Octavian Butuza, spirit neliniștit, jurnalist prin vocație, om de cultură prin sensibilitate și boem autentic prin libertatea interioară cu care și-a trăit existența.

Zece ani s-au scurs de la trecerea sa în veșnicie. Timp suficient pentru ca efemerul să se destrame și esențialul să rămână. În acest răstimp, lumea presei s-a schimbat radical, tehnologia a înlocuit apropierea umană, iar viteza informației a substituit adesea profunzimea reflecției. Și totuși, dincolo de această metamorfoză continuă, memoria colectivă păstrează nealterate acele prezențe care au conferit demnitate profesiei de gazetar

Nu poate fi înțeles doar prin profesiile pe care le-a exercitat. Jurnalismul, televiziunea, radioul, literatura sau teologia au fost expresii diferite ale aceleiași chemări lăuntrice: nevoia de a da sens lumii prin cuvânt. Pentru el, cuvântul nu era un simplu instrument de comunicare, ci o formă de responsabilitate morală, o punte între oameni și o mărturie despre adevăr.

Aparținea acelei generații de gazetari pentru care libertatea presei nu era un privilegiu câștigat definitiv, ci o cucerire care trebuia apărată zilnic prin onestitate, discernământ și verticalitate. În anii de început ai democrației românești, când presa locală își căuta identitatea și își învăța propriul limbaj al libertății, Octavian Butuza a înțeles că jurnalistul nu este doar martorul evenimentelor, ci și unul dintre arhitecții conștiinței publice.

Era unul dintre acei oameni rari care transformau întâlnirea într-un dialog al spiritelor, conversația într-o reflecție despre condiția umană, iar prietenia într-o formă discretă de fidelitate. Boemia lui nu era expresia risipei, ci a unei libertăți interioare care refuza conformismul și banalitatea. Purta în sine noblețea acelui om care știe că adevărata cultură începe acolo unde orgoliul încetează.

Îndrăgostit de Maramureș, nu privea acest ținut ca pe un simplu spațiu geografic, ci ca pe o matrice spirituală. În documentarele sale, în reportaje și în dialogurile televizate, nu căuta doar imaginea spectaculoasă, ci adevărul discret al unei civilizații care și-a zidit identitatea din credință, muncă și memorie. Pentru el, bisericile de lemn nu erau doar monumente, ci pagini de Evanghelie scrise în stejar; satele nu erau simple așezări, ci locuri în care timpul își păstra încă răbdarea de a curge.

Nu este întâmplător că, după apropierea de literatură, a ales și calea teologiei. Între jurnalism și credință există o legătură profundă: amândouă caută adevărul, chiar dacă prin limbaje diferite. Una cercetează realitatea vizibilă, cealaltă încearcă să înțeleagă taina nevăzută. Octavian Butuza a intuit această unitate și a încercat să o trăiască firesc, fără emfază, convins că omul nu poate sluji autentic cetatea fără a-și cultiva mai întâi propria conștiință.

Vocea sa, devenită emblematică pentru generații întregi de telespectatori, era mai mult decât un timbru sonor inconfundabil. Ea purta o anumită căldură morală, o politețe firească și un respect profund față de interlocutor. Într-o epocă în care spectacolul mediatic începea să eclipseze conținutul, Octavian Butuza continua să creadă în puterea dialogului și în noblețea cuvântului rostit cu măsură.

Formula care îi încheia emisiunile – „Mereu al Dumneavoastră… Octavian Butuza” – depășea convenția profesională. Ea exprima o filosofie a slujirii, o înțelegere profundă a vocației jurnalistului ca om aflat în slujba comunității. În aceste câteva cuvinte se concentrau discreția, modestia și demnitatea unei întregi existențe.

