Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și ECOTIC au încheiat Tabăra de Ziariști de Mediu, desfășurată în perioada 9 – 10 iulie 2026, la Parcul Natural Vânători Neamț. Timp de două zile, jurnaliști din toată țara au participat la workshop-uri și întâlniri cu experți din domeniu, aprofundând teme precum economia circulară, gestionarea deșeurilor, dreptul la reparare și legislația din domeniul gestionării DEEE.

Organizată sub tema „Introducere în economia circulară și protecția mediului„, tabăra s-a adresat jurnaliștilor cu experiență, dornici să își aprofundeze cunoștințele într-un domeniu aflat în continuă schimbare.


Sesiunile taberei

Reprezentanții ECOTIC au deschis sesiunile taberei cu o prezentare dedicată managementului deșeurilor de echipamente electrice și electronice, statistici actuale, provocările colectării și reciclării la nivel național și contribuțiile ECOTIC la dezvoltarea economiei circulare în ultimii 20 de ani.

Au fost aduse în discuție bune practici care să ilustreze diversitatea acțiunilor întreprinse de ECOTIC în direcția colectării și reciclării, a dezvoltării infrastructurii proprii de colectare, proiectelor educaționale și campaniilor de informare și conștientizare a populației.

Avocat Magda Irimia a prezentat cadrul legislativ din domeniul gestionării deșeurilor, cu accent pe obligațiile legale ale producătorilor, distribuitorilor și consumatorilor, precum și pe reglementările europene și naționale aplicabile domeniului DEEE.

Cristina Bîcîilă (Director General, Ateliere Fără Frontiere) a vorbit despre reutilizare, recondiționare și donații ca alternative la eliminarea echipamentelor electrice și electronice, prezentând modelul de colaborare al Ateliere Fără Frontiere cu ECOTIC și impactul social și de mediu al acestui parteneriat.

Raul Pop, Secretar de Stat la Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a abordat rolul autorităților publice locale și centrale în gestionarea deșeurilor și dezvoltarea infrastructurii de colectare separată. Prezentarea sa a acoperit și modul de funcționare al organizațiilor de transfer de responsabilitate (OTR), relația dintre producători și sistemul de gestionare a deșeurilor, evidențiind actorii și mecanismele prin care întregul sistem funcționează în practică.

Marius Costache (Director General, GreenWEEE) a încheiat sesiunile prezentând procesul de reciclare a DEEE, de la colectare și transport până la tratarea și valorificarea materiilor prime, cu date concrete despre capacitățile și rezultatele GreenWEEE în domeniu. „Ne bucurăm că am avut prilejul de a dialoga cu ziariștii prezenți în Tabăra de la Vânători Neamț pe o tematică diversă dedicată tranziției României la economia circulară. Ne dorim ca fiecare jurnalist participant să fi plecat cu o imagine limpede asupra modului în care funcționează colectarea și reciclarea deșeurilor electrice și electronice, dincolo de statistici și obligații legale. Considerăm că o presă bine informată poate explica publicului principiile economiei circulare și cum ne putem implica fiecare dintre noi în susținerea acesteia pentru asigurarea unui viitor durabil’, a declarat Valentin Negoiță, Președinte ECOTIC.

„Tabăra de la Vânători Neamț a fost o experiență extraordinară. Cu toții am înțeles mai bine cum funcționează economia circulară, dincolo de cifre și statistici. A fost o plăcere să discut cu jurnaliști atât de interesați și implicați. Îmbucurător a fost și faptul că ei fac parte din 9 filiale UZPR – din țară și din Diaspora. Schimburile de idei arată că presa dorește să înțeleagă nuanțele legislației din domeniul deșeurilor și provocările cu care ne confruntăm. Această primă ediție a Taberei de Ziariști de Mediu ne-a demonstrat că avem nevoie de o presă bine informată pentru a explica publicului importanța reciclării. Interesul autentic al participanților ne motivează să continuăm proiectele educaționale și să lansăm o nouă ediție a concursului «Jurnalism pentru un Mediu Curat»”, a adăugat Emil Stanciu, Vicepreședinte al UZPR.

Cu această ocazie, la închiderea taberei, ECOTIC și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România au decis lansarea unei noi ediții a concursului „Jurnalism pentru un Mediu Curat”.

