IOAN VASIU: Sunteți un comentator sportiv binecunoscut și apreciat. De ce ați ales acest profil de jurnalism?

VLAD ENĂCHESCU: Dacă îmi permiteți să încep cu o glumă, aș spune mai degrabă „fost comentator” – și vă mulțumesc pentru aprecieri. Meseria de comentator sportiv, am spus-o mereu, este cea mai frumoasă meserie din lume. Când am făcut primii pași, nu aveam de unde să știu asta; am descoperit-o pe parcurs și am iubit-o, și încă o iubesc, necondiționat. Nu cred că a existat un moment precis care să îmi fi direcționat pașii către televiziune. A fost, mai degrabă, dorința de a face jurnalism sportiv. Primele texte le-am publicat în revista „Vlăstarul” a liceului Spiru Haret  din București și în revista „Salut”, înființată de George Mihăiță, la începutul anilor ’90. Apoi s-a ivit oportunitatea de a testa televiziunea și nu am ezitat nicio secundă.

I.V.: Câți ani ați lucrat la TVR și în ce împrejurări ați ajuns acolo?

V.E.: TVR mi-a fost a doua casă timp de 13 ani și jumătate. Regretatul Cristian Țopescu este cel care mi-a deschis ușa, într-un soi de experiment. Tatăl meu voia, de fapt, să afle dacă am vreo calitate pentru jurnalism – pentru că eu asta spuneam că vreau să fac – și a apelat la bunăvoința, experiența și expertiza lui Cristian Țopescu.

Am intrat, la doar 18 ani, într-o redacție plină de corifei ai televiziunii acelor vremuri și cred că încă din prima zi prioritățile mele s-au schimbat. Am simțit că aceea este direcția și că asta vreau să fac. Apoi, pas cu pas, m-am specializat la locul de muncă: reporter, redactor, editor, realizator de emisiuni, comentator și așa mai departe, până am ajuns să coordonez Departamentul Sport al TVR (2003-2008).

I.V.:  Care sunt marii comentatori sportivi de la care ați „furat” unele dintre tainele acestei meserii?

V.E.: Am menționat deja numele lui Cristian Țopescu: el este primul „vinovat” pentru cariera mea în televiziune. Un alt om extrem de important în dezvoltarea mea, în special pe zona redacțională și de prezentator de știri, a fost Cornel Pumnea. M-a luat sub aripa lui, mi-a explicat tainele meseriei, mi-a arătat mecanismele și mi-a demonstrat că rigoarea în pregătire poate rezolva peste 80% din succesul produsului finit. Au mai fost Dadi Graur, Ioan Todan, oameni care au pus bazele primului departament de sport din televiziunea publică – eu am ajuns acolo în ianuarie 1995. Și, nu în ultimul rând, Emil Grădinescu, omul de care m-am apropiat cel mai mult și alături de care am comentat sute de meciuri. Am trecut de la agonie la extaz lângă echipa națională sau lângă echipele românești de club în competițiile europene. De la Emil am învățat cel mai mult în materie de comentariu live: modul de pregătire, minuțiozitatea, dozajul, îmbunătățirea permanentă a limbajului specific și a vocabularului.

I.V.:  Ați regretat vreodată că nu ați ales presa tipărită?

V.E.: Despre regret nu cred că pot vorbi, atât timp cât am iubit televiziunea. Ca să nu mai spun că și acolo exista o componentă importantă de presă scrisă, doar că nu se publica în forma clasică. Cochetez în continuare cu scrisul. Nu cred că sunt un scriitor ultra-talentat, dar nici cel mai slab din peisaj, tocmai de aceea îmi exersez încă abilitățile prin bloguri și în social media.

I.V.:  Unde vă desfășurați activitatea în prezent?

V.E.: După aproape 27 de ani de televiziune, am simțit că am nevoie de o pauză. Am coordonat timp de trei ani activitatea echipei feminine de handbal a CSM București – o perioadă minunată, de asemenea – iar de un an și jumătate am revenit în zona privată, ca director general al companiei de ticketing Eventim România. Aș spune că este o continuare naturală a pasiunilor mele: sportul și muzica. Și astăzi sunt în contact cu președinți de cluburi sau federații, sportivi, artiști, directori de teatru sau de operă, căutând permanent direcții de colaborare și proiecte care să aducă publicul mai aproape de evenimentele pe care le iubește.

I.V.: Din ce asociații sau uniuni profesionale faceți parte?

V.E.: Sunt membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) de ceva timp și sunt plăcut impresionat de ceea ce am descoperit acolo, dar mai ales de ceea ce reușește asociația să facă pentru membrii săi. De asemenea, sunt în continuare membru al Asociației Presei Sportive (APS).

I.V.: Cum caracterizați, în câteva propoziții, actualul Campionat Mondial de fotbal?

V.E.: Globalizarea e o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, formatul extins deschide porțile pentru națiuni care, altădată, ar fi privit Mondialul doar de la televizor (păcat că și noi tot de acasă am privit). Pe de altă parte, expansiunea aduce inevitabil și o discuție despre diluarea valorică și despre calitatea produsului fotbalistic. Una peste alta, cred că este un turneu reușit: stadioane pline, interes uriaș, multe povești puternice și confirmarea că fotbalul rămâne, poate mai mult decât orice alt sport, limbajul comun al lumii.

Din punct de vedere sportiv, m-a impresionat Franța, prin maturitate și forță de lot, dar am admirat enorm și națiunile mici, precum Capul Verde, care au dat turneului acea emoție fără de care Mondialul ar fi doar o competiție a marilor puteri. Organizatorii au știut să transforme aproape orice într-un spectacol – și am văzut asta din plin – însă rămân și câteva umbre: ingerințele politice în sport, presiunea comercială uriașă și unele diferențe de interpretare ale arbitrajului, fie pe teren, fie din camera VAR. Pentru mine, însă, a fost un Mondial care m-a captat total: am dormit puțin și am fost conectat la febra de acolo, chiar dacă l-am trăit de aici, din țară.