În cele din urmă, fiecare viață lasă în urmă două moșteniri: ceea ce a realizat și ceea ce a inspirat. Prima aparține istoriei; cea de-a doua aparține spiritului. Dacă istoria consemnează faptele, memoria păstrează lumina lor. Iar lumina pe care Octavian Butuza a lăsat-o în cultura maramureșeană nu poate fi cuantificată prin funcții, emisiuni sau articole, ci prin influența tăcută exercitată asupra unei întregi generații de oameni ai cetății.

O comunitate nu devine mare doar prin instituțiile pe care le ridică, ci mai ales prin conștiințele pe care le formează și prin oamenii pe care îi recunoaște drept repere morale și culturale. Astfel de oameni alcătuiesc patrimoniul nevăzut al unei cetăți. Ei sunt memoria ei vie, fibra ei morală și temelia pe care generațiile următoare își vor construi propria identitate.

Astăzi, la un deceniu de la plecarea lui Octavian Butuza dintre noi, nu evocăm doar biografia unui jurnalist sau destinul unui intelectual maramureșean. Evocăm o idee despre demnitatea cuvântului, despre frumusețea dialogului și despre responsabilitatea celui care alege să vorbească în numele comunității sale. Într-o lume în care vocile se înmulțesc, dar sensurile se împuținează, memoria unor asemenea oameni devine un act de igienă spirituală și de fidelitate față de valorile care întemeiază cultura,ei continuă să respire prin memoria cetății, prin recunoștința celor care i-au cunoscut și prin urmele nevăzute pe care le-au lăsat în sufletul unei comunități. Octavian Butuza aparține acestei aristocrații a spiritului.– boemul cetății, jurnalistul conștiinței și slujitorul discret al cuvântului.

Radu BOTIȘ,UZPR Filiala Maramureș

 

„Mikis Theodorakis rămâne aidoma muntelui Olimp: măreț, mândru și statornic!”

         

Anul 2026 a început excepțional pentru scriitoarea-istoric Dana Antoaneta Bălănescu, dar și pentru pasionații de lectură și iubitorii eroilor Eladei: prin apariția cărții: „Mikis Theodorakis – învingătorul” (Reșița: Graph, 2026).

Cea mai recentă „ispravă” a Danei Bălănescu este acest volum scris cu meticulozitatea istoricului, dar și cu sufletul artistului!

Nu mai este pentru nimeni un secret pasiunea autoarei pentru muzică, pentru artă, pentru Grecia și… pentru Mikis Theodorakis, unul dintre eroii Eladei de ieri și de azi, recunoscut mai ales pentru coloana sonoră a unor filme de succes printre care, la loc de cinste, se află „Zorba grecul”!

În momentul în care istoricul numismat Dana Bălănescu mi-a mărturisit că lucrează la o carte dedicată muzicianului grec Mikis Theodorakis mi-a stârnit o enormă curiozitate! Mai întâi, i-am admirat curajul! Nu e lucru simplu să te apuci să scrii o carte despre, probabil, cel mai mare compozitor al secolului XX! Cunoșteam prietenia Danei cu familia Theodorakis, știam despre cele trei întâlniri ale autoarei cu maestrul și mi-am închipuit că volumul va fi construit pe unul sau mai multe  interviuri. Recunosc că am așteptat această carte cu mare interes!!! Și m-a cucerit!

În acest volum Mikis Theodorakis este studiat prin filme, interviuri, scrieri,  Dana Bălănescu apreciindu-l ca  „cel mai mare compozitor al sec. XX creând cea mai complexă operă: muzică clasică (oratorii, simfonii, operă, balet ) muzică de inspirație tradițională și muzică pentru filme.” Patriot, luptător în războiul antifascist, în cel civil, în perioada dictaturii militare, Mikis Theodorakis este un veritabil grec militant al păcii universale. Și toate aceste calități sunt evidențiate în lucrarea Danei Bălănescu.