Anul 1937

La 1 mai era programată să se deschidă la Paris Expoziția Internațională a Artelor și Tehnologiilor Vieții Moderne, pentru care guvernul republican spaniol îl angajase pe Picasso să picteze o frescă, iar el s-a concentrat pe tragedia distrugerii orașului Guernica, spunând: „Știu că voi avea mari probleme cu această pictură, dar sunt hotărât s-o fac – trebuie să o facem pentru războiul care va urma…. artiștii care trăiesc și lucrează după valori spirituale nu pot și nu trebuie să rămână indiferenți la un conflict în care sunt în joc cele mai înalte valori ale umanității și ale civilizației” (Mary McAukiffe, Parisul la răscruce, p. 237, 238).

Chiar dacă prima ei recepție la Expoziția Internațională de la Paris, din 1937, n-a fost cum sperase autorul (presa franceză a ignorat-o, iar oficialii spanioli care se ocupau de pavilion au preferat o pictură care îi era mult inferioară), cu trecerea anilor a devenit una dintre cele mai emoționante picturi din toate timpurile.      

Spania în timpul Războiului Civil

Pe 26 aprilie 1937, orașul basc Guernica (Gernika, în bască) a fost bombardat aerian la cererea facțiunii naționaliste rebele a lui Francisco Franco, de către aliații acesteia, Legiunea Condor a Luftwaffei naziste germane și Aviazione Legionaria fascistă italiană, sub numele de cod „Operațiunea Rügen”. Orașul avea o poziție strategică, fiind folosit drept centru de comunicații de către forțele republicane. Bombardarea lui urma să faciliteze capturarea orașului Bilbao și astfel să-i asigure lui Franco victoria în nordul Spaniei. Atrocitatea comisă avusese rolul de a testa capacitatea Luftwaffe de a anihila un întreg oraș și de a zdrobi moralul locuitorilor săi. Nu întâmplător, Hermann Göring, comandantul Luftwaffe, alesese momentul în apropierea zilei de naștere a lui Hitler.

George Lowther Steer, un jurnalist și corespondent de război britanic, născut la 22 noiembrie 1909, în Africa de Sud, a fost trimis în 1937 să relateze pentru „The Times” despre Războiul Civil Spaniol, iar reportajul său extraordinar despre bombardamentul de la Guernica l-a inspirat pe Pablo Picasso să picteze capodopera antirăzboi care poartă numele orașului nimicit de bombe.

Nu a fost martor ocular al bombardamentului de la Guernica, sosind în zonă imediat după aceea, dar a văzut efectele lui și a stat de vorbă cu supraviețuitorii. În telegrama pentru Londra a descris cartușele bombelor germane, inscripționate cu Rheindorf 1936 și cu acvila germană, și a relatat despre bombele explozive și despre bombele incendiare, care foloseau termita pentru a crea o furtună de foc în centrul orașului.

Prin reportajele sale, a alertat națiunile occidentale în legătură cu folosirea de către germani a bombardamentelor teroriste cu scopul de a intimida civilii. Liga Națiunilor a desfășurat o anchetă, dar rezultatele au fost dezamăgitoare. Steer a ripostat oferind detalii despre distrugerile din oraș, despre craterele rămase în urma bombelor și despre bombardierele Heinkel He 111, folosite în atac. A fost unul dintre ultimii jurnaliști care a părăsit Bilbao, pe fondul înaintării trupelor naționaliste.

Cine a fost George Steer înainte de momentul Guernica?

A fost fiul unui director de ziar, care a urmat profesia tatălui său, după ce a studiat literatura clasică engleză în Anglia. Și-a început cariera jurnalistică în Africa de Sud, apoi a lucrat la Londra, pentru Yorkshire Post, iar mai târziu, pentru The Times.

A relatat despre războaiele care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial, în special despre cel de-al Doilea Război Italo – Etiopian (în 1935) și despre Războil Civil Spaniol, perioadă în care a fost angajat de „The Times”, făcând cunoscute crimele de război comise de italieni în Etiopia și de germani, în Spania. S-a implicat în transportul măștilor de gaze pentru a oferi o protecție cetățenilor împotriva gazelor toxice utilizate ilegal.

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, a fost trimis de „Daily Telegraph” în Finlanda, unde s-a confruntat din nou cu efectele bombardamentelor aeriene și cu actele de intimidare a populației de către armata sovietică.

Dar celebritatea i-a adus-o reportajul extraordinar despre bombardamentul de la Guernica.  

Pe 2 octombrie 2010, „The Times” scria despre memorialul său din Guernica – „Onoare pentru omul de la Times care a dat vestea despre atacul cu bombă incendiară de la Guernica”.

