Micro-istoria unei familii bănățene în vâltoarea Marelui Război – O fotografie, un livret militar, și drama unui honved bănățean combatant sub falduri imperiale străine (1914-1916)

17 august 202617 august 2026 / uzpcarasseverin / Scrie un comentariu

O fotografie și un livret militar – ferestre spre Marele Război
Anumite obiecte moștenite au proprietatea tăcută de a opri timpul în loc și de a purta peste veacuri ecoul unor vieți trăite în vremuri de pace sau, adeseori, de cumpănă – așa cum au fost anii zbuciumați ai secolului trecut, marcat de două mari conflagrații mondiale.
Recent, am descoperit în arhiva familiei mele două astfel de mărturii materiale, ambele îngălbenite de ani: o fotografie de grup și o carte de plată militară (Zsoldkönyv). Aceste mărturii deschid o fereastră directă spre una dintre cele mai mari drame ale istoriei moderne și spre chipul străbunicului meu, Constantin (maghiarizat Szilárd) Blidariu, participant direct la prima mare conflagrație a secolului XX.
Prima piesă de arhivă este un livret militar maghiar purtând numărul de serie 19002. Filele sale îngălbenite păstrează amprenta birocrației riguroase a Armatei Austro-Ungare. Pe coperta interioară, scrisă cu o cerneală ce a înfruntat timpul în mod uimitor, apare înregistrarea oficială a soldatului: Blidariu Szilárd. Documentul poartă antetul și ștampilele unităților în care a fost înregimentat: Batalionul 8 de Infanterie de Rezervă Regal Maghiar (M. kir. 8. honvéd pótzászlóalj) și Compania/Escadronul 3 de Husari de Rezervă (M. kir. 3. honvéd huszár pótszázad).
Participarea străbunicului meu la Marele Război sub uniforme imperiale s-a înscris în continuitatea unei lungi și mândre tradiții militare: cea a grănicerilor bănățeni. Provenind din localitatea Plugova *¹ (atestată la 1439 ca Plwgoua, redenumită oficial Ékes în 1912 în Comitatul Caraș-Severin, vatră veche ce a aparținut de Batalionul Županek și ulterior de Compania Mehadia din Regimentul de Grăniceri Olah-Bănățean), străbunicul făcea parte din această mare familie a străjerilor de hotar. Acești oameni erau deprinși din generație în generație cu rigoarea disciplinei și cu simțul datoriei. Pentru românii din neamurile grănicerești, trimiterea pe front a reprezentat o datorie dar și un tribut greu de sânge: o luptă purtată adesea sub falduri străine, dar trăită cu conștiința neclintită a propriei identități. Privit astfel, livretul devine carnetul de identitate al unui om smuls din tinda casei și aruncat în vâltoarea celei mai sângeroase înfruntări pe care o cunoștea omenirea până atunci.
O precizare demnă de analiză în acest context privește transpunerea numelui său. O privire atentă asupra livretului dezvăluie o realitate complexă a Banatului de la începutul secolului XX: străbunicul, cunoscut în familie drept Constantin, figurează în actele oficiale austro-ungare ca Szilárd. Această dualitate nu a fost o coincidență, ci efectul politicilor de maghiarizare din ultimele decenii ale imperiului, când prenumele românești erau transpuse în variante semantice sau fonetice aprobate. Cazul este grăitor etimologic: prenumele Constantin provine din latinescul constans („constant”, „ferm”, „statornic”), iar în limba maghiară cuvântul szilárd înseamnă exact același lucru – „solid”, „ferm” sau „statornic”. Printr-o echivalare funcțională în cancelarii, Constantin Blidariu a devenit în actele Honvedimii Blidariu Szilárd. Cu toate acestea, în ciuda modificărilor din registre, identitatea sa profundă, credința și apartenența la comunitatea românească din Banat au rămas neatinse.
Cel de-al doilea document – fotografia de grup – completează vizual această filă de istorie. Într-un cadru sobru, camarazii poziționează armele spre obiectivul aparatului de fotografiat. În primul rând, în partea stângă a privitorului, îngenuncheat și ținând pușca în poziție verticală, se află străbunicul Constantin.
Privirea sa fermă este puntea de legătură între micro-istoria familiei și marele tablou geopolitic al luptelor purtate în Defileul Dunării și pe fronturile Europei Centrale. Poziția sa diferită de restul camarazilor – regulamentară de repaus, cu patul armei la sol (cunoscută în instrucția de front drept „la picior”) – indică faptul că el conducea sau supraveghea exercițiul acelei grupe, menținând o postură formală de instrucție în timp ce restul executau poziția de tragere. În general, militarii plasați în flancurile unei formații aveau rolul de ghid, gradați (caporali sau sergenți) ori responsabili cu alinerea.
Unitatea militară: Batalionul 8 de Rezervă Honvezi (Lugoj – Orșova)
Pe măsura escaladării Marelui Război, mașinăria militară a Imperiului Austro-Ungar a depins în mod critic de capacitatea de mobilizare a structurilor sale teritoriale de rezervă. Pentru românii din sudul Banatului, această realitate s-a întrupat în activitatea Batalionului 8 de Rezervă al Honvezilor Regali Maghiari (M. kir. 8. honvéd pótzászlóalj), unitate subordonată Regimentului 8 de Infanterie Honvezi din Lugoj (Lugosi 8. honvéd gyalogezred).
Rolul principal al unui batalion de rezervă (pótzászlóalj) era clar definit: recrutarea, instrucția de bază a tinerilor înrolați și formarea periodică a marș-batalioanelor menite să completeze pierderile masive de pe front.
Regimentul 8 de la Lugoj își extrăgea efectivele din comitatele Caraș-Severin (Krassó-Szörény) și Timiș (Temes). În consecință, un procent covârșitor – adesea de peste 70% – era format din români bănățeni, alături de etnici germani și maghiari. Majoritatea recruților români din zona muntoasă proveneau din familii cu o lungă tradiție militară moștenită de la vechiul Regiment 13 de Grăniceri de la Caransebeș. Militarii bănățeni aduceau în cazărmile din Lugoj și Orșova o rigoare nativă, deprinderea mânuirii armelor și o disciplină cultivată de generații, trăind totodată tragedia identitară de a jura credință unei coroane străine.
Spre deosebire de alte unități de rezervă ce activau doar în spatele frontului, Batalionul 8 a primit rapid misiuni operative directe în sectorul strategic al Cazanelor Dunării, constituind un comandament separat la graniță: M. kir. 8. honvéd pótzászlóalj orsovai különítmény parancsnoksága (Comandamentul Detașamentului Special Orșova).
Misiunile principale ale acestui detașament au vizat:
Paza și securizarea frontierei: Monitorizarea strictă a liniei râului Cerna și a punctului de graniță triplu (Triplex Confinium), unde se întâlneau Austro-Ungaria, Regatul României și Regatul Serbiei.
Sprijinirea pozițiilor fortificate: Asigurarea logisticii, pazei și infanteriei de sprijin pentru bateriile de artilerie austro-ungare amplasate pe stâncile Cazanelor Mari și Mici.
Controlul navigației și al punctelor cheie: Supravegherea sectorului fluvial și paza Insulei Ada Kaleh, pentru a împiedica acțiunile de spionaj și blocarea navigației pe Dunăre.
Militarii români înregimentați în Batalionul 8 au trăit o stare continuă de tensiune psihologică. Cei trimiși spre frontul din Galiția înfruntau rigorile bătăliilor împotriva armatelor țariste, în timp ce militarii rămași la Orșova priveau peste râul Cerna spre Regatul României. Autoritățile imperiale au impus o cenzură drastică asupra corespondenței de campanie (Feldpost), toate scrisorile purtând ștampila ovală a comandamentului din Orșova. Românii bănățeni au învățat însă să ocolească vigilența cenzorilor, folosind un limbaj metaforic pentru a-și exprima dramele și teama de a nu fi trimiși să luptă împotriva fraților de peste graniță.
În această atmosferă de incertitudine a servit și străbunicul Constantin (Szilárd) Blidariu, purtând în suflet moștenirea grănicerilor bănățeni și lăsând în urmă o mărturie directă a acelor timpuri zbuciumate.