Cartea se deschide cu două prologuri care se pot constitui în mărturisiri ale autoarei despre pasiunea și dragostea pentru Grecia și pentru Mikis Theodorakis, despre cei 15 ani de documentare, punctul culminant fiind cunoașterea artistului, cu vizitele la domiciliu și discuțiile cu acesta, toate sub presiunea emoției, dar și a timpului întotdeauna concentrat și limitat.

În cele zece capitole autoarea dezvăluie cititorului informații despre familia artistului (cap. IV), despre relația acestuia cu România de-a lungul vremii (cap. II), despre unii dintre cei mai de seamă colaboratori ai săi (cap. V), despre activitatea sa ca muzician – dirijor, compozitor, solist  – (cap. VI), dar și ca scriitor și filozof (cap. VIII), precum și erou al Eladei, potrivit activității sale politice, fiind unul dintre luptătorii care au cunoscut ororile războiului, luptând împotriva italienilor și germanilor în cel de-al II-lea Război Mondial, apoi împotriva monarhiștilor în Războiul Civil, cunoscând agonia torturii și a exilului. Cu toate acestea, în tot acest timp a continuat să compună impunându-se în rândul elitelor culturale ale vremii. Despre toate acestea dr. Dana Bălănescu consemnează în capitolul IX al cărții menționând militantismul maestrului pentru pace și libertate. Întoarcerea sa din exil a însemnat recunoașterea personalității sale de către poporul grec, ocuparea unor funcții publice – ministru, deputat -, iar din această postură Mikis Theodorakis continuând să lupte pentru educarea maselor în spiritul dragostei, al toleranței, al prieteniei, dar și al frumosului.

Tot în acest capitol (IX) se regăsesc date biografice, interviuri, filme documentare, mărturisiri ale maestrului, care creionează portretul unui adevărat patriot, rezumând, pur și simplu, la un cuvânt de bază: sacrificiul!

„Pentru mine Patria prima oară, apoi familia. Oricât aș îndura! Familia știe și ei se sacrifică la fel!”

Despre turnee, spectacole, concerte autoarea adună informații în capitolul VII al cărții și din toate aceste întâlniri cu oamenii, în număr mai mic sau mai mare,  reiese că Mikis Theodorakis „cântă cu inima”, precum și că „nu este doar un compozitor unic, ci și un scriitor și un poet autentic de mare sensibilitate și putere creatoare” ! (Guy Wagner)

În anul 2017 în Grecia s-au desfășurat Zilele dedicate muzicii cinematografice Mikis Theodorakis și proiecția filmului „Zorba” în locația reală unde au avut loc filmările.  Remarcabil a fost spectacolul din 19 iunie din Atena, de pe stadion, întitulat „Toată Grecia pentru Mikis – 1000 de voci” (făcând aluzie la cele 1000 de compoziții ale sale”), Mikis Theodorakis fiind prezent și dirijând din scaunul cu rotile.

În august 2017, aflându-mă în vacanță în Grecia, pe Insula Creta, în orașul Chania, am avut bucuria să particip la evenimentele desfășurate în acea perioadă cu prilejul Zilelor muzicii cinematografice „Mikis Theodorakis”. Totul s-a desfășurat într-o zonă dragă maestrului – portul vechi, portul venețian din Chania, la Marele Arsenal.

Cu acest prilej a fost organizată o expoziție documentară, un târg de carte și un grandios concert. Totul în portul venețian. Atunci am observat cât este de iubit Mikis Theodorakis, cum mulțime de voci îi fredonau cântecele, iar seara, la finalul concertului, au urcat pe scenă maestrul în scaunul cu rotile alături de familia sa, în prelungi ropote de aplauze. A fost o zi extraordinară și o seară de vis!

