Editura TIM din Reșița, coordonată de eruditul istoric literar, critic literar, eseist și prozator Gheorghe Jurma, ne oferă și în acest an încă un volum de referință pentru iubitorii poeziei românești contemporane: „Neclintita încoronare într-un cristal“. Poezia lui Emil Hurezeanu, semnat de istoricul și criticul literar Ionel Bota. Cartea, apărută cu o postfață scrisă de Corina Vlădoiu și cu o colaționare de date bio-bibliografice pe care am realizat-o personal, propune o incursiune amplă și temeinic documentată în universul liric al unuia dintre cei mai autentici poeți ai generației ’80.
Structurată în patru capitole ample, monografia lui Ionel Bota pornește de la contextul literar al României anilor ’80 — de la fenomenul „Echinox“, Cluj-Napoca și distincțiile de fond dintre neomodernism și noua generație de poeți — pentru a ajunge la o analiză detaliată a debutului lui Emil Hurezeanu cu volumul Lecția de anatomie (1979, Editura Dacia), laureat pe atunci cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România. Autorul urmărește, pas cu pas, parcursul poematic al lui Emil Hurezeanu, de la primele „ronduri“ lirice până la ciclurile mai târzii, precum Mineralenelegien, oprindu-se asupra unor teme recurente: privirea și oglinda ca instrumente de cunoaștere, imaginarul mineral ca simbol al permanenței, memoria ca personaj central al poeziei, precum și dimensiunea teatrală și inițiatică a discursului liric.
Titlul volumului prezumă, de altfel, chiar demersul critic al lui Ionel Bota: „încoronarea“ trimite la o recunoaștere estetică pe deplin consumată, iar „cristalul“ sugerează, așa cum remarcă și Corina Vlădoiu în postfața cărții, o structură fragilă în aparență, dar capabilă să păstreze memoria lumii și să transforme efemerul în peren. Poezia lui Emil Hurezeanu este citită și comentată în această cheie, ca o formă de rezistență spirituală într-o epocă a fragmentării — o poezie reflexivă și senzorială deopotrivă, în care erudiția livrescă se convertește constant în emoție autentică.
Volumul are și o miză recuperatoare: el readuce în atenția publicului o operă poetică ce riscă uneori să fie eclipsată de traseul profesional impresionant al autorului ei. Născut la Sibiu, Emil Hurezeanu s-a afirmat, după debutul din 1979, atât ca poet — cu volume precum Primele, ultimele (1993), Între câine și lup (1996) sau edițiile ulterioare de Opere lirice complete (2016) și Opera poetică, ediție bilingvă româno-germană (2020) —, cât și ca jurnalist și diplomat de marcă: redactor-șef la Radio Europa Liberă și la Radio Deutsche Welle, director editorial al ziarului România liberă, iar din 2015, ambasador al României în Republica Federală Germania, apoi în Republica Austria, urmând apoi preluarea portofoliului de ministru al Externelor. Tocmai această dublă identitate, de poet și de om al presei și al diplomației, face din datele bio-bibliografice adunate la finalul cărții un instrument util pentru cititorul care dorește să înțeleagă contextul integral al operei.
Cartea lui Ionel Bota se citește, așadar, nu doar ca o monografie critică, ci și ca o invitație la recitirea unei opere pe care timpul nu trebuie să o știrbească. Este, în același timp, un omagiu adus memoriei profesorului Marian Papahagi, coordonator, alături de Ion Pop și Ion Vartic, al destinului grupării „Echinox” – ului clujean. și o contribuție solidă la istoria literaturii române postbelice.
„Neclintita încoronare într-un cristal“. Poezia lui Emil Hurezeanu (Editura TIM, Reșița, 2026), se alătură, la Editura TIM, celorlaltor remarcabile titluri de istorie, eseu și critică literară pe care Ionel Bota le-a adăugat și în acest an, până acum, panopliei de succese ale filialei bănățene a Uniunii Scriitorilor din România.
Cristina Anișoara ZAINEA
membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Caraș-Severin
(dialog cu medicul primar urolog TOMUȚA IONUȚ ANDREI – Institutul Clinic de Urologie și Transplant Renal Cluj-Napoca)
– Pentru început, punctați-ne cele mai semnificative date biografice.