Și Guernica a rămas recunoscătoare. În 2006, a dezvelit, în memoria sa, un bust din bronz, iar o stradă a primit numele George Steer.   

Tragedia de la Guernica a inspirat și filmul cu același nume, din 2016. O coproducție hispano-britanico-americană, cu James D’arcy în rolul lui George Steer. O poveste care captivează și doare.

George Steer a murit în Birmania, în 1944, într-un accident petrecut în noaptea de Crăciun. Au rămas cărțile lui (Arborele din Gernika: Un studiu de teren al războiului modern. Cu planșe și hărți, din 1938, fiind doar una dintre ele) și cărți despre el (Nicholas Rankin – Telegramă din Guernica: Viața extraordinară a lui George Steer, corespondent de război. ISBN 0-571-20563-1, 2003, Faber și Faber).

Surse bibliografice

Wikipedia; Mary McAuliffe, „Parisul la răscruce”, Editura Corint Istorie, București 2024

(Revista UZP nr. 42/2026)

IOAN VASIU: Sunteți un comentator sportiv binecunoscut și apreciat. De ce ați ales acest profil de jurnalism?

VLAD ENĂCHESCU: Dacă îmi permiteți să încep cu o glumă, aș spune mai degrabă „fost comentator” – și vă mulțumesc pentru aprecieri. Meseria de comentator sportiv, am spus-o mereu, este cea mai frumoasă meserie din lume. Când am făcut primii pași, nu aveam de unde să știu asta; am descoperit-o pe parcurs și am iubit-o, și încă o iubesc, necondiționat. Nu cred că a existat un moment precis care să îmi fi direcționat pașii către televiziune. A fost, mai degrabă, dorința de a face jurnalism sportiv. Primele texte le-am publicat în revista „Vlăstarul” a liceului Spiru Haret  din București și în revista „Salut”, înființată de George Mihăiță, la începutul anilor ’90. Apoi s-a ivit oportunitatea de a testa televiziunea și nu am ezitat nicio secundă.

I.V.: Câți ani ați lucrat la TVR și în ce împrejurări ați ajuns acolo?

V.E.: TVR mi-a fost a doua casă timp de 13 ani și jumătate. Regretatul Cristian Țopescu este cel care mi-a deschis ușa, într-un soi de experiment. Tatăl meu voia, de fapt, să afle dacă am vreo calitate pentru jurnalism – pentru că eu asta spuneam că vreau să fac – și a apelat la bunăvoința, experiența și expertiza lui Cristian Țopescu.

Am intrat, la doar 18 ani, într-o redacție plină de corifei ai televiziunii acelor vremuri și cred că încă din prima zi prioritățile mele s-au schimbat. Am simțit că aceea este direcția și că asta vreau să fac. Apoi, pas cu pas, m-am specializat la locul de muncă: reporter, redactor, editor, realizator de emisiuni, comentator și așa mai departe, până am ajuns să coordonez Departamentul Sport al TVR (2003-2008).

I.V.:  Care sunt marii comentatori sportivi de la care ați „furat” unele dintre tainele acestei meserii?

V.E.: Am menționat deja numele lui Cristian Țopescu: el este primul „vinovat” pentru cariera mea în televiziune. Un alt om extrem de important în dezvoltarea mea, în special pe zona redacțională și de prezentator de știri, a fost Cornel Pumnea. M-a luat sub aripa lui, mi-a explicat tainele meseriei, mi-a arătat mecanismele și mi-a demonstrat că rigoarea în pregătire poate rezolva peste 80% din succesul produsului finit. Au mai fost Dadi Graur, Ioan Todan, oameni care au pus bazele primului departament de sport din televiziunea publică – eu am ajuns acolo în ianuarie 1995. Și, nu în ultimul rând, Emil Grădinescu, omul de care m-am apropiat cel mai mult și alături de care am comentat sute de meciuri. Am trecut de la agonie la extaz lângă echipa națională sau lângă echipele românești de club în competițiile europene. De la Emil am învățat cel mai mult în materie de comentariu live: modul de pregătire, minuțiozitatea, dozajul, îmbunătățirea permanentă a limbajului specific și a vocabularului.

I.V.:  Ați regretat vreodată că nu ați ales presa tipărită?

V.E.: Despre regret nu cred că pot vorbi, atât timp cât am iubit televiziunea. Ca să nu mai spun că și acolo exista o componentă importantă de presă scrisă, doar că nu se publica în forma clasică. Cochetez în continuare cu scrisul. Nu cred că sunt un scriitor ultra-talentat, dar nici cel mai slab din peisaj, tocmai de aceea îmi exersez încă abilitățile prin bloguri și în social media.

