Având în vedere că în acest an (26 iunie) se împlinesc 130 de ani de la revolta locală din localitatea Mehadica*, județul Caraș-Severin, studiind presa vremii, am reușit să concretizez câteva concluzii, în ideea de a rememora acest trist eveniment și de a evidenția un moment al istoriei marcat de lupta continuă a românilor din Banat pentru a-și păstra proprietățile și identitatea în perioada Imperiului Austro-Ungar. Revolta de la Mehadica din 1896 nu a fost doar o răscoală a țăranilor români împotriva autorităților maghiare, ci și o luptă pentru păstrarea avuției și afirmarea cu demnitate a identității lor naționale. Sătenii s-au opus unei comisii care încerca să le ia pământurile și pădurile primite după desființarea fostelor regimente de graniță, iar evenimentele au degenerat, transformându-se într-un conflict încheiat în modul cel mai sângeros, când jandarmii au tras în mulțime, provocând 6 morți pe loc din rândul țăranilor și zeci de răniți, mulți dintre ei decedând în zilele următoare.
În acest sens, am selectat câteva articole din presa română a vremii, care a dat o importanță aparte acestui eveniment tragic și controversat în presă la data respectivă, pe care le voi prezenta alăturat analizei.
Deși presa maghiară (Budapesti Hírlap) și cea română (Tribuna, Gazeta Transilvaniei) oferă nuanțe și justificări diferite, cronologia și faptele brute converg spre aceeași tragedie de proporții. Iată, pe scurt, cronologia evenimentelor:
– 24 iunie – Scânteia inițială: Sosirea la Mehadica a comisiei cadastrale conduse de Árpád Sulyok pentru măsurarea pășunilor comunale. Țăranii au perceput acțiunea ca pe o încălcare a drepturilor lor istorice. Versiunea maghiară vorbește despre o primire ostilă (steag negru pe primărie, focuri de pistol de alarmă), care i-a speriat pe funcționari, determinându-i să fugă la gară.
– Conflictul local cu autoritățile: Ulterior, un sergent de jandarmi (Környei) a sosit în sat și a arestat aproximativ 14–15 lideri ai comunității (membri ai reprezentanței comunale). În paralel, sursele românești menționează o revoltă profundă a sătenilor împotriva primarului local, acuzat de fraudă și delapidarea fondurilor destinate coșarului (hornarului) satului, pe care oficialii din Caransebeș (protopretorul) au încercat să o reprime politic.
– 26 iunie-Escaladarea și măcelul (orele 17:00): O masă mare de țărani (estimările variază între câteva sute și o mie, inclusiv femei întoarse de la câmp) s-a adunat la casa comunală cerând eliberarea celor arestați. Subprefectul/solgăbirăul (Béla Gievaux) și locotenentul de jandarmi Bányai au eliberat inițial doi delegați (sau pe toți, conform versiunii maghiare), însă mulțimea a cerut demiterea și predarea primarului corupt.
– Masacrul și bilanțul acestuia: În momentul în care jandarmii s-au baricadat în curtea primăriei, iar mulțimea a forțat poarta, locotenentul Bányai a ordonat „Foc!”. Cei 9 sau 12 jandarmi au descărcat armele direct în carne vie, trăgând inclusiv în stânga și în dreapta, în oameni lipsiți de arme de foc. 6 țărani au căzut secerați pe loc (printre care trei membri ai familiei Vădrariu și Ioan Belica). În zilele următoare, numărul morților a crescut la 13 oameni, iar numărul celor grav răniți a depășit 16–18 persoane.
– Urmările imediate: Satul a fost ocupat militar de o companie de 100 de soldați trimiși din Caransebeș la ordinul comitelui suprem (fișpanul Jakabffy), fiind instituită starea de asediu și operate arestări în masă în rândul „agitatorilor”.
Pentru a înțelege de ce o dispută legată de pământ și un primar corupt a degenerat într-un măcel cu 13 morți, evenimentul trebuie privit prin prisma a trei coordonate fundamentale ale anului 1896:
1. Miza cărților funduare și avuția grănicerească
Mehadica se afla pe teritoriul fostului Regiment 13 de Grăniceri Româno-Bănățean. După desființarea Graniței Militare în 1873, comunitățile de foști grăniceri au rămas extrem de sensibile la orice tentativă a autorităților civile maghiare de a le modifica drepturile de proprietate asupra pădurilor și pășunilor comunale (așa-numitele „avuții grănicerești”). Introducerea noilor cărți cadastrale și delimitarea terenurilor statului de cele ale comunei erau privite de țărani ca o agresiune directă menită să-i deposedeze de mijloacele de subzistență și să adâncească mizeria materială.
2. Politica de forță a statului dualist și „anul milenar” (1896)
Anul 1896 a marcat apogeul manifestărilor naționaliste din Ungaria dualistă, prilejuite de serbările Mileniului. În acest climat saturat de propagandă șovină, autoritățile locale (jandarmii, pretorii, solgăbirăii) manifestau o toleranță zero față de orice formă de nesupunere din partea minorităților naționale, pe care o etichetau imediat ca „agitație anti-statală” sau „revoltă valahă”.
Așa cum vedem că subliniază „Gazeta Transilvaniei”, funcționarii publici acționau adesea ca „mici tirani”, recurgând de la bun început la forța brutală (jandarmerie înarmată) în loc de tact diplomatic sau anchete administrative corecte. Trimiterea jandarmilor pentru a rezolva o problemă ce ținea mai degrabă de dreptul civil și administrativ dovedește intenția clară de terorizare și impunere prin frică a puterii statului maghiar.