– Mă numesc Tomuța Ionuț Andrei, 36 ani, născut în 1990, județul Alba, oraș Abrud. Am absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie Oradea, ulterior am urmat perioada de rezidențiat în cadrul Institutului Clinic de Urologie și Transplant Renal Cluj-Napoca, unde îmi desfășor activitatea și în momentul de față.
– De ce urolog și nu altă specialitate?
– Am ales urologia printr-o conjunctură favorită din timpul facultății. Oscilam între ortopedie și urologie, dar practica de vară obligatorie din timpul facultății am făcut-o pe secția de Urologie de unde și alegerea pe care nu o regret. În momentul de față Urologia este ramura medico-chirurgicală extrem de complexă datorită prezenței de patologii oncologice (ne referim la cancer) cât și non oncologice (litiaza, malformații, infecții) și din acest punct de vedere este și ramura cea mai minim invazivă cu dezvoltare accelerată a instrumentelor chirurgicale și în același timp a tehnicilor chirurgicale minim invazive și moderne.
– Prin efort și muncă v-ați format o oază de profesionalism. Cum comentați?
– Din punctul meu de vedere medicina, medicii în principiu – rezidenți, specialiști, primari – nu au un program fix, în schimb au nevoie de organizare, seriozitate, devotament și implicare. În 2026 nu se mai poate spune că medicul urolog are program fix (8-14) pentru că lumea medicală este într-o continuă schimbare și dacă îți dorești să faci parte din elita medicală trebuie să ții pasul cu informația medicală și tehnologică care te înconjoară și în plus trebuie să ții legătura în permanență cu pacientul. Nu actul operator în sine definește statutul de medic, ci și managementul pre și post operator. Cu cât suntem mai atenți, mai concentrați, cu atât reușita este mai mare și mai frumoasă.
– De ce credeți că vă apreciază pacienții?
– Greu să vă răspund. În principiu încerc să le câștig încrederea, nu renunț în a alege cele mai bune metode de tratament și cel mai mult încerc să le ascult povestea. Fiecare pacient, chiar dacă este o boală comună, un caz comun, frecvent, are o poveste particulară, specială pentru el și consideră că problema lui este cea mai importantă. Lucru adevărat. Dar încerc să am o discuție sinceră, deschisă și să explic pacientului toate alternativele terapeutice cu avantajele și dezavantajele/complicațiile lor.
– Ce înseamnă pentru dumneavoastră, pacientul?
– Pacientul în urologie este elementul principal, elementul de legătură dintre ceea ce știm și ceea ce facem, cu particularități, cu complicații și mai ales cu un mister particular. Îmi place să spun că în momentul de față avem bolnavi și nu boli, deoarece problemele urologice se manifestă diferit la fiecare pacient, deși diagnosticul este același. Responsabilitatea față de încrederea pacientului în actul medical, fie că este chirurgical, fie că este medicamentos, trebuie să fie 100%, să ne asumăm complicațiile posibile, să știm să le gestionăm și cred că cel mai important în momentul de față este să încercăm să fim umili, să nu exagerăm în laude, încă mai aud colegi care spun „noroc că ai venit la mine că doar eu te pot opera”. Trebuie să respectăm pacientul, colegul și spitalul.
– Ce simțiți și gândiți când aveți bisturiul în mână, înainte de a începe o intervenție chirurgicală?
– Este momentul preferat din cariera de urolog. Momentul în care simt o deplină relaxare, liniște și încredere în forțele proprii și ale echipei chirurgicale. Dacă se ajunge în situația operatorie înseamnă că pacientul are nevoie de ajutor și simt o plăcere și responsabilitate, faptul că pacientul a ales să fiu eu operatorul principal. În același timp știu că trebuie să fac totul cu calm, cu precizie și să fiu pregătit pentru orice ar putea apărea intraoperator.
– Ce trăsături vă caracterizează personalitatea, profesionalismul?
– Promptitudinea, seriozitatea și devotamentul. Consider că sunt aproape de pacient, îi ascult nevoile și încerc să-l înțeleg și mai ales să luăm decizii corecte împreună în funcție de simptomatologie, afecțiuni.
– Vorbiți-ne pe scurt de o întâmplare inedită în relația cu pacienții.
– Îmi aduc aminte de o tânără pacientă, întâmplător medic și ea, pe care am întâlnit-o printr-o colegă de facultate. Pacinta fusese diagnosticată cu un cancer de col uterin, operată, cu complicații postoperatorii destul de grave astfel încât a rămas cu colostomie (punga pentru materii fecale). Povestea nu s-a oprit aici, cancerul de col uterin a avut nevoie și de tratament oncologic suplimentar (radioterapie și chimioterapie). De aici a apărut și problema urologică, în sensul în care a dezvoltat o obstrucție pe ureterul drept (ureterohidronefroza), în sensul în care nu putea elimina urina natural și astfel avea nevoie de tratament chirurgical. Fiind cadru medical, pacienta s-a interesat, a citit, a cerut multiple păreri însă toți colegii i-au recomandat montarea unui tub de nefrostomie dreaptă (tub pus prin piele până în rinichi) procedură pe care pacienta a refuzat-o deoarece era total incomodă viața și cu punga pentru materii fecale și cu tub pentru urină. Țin minte când am intrat în salonul ei înainte de procedura propusă, i-am spus că o să încerc, că nu promit nimic. Din fericire am reușit să îi montez un tub „double J’’ cu evoluție favorabilă. Ulterior am legat o relație de prietenie.
– Care vă sunt momentele hotărâtoare în tratamentul pacientului?
– În momentul de față putem spune că tratamentul urologic are 2 părți mari: partea oncologică și partea non-oncologică. Când vorbim de un pacient oncologic, de cele mai multe ori se alege alternativa chirurgicală cu tehnici minim invazive pentru recuperare cât mai precoce. Dacă ne referim la partea non-oncologică, aici putem adapta tratamentul în funcție de nevoile, de simptomatologia și mai ales de alegerea pacientului. Putem opta pentru tratament medicamentos de scurtă sau lungă durată sau putem alege tratament chirurgical.
– Sunteți mulțumit de propriul destin profesional?
– În momentul de față pot spune că sunt mulțumit. Reușesc să fac ceea ce mi-am dorit, să operez întreaga patologie urologică prezentă și reușesc să fac inclusiv transplant renal, lucru incredibil din punct de vedere emoțional, chiurgical și mai ales satisfacător.
– Legea compensației vă ajută la ceva?
– Din păcate, remunerația medicală în momentul de față este foarte intens dezbătută. Nu cred că suntem remunerați după cum ar trebui, dar este o părere personală. Consider că ar fi mult mai fezabilă plata pe criterii de performanță medicală și chirurgicală, însă este doar o părere personală.
– Cât despre o continuă pregătire profesională, ce ne puteți zice?
– Tot timpul un medic urolog trebuie să încerce să țină pasul cu progresul medical și chirurgical. Îmi doresc să pot să mă supraspecializez pe procedurile chirurgicale minim invazive atât oncologice, cât și non-oncologice motiv pentru care este obligatorie participarea la cât mai multe cursuri și congrese.
– Care vă sunt gândurile de viitor?
– Sănătate, liniște, răbdare și echilibru pe plan familial și profesional.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR
Tabăra privată pentru copii din frumoasa așezare IZVOARELE.
A fost o zi frumoasă cu soare zâmbitor. Pe acest fond am consemnat premierea de către consilierul Vili Orășan a câștigătorilor concursului de creație literară cu tema „Bucuriile vacanței de vară”, o autentică confirmare a talentului, participanții fiind membrii cercului literar „Speranța” aparținător Asociației CARP Hunedoara (președinte ec. Rotar Delian Dorel) cu toții fiind din localitate, elevi ai Școlii Gimnaziale Nr. 2, instituționalizați în cadrul Casei Familiale „Maranatha”.
Iată și câteva nume: Muntean Roberta, Ceucă Claudia, Csiszer Andrei, Stănilă Cosmin, Muntean Florin, Rus Robi și Muntean Felicia.