I.V.:  Unde vă desfășurați activitatea în prezent?

V.E.: După aproape 27 de ani de televiziune, am simțit că am nevoie de o pauză. Am coordonat timp de trei ani activitatea echipei feminine de handbal a CSM București – o perioadă minunată, de asemenea – iar de un an și jumătate am revenit în zona privată, ca director general al companiei de ticketing Eventim România. Aș spune că este o continuare naturală a pasiunilor mele: sportul și muzica. Și astăzi sunt în contact cu președinți de cluburi sau federații, sportivi, artiști, directori de teatru sau de operă, căutând permanent direcții de colaborare și proiecte care să aducă publicul mai aproape de evenimentele pe care le iubește.

I.V.: Din ce asociații sau uniuni profesionale faceți parte?

V.E.: Sunt membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) de ceva timp și sunt plăcut impresionat de ceea ce am descoperit acolo, dar mai ales de ceea ce reușește asociația să facă pentru membrii săi. De asemenea, sunt în continuare membru al Asociației Presei Sportive (APS).

I.V.: Cum caracterizați, în câteva propoziții, actualul Campionat Mondial de fotbal?

V.E.: Globalizarea e o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, formatul extins deschide porțile pentru națiuni care, altădată, ar fi privit Mondialul doar de la televizor (păcat că și noi tot de acasă am privit). Pe de altă parte, expansiunea aduce inevitabil și o discuție despre diluarea valorică și despre calitatea produsului fotbalistic. Una peste alta, cred că este un turneu reușit: stadioane pline, interes uriaș, multe povești puternice și confirmarea că fotbalul rămâne, poate mai mult decât orice alt sport, limbajul comun al lumii.

Din punct de vedere sportiv, m-a impresionat Franța, prin maturitate și forță de lot, dar am admirat enorm și națiunile mici, precum Capul Verde, care au dat turneului acea emoție fără de care Mondialul ar fi doar o competiție a marilor puteri. Organizatorii au știut să transforme aproape orice într-un spectacol – și am văzut asta din plin – însă rămân și câteva umbre: ingerințele politice în sport, presiunea comercială uriașă și unele diferențe de interpretare ale arbitrajului, fie pe teren, fie din camera VAR. Pentru mine, însă, a fost un Mondial care m-a captat total: am dormit puțin și am fost conectat la febra de acolo, chiar dacă l-am trăit de aici, din țară.

Fotografia reprezintă una dintre cele mai importante forme de comunicare vizuală ale epocii moderne. De la apariția sa în secolul al XIX-lea, aceasta a evoluat în două direcții majore: fotografia jurnalistică și fotografia artistică. Deși utilizează același instrument tehnic – aparatul fotografic – cele două genuri răspund unor finalități diferite. Fotografia jurnalistică urmărește documentarea fidelă a realității și informarea publicului, în timp ce fotografia artistică urmărește exprimarea unei viziuni personale asupra lumii și producerea unei experiențe estetice.

În practica contemporană, granițele dintre cele două domenii devin adesea permeabile, numeroși fotografi împrumutând tehnici și principii din ambele registre. Tocmai această interferență justifică o analiză comparativă a asemănărilor și diferențelor dintre fotografia jurnalistică și fotografia artistică.

Atât fotografia jurnalistică, cât și cea artistică utilizează același limbaj fundamental: lumina; compoziția; perspectiva; culoarea; contrastul; expresivitatea cadrului.

Indiferent de scopul urmărit, fotograful trebuie să stăpânească regulile compoziției vizuale. Celebrul fotograf și teoretician Henri Cartier-Bresson considera că fotografia reprezintă „recunoașterea simultană a semnificației unui eveniment și organizarea riguroasă a formelor vizuale”.

Astfel, atât jurnalistul, cât și artistul caută imaginea capabilă să comunice eficient.

Ambele tipuri de fotografie transmit informații fără intermediul cuvintelor.

Roland Barthes afirma în lucrarea Camera Lucida că fotografia posedă o putere unică deoarece certifică existența unui fapt: „a fost acolo”.

În ambele cazuri fotografia: conservă memoria; provoacă emoții; influențează percepția publicului; modelează imaginarul colectiv.

Chiar și fotografia artistică păstrează o valoare documentară.

La rândul ei, fotografia jurnalistică poate deveni document istoric și operă artistică simultan.