Așadar, o înțeleg perfect pe prietena Dana Bălănescu! Îi înțeleg entuziasmul atunci când vine vorba despre Grecia și despre Mikis Theodorakis pe care ea îl consideră, pe bună dreptate, un învingător! Consider că, la rândul ei, Dana este o învingătoare! A reușit să-și depășească cu succes multe dintre limite și obstacole, să recurgă la sacrificii cu stoicism și să-și îndeplinească un vis, un crez: acela de a întâlni în această viață un geniu internațional, pe cel mai mare compozitor al secolului XX! Să parcurgi mii de kilometri pentru a sta în preajma unui om uneori 30 de minute, alteori două ore, iar, altădată nu se simte bine și nu e disponibil și nu poate primi pe nimeni, este extraordinar! Este sacrificiu nu doar financiar, ci și fizic, și psihic, de emoții nici nu mai vorbesc!

Cartea Danei Bălănescu e scrisă frumos și abundă în informații. E scrisă cu sufletul! Cu acel suflet îndrăgostit de Grecia, de mare, de muzică, de istorie, de oameni! Adesele trimiteri la frescele din vestitul palat minoic din Knossos, Heraklion, sunt binevenite și bine plasate, sunt trimiteri esențiale pentru cititori. Am avut bucuria să vizitez Knossos-ul și pot mărturisi că, precum Acropole, și Knossos este cuceritor!

Autoarea scrie despre scena pe care Mikis Theodorakis o povestește spre finalul vieții, o scenă pe care el și-ar dori-o la plecarea sa din lumea pământeană: pe malul mării, în jurul unui foc de tabără tineri și tinere mișcându-se în dansuri tradiționale cretane! Este un tablou pe care și l-a imaginat, probabil, întotdeauna, încă de pe vremea filmărilor scenelor din „Zorba”, întărind, apoi, dragostea lui pentru Creta în diverse mărturisiri și prelegeri. „Și eu pot pretinde că am fost o persoană legănată de mare, încercată în marea vieții și în furtunile istoriei. Dar, în mod ciudat, aici în Chania mă simt ca într-un port liniștit și în siguranță”, mărturisește în 2005, la momentul primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din Creta, festivitate desfășurată în portul venețian din Chania.

Dragostea de patrie am mai adus-o în discuție, dar se pare că Mikis Theodorakis nu făcea „paradă” pe acest subiect, în schimb insista pe faptul de a fi liber!  De a gândi liber, de a se manifesta liber! „Nu sunt nici comunist, nici social-democrat! Sunt un om liber!” „Scriu pentru toate poparele lumii!” „Nu sunt un corifeu, sunt doar un om care iubește artele, democrația, libertatea!”

Sunt doar câteva dintre afirmațiile pe care autoarea le prezintă în carte și care mă trimit cu gândul la Nikos Kazantzakis: „Nu sper nimic, nu-mi este frică de nimic, sunt un om liber!”

De altfel, volumul cuprinde fragmente de discursuri așezate în ordine cronologică, autoarea observând cu profesionalism, aș putea spune, prezența sau absența maestrului în diferite ocazii și evenimente. De asemenea, ultimile pagini ale cărții constituie din nou convingerile autoarei cu privire la calitățile de geniu ale maestrului.

Finalul cărții se referă la plecarea maestrului, Grecia declarând trei zile de doliu național, conducându-l pe ultimul drum precum pe un erou, precum pe un geniu, precum pe un fiu iubit!

Mikis Theodorakis s-a născut în 29 iulie 1925 în Chios Creta – Grecia și s-a stins în 2 septembrie 2021, dormindu-și somnul de veci pe insula Creta, în Galata, nu departe de Chania. 

Deși era suferind în ultima perioadă a vieții, găsea putere să trimită câteva rânduri unor prieteni, între care se regăsește și dr. Dana Antoaneta Bălănescu! Scurte mesaje, dar cu mare însemnătate: gândul și prețuirea unui geniu!

„Istoricul-meloman” dr. Dana Antoaneta Bălănescu ne dăruiește o carte bazată pe cercetări efectuate timp de 15 ani, dar scrisă cu sufletul, născută dintr-o inimă plină de dragoste pentru Grecia și valorile ei!

Mulțumesc, Dana! Alese felicitări!

 

 

29 iulie 2026, ora 17.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri culturale.

Mikis Theodorakis (*29 iulie 1925, Chios – † 2 septembrie 2021, Atena): 101 ani de la naștere.

Prezentare de carte: „Mikis Theodorakis – Învingătorul / Ο ΝΙΚΗΤΗΣ / Le Vainqueur / Der Sieger / The Victor”, autoare: dr. Dana Antoaneta Bălănescu, Editura „Graph” Reșița, 2026.

Program muzical susținut de grupurile muzicale Duo Marianne & Petru Chirilovici și „Resicza” (coordonator: Iuliu Fazakas).

 

 

29. Juli 2026, 17:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Kulturelle Dialoge.

Mikis Theodorakis (*29. Juli 1925, Chios – † 2. September 2021, Athen): 101. Geburtstag.

Buchpräsentation: „Mikis Theodorakis – Învingătorul / Ο ΝΙΚΗΤΗΣ / Le Vainqueur / Der Sieger / The Victor” der Autorin Dr. Dana Antoaneta Bălănescu, Verlag „Graph” Reschitza, 2026.

Musikalische Einlagen: Duo Marianne & Petru Chirilovici und „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).

 

Dezastrele naturale care au lovit Mehadia la începutul secolului al XX-lea nu au fost evenimente izolate, ci episoade dintr-o tragedie de proporții apocaliptice ce a zguduit din temelii întregul Banat Montan. Vara anului 1910 a rămas întipărită în memoria colectivă a județului Caraș-Severin sub numele simplu, dar înfricoșător: POTOPUL. De la porțile Clisurii Dunării și până pe văile Almăjului, Bistrei și Cernei, ruperile necontenite de nori din 13–14 iunie 1910 au transformat râurile montane în adevărate forțe ale distrugerii, lăsând în urmă un peisaj de pustiire și sute de familii îndoliate.

Iată dimensiunea apocaliptică a dezastrului, zugrăvită în presa vremii, în anul 1910:

Informațiile păstrate în paginile ziarului „Tribuna”, din toamna anului 1910, reconstituie o hartă a durerii ce depășește imaginația. Din cauza liniilor telegrafice și telefonice puse la pământ și a drumurilor măturate de ape, primele știri despre catastrofă au trebuit să ocolească sute de kilometri – trimise prin București către Budapesta și abia apoi redistribuite în regiune.

Cifrele finale ale anchetelor oficiale din septembrie 1910 sunt de-a dreptul înfiorătoare: 95 de sate (cu o populație de peste 163.000 de locuitori) au fost afectate, iar 186 de vieți omenești au fost înghițite de ape.

În Valea Almăjului (cercul Bozovici): Furia apelor a spălat aproape complet din temelii comuna Șopotul Nou (unde s-au înregistrat 19 morți), iar la Dalboșeț și Bozovici alte zeci de suflete au pierit în torenți.

În Clisura Dunării și cercul Moldova Nouă: La Dolnia Liubcova (Ljupcova) s-a consumat una dintre cele mai cumplite drame, cu 50 de victime umane. La Moldova Nouă, un grup de copii ce se întorceau de la școală a fost surprins și înghițit de puhoi.

Pe Valea Belarecăi și a Cernei: În cercul Orșovei și Mehadiei, peste 700 de case s-au prăbușit. La Globu Craiovei au pierit 19 oameni, la Iablanița 4, iar la Mehadia și Petnic alte 7 suflete.

Relatările vremii descriu scene de coșmar: râul Belareca ieșit din matcă peste doi metri, cadavre și leșuri de animale plutind spre Dunăre, tuneluri feroviare blocate de bușteni și stânci, și oameni căutați de rude printre dărâmături. La Orșova și pe văile izolate, în zilele ce au urmat, peste 1.000 de supraviețuitori rămași fără nimic s-au confruntat cu spectrul foametei.