Activitatea s-a contopit benefic cu o reușită implementare a temei „Imnul Național al României – expresie a unității naționale”, întreaga desfășurare făcând trimitere la istoria glorioasă a poporului român.
Despre semnificația Zilei Imnului Național a vorbit prof. Georgeta-Ileana Cizmaș, iar seniorii Ilie Dumitru și Vili Orășan au recitat cu mult patos poezii patriotice dedicate evenimentului sărbătorit.
Banatul a fost mereu un spațiu multicultural și un pionier în tipărirea presei, la Timișoara apărând primul ziar cu apariție regulată de pe teritoriul actual al României (,,Temeswarer Nachrichten”, 1771), jurnalistul bănățean de început fiind un intelectual poliglot, adesea verigă între cultura română, germană și maghiară.
În secolul al XIX-lea și în perioada interbelică, ziarele nu se scriau în birouri corporatiste, ci pe mese de marmură din cafenele, printre nori de fum de tutun și miros de cafea la ibric,Timișoara având o tradiție uriașă în acest sens, găzduind prima cafenea atestată de pe teritoriul actual al României (încă din 1560).
Epoca de aur și făuritorii de idealuri (Secolul XIX – începutul Secolului XX) este perioada în care presa devine o armă de emancipare națională și culturală, nume cheie fiind Vicențiu Babeș (1821-1907, publicist și om politicde seamă, tatăl savantului Victor Babeș, fondator de publicații care au apărat drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar, fondând la Budapesta publicația ,,Albina” cu un impact uriaș în Banat), Valeriu Braniște (1869-1928, personalitate uriașă a jurnalismului bănățean, fondatorul și conducătorul ziarului ,,Drapelul” din Lugoj, cel mai influent ziar românesc din epocă, jurnalist care a făcut închisoare pentru curajul opiniilor sale), George Dobrin (1862–1952, avocat și ziarist de elită din Lugoj, colaborator strâns al lui Braniște la „Drapelul”, un fin analist politic al vremurilor sale, Eftimie Murgu (1805–1870, deși cunoscut ca lider revoluționar, activitatea sa publicistică și ideile răspândite prin foi volante și presă au pus bazele conștiinței bănățene), Sever Bocu (1874–1951, personalitate marcantă, director al ziarului „Tribuna Baronului” (Arad/Timișoara) și fondator al ziarului „Vestul” (Timișoara, 1930), a fost un jurnalist politic vehement, promotor neobosit al regionalismului bănățean economic și cultural în România Mare), Petru Groza (în tinerețe, înainte de a deveni om politic în regimraul comunist, a finanțat și scris articole de factură economică și socială în gazetele din Banat, Franyó Zoltán (1887–1978, un exemplu perfect de jurnalism multicultural bănățean, scriitor și ziarist de limbă maghiară din Timișoara, care a editat reviste cultule de avangardă (precum ,,Banati Hirlap”) și a tradus masiv din literatura română și germană, legând comunitățile.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, caracterizată prin modernism și efervescență culturală și politică, Banatul se integrează în România Mare, presa explodând ca număr de titluri și diversitate, cafenelele din Timișoara și Lugoj devenind redacții ad-hoc, apărând jurnalismul de investigație cu pamfletari și cronicari culturali, jurnalismul economic și cultural puternic ancorat în valorile occidentale.
În perioada comunistă de supraviețuirea culturii, navigarea era între cenzura vremii și dorința de libertate absolută a exprimării, supraviețuirea în dictatură oscilând între constrângeri și limbaj dublu, presa fiind transformată într-un instrument de propagandă (,,Drapelul Roșu”), drama intelectualului constând în a scrie în șabloane ideologice, dar jurnaliștii culturali sau cei din presa minorităților (germană și sârbă) reușeau să strecoare valoare literară și adevăr printre rânduri, fentând cenzura brută.
Deși presa politică a fost sufocată de cenzură, s-au afirmat jurnaliști excepționali în paginile revistelor culturale (precum „Orizont” din Timișoara): Ion Marin Almăjan (n. 1940, scriitor și ziarist de cursă lungă, a condus reviste culturale și a marcat publicistica bănățeană prin reportaje profunde despre satul bănățean și transformările lui sociale), Nikolaus Berwanger (1935–1989, jurnalist și scriitor de limbă germană din Timișoara, conducător al ziarului „Neue Banater Zeitung” (NBZ), care a reușit, într-o perioadă grea de cenzură, să transforme o gazetă locală comunistă într-un spațiu de rezistență culturală și curaj literar pentru minoritatea germană), Iosif Costinaș (1940–2002, unul dintre cei mai curajoși jurnaliști de investigație din Banat de după 1989, cofondatorul ziarului „Timișoara”, care a scris neobosit despre dedesubturile Revoluției și fostele rețele de Securitate, dispariția sa misterioasă din 2002 rămânând o pată nerezolvată în istoria presei libere), Oscar Berger (1947–2013, redactor-șef și director legendar al ziarului „Timișoara”, menținând vie linia editorială extrem de critică, bazată pe principiile Proclamației de la Timișoara), Lucian-Vasile Szabo (jurnalist, cercetător și istoric al presei, cel care a documentat masiv modul în care s-a scris și s-a relatat despre Revoluția de la Timișoara).
Cafeneaua „Spiegel” (Oglinzilor) din Timișoara, situată în clădirea impozantă din Piața Unirii, era cartierul general al jurnaliștilor poligloți, aici citindu-se foile sosite cu trenul de la Viena sau Budapesta și unde gazetarii români și germani stăteau la mese alăturate, spionându-și unii altora reacțiile la știrile zilei.
Cafeneaua „Corso” și Hotelul „Trompetistul” erau locuri de întâlnire unde se puneau la cale campanii de presă dure, jurnaliștii bănățeni fiind recunoscuți pentru stilul boem: intrau în cafenea dimineața, își scriau textul direct pe șervețele sau coli de hârtie oferite de local, iar băieții de alergătură (colportorii) duceau foile direct la tipografie.
Cafenelele din Lugoj (Capitala Culturală), Lugojul interbelic rivalizând cultural cu Timișoara, unde cafenelele de pe malul Timișului erau locurile unde Valeriu Braniște corecta șpalturile (probele de tipar) pentru ziarul „Drapelul”, înconjurat de avocați și tineri idealiști.
Presa bănățeană a fost extrem de vie, deoarece jurnaliștii aveau viziuni politice total diferite între tabăra regionalistă și tabăra centralistă. Sever Bocu și ziarul „Vestul” (Timișoara), unde Bocu era un vulcan, folosind ziarul ca pe o armă pentru a apăra autonomia economică și culturală a Banatului în fața Bucureștiului, avea deviza lui: „Banatul e fruncea, nu lăsăm capitala să ne dicteze!”, articolele sale fiind tăioase, pline de cifre economice care arătau cum banii bănățenilor pleacă spre București.
Ziarele guvernamentale / centraliste, în replică, publicațiile finanțate de partidele de la București îl acuzau pe Bocu și pe aliații săi de „separatism” și lipsă de patriotism, jurnaliștii acestor ziare scriind editoriale de o ironie mușcătoare la adresa „mândriei exagerate a bănățenilor”.
Exista o rivalitate istorică fină între orașele bănățene prin dialogurile la distanță, jurnaliștii din Lugoj considerând că ei fac „jurnalismul cultural pur, de elită” (prin ,,Drapelul”), privindu-i pe cei din Timișoara ca fiind prea comerciali, orientați doar spre afaceri, iar pe cei din Arad îi considera prea radicali politic, aceste ironii transmițându-se prin rubrici speciale de pamflet, spre deliciul cititorilor din epocă.
Dacă voiai să simți pulsul Banatului interbelic, deschideai ușa grea a cafenelei „Spiegel” din Timișoara, unde într-un colț, Sever Bocu își dicta editorialul pentru ziarul „Vestul”, zgâriind hârtia cu un condei nervos, gata de luptă cu birocrații din București, la masa vecină, jurnaliștii de limba maghiară și germană traduceau febril ultimele telegrame din occident, între ei puetându-se un război al ideilor, dar, dincolo de polemicile dure din paginile ziarelor, toți împărțeau același cult bănățean pentru ordne și disciplină și pentru cafeaua bine făcută.