Scena operativă: Cazanele Dunării și Valea Cernei (1914–1916)
În dinamica geopolitică a Marelui Război, sectorul Orșova – Valea Cernei a reprezentat un punct nevralgic. Pentru Austro-Ungaria, stăpânirea acestui defileu montan și fluvial însemna controlul uneia dintre cele mai importante artere logistice din Europa Centrală și de Sud-Est.
În primii doi ani ai conflagrației (1914–1915), deși Regatul României și-a menținut neutralitatea, zona Orșovei a funcționat sub un regim de strictă alertă militară. Motivele erau evidente: Chiar în apropiere de Orșova se întâlneau hotarele a trei state – Imperiul Austro-Ungar, Regatul României și Regatul Serbiei (Triplex Confinium). Din prima zi a războiului, Serbia s-a aflat în stare de ostilitate directă cu Viena, transformând malul drept al Dunării într-un front activ.
Un al doilea motiv este asigurarea securității căii fluviale a Cazanelor. Austro-Ungaria trebuia să asigure cu orice preț navigabilitatea Dunării prin sectoarele înguste ale Cazanelor Mari și Cazanelor Mici, împiedicând bateriile de artilerie sârbești de pe malul opus (zona Tekija / Podgorac) să blocheze convoaiele fluviale de aprovizionare.
Nu în ultimul rând, asigurarea pazei graniței pe Cerna, reprezintă un element la fel de important: detașamentul special de la Orșova (Orsovai Különítmény), din care făceau parte trupele Batalionului 8 de Rezervă, avea misiunea permanentă de a patrula de-a lungul râului Cerna pentru a opri contrabanda, trecerile ilegale și acțiunile de spionaj înspre și dinspre România.
Relieful montan oferea avantaje defensive uriașe, iar geniștii austro-ungari au transformat promontoriile din jurul Orșovei într-un sistem fortificat:

1. Bateriile din Cazane: Pe abrupturile calcaroase ale Ciucarului Mare și în grotele naturale din Cazanele Dunării au fost amplasate baterii de artilerie grea și posturi de observație disimulate, destinate să domine și să acopere complet cursul apei.