Numeroase fotografii realizate în timpul celor două războaie mondiale sunt considerate astăzi atât documente istorice, cât și capodopere vizuale.

Contrar aparențelor, nici fotografia jurnalistică nu este complet obiectivă.

Fotograful decide: momentul declanșării; unghiul; distanța; obiectivul folosit; ceea ce include sau exclude din cadru.

Prin urmare, orice fotografie implică inevitabil un anumit grad de interpretare.

De preferat este ca jurnalistul să cunoască și tehnica fotografierii, să nu mai fie nevoie de un fotoreporter.

Susan Sontag observa că fiecare fotografie este, în același timp, o selecție și o interpretare a realității.

Scopul – aceasta este diferența esențială. Fotografia jurnalistică are drept scop informarea; documentarea;  relatarea faptelor; interesul public. Imaginea trebuie să răspundă acelorași întrebări ca textul jurnalistic: cine? ce? unde? când? cum? de ce?

Fotografia artistică are drept scop: expresia personală; emoția; reflecția; simbolizarea realității. Artistul nu urmărește neapărat adevărul factual, ci adevărul interior.

Fotografia jurnalistică trebuie să respecte realitatea observabilă. Manipularea imaginii este sever limitată.

Codurile deontologice interzic modificarea conținutului; eliminarea persoanelor; adăugarea unor elemente inexistente.

În fotografia artistică, asemenea limite nu există. Artistul poate: reconstrui scena; utiliza colaje; realiza fotomontaje; crea imagini complet imaginare.

Fotograful artistic dispune de libertate aproape totală. Poate modifica: culoarea; lumina; proporțiile; timpul; spațiul.

Fotoreporterul este limitat de realitatea evenimentului. El trebuie să surprindă ceea ce există efectiv.

Fotografia jurnalistică este legată de actualitate.

Valoarea ei este adesea dependentă de momentul publicării.

Fotografia artistică aspiră la universalitate. O imagine artistică poate fi apreciată independent de contextul istoric.

Fotografia jurnalistică se adresează: cititorului; telespectatorului; consumatorului de informație.

Fotografia artistică se adresează: privitorului; colecționarului; criticului;  vizitatorului muzeelor și galeriilor.

Diferențele devin evidente și în plan etic. În jurnalism predomină: adevărul;  verificarea; responsabilitatea publică; respectarea faptelor.

Manipularea imaginii poate compromite credibilitatea întregii publicații.

În arta fotografică criteriul principal îl reprezintă autenticitatea expresiei artistice, nu fidelitatea absolută față de realitate.

Interferențe între cele două domenii: În ultimele decenii diferențele s-au estompat.Numeroși fotoreporteri au realizat imagini apreciate și ca opere de artă.

Exemple relevante sunt: Henri Cartier-Bresson; Robert Capa; Sebastião Salgado; James Nachtwey.

Fotografiile lor documentează evenimente istorice, dar impresionează și prin: echilibrul compozițional; dramatism; utilizarea luminii; valoarea simbolică.

În sens invers, numeroși artiști folosesc tehnici documentare pentru a produce opere conceptuale.

Astfel, cele două domenii nu mai pot fi considerate complet separate.

Fotografia digitală și noile provocări. Revoluția digitală a modificat radical ambele domenii.

Inteligența artificială și programele sofisticate de editare permit realizarea unor imagini imposibil de distins de fotografiile autentice.

În jurnalism apare problema credibilității. Devine esențială verificarea: autenticității imaginii; contextului; sursei.

În arta fotografică, însă, tehnologiile digitale extind posibilitățile expresive și stimulează experimentul vizual.

Fotografia artistică și fotografia jurnalistică reprezintă două forme majore de exprimare vizuală, unite prin limbajul imaginii, dar diferențiate prin scop, metodă și raportarea la realitate. Dacă fotografia artistică urmărește transfigurarea lumii prin sensibilitatea creatorului, punând accent pe expresivitate, simbol și interpretare estetică, fotografia jurnalistică are ca obiectiv documentarea fidelă a faptelor și transmiterea rapidă și credibilă a informației. În primul caz, imaginea devine operă de artă, iar în cel de-al doilea, document istoric și mărturie a prezentului.

În epoca tehnologiilor digitale și a comunicării instantanee, granițele dintre cele două domenii tind uneori să se estompeze. Numeroși fotoreporteri realizează imagini cu o remarcabilă valoare artistică, în timp ce fotografii de artă utilizează adesea teme și contexte sociale specifice reportajului. Cu toate acestea, criteriul fundamental al diferențierii rămâne intenția autorului: artistul interpretează realitatea, în timp ce jurnalistul o consemnează și o explică, respectând normele deontologice ale profesiei.