Între o traducere febrilă din presa Vienei și un pamflet mușcător adresat centralismului bucureștean, gazetarul din această provincie multiculturală a fost, prin excelență, un „jurnalist prin vremuri”, un spirit liber, critic și profund european, pentru care cuvântul tipărit era o armă de veghe.
Presa din Banat a trăit trei mari drame ale cenzurii: perioada Austro-Ungară cu închisoarea de la Vác ca „diplomă” de jurnalist, în secolul al XIX-lea, autoritățile maghiare urmărind cu o atenție severă presa de limbă română, jurnaliștii bănățeni fiind supuși faimoaselor „procese de presă” și orice articol care cerea drepturi pentru români sau critica guvernul de la Budapesta fiind considerat „atentat la siguranța statului”,Valeriu Braniște fiind arestat și expulzat de mai multe ori, penitenciarul de la Vác (Ungaria) devenind o a doua casă pentru marii ziariști români ai vremii; După Al Doilea Război Mondial, drama s-a schimbat radical: nu mai erai trimis la închisoare pentru ce scriai, ci erai obligat să scrii doar ce ți se dicta, presa liberă fiind desființată, jurnaliștii de modă veche, demni, fiind trimiși în lagăre (cum a pățit Sever Bocu, care a murit la Sighet) sau marginalizați, iar cei rămași au fost obligați să adopte „limba de lemn” în publicații ca ,,Drapelul Roșu”, dar jurnaliști precum Nikolaus Berwanger la ,,Neue Banater Zeitung au dus o luptă de gherilă cu cenzura comunistă, folosind metafore, parabole și ironii subtile, strecurând adevăruri printre rânduri și riscând în fiecare zi să fie destituiți sau anchetați de Securitate dacă inspectorul de la cenzură se prindea de sensul ascuns al textului; În Decembrie 1989, prețul libertății a fost plătit cu viața, la Timișoara scriindu-se cu sânge, jurnaliștii devenind ținte în timp ce relatau despre Revoluție.
Ulterior, în anii ’90, drama a continuat sub forma amenințărilor venite din partea vechilor structuri, când Iosif Costinaș, jurnalist de investigație la ziarul ,,Timișoara” a refuzat să tacă în fața adevărurilor nespuse despre Revoluție și mineriade, investigând rețelele fostei Securități până în anul 2002, când a dispărut în condiții extrem de suspecte, trupul său fiind găsit mult mai târziu într-o pădure.
Dispariția lui Costinaș rămâne cea mai mare dramă post-decembristă a jurnalismului de investigație din vestul țării, un memento dureros că pixul unui ziarist poate fi considerat încă periculos.
Trecând prin închisorile austro-ungare, prin birourile sumbre ale cenzurii comuniste și prin nopțile violente ale Revoluției, jurnalistul bănățean și-a plătit scump dreptul de a vorbi, dar drama sa nu a fost una a tăcerii, ci a luptei continue pentru ca lumina tiparului să nu fie stinsă de nicio dictatură.
Privit prin lentila timpului, „jurnalistul prin vremuri” din Banat nu a fost un simplu spectator al istoriei, ci un arhitect al spiritului public și, de la foile volante redactate febril în fața cenzurii imperiale, la nopțile interbelice pierdute în fumul din Cafeneaua ,,Spiegel” și până la paginile scrise cu curaj în zilele sângeroase din Decembrie ’89, presa din vestul țării a avut mereu o identitate distinctă: demnă, critică și profund atașată de valorile europene.
Astăzi, când zgomotul tipografiilor a fost înlocuit de ecrane tactile și știri de câteva secunde, moștenirea acestor mari jurnaliști rămâne un memento esențial, ei demonstrându-ne că, indiferent de tehnologie sau de regim politic, un singur lucru rămâne neschimbat și nenegociabil pentru un ziarist adevărat: datoria de a spune adevărul și curajul de a-și păstra coloana vertebrală.