2. Complexul defensiv de pe Muntele Alion: Alionul, care străjuia și domina direct orașul Orșova, a fost pânzeit cu o rețea complexă de tranșee săpate direct în piatră, adăposturi betonate pentru mitraliere și rețele de sârmă ghimpată.

3. Avanpostul Ada Kaleh și monitoarele fluviale: Insula Ada Kaleh și navele blindate de război (monitoarele dunărene) foloseau Orșova ca bază logistică, oferind sprijin de foc mobil pe apă.
Bătălia de la Orșova și confruntările din toamna anului 1916
Liniștea de la frontieră s-a spulberat în noaptea de 27 spre 28 august 1916, când România a intrat în război. Prin ofensiva Grupului Cerna (28 august – 4 septembrie 1916), trupele române din cadrul Diviziei 1 Infanterie, sub comanda generalului Ion Dragalina, au lansat un atac energic. După lupte dure la baionetă și bombardamente grele asupra pozițiilor de pe Muntele Alion, Ozoina și Drenec, românii au eliberat Orșova, împingând trupele austro-ungare și germane în lungul Văii Cernei, spre Mehadia și Băile Herculane.
A urmat Prima Bătălie de la Orșova (1–4 octombrie 1916), când trupele Puterilor Centrale au încercat o contraofensivă puternică, însă defensiva organizată de generalul Dragalina a rezistat eroic. Flancul de la Dunăre a cedat abia la mijlocul lunii noiembrie 1916, când ofensiva germană condusă de generalul Erich von Falkenhayn a străpuns trecătorile Carpaților (Jiul și Turnu Roșu). Amenințat de încercuire, Grupul Cerna s-a retras din Orșova după lupte dramatice purtate între 11 și 13 noiembrie.
În tot acest vârtej al confruntărilor, soldații români bănățeni mobilizați în unitățile austro-ungare au trăit drama cumplită de a fi prinși între moștenirea lor de grăniceri, jurământul militar imperial și durerea de a-și vedea frații de neam venind de peste Cerna în numele idealului național.

1. Informații statistice despre populația românească, conform tabelului demografic structurat, care conține date referitoare la localitățile din Comitatul Caraș-Severin (plasa / orașul Orșova), pe baza recensământului din anul 1910. Centralizatorului ASTREI, cuprinde populația totală a localității în 1910, procentul populației de etnie română, precum și confesiunile religioase (ortodocși și greco-catolici)

2. Tabel statistic referitor la consecințele și pierderile suferite în timpul Primului Război Mondial (1914-1919) și numărul total de persoane mobilizate, arestate, internate sau refugiate, raportat și procentual la nivelul populației din anul 1910 (conform înregistrărilor asociației ,,Astra”)

Înainte de a rezuma și a oferi concluziile finale, aș dori să zăbovim puțin asupra acestei fotografii de epocă pentru a evidenția câteva detalii ce le consider reprezentative, atât marturii asupra autenticității dar și pentru a contura o imagine vizuală a epocii și a momentului istoric.
Dacă livretul militar (Zsoldkönyv) constituie dovada scrisă a stagiului militar, fotografia istorică de grup oferă o mărturie vizuală directă și vie a chipurilor celor care au purtat pe umeri greul Marelui Război.
Fotografia surprinde un grup de 13 soldați din Batalionul 8 de Rezervă Honvezi, pozând în curtea unei cazărmi sau a unei clădiri oficiale folosite ca garnizoană. Poziționarea lor este riguros orchestrată pentru a reflecta spiritul de corp și gata de luptă al trupei: un rând în picioare în spate, iar în față, militarii îngenuncheați cu armele pregătite.
Conform documentelor foto și a datelor istorice moștenite de familie și corelării cu actele militare deținute, străbunicul Constantin (Szilárd) Blidariu este poziționat în primul rând, în partea stângă (primul din stânga jos). Spre deosebire de camarazii săi din rândul din față, care țin armele transversal în poziție de tragere, el ține pușca orientată vertical, cu mână fermă pe țeavă. Privirea sa directă, senină dar hotărâtă, captează atenția privitorului și transmite o demnitate nativă, tipică militarilor din comunitățile grănicerești ale Banatului Montan.
Imaginea oferă unele detalii tehnico-militare potențial valoroase pentru istorici și pasionați de figurație istorică, dintre care putem identifica uniforma de campanie (Hechtgrau / Feldgrau): Soldații poartă uniforma standard a trupelor de honvezi din perioada 1914–1916. Se observă vestoanele (Waffenrock) cu nasturi acoperiți, capelele de campanie (Feldkappe) specifice armatei austro-ungare și ranițele din piele sau pânză purtate în spate.
De asemenea, pușca Steyr Mannlicher M1895 (M.95): Toți militarii din imagine sunt înarmați cu pușca cu repetiție Mannlicher M1895, armamentul standard de infanterie al armatei comune (k.u.k.) și al Honvedimii. Această armă, renumită pentru închizătorul său cu mișcare rectilinie (straight-pull action), permitea o cadență de tragere ridicată pentru acea epocă.
Un alt element esențial în interpretare este baioneta montată la armă: armele din primul rând au montate baionetele lungi de tip M1895. Acest detaliu subliniază caracterul operativ al subunității – soldații sunt pregătiți nu doar pentru serviciul de pază și garnizoană la Orșova, ci și pentru confruntarea directă, corp la corp.
Această fotografie nu este doar un simplu instantaneu de grup, ci o adevărată „icoană de familie” care conservă chipul străbunicului meu și al camarazilor săi, într-un moment de cumpănă al istoriei universale.
În final, că o concluzie a tuturor celor consemnate, privite la peste un secol de la desfășurarea evenimentelor, aceste două documente reprezintă piese fundamentale din puzzle-ul identitar al Banatului Montan și din istoria personală a familiei noastre.
Destinul străbunicului Constantin (Szilárd) Blidariu sintetizează întreaga dramă a generației sale: maghiarizarea numelui în actele oficiale, mobilizarea sub falduri imperiale străine – purtând totodată în suflet rigoarea moștenită de la vechii grăniceri bănățeni – și serviciul credincios și greu în zona de graniță de la Orșova și Cazanele Dunării.
Prin recuperarea acestui gen de mărturii de arhivă, prin analizarea și punerea lor în valoare, săvârșim un act necesar de restituire istorică și morală. Păstrând vie memoria strămoșilor, nu doar îi cinstim pe ei, ci ne înțelegem mai bine rădăcinile bănățene și transmitem mai departe mărturia unei moșteniri de demnitate, jertfă și credință.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