Fotografia jurnalistică are o responsabilitate socială deosebită, contribuind la formarea opiniei publice și la conservarea memoriei colective. Marile evenimente ale istoriei moderne sunt cunoscute nu doar prin relatări scrise, ci și prin imaginile devenite simboluri ale unor epoci, imagini care au influențat percepții, au sensibilizat conștiințe și au determinat schimbări sociale și politice. În acest sens, fotografia jurnalistică este o sursă istorică de prim ordin.

La rândul său, fotografia artistică îmbogățește patrimoniul cultural prin capacitatea sa de a exprima emoții, idei și viziuni asupra existenței umane. Ea nu se limitează la reproducerea fidelă a realității, ci creează noi sensuri, invitând privitorul la reflecție și dialog estetic. Astfel, fotografia artistică contribuie la dezvoltarea sensibilității culturale și la afirmarea identității creatorului.

În concluzie, fotografia artistică și fotografia jurnalistică nu trebuie privite ca domenii aflate în opoziție, ci ca forme complementare ale culturii vizuale contemporane. Prima explorează adevărul interior și dimensiunea estetică a lumii, iar cea de-a doua documentează adevărul faptelor și realitatea socială. Împreună, ele demonstrează că imaginea fotografică este, simultan, artă, document și limbaj universal, capabil să depășească barierele lingvistice și culturale, devenind una dintre cele mai puternice modalități de comunicare și de conservare a memoriei umanității.

                                                               

Bibliografie selectivă

Barthes, Roland, Camera Lucida. Reflections on Photography, Hill and Wang, New York, 1981.

Bate, David, Photography: The Key Concepts, Routledge, London, 2020.

Berger, John, Understanding a Photograph, Penguin Books, London, 2013.

Cartier-Bresson, Henri, The Decisive Moment, Simon & Schuster, New York, 1952.

Freund, Gisèle, Photography and Society, David R. Godine, Boston, 1980.

Langford, Michael, Basic Photography, Focal Press, Oxford, 2010.

Newton, Julianne H., The Burden of Visual Truth: The Role of Photojournalism in Mediating Reality, Lawrence Erlbaum Associates, Mahwah, 2001.

Sontag, Susan, On Photography, Farrar, Straus and Giroux, New York, 1977.

Foto: pixabay.com

Citim un articol, ascultăm un reportaj la radio, privim un jurnal de știri sau urmărim un documentar fără să ne gândim prea mult la drumul pe care informația l-a parcurs până să ajungă în fața noastră. Vedem, de cele mai multe ori, un singur nume semnat la finalul unui text ori un singur chip în fața camerei sau auzim o singură voce venită pe calea undelor. În realitate însă, jurnalismul nu este aproape niciodată opera unui singur om. În spatele fiecărui material publicat există o întreagă echipă de profesioniști care contribuie, discret și adesea anonim, la realizarea actului jurnalistic.

Imaginea romantică a jurnalistului singuratic, care descoperă adevărul și îl așază pe hârtie doar prin propriile forțe, este incompletă. Chiar și cel mai simplu articol de presă presupune munca unei rețele invizibile de oameni. Reporterul documentează și scrie, dar textul său trece apoi prin mâinile editorului, care verifică informațiile, claritatea și coerența. Corectorul elimină greșelile de limbă, tehnoredactorul pregătește pagina pentru tipar sau pentru mediul digital, iar în cazul presei tipărite, tipografii transformă fișierul într-un ziar real, care poate fi ținut în mâini.

În redacțiile de odinioară, zgomotul mașinilor de tipar și munca zețarilor făceau parte din ritmul cotidian al presei. Zețarul, cel care așeza manual literele pentru fiecare pagină de ziar, avea o responsabilitate uriașă. O singură literă greșită putea schimba sensul unei informații. Astăzi, tehnologia a schimbat radical modul în care se produce presa, însă ideea de muncă colectivă a rămas aceeași. În spatele unui articol online aparent simplu se află programatori, administratori de platforme, graficieni și specialiști multimedia care contribuie la prezentarea și distribuirea informației.

