniment de marcare a trei decenii de activitate neîntreruptă a ziarului „Ultima oră”. „Va fi și un moment de aducere aminte și de omagiere a colegului nostru Ion Marin, care a făcut foarte mult pentru dobândirea statutului de utilitate publică al UZPR”, a spus Dan Constantin.
În cadrul ședinței de Consiliu Director s-a aprobat înființarea noii Filiale Basilica a UZPR.
Totodată, Teodora Marin a anunțat că Editura UZP va participa la Salonul de Carte de la Slobozia, Ediția 35.
Următoarea ședință a Consiliului Director al UZPR va avea loc pe 12 octombrie 2026.
Departamentul Comunicare
Vineri, 18 septembrie 2026 și sâmbătă, 19 septembrie 2026, între orele 17,00 – 22,00, Asociația Culturală ”FLORI DE FÂN” organizează cea de-a doua ediție a Festivalului de muzică folk ”PODUL DE FO(L)K”, la sediul asociației din str. Castanilor nr. 24.
La festival participă: Dan Vană, Calafat, Mihaela Stoica, Giurgiu, Maria Magdalena Dănăilă, Galați, Adrian și Cristian Ilie din Timișoara, Iulia Bădulescu, Pitești Florin Giukin (KASY), Moldova Nouă, Raisa Maria Drăghia, Drobeta Turnu – Severin, Vlad Părău (#SIMPLU FOLKIST) din Sibiu și alți invitați surpriză.
Începând cu anul 2022, Asociația Culturală ”FLORI DE FÂN” promovează, în premieră, muzica folk la Băile Herculane, creând la Casa de la Podu’ Roșu, acolo unde se află Colecția etnografică ”TRADIȚIE ÎN EXPOZIȚIE”, o adevărată oază de muzică bună, de suflet, de liniște și relaxare atât pentru localnici cât și pentru turiștii veniți la odihnă sau tratament și care nu sunt amatori de decibelii zgomotoși ai teraselor din apropiere.
Astfel, începând cu anul 2022, au fost invitați să cânte pe pridvorul Casei de la Podu’ Roșu, artiști interpreți începând cu Vlad Părău din Sibiu, un iubitor al stațiunii de pe Valea Cernei, împreună cu care s-a început și s-a continuat această activitate și continuând cu Maria Magdalena Dănăilă din Galați și Adrian Ilie din Timișoara.
14.09.2026
Prof. Despina Bălteanu
Președintele Asociației Culturale ”FLORI DE FÂN”
14 septembrie 2026, ora 17.00, Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci“ Oravița:
Sfântă Liturghie cu prilejul hramului Bisericii Romano-Catolice „Înălțarea Sfintei Cruci“. Celebrant: pr. Tiberiu Szabó (Oravița / Anina).
14 septembrie 2026, ora 18.00, piațeta din fața Bisericii Romano-Catolice „Înălțarea Sfintei Cruci“ Oravița:
Program cultural cu Formația de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana“ Reșița (coordonatori: Marianne & Nelu Florea).
14. September 2026, 17:00 Uhr, römisch-katholische „Kreuzerhöhung“-Kirche Orawitza:
Heilige Messe zum Kirchweihfest der römisch-katholischen „Kreuzerhöhung“-Kirche. Zelebrant: Pfr. Tiberiu Szabó (Orawitza / Anina).
14. September 2026, 18:00 Uhr, Platz vor der römisch-katholischen „Kreuzerhöhung“-Kirche Orawitza:
Kulturprogramm mit der deutschen „Enzian“-Volkstanzgruppe Reschitza (Koordination: Marianne & Nelu Florea).
Comuna Mehadia a dăruit istoriei naționale figuri de o demnitate exemplară, însă puțini au întruchipat atât de desăvârșit spiritul de sacrificiu și loialitatea față de neam precum generalul de divizie Nicolae Cena (1844–1922). Descendent dintr-o veche familie de grăniceri bănățeni, Cena a parcurs o carieră militară strălucită de peste patru decenii în armata austro-ungară, urcând prin muncă, rigoare genistică și integritate până la cele mai înalte grade. Cu toate acestea, în spatele uniformei austere de ofițer s-a ascuns neîncetat o inimă aprinsă, care a bătut exclusiv pentru România. Purtând la piept ca talisman fila îngălbenită cu slove chirilice a imnului „Deșteaptă-te, române!” primită de la mama sa, Safta, generalul nu și-a tăgăduit niciodată originea.
Refuzând onoruri, titluri de noblețe și convertiri religioase avantajoase, bătrânul general a preferat să se retragă la pensie în vatra natală din Mehadia. Aici, transformându-se într-un veritabil dascăl și cercetător al trecutului, a scos din pământul castrului roman Ad Mediam comori arheologice inestimabile și a refăcut, din arhivele vieneze, hărțile luptelor istorice ale Banatului. Suferințele îndurate în 1914 – când a fost arestat, umilit și întemnițat de autoritățile opresive sub acuzația de „spionaj și agitație în favoarea României” – nu i-au zdruncinat credința. A trăit să vadă Înfăptuirea Marii Uniri și a servit noul stat român cu aceeași dăruire, fiind numit primul director român al Băilor Herculane.
Cu puțin timp înainte de trecerea sa la cele veșnice, la 20 octombrie 1921, purtând povara celor 76 de ani, dar cu „mintea trează și sănătoasă”, generalul își așterne pe hârtie dorința din urmă. Actul testamentar al lui Nicolae Cena nu a reprezentat o clasică împărțire de bunuri, așa cum se poate presupune – ea a reprezentat un adevărat proiect de dezvoltare culturală și spirituală pe termen lung pentru locuitorii Mehadiei și pentru întreg Banatul Montan. Iată câteva dintre punctele esențiale ale testamentului care au constituit acest proiect vizionar, adresat posterității:
Privită la peste un secol de la redactarea testamentului (în anul 1921), realitatea istorică dezvăluie un tablou dureros: recunoștința succesorilor s-a disipat, iar voința testatorului a fost în mare parte ignorată sau risipită.
Analiza critică a modului în care a fost administrată moștenirea generalului scoate la iveală trei mari falimente morale și instituționale, generate în mare parte de o tristă indolență a societății:
1. Risipirea și degradarea colecției arheologice
Deși în iulie 1924 Muzeul „General Nicolae Cena” era inaugurat cu mare pompă în ,,Bazarele” „din Băile Herculane, prin stăruința preotului Coriolan Buracu și a dr. Valeriu Braniște, instituția nu a beneficiat de continuitatea și protecția promisă. Așa cum intuia cu amărăciune publicistul Grigore Ion, din Mehadia, într-un articol publicat în ziarul ,,Voința Banatului”, la 10 august 1924, muzeul a rămas lipsit de „amnar și piatră” – adică de o societate responsabilă și de protectori culturali consecvenți. În loc să devină un nucleu regional de cercetare sistematică a castrului Ad Mediam, colecția s-a fragmentat în timp, o parte din piese risipindu-se sau pierzându-și identitatea în depozite uitate.
2. Comoditatea și uitarea comunității locale
Comandamentul moral lăsat de general consătenilor săi a fost abandonat cu o ușurință condamnabilă. Așa cum remarca părintele Buracu la comemorarea a 10 ani de la moartea generalului (1932), aniversările pioase au început rapid să treacă neobservate. Fondul bisericesc proiecționat pentru 108 ani – un model rar de viziune financiară comunitara – a fost măcinat de vitregiile istorice, dar și de lipsa de rigoare în urmărirea clauzelor testamentare. Numele generalului, care trebuia să fie un far călăuzitor pentru „Casa Națională” și pentru „Piața centrală” din Mehadia, a fost adesea retrogradat la o simplă referință de pagină de istorie.
3. Sfidarea clauzelor legale și morale
Statul și autoritățile regionale nu doar că nu au ridicat clădirea proprie promisă pentru adăpostirea patrimoniului Cena, dar au ignorat însăși clauza de rezervă din testament: aceea că, în caz de abandon sau neîngrijire la Herculane, patrimoniul trebuia protejat prin transferarea sa integrală la Caransebeș. Generozitatea unui om care și-a cheltuit modesta pensie de militar pentru a cumpăra vestigii de la țărani și pentru a le salva de la distrugere a fost răsplătită, peste decenii, cu indiferență instituțională.
La împlinirea a 105 ani de la semnarea testamentului, evidențierea acestui fapt dureros nu trebuie să rămână o simplă lamentație istorică, ci să devină un semnal de alarmă și un act de reparație morală.
Nicolae Cena nu a căutat gloria personală; el a dorit să lase tinerimii bănățene o pildă de demnitate, cultură și dragoste de pământul strămoșesc. A reaminti astăzi modul în care i-a fost încălcat testamentul înseamnă a ne privi în oglindă și a ne asuma datoria de a scoate din umbră memoria unui erou martir, redându-i locul de cinste pe care îl merită în panteonul Banatului Montan și al întregii Românii.
Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin
Bibliografie selectivă
I. Izvoare primare și documente de arhivă
II. Periodice și articole din presa vremii (1924-1932)
III. Lucrări monografice și de sinteză
13 septembrie 2026, ora 15.00, Biserica Romano-Catolică „Sf. Terezia de Ávila”, Gărâna:
Manifestarea „Gărâna culturală“, ediția a XXVIII-a.
Rugăciune comună, înfrumusețată muzical de corul „Franz Stürmer“ Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea) și de grupurile vocal-instrumentale „Intermezzo” (coordonator: Lucian Duca) și „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).
13 septembrie 2026, ora 16.00, „The Ranch“, Gărâna:
Manifestarea „Gărâna culturală“, ediția a XXVIII-a.
Program cultural cu participarea Formației de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana“ Reșița (coordonatori: Marianne & Nelu Florea).
13. September 2026, 15:00 Uhr, „Hl. Theresia von Ávila“-Kirche, Wolfsberg:
Veranstaltung „Wolfsberg im September“, XXVIII. Auflage.
Gebet und musikalische Einlagen mit Beteiligung des „Franz Stürmer“-Chors Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea) und der beiden Gesang- und Instrumentalgruppen „Intermezzo“ (Koordination: Lucian Duca) und „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).
13. September 2026, 16:00 Uhr, „The Ranch“, Wolfsberg:
Veranstaltung „Wolfsberg im September“, XXVIII. Auflage.
Kulturprogramm mit Beteiligung der deutschen „Enzian“-Volkstanzgruppe Reschitza (Koordination: Marianne & Nelu Florea).