(Surse bibliografice folosite: Arhiva de familie Vlaicu (Blidariu); Istoria militară a poporului român, vol. V, Ed. Militară, 1989; C. Albert, Scena scrisorilor din Marele Război; Monografiile istorice ale localității Plugova/Ékes; Românii din Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș în Primul Război Mondial, Ancheta ASTREI. „Tablourile nominale”
Ioan Popa, Sibiu, 2021) (https://www.academia.edu)
https://hu.wikipedia.org/wiki/Kezd%C5%91lap
https://www.academia.edu/10451690/Scrisori_din_Marele_Razboi)

Nota*1: Numele Plugova a fost menționat pentru prima dată într-un document din 1439 sub forma Plwgoua în districtul Myhald , ca moșie a familiei Csorna. În 1439 este menționat ca Plugova, iar în 1913 ca Ekés („plug”-rom.).
-În 1439, regele Albert, ca o nouă donație, i-a inclus pe Mihály și Balázs Csornai în moșia sa din Plugova, Csorna, Toplecz și alte sate din districtul Miháld. În 1540, soția lui István Simonfy, Borbála, a donat partea ei din moșie ginerelui său, Mátyás Dorka. La mijlocul anilor 1500, aceasta făcea parte din moșia lui Miklós și Ferenc Berta și a soției lui György Gámán, Katalin, care au negociat moșiile lor. În 1699, era deja trecută în lista moșiilor de trezorerie.
-Conform recensământului dintre 1690 și 1700, aparținea districtului Mehádia, iar în 1717 districtului Orșova, cu 32 de case. La momentul organizării regiunii de pază militară de frontieră , era unul dintre primele 35 de sate, din care s-a format batalionul Županek în 1769, iar apoi a aparținut companiei Mehádia a regimentului de graniță Oláhbánság .
-În 1891, Pallas Nagy Lexikona scria despre așezare: „Plugova, un mic sat din districtul Orșova din comitatul Krasnodar, cu 1.057 de locuitori vlahi”.
-Înainte de Tratatul de la Trianon, aparținea districtului Orșovai din comitatul Krassó-Szörény . În 1910, din 1.295 de locuitori, 13 erau maghiari și 1.279 erau români. Dintre aceștia, 1.283 erau ortodocși greci.
-Denumirea sa istorică maghiară a fost oficial Ekés (,,Ekés”=,,Plug”-magh.) până în anul 1912.

Marile organizații media și companiile
de inteligență artificială – de la intentarea
de procese la semnarea de acorduri – de Roxana Istudor

17 august 2026 / uzpcarasseverin / Scrie un comentariu

Peste 30 de organizații de presă locale din SUA, care dețin în total 400 de publicații, au dat în judecată OpenAI și Microsoft din cauza colectării și utilizării neautorizate a conținutului lor în cadrul serviciilor ChatGPT și Copilot. De partea cealaltă, ziarul brazilian Folha este doar una dintre publicațiile care au soluționat pe cale amiabilă procesul intentat împotriva OpenAI, semnând un acord cu creatorul ChatGPT, la scurt timp după anunțarea unei înțelegeri separate cu Google; CNN a dat în judecată Perplexity, invocând utilizarea neautorizată a conținutului său protejat prin drepturi de autor, iar News Corp, proprietarul Wall Street Journal, a semnat un acord în valoare de aproximativ 50 milioane de dolari pe an, prin care permite companiei Meta să utilizeze conținutul său în produsele bazate pe inteligență artificială. Pe scurt, marile organizații media abordează diferit inteligența artificial antrenată de conținutul lor: începând cu sfârșitul anului 2023, au fost intentate aproximativ o duzină de procese împotriva OpenAI, inițiate de diverse entități, în frunte cu The New York Times, dar și lista acordurilor încheiate cu companii de inteligență artificială continuă să se extindă constant; aceste înțelegeri includ, de regulă, utilizarea conținutului editorilor ca sursă de referință pentru interogările utilizatorilor în instrumente, dar și oferirea accesului la tehnologia respectivă pentru ca editorii să își poată dezvolta propriile produse.