Jurnalismul vizual este poate cel mai evident exemplu al muncii de echipă. Un reportaj fotografic nu înseamnă doar apăsarea unui declanșator. Fotograful de presă trebuie să surprindă emoția, contextul și adevărul unui moment într-o singură imagine. Însă, pentru ca acel material să ajungă la public, este nevoie și de redactori foto, editori și oameni care organizează arhivele vizuale. Uneori, în spatele unei fotografii memorabile stau ore întregi de documentare, deplasări dificile și coordonare între mai mulți membri ai unei redacții.

În radio, această muncă nevăzută devine și mai clară. Ascultătorul aude o singură voce și poate avea impresia că totul se reduce la talentul prezentatorului sau al reporterului. În realitate, fiecare emisiune este rezultatul colaborării dintre redactori, realizatori, documentariști, tehnicieni de sunet și operatori. Sunetistul este cel care creează echilibrul audio, elimină zgomotele nedorite și transformă un material brut într-un produs profesionist. El lucrează adesea în umbră, fără să fie cunoscut de public, deși calitatea unei emisiuni depinde enorm de experiența sa.

Televiziunea este, poate, cea mai complexă formă de jurnalism colectiv. În fața camerelor apare prezentatorul, dar de cele mai multe ori documentarea despre eveniment, știre sau invitați, este făcută de o întreagă echipă. Dincolo de ecran există o adevărată orchestră umană: cameramani, regizori de emisie, monteuri, editori video, tehnicieni de lumini, producători, sunetiști și operatori grafici. Fiecare are un rol precis, iar lipsa unei singure verigi poate afecta întregul produs jurnalistic.

Cameramanul, de exemplu, nu este doar omul care ține camera de filmat pe umăr sau pe trepied. El decide unghiul, compoziția imaginii și felul în care privitorul percepe realitatea. Un cadru bine ales poate transmite mai mult decât o pagină întreagă de text. La fel, editorul video, prin montaj, stabilește ritmul și tensiunea unui reportaj alegând imaginile și succesiunea lor astfel încât povestea să fie clară și coerentă.

Există apoi producătorii și coordonatorii editoriali, cei care organizează deplasările, stabilesc prioritățile și gestionează situațiile de criză. În momente importante — proteste, calamități, conflicte sau evenimente politice — jurnalismul devine un efort colectiv intens, în care fiecare secundă contează. Reporterul aflat pe teren depinde de redacția din spate la fel de mult cum redacția depinde de informațiile sale.

În ultimii ani, odată cu dezvoltarea mediului online și a rețelelor sociale, profesia de jurnalist a devenit și mai interconectată. Astăzi, un material jurnalistic poate include text, fotografie, video, grafică și conținut audio în același produs media. Asta înseamnă colaborare permanentă între oameni cu competențe foarte diferite. Jurnalismul modern nu mai este doar scris sau doar televiziune; este o combinație complexă de profesii și specializări care funcționează împreună.

Și totuși, cei mai mulți dintre acești oameni rămân necunoscuți publicului. Numele lor nu apar pe prima pagină și nu sunt recunoscuți pe stradă. Publicul vede semnătura de la finalul articolului, chipul realizatorului sau aude vocea reporterului, dar rareori își imaginează întreaga structură umană din spatele acelui produs media. Jurnalismul autentic este un efort de echipa și se bazează pe solidaritate profesională.

Poate tocmai de aceea redacțiile au fost întotdeauna mai mult decât simple locuri de muncă. Ele funcționează asemenea unor ateliere colective în care ideile, experiențele și responsabilitățile se împart. Există tensiuni, presiuni și termene-limită, dar există și sentimentul că fiecare contribuie la ceva mai mare decât propria persoană: dreptul publicului de a fi informat.

Într-o epocă dominată de viteza informației și de aparența succesului individual, este important să ne amintim că jurnalismul rămâne, înainte de toate, o muncă de echipă. Fiecare articol, fiecare fotografie, fiecare emisiune radio sau reportaj de televiziune reprezintă rezultatul unei colaborări între oameni care, chiar dacă nu apar în lumina reflectoarelor, susțin din umbră întregul mecanism al presei.

Semnătura de la finalul unui articol nu aparține niciodată unei singure persoane. În spatele ei se află multe ore de muncă și profesii diferite, unite de aceeași misiune: aceea de a spune o poveste adevărată și de a aduce informația mai aproape de oameni. Munca acestor truditori din planul doi nu trebuie niciodată uitată, pentru că fără ei, actul jurnalistic nu ar exista.

(Revista UZP nr. 42/2026)

15 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

expoziția de fotografii „Mirificul Banat Montan“, realizate de Nicu Șușara (Anina).