3. Războiul informațional și solidaritatea românească
Este interesant de observat contrastul flagrant din presa vremii, un adevărat război informațional, asemănător celor ce se poartă și astăzi:
Presa maghiară de la Budapesta construia imaginea „Românilor răzvrătiți”, agresivi, înarmați cu coase și pistoale, care doreau să-l „tragă în țeapă” pe primar, justificând astfel actul criminal al jandarmilor ca pe o acțiune eroică de legitimă apărare și salvare a vieții.
Presa românească din Transilvania și Vechiul Regat demonta această propagandă, demonstrând caracterul disproporționat și criminal al atacului: jandarmii nu au suferit nicio zgârietură, nu s-a aruncat în ei nici măcar cu pietre, iar armele au fost descărcate „pe neașteptate” într-o mulțime care stătea cu căciulile în mână în fața subprefectului. Includerea victimelor în rândul femeilor care veneau liniștite de la câmp demolează mitul „atacului organizat” al țăranilor.
Publicarea acestor corespondențe la Sibiu, Brașov, cât și la București demonstrează funcționarea unei rețele solide de solidaritate națională, în cadrul presei de limbă și naționalitate română. Masacrul de la Mehadica a fost transformat rapid într-un simbol al opresiunii naționale și sociale, strigătul de revoltă fiind accentuat în finalul articolului din Tribuna prin versurile mobilizatoare ale lui George Coșbuc (Noi vrem pământ! – poezie publicată chiar în acea perioadă, în 1894): „…Geru-i roșu de văpăi / Și se umflă vadul!”.
În concluzie, Revolta de la Mehadica din iunie 1896 nu a fost o simplă răzmeriță țărănească, ci manifestarea unui spirit profund de dreptate, moștenit de la înaintașii care apăraseră acele pământuri cu prețul sacrificiului suprem. Prin consecințele ei, revolta a rămas o tragedie provocată de abuzul total de putere al unui regim polițienesc, incapabil să gestioneze nemulțumirile sociale ale românilor bănățeni altfel decât prin violență sângeroasă.
Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin , 11 iulie 2026
Credit foto: Gheorghe Țunea
Vezi aici articole:
130 de ani de la Masacrul de la Mehadica (1896)
*Scurt istoric al localității Mehadica (Craina Bănățeană)
Mehadica, parte integrantă a „Crainei Bănățene” (alături de sate precum Pârvova, Lăpușnicel sau Iablanița), s-a distins de-a lungul secolelor XVIII-XX printr-o puternică organizare militară, religioasă și o conștiință națională vie.
1. Evoluție demografică și administrativă
Documentele vremii surprind o creștere constantă a comunității sub administrația imperială:
1749: Localitatea avea 105 case și un singur preot (Vasiliu Popovici).
1774: Conscripția baronului Papilla consemnează 187 de case, 233 de iugăre de pământ arabil și o forță militară de 208 oameni apți.
1791: Populația ajunge la 1101 locuitori (566 bărbați și 535 femei).
1808: Sunt menționate 177 de case, iar comunitatea dispunea deja de școală.
2. Viața militară: Fiind parte a regimentelor de graniță (Regimentul româno-iliric nr. 12, ulterior cel româno-bănățean), bărbații din Mehadica („catanele”) au participat la marile conflicte ale Imperiului, dar și la revolte sociale:
– Războaiele Napoleoniene: Preotul cronicar Pavel Roșcovici notează întoarcerea soldaților în 1801, după 9 ani de campanii, și o nouă plecare în 1809, luptând la Passau și Pojon (Bratislava), pacea fiind sărbătorită abia în 1810.
– Revolte: Spiritul justițiar al localnicilor s-a manifestat în răscoalele din 1738 și 1788 (împotriva abuzurilor imperiale și a invaziilor turcești) și, mai târziu, în incidentul tragic din 1896, când cererea de „pământ și dreptate” a fost reprimată sângeros de jandarmerie (6 morți și 25 de răniți).
3. Viața spirituală și culturală
Biserica a fost centrul vieții comunitare, păstrând nu doar credința, ci și istoria scrisă a locului:
– Biserica: Zidită în 1794 și sfințită în 1796, cu hramul „Nașterea Născătoarei de Dumnezeu”. A fost renovată major în perioada interbelică prin efortul preotului Ilie Imbrescu și al fiilor satului.
– Cărțile vechi: Preoții cărturari (precum Rafael și Pavel Roșcovici) au lăsat însemnări prețioase pe cărți de cult (Strastnicul, Antologhionul, Catavasierul lui C. Diaconovici -Loga), transformându-le în cronici ale satului.
– Educația: Încă din 1808, Mehadica avea școală primară cu 50 de elevi (35 băieți, 15 fete), învățător fiind R. Nicola. Tradiția a continuat, satul dând numeroși intelectuali (preoți, învățători, ofițeri).
4. Conștiința națională
Istoria evidențiază adesea dârzenia „megincanilor” în păstrarea identității românești. Aceștia au susținut constant candidații naționali români (precum Aurel Vlad sau Gen. Traian Doda) în defavoarea celor guvernamentali maghiari, uneori sfidând autoritățile cu umor și curaj.
Această tradiție de luptă a continuat până în Primul Război Mondial, când fiii satului, precum inginerul silvic Petru Fotoc, au luptat inițial pe fronturile imperiale (Isonzo, Piave), contribuind ulterior la realizarea României Mari.