O listă cu marii editori care au dat în judecată platformele de inteligență artificial include Reddit vs Perplexity, SerpApi, Oxylabs and AWMProxy, News Corp vs Brave AI, Encyclopedia Britannica vs OpenAI, Chicago Tribune vs Perplexity, US News & World Report vs OpenAI, Yomiuri Shimbun vs Perplexity, News/Media Alliance vs Cohere, Indian news publishers vs OpenAI, The Center for Investigative Reporting vs OpenAI și Microsoft, AlterNet vs OpenAI, The New York Times vs OpenAI și Microsoft, Getty Images vs Stability AI.

De partea cealaltă, printre organizațiile media care au semnat acorduri cu creatorii de sisteme de inteligență artificială pot fi consemnate News/Media Alliance (Bria), News Corp (Meta), Reach (Amazon), The Guardian, The Washington Post și Financial Times (Google), People Inc (Microsoft), Le Monde (Perplexity), Shutterstock (Synthesia), Agence France-Press (Mistral), Associated Press (Google), Axios (OpenAI), The Independent, LA Times (Perplexity), Sky News (Prorata.ai), Reuters (Meta), Time, Der Spiegel, Fortune, Texas Tribune (Perplexity), The Atlantic (OpenAI).

În 2024, potrivit pressgazette.co.uk, s-a relatat că OpenAI oferea organizațiilor de știri sume cuprinse între 1 și 5 milioane de dolari pe an pentru a licenția conținutul lor protejat prin drepturi de autor în scopul antrenării modelelor sale – deși acordul încheiat cu News Corp ar fi avut o valoare de peste… 250 de milioane de dolari pe o perioadă de cinci ani.

Foto: pixabay.com

Despre marele dirijor și compozitor Ionel PERLEA ne povestește Clementina TUDOR –Managerul Centrului Cultural “Ionel Perlea” din Slobozia

17 august 202617 august 2026 / uzpcarasseverin / Scrie un comentariu

Mi-e drag să merg în Bărăgan, la Slobozia. Aici mai mult decât în altă parte am descoperit oameni minunați care știu să aprecieze trecutul și să-și promoveze valorile. Oameni care au înțeles că fără trecut, nu există viitor. Din anul 1990, marele dirijor și compozitor Ionel Perlea este omagiat și amintit mereu prin concursurile de canto și de dirijat care îi poartă numele, la fel ca și instituțiile care își desfășoară activitatea sub patronajul marelui muzician. Tocmai de aceea astăzi, doresc să vorbim despre această mare personalitate românească, emblematică pentru muzica internațională, marele dirijor Ionel Perlea, care a plecat din localitatea Ograda și a călătorit peste tot în lume pentru a dărui din ceea ce avea , iubirea sa pentru muzică.

De 35 de ani în orașul Slobozia din județul Ialomița se organizează pentru a onora memoria marelui dirijor și compozitor Ionel Perlea, Festivalul Internațional de Canto ” Ionel Perlea” . La început acest festival a avut ca scop promovarea creației liedului românesc și universal. Evenimentul a crescut an de an , s-a transformat în concurs internațional de canto și apoi în urmă cu 10 ani, la sugestia și cu sprijinul maestrului Sabin Pautza a luat naștere ca ramura a acestei manifestări și un Concurs Internațional de Dirijat “Ionel Perlea”. Evenimentul a crescut an de an și acum este o manifestare cunoscută și apreciată pe plan mondial.

Adriana Telescu – Doamnă Clementina Tudor vă regăsesc cu drag la o nouă ediție, cea de-a X-a, a Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea”. Și dacă în urmă cu 35 de ani, când a luat naștere Centrul Cultural „Ionel Perlea” se vorbea mai puțin aici, la Slobozia, despre marele dirijor, iată că acum acest oraș din Ialomița este pus pe harta muzicală a lumii.

Clementina Tudor – Da, de parcă am fi contemporani cu marele dirijor! Viața lui Perlea a fost un paradox al unor împrejurări, care pe de o parte l-au favorizat din punct de vedere profesional, dar i-au știrbit așa un pic din apartenența de la locul natal. El s-a născut în comuna ialomițeană Ograda, la 1900, în casa ridicată de părinții săi. Nu este un conac boieresc, este o casă obișnuită pe malul stâng al râului Ialomița, în apropiere de biserica ridicată de străbunicii lui și de școala ridicată de bunicii lui, care erau într-adevăr moșieri. Locul acesta, unde el s-a născut a fost locul care i-a amprentat sufletul pentru toată viața.