 

 

 

 

15. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Fotoausstellung „Das wunderschöne Banater Bergland“, mit Fotos von Nicu Șușara (Anina).

 

(dialog cu medicul Zăvoian Călin-Ionuț, Medicină fizică și de reabilitare, SC CarollMed Hunedoara)

– Pentru început, punctați-ne cele mai semnificative date biografice.

– M-am născut în Municipiul Hunedoara. Am absolvit Colegiul Economic „Emanuil Gojdu” Hunedoara, fiind ulterior admis la Facultatea de medicină din cadrul UMF „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, pe care am absolvit-o în 2020. Mi-am continuat pregătirea de rezidențiat tot în centrul universitar din Cluj-Napoca, cu un scurt periplu de 5 luni la București, unde am avut posibilitatea de a învăța despre reabilitarea pediatrică la Centrul de Recuperare pentru Copii „Robănescu – Pădure”.

– De ce loc de muncă în municipiul Hunedoara și nu într-un centru universitar?

– Alegerea făcută a fost influențată de faptul că atât eu, cât și soția suntem hunedoreni și avem familia și prietenii aici. Mai mult, oportunitatea pe care mi-au oferit-o cei de la CarollMed Hunedoara, de a practica medicina într-un mediu profesionist și plăcut, a înclinat decisiv balanța în favoarea întoarcerii acasă.

– Aveți o specializare inedită. Prezentați-ne câteva amănunte despre rolul acesteia în folosul pacientului.

– Este singura specialitate care urmărește nu doar diagnosticul medical, ci și cel funcțional al pacientului. Reabilitarea medicală este așadar o specialitate care pune pe primul plan calitatea vieții pacientului și nu neapărat boala acestuia.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră, pacientul?

– Pacientul este omul care vine cu o suferință în cabinetul de consultație, omul în rolul căruia încerc să mă pun și pentru care îmi folosesc de fiecare dată toate cunoștințele pentru a-i ameliora suferința și a-i îmbunătăți calitatea vieții.

– Cum stați cu pregătirea profesională?

– Categoric, pentru orice medic, este esențială educația medicală continuă. Recunosc că în ultimul timp, de când sunt și proaspăt tată, participarea fizică la diverse cursuri și congrese a fost mai rară, dar datorită avansului tehnologic, am reușit să particip la câteva cursuri în format on-line, pe diverse platforme de educație medicală.

– Vorbiți-ne despre o satisfacție mai deosebită din activitatea dumneavoastră profesională.

– Cred că datorită specificului acestei specialități, spre deosebire de altele, contactul meu cu pacientul este de multe ori de lungă durată, de ordinul săptămânilor sau chiar a lunilor, ceea ce ne permite de multe ori să vedem și să monitorizăm evoluția în bine a pacienților, iar satisfacția vine tocmai din acest lucru, că reușesc să văd de aproape progresul acestuia.

– Care vă este visul în domeniul profesional?

– Nu l-aș numi neapărat un vis, dar mi-aș dori ca această specialitate să primească o mult mai bună recunoaștere la nivel național, pentru că, din păcate, mulți încă văd reabilitarea ca pe ceva opțional și nu obligatoriu.

– Legea compensației vă ajută la ceva?

– Cred că legea compensației reflectă un principiu general al vieții: atunci când pierdem ceva sau întâmpinăm o problemă, avem tendința să găsim mereu alte resurse pentru a merge totuși mai departe. Ca medic, văd acest lucru și în reabilitare, unde ne bazăm frecvent pe capacitatea organismului și a pacientului de a se adapta și de a găsi soluții pentru a-și relua activitățile și a funcționa cât mai bine posibil, chiar și atunci când nu putem restabili complet funcția afectată.

– Ce sfaturi dați bolnavilor care ar avea nevoie de specialitatea dumneavoastră?

– Le-aș spune în primul rând că nu este normal să trăiască cu durere cronică și să o accepte ca pe ceva inevitabil doar pentru că „au o anumită vârstă” sau pentru că problema durează de mult timp. Durerea persistentă merită evaluată și tratată. În același timp, cred că niciodată nu este prea târziu să îți îmbunătățești starea de sănătate, mobilitatea sau calitatea vieții. Chiar dacă nu putem întotdeauna vindeca complet o afecțiune, de cele mai multe ori putem reduce durerea, îmbunătăți funcția și ajuta pacientul să își recapete independența și încrederea în propriul corp. Cel mai important este să nu amâne consultul și să nu renunțe la ideea că lucrurile se pot schimba în bine.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR