Mărturii, cronici și pagini din presa vremii despre marile inundații din 1910 și 1926

Mehadia, acest tărâm mirific datorită amplasării și a peisajului său, în care legendele locului au o inepuizabilă resursă în dimensiunea și bogăția istoriei sale, prezintă un contrast dureros între pitorescul locului și suferințele locuitorilor săi. De-a lungul istoriei sale atât de zbuciumate, Mehadia și locuitorii ei au îndurat, pe lângă tragediile provocate de războaie și desele năvăliri ale cotropitorilor, vicisitudinile cauzate de dezastrele naturale. Splendidul și bătrânul râu Belareca, ce străbate atât de maiestuos acest ținut sudic al Banatului de Munte, astăzi din fericire mai liniștit ca niciodată, în trecut și-a arătat din păcate adeseori furia. Neliniștea sa este menționată frecvent în analele istoriei prin necazurile provocate celor ce și-au așezat viețile în jurul lui.

​Încă din perioada antică, soldații legiunilor romane, încartiruiți la Praetorium, castrul roman amplasat la confluența râului Belareca cu Valea Bolvașniței, au suferit din cauza revărsărilor acestor două ape, fiind nevoiți repetat să reconstruiască ceea ce furia torenților distrugea. Apoi, după cum aflăm din cronicile locale ale cronicarului Nicolae Stoica de Hațeg și mai târziu din însemnările lui Iosif Coriolan Buracu, o serie de alte fenomene extreme provocate de ploi diluviale au afectat de-a lungul veacurilor viața locuitorilor Mehadiei, aducând pagube materiale uriașe și tragedii imense, prin pierderea agoniselilor de o viață și a numeroase suflete omenești.

​Precise relatări despre astfel de evenimente sunt consemnate în cele două Cronici ale Mehadiei. Dintre toate, cele mai catastrofale viituri au avut loc în anii 1838, 18 iulie 1840, 1841, 13–14 iunie și 2–3 septembrie 1910, 13 iunie 1914, precum și în iunie 1926. Cele mai cumplite dintre acestea rămân însă inundațiile din iunie 1910 – denumite de localnici drept „POTOPUL”, într-o clară asemănare cu urgia biblică – și cele din vara anului 1926.

​Din sursele istorice aflăm că în 13–14 iunie 1910, în urma unor ploi torențiale ce au durat două zile și două nopți, Belareca a inundat întreaga localitate, viitura smulgând 22 de case și curmând viața a 9 persoane, pe lângă pierderea unui număr uriaș de animale. Generalul Nicolae Cena, martor ocular al acestei tragedii, zugrăvește astfel tabloul apocaliptic al vremii:

​„În 13–14 iunie 1910 s-a dezlănţuit o furtună cu ploi torenţiale provocând stricăciuni enorme, smulgând copacii din rădăcini și luând acoperişe de pe case. Belareca a inundat întreg satul, ajungând apa până la treptele bisericii Ortodoxe Române. S-au rupt podurile căii ferate, linia ferată de la Râpa Neagră, podul de lemn din comună, cel al industriei de lemne şi podul CFR din jos de gara Mehadia. Apa a intrat în casele oamenilor, iar în clădirea primăriei a stat până la jumătatea sălilor. Grădinile frumoase şi roditoare au fost şterse dimpreună cu un şir de case de pe strada Mala Mică. În afară de multe vietăţi au pierit şi nouă persoane […] Aceste inundaţii au răscolit şi morţii din cripte şi au inundat întreaga luncă a Râului Belareca şi Cerna.”

​Urgia din 1910 s-a reeditat tragic la doar trei luni distanță, în septembrie, fapt ce a amplificat dezastrul economic al comunei.

​Peste numai un deceniu și jumătate, în iunie 1926, istoria se repetă cu o violență la fel de oarbă. După aproape două săptămâni de ploi necontenite peste întreg Banatul, două zile de furtuni cumplite au dus la umflarea torenților din munți. Râul Belareca, unit în furia sa cu afluentul Sfârdin, a năvălit peste zidurile de piatră de protecție ale Mehadiei.