Este interesant și mai important de precizat că tatăl său este de origine română și mama este de origine germană. Că părintele său a cunoscut-o pe viitoarea soție și pe mama copiilor săi într-o vacanță de Crăciun. Era la Viena la un coleg de facultate. Tatăl lui Ionel Perlea a studiat economia. Acolo a văzut într-o revistă de modă o fată foarte frumoasă, i-a plăcut și a avut marea surpriză de-a o cunoaște prin intermediul colegului său. Acesta le-a făcut cunoștință și s-a întors cu ea acasă, în Ialomița. A fost dragoste la prima vedere. Și tatăl deși a studiat economia și se ocupa de moșia familiei, a avut totuși și o educație muzicală. Pianul din casa memorială de la Ograda, pianul mare cu coadă, a aparținut tatălui lui Ionel Perlea. De la Ionel Perlea avem o pianină pe care a folosit-o în apartamentul de la New-York. Deci cumva, domeniile acestea, muzical și economic s-au înfrățit, iar mama lui Perlea a avut mare grijă să-și educe copiii în ambele tradiții culturale ale celor două țări, România și Germania. Așa se face că această dublă cultură i-a îmbogățit orizontul de cunoaștere și chiar modul de a profesa ulterior. Din păcate spunem noi, dar poate că din fericire pentru destinul lui Perlea.

Tatăl lui moare când el avea cinci ani. Mama încearcă să rămână în țară cu copiii. Erau 4 copii: Ana, Alexandru, Ionel și Victor. A încercat să stea cu toți patru, aici la Ograda, nu a reușit, era probabil și foarte greu în momentul în care ești într-o țară străină. A stat la Ograda până când Ionel a terminat clasele primare, iar după aceea s-au mutat în Germania la bunica maternă. Acolo Ionel și-a continuat studiile și a făcut liceul de muzică. În clasa a VII-a a înființat prima orchestră a școlii, din care făceau parte și frații lui. El era dirijorul orchestrei, adică și-a predestinat cumva viitorul prin ceea ce făcea.

Între anii 1918-1919 se întoarce în România, la Ograda. Moșia fusese lăsată în grija unui administrator. Pe parcursul vizitei îl întâlnește pe Nicolae Iorga. Era perioada în care România devenise România Mare. Se constituise Statul Național Român. Eu am studiat mult viața lui. Am găsit și o carte autobiografică scrisă înainte de 1969, când a revenit ultima dată în țară. Eu cred că cei doi s-au văzut în zona mănăstirii Suzana și a localității Vălenii de Munte, acolo unde avea casa Nicolae Iorga. Perlea avea o mătușă stareță la mănăstirea Suzana și astfel s-a creat contextul favorabil acestei întâlniri. Cu acest prilej, cunoscând trecutul lui Perlea și activitatea sa, Iorga l-a întrebat dacă nu vrea să rămână în țară să ajute la reconstrucția culturală a României. Iar el a primit această propunere foarte serios, adică la 19 ani, el s-a apucat să muncească. Să dea concerte la Ateneul Român în calitate de organizator, pianist, dirijor. La acea vârstă el l-a dirijat pe marele bariton Jean Athanasiu, adică foarte serios a primit această provocare. Muncește în București, dar mai vine din când în când în localitatea natală. La nici 24 de ani compune „Cvartetul de coarde op.10 “ distins cu premiul I la Concursul “George Enescu”.
Se întâlnește cu Enescu și se recunosc profesional reciproc, pentru că așa se spune că valorile se recunosc din prima și se respectă, deoarece nu există animozități între oamenii de aceeași valoare. Ajunge să conducă orchestra Operei Naționale. Se confruntă în această perioadă cu o grevă a coriștilor de la operă. Printre greviști se afla și unul dintre bașii celebri ai instituției, pe care tatăl lui Ionel Perlea l-a ținut la studii și l-a școlit. Este vorba de George Folescu. El a animat spiritele împotriva dirijorului Perlea. Dar Perlea, a știut să facă față acestor provocări și rezolvă situația. Concediază corul, aduce corul de la Opera din Cluj și ține spectacolul de operă. Perlea întotdeauna a găsit soluții la orice provocare pe care a întâlnit-o. Este cunoscut că a ajuns director al Operei din Cluj. Dar acest parcurs al lui foarte bogat se interferează cu o invitație la masă, la Ograda, de un fost prieten al tatălui său care locuia într-un cartier al comunei numit Dimieni. Acolo întâlnește o fată foarte frumoasă și pe același tipar al tatălui, din acel moment rămân împreună. Vorbim de soția lui Ionel Perlea, Lizette. Aceasta este soră cu soția lui Mircea Eliade. Astfel cele două mari valori culturale ale României, Ionel Perlea și Mircea Eliade vor petrece mult timp împreună , soțiile lor fiind surori. Întâmplarea face ca să vină cel de-al doilea război mondial. Pe Perlea îl prinde acest moment în drum spre Viena. Avea un contract, mergea să cânte și este acel moment în care se spune în istoria noastră, că România a întors armele împotriva Germaniei. El se afla într-o situație delicată. A fost așteptat de autoritățile germane, invitat să vorbească la radio de rău despre țara noastră care s-a aliat cu rușii împotriva Germaniei. El a refuzat spunând că este și cetățean român și cetățean german și nu poate vorbi de rău nici una din cele două țări. Altminteri într-un război nu există câștigători, a spus el, ci toată lumea pierde. Apoi a fost ținut la hotel într-un fel de domiciliu obligatoriu și mai apoi îl trimit în lagăr. Acolo a fost alături de alți intelectuali care înțelegeau situația sa. El a mărturisit că aceea perioadă a fost cea mai grea din viața lui. Atunci a compus „Don Quijote”, o operă autobiografică. Altfel el nu avut să timp să compună, pentru că a dirijat foarte mult. Avem de la el 4 lieduri, orchestrate de maestrul Sabin Pautza, pe care noi le oferim de fiecare dată spre interpretare , la concursul de canto. Dar acelea sunt scrise ca temă în timpul facultății. El a fost în primul rând un mare dirijor.