Dimensiunea acestei tragedii a marcat atât de adânc sufletul bănățeanului, încât comunitățile au simțit nevoia de a ridica monumente de neuitare (cenotafuri). La Mehadia, la Globu Rău și la Cuptoare, piatra a fost dăltuită pentru a aminti generațiilor viitoare despre trecerea urgiei.

Ceea ce atrage atenția în mod deosebit la unul dintre aceste cenotafuri este perspicacitatea filosofică și morală a omului de la țară din acel început de veac, surprinsă magistral în poezia lui Ilie Juca, inscripționată pe monumentul din satul Cuptoare. Analizând versurile populare ale autorului, putem observa că ele nu reprezintă doar o lamentație sau o elegie funerară, ci exprimă un adevărat cod de conduită morală și comunitară, izvorât din înțelepciunea țărănească tradițională: în mentalitatea vremii, catastrofele naturale (focul, apele mari, boala) nu erau privite doar ca accidente ale naturii, ci ca încercări ale sorții sau avertismente divine. De aceea, chemarea la reflecție: „O, ce-ar fi bine, dragii mei, / Să gândiți la anii răi”, este un îndemn la cumpătare și smerenie. Autorul contrapune două modele de viață rustică: pe de o parte, omul gospodar, „păstrător” și muncitor („Nu gândi tot la hodină”), care economisește pentru zile negre. Pe de altă parte, omul „fălos și petrecănos”, care își irosește agoniseala în „desfrânare” (în sensul arhaic de risipă și lipsă de măsură).

În acest context, trecerea potopului a funcționat ca un separator social dur: cei chibzuiți au avut resurse nu doar să supraviețuiască, ci să devină și „ajutori” pentru ceilalți. În schimb, cei trufași au ajuns „cu felul jos”, îngropați în datorii și fără credit în fața satului.

Poezia lui Ilie Juca reflectă astfel o filosofie de viață profund bănățeană: răbdarea, munca neîntreruptă, chibzuința financiară și sprijinul reciproc sunt singurele scuturi reale ale omului în fața stihiilor dezlănțuite.

Ridicarea celor trei monumente de la Mehadia, Cuptoare și Globu Rău, arată că bănățenii din sudul județului nu au vrut doar să-și plângă morții, ci au transformat tragedia într-o lecție de demnitate. Textul de pe monumentul din Cuptoare rămâne un testament peste veacuri, o mărturie a modului în care comunitatea rustică din 1910 a știut să extragă o morală curată din mijlocul celei mai mari suferințe.

Astăzi, când privim aceste monumente și citim rândurile ziarelor de altădată, înțelegem că puterea de a reconstrui Mehadia, și satele din jur, a izvorât tocmai din această credință străveche că oricât de mare ar fi dezastrul, omenia, munca și cumpătarea vor birui întotdeauna.

 

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin 

 

ÎN AMINTIREA POTOPULUI

DIN ANUL 1910.

O, ce-ar fi bine, dragii mei,

Să gândiți la anii răi

Și la focuri, ape mari

Boale grele, zile negre

Și alte-mprejurări rele

Eu zic, când tu ai parale,

Nu petrece ‘n desfrânare

Pune ceva și ‘n păstrare

Și ‘n tot ceas cu lucrul ‘n mână

Nu gândi tot la hodină.

Că peste an multe vin

Peste cei din Severin

Un potop de ploaie mare

Luând tot ce fu în cale.

Cei vrednici și păstrători

Au făcut și ajutori.

Cei faloși, petrecănoși

Au ajuns cu felul jos:

În tot locul datorie

Și fără credit la nime,

Și așa o pățește orișicare 

Petrecând în desfrânare

ILIE JUCA

(poezie inscripționată pe cenotaful închinat victimelor inundațiilor catastrofale din iunie 1910, din satul Cuptoare <comuna Cornea> – Caraș Severin)