​Presa vremii – prin ziarul „Dimineața” – consemnează detalii de un tragism sfâșietor, care zugrăvesc dimensiunile prăpădului. În noaptea de 21 spre 22 iunie, la orele 2:00, în sunetul de alarmă al clopotelor bisericii și al gorniștilor pompierilor mobilizați de primarul Nicolae Chitician și secretarul Ienachie, malul drept al apei s-a prăbușit. Apele au smuls din temelii o stradă întreagă: 18 până la 20 de case au cazut una câte una în valuri, luând cu ele gospodării, păsări și întreaga agoniseală a sătenilor.

​Dramatismul acelor ore a atins cote umane cutremurătoare. Tânăra Sofia Crăciunescu (născută Urechiatu, de doar 28 de ani, văduvă de război), încercând disperată să-și salveze puținele păsări rămase în podul casei, a fost surprinsă de prăbușirea locuinței sub ochii neputincioși ai celor de pe margine. Tatăl ei, bătrânul fierar Nicolae Urechiatu, privea împietrit cum apele îi înghițeau în același timp și fiica, și întreaga gospodărie. Peste noapte, zeci de familii au rămas pe drumuri — printre ei văduva Ana Cotoșpan, Iosif Grecu, Florea Bărbulescu, familiile Cinghiță, Feneșan, Trapcea, Radivoi, dar și copii orfani rămași fără adăpost.

​Forța viiturii a spulberat podul spre Bacsăneț și linia ferată îngustă Decauville a societății forestiere „Bistra”, a distrus zidul de sprijin abia construit, podul spre Iablanița și a rupt legăturile rutiere pe Șoseaua Națională spre Băile Herculane, blocând complet comunitățile din jur. Nici infrastructura minieră nu a scăpat netrecută prin încercări: deși clădirile principale ale Minelor de cărbuni Mehadia au fost salvate prin șanțurile săpate în grabă de mineri sub direcția inginerului Iosif Loos, depozitele de cărbune și pompele de lângă râu au fost distruse.

​Pagubele totale ale catastrofei din 1926 au fost evaluate la uriașa sumă de 9–12 milioane de lei. Solidaritatea comunității a fost însă exemplară: primpretorul dr. Buha, primarul Chitician, preotul Aurel Colojoară și jandarmii au coordonat salvarea oamenilor, adăpostindu-i pe sinistrați la Casa Culturală și la grădiniță, în timp ce armata (Regimentele din Lugoj) a intervenit pentru refacerea căilor de acces. Prefectul Boldea (locotenent-colonelul Romulus Boldea, care a fost prefect al județului Severin în perioada 1926–1928) a promis că va aranja comitete de ajutorare în toate plăşile – chiar şi unde nu au fost deloc inundaţii – numai ca să vină în ajutorul celor din Mehadia.

,,Locuitorii rămaşi fără adăpost au fost internaţi la grădina de copii şi casa culturală; alimentele pentru sinistraţi s’au adunat de la locuitorii bogaţi din comună, toate casele au primit ordin să ţină lămpile aprinse întreaga noapte.

Celor mai greu încercaţi li s’au dat şi ajutoare băneşti. În baza tablourilor de pagube ce s’a instituit şi după dorinţa primului ministru se vor da diferite ajutoare băneşti, sub formă de împrumut judeţean cu dobânzi cât mai reduse şi se vor procura materiale de construcţie gratuit ori cu preţuri sub cost.” (”Dimineața”- luni, 6 iunie 1926)

 

Astfel, prin cronici și prin paginile presei de altădată, memoria Mehadiei păstrează pe amprenta adâncă a istoriei sale și această amintire dureroasă a apelor revărsate, însă și  dovada puterii nepieritoare a locuitorilor săi de a renaște mereu din propria cenușă, și din propria suferință, chiar și atunci după ce natura și-a cerut un atât de greu tribut.

 Mehadia, iulie 2026,

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

________________

Bibliografie selectivă:

Pr. Coriolan I. Buracu – CRONICA MEHADIEI – Ed. Ramuri – Tr. Severin 1924,

Prof.Ion Bacilă – MONOGRAFIA MEHADIEI – Ed. Marineasa – Timisoara 1997,

Stoica de Hațeg, Nicolae – „Scrieri – Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane”, ediție îngrijită de Damaschin Mioc și Costin Feneșan, Timișoara.

Ilustrații (recompuse după original) și surse alternative: Ziarele Arcanum.com