Trece războiul și în aceea perioadă foarte tulbure, când toată Europa avea răni deschise, dă un concert la Vatican, în prezența Papei. A fost foarte apreciat și elogiat în ziarul Vaticanului. Germania îi face o ofertă, să dirijeze un concert cu care urma să facă un turneu european , turneu de conciliere prin țările care au avut de suferit în urma războiului. El refuză și adoptă o atitudine de neutralitate deplină. El a spus că are Germania mulți alți dirijori foarte buni pe care îi poate folosi în acest tur concertistic. Astfel a dovedit încă o dată că s-a ținut deoparte și a rămas într-o neutralitate profesională. Cât timp a fost însă în lagăr, autoritățile din România au făcut înrolări, iar el nu s-a putut prezenta. Astfel a fost declarat trădător. Iar după război nu a mai putut reveni acasă, fiind declarat trădător. Însă, acest context i-a fost extrem de favorabil profesional. Deși cultura în țară s-a dezvoltat până la un punct, dar șansele care existau în alte țări ale Europei și în America, nu aveau cum să existe în România. A dirijat pe toate scenele lirice și mari din Europa. Apoi l-a întâlnit pe Arturo Toscanini care l-a apreciat ca demnul său urmaș și i-a dat bagheta lui cadou. A dirijat enorm. În timpul unui spectacol la Scala din Milano a făcut infarct, dar nu s-a oprit, a dus opera până la capăt și apoi s-a prăbușit. Era un titan și un perfecționist. Este recunoscut pentru puterea lui deosebită și implicarea totală în folosul muzicii. Conducea orchestre cu sute de profesioniști, dirija fără partitură ceea ce îi impresiona pe toți și era foarte implicat. Scria acasă unui prieten, că este încântat pentru că orchestrele din Franța, din Italia, din Germania nu au nimic împotrivă să repete de mai multe ori , spre deosebire de cele din România, cu care se lucra mai greu. Pe filiera Toscani a ajuns Ionel Perlea în America. A făcut acolo carieră dirijorală și universitară, dar a rămas tot timpul în suflet cu dorul de casa și țara sa. A revenit în anul 1969 . A fost o perioadă în care autoritățile comuniste au încercat o reconciliere cu marile personalități ale neamului românesc, dorind să arate că România are valoare culturală. S-au purtat discuții , deoarece se știa că el vroia tare mult să revină în țară. În America, tot la pupitrul dirijoral a făcut și accidentul vascular. Acesta l-a lăsat paralizat de partea dreaptă, dar nu s-a oprit din lucru. El a continuat să lucreze și să dirijeze doar din priviri și cu mâna stângă. A fost un fenomen. Se întoarce în 1969 în România, dă trei concerte în București, merge la mare, să vadă marea. Era foarte bolnav, dar din păcate fuma foarte mult. Avea un cancer la plămâni de care nu știa. Când a revenit de la mare a trecut prin Ograda. Aici îl așteptau foștii lui colegi de școală , vecinii și admiratorii, care i-au organizat o primire foarte frumoasă. Au întins un covor roșu de la poartă până în casă, cu petale de trandafiri aruncate peste tot. În casa memorială de la Ograda sunt imagini de la această reîntoarcere a lui Ionel Perlea.

O masă mare întinsă, cu lăutari care cântau. De fapt primele lecții de muzică el le-a luat de la un lăutar din Țăndărei, se numea Budilă Chiorul. Era foarte încântat că i-au cântat “Ionel, Ionelule”. Acela a fost un moment de grație fiindcă el tot timpul îi spunea soției sale că își dorește încă o dată măcar să mai audă cum se întorc vitele seara de la păscut, să mai audă ploaia din Bărăgan. Adică a dus acest dor permanent cu el peste tot în lume, dorul locului natal. Și această ultimă întoarcere, l-a supărat pe cumnatul său, pe Mircea Eliade, care considera că prin această întoarcere el legitimează autoritățile comuniste. Dar nu poți să îi iei unui om ceea ce simte și își dorește. El nu s-a implicat niciodată în probleme politice, ci a trăit doar pentru muzică. Perlea era mulțumit că poate trăi foarte bine din munca sa, că nu are nevoie să facă niciun compromis. Iată o sinteză a vieții lui Ionel Perlea. Moare pe 29 iulie 1970 la New-York.

Vedeți această alăturare, pe noi ne obligă foarte mult, 13 decembrie 1900 Ograda – 29 iulie 1970 New-York. Această alăturare a celor 2 localități, Ograda și New-York, ne arată acest destin excepțional, cum dintr-o localitate mică din Ialomița un muzician ajunge să fie apreciat și să aibă o carieră demnă de remarcat în toată lumea.

Adriana Telescu– Și acum un oraș din Ialomița, respectiv Slobozia reprezintă anual un loc de întâlnire a viitorilor mari dirijori ai lumii. Dar când ați reabilitat și i-ați dat statutul de muzeu casei memoriale “Ionel Perlea” din Ograda?

Clementina Tudor– Aceasta a fost aranjată chiar din perioada comunistă. Inițial însă casa memorială a fost confiscată de regimul comunist. Folosită ca sediu de C.A.P., ca depozit de îngrășăminte chimice, ca primărie. Însă, indiferent ce destinație a avut, sala de spectacole pe care casa o avea de când a fost construită, o mică sală de spectacole, ea și-a păstrat această destinație, aceea de utilitate publică. Acolo se dădeau filme, se organizau revelioane, a fost de fapt de bun augur această idee și a rezistat. Iar autoritățiile comuniste când au auzit că vrea să se întoarcă acasă au dat destinație de casă memorială acelei clădiri. Iar oamenii care luaseră lucruri de acolo, au început să le aducă înapoi. Comunitatea a răspuns foarte bine acestei acțiuni. La început casa a fost în grija Muzeului Ialomița, fiindcă înainte de 1989 nu exista Centrul Cultural “Ionel Perlea”. După 1989 autoritățile au decis să dea în administrarea centrului, Casa Memorială „Ionel Perlea” de la Ograda. Ceea ce este și firesc. Noi am dotat-o. Există și o hologramă cu Ionel Perlea la 19 ani. I-am atribuit multe elemente multimedia, astfel încât să îi ducem în vizită pe copii și să vadă că dintr-un sat din Ialomița poți să ajungi foarte departe. Totul este să-ți urmezi pasiunea, visul, și să muncești pentru asta, pentru că așa s-a realizat Ionel Perlea. Astfel când mergeam cu trupa de teatru prin comune și sate, înainte de reprezentație le povesteam celor prezenți despre Centrul Cultural „Ionel Perlea” și cine a fost Ionel Perlea. Și le povesteam copiilor cu mare drag, iar o fetiță mă întreabă:” înseamnă că el mânca la fel ca noi?”. Deci copii au nevoie să cunoască istoria culturală a acestor locuri și povestea celor care le-au făcut cunoscute în lume. Avem bunăoară un Liceu de Muzică „Ionel Perlea” , iar o absolventă a acestui liceu, Nicole Dumitrașcu, acum studentă la Universitatea Națională de Muzică din București a luat marele premiu la Concursul Internațional de Dirijat “Ionel Perlea”, în anul 2025. Tradiția se continuă. Acesta este rolul nostru ce facem, să facem cu folos, totul să aibe un rost. Până la urmă să fim demni de moștenirea lui Ionel Perlea.

AT – Aveți o școală de vară la Ograda unde le vorbiții copiilor despre realizările marelui muzician și aveți un site foarte frumos la Centrul Cultural , la care mă uit cu mare drag. O instituție condusă cu drag de un manager minunat.

Clementina Tudor – Mulțumesc frumos!

Adriana Telescu – Revenind la Concursul Internațional de Dirijat Ionel Perlea, ediția a X-a , o ediție la care au participat concurenți din 15 țări.

Clementina Tudor – Da, 15 țări și 18 concurenți. Mai puțini decât anul trecut, dar eu cred că aici își spune cuvântul și situația socială. Această lume amenințată de războaie, de neajunsuri, de griji. Traficul aerian este perturbat, să nu uităm. Adică nu este la îndemâna oricui să se pornească la drum. Avem niște constrângeri pe care le resimțim cu toții. Avem din Regatul Unit al Marii Britanii pentru prima dată 3 concurenți, avem din Ungaria, din Singapore, din Lituania și din Korea. Suntem mulțumiți că acest concurs este cunoscut și apreciat în toată lume. Noi avem aici niște școli de dirijat din întreaga lume, nu doar din România. Din punctul acesta de vedere noi ne-am îndeplinit obiectivul. Ne ajută în continuare Ionel Perlea, fiindcă el este foarte cunoscut în lume și acum este cu adevărat apreciat pe deplin și în România. Am avut solicitări de partituri pentru a se cânta compozițiile lui, acestea sunt foarte serioase și deloc ușoare. Iar noi asta ne dorim, ca pe marile scene ale țării să se cânte și compozițiile lui Ionel Perlea.

Adriana Telescu – Nu vreau să încheiem această discuție fără să amintim de faptul că maestrul Sabin Pautza a fost cel care va dat ideea acestui concurs de dirijat.

Clementina Tudor – Da, este adevărat . Nimeni nu voia să-și asume înființarea unei secții de dirijat. Maestrul nu a ezitat. S-a implicat total. A muncit și a orchestrat toate liedurile lui Perlea. Am avut ediții comune la început canto și dirijat. Acel început a fost plin de entuziasm. Acum manifestarea a crescut, iar maestrul prezidează ceea ce a realizat. Ne bucurăm să-l avem an, de an aici, la Slobozia, ca președinte de juriu la concursurile organizate în numele lui Ionel Perlea.Doi mari dirijori cunoscuți și apreciați în întreaga lume.

Adriana Telescu – Vă mulțumesc!