O fotografie și un livret militar  – ferestre spre Marele Război
Anumite obiecte moștenite au proprietatea tăcută de a opri timpul în loc și de a purta peste veacuri ecoul unor vieți trăite în vremuri de pace sau, adeseori, de cumpănă – așa cum au fost anii zbuciumați ai secolului trecut, marcat de două mari conflagrații mondiale.
Recent, am descoperit în arhiva familiei mele două astfel de mărturii materiale, ambele îngălbenite de ani: o fotografie de grup și o carte de plată militară (Zsoldkönyv). Aceste mărturii deschid o fereastră directă spre una dintre cele mai mari drame ale istoriei moderne și spre chipul străbunicului meu, Constantin (maghiarizat Szilárd) Blidariu, participant direct la prima mare conflagrație a secolului XX.
Prima piesă de arhivă este un  livret militar maghiar purtând numărul de serie 19002. Filele sale îngălbenite păstrează amprenta birocrației riguroase a Armatei Austro-Ungare. Pe coperta interioară, scrisă cu o cerneală ce a înfruntat timpul în mod uimitor, apare înregistrarea oficială a soldatului: Blidariu Szilárd. Documentul poartă antetul și ștampilele unităților în care a fost înregimentat: Batalionul 8 de Infanterie de Rezervă Regal Maghiar (M. kir. 8. honvéd pótzászlóalj) și Compania/Escadronul 3 de Husari de Rezervă (M. kir. 3. honvéd huszár pótszázad).
Participarea străbunicului meu la Marele Război sub uniforme imperiale s-a înscris în continuitatea unei lungi și mândre tradiții militare: cea a grănicerilor bănățeni. Provenind din localitatea Plugova *¹ (atestată la 1439 ca Plwgoua, redenumită oficial Ékes în 1912 în Comitatul Caraș-Severin, vatră veche ce a aparținut de Batalionul Županek și ulterior de Compania Mehadia din Regimentul de Grăniceri Olah-Bănățean), străbunicul făcea parte din această mare familie a străjerilor de hotar. Acești oameni erau deprinși din generație în generație cu rigoarea disciplinei și cu simțul datoriei. Pentru românii din neamurile grănicerești, trimiterea pe front a reprezentat o datorie dar și un tribut greu de sânge: o luptă purtată adesea sub falduri străine, dar trăită cu conștiința neclintită a propriei identități. Privit astfel, livretul devine carnetul de identitate al unui om smuls din tinda casei și aruncat în vâltoarea celei mai sângeroase înfruntări pe care o cunoștea omenirea până atunci.
O precizare demnă de analiză în acest context privește transpunerea numelui său. O privire atentă asupra livretului dezvăluie o realitate complexă a Banatului de la începutul secolului XX: străbunicul, cunoscut în familie drept Constantin, figurează în actele oficiale austro-ungare ca Szilárd. Această dualitate nu a fost o coincidență, ci efectul politicilor de maghiarizare din ultimele decenii ale imperiului, când prenumele românești erau transpuse în variante semantice sau fonetice aprobate. Cazul este grăitor etimologic: prenumele Constantin provine din latinescul constans („constant”, „ferm”, „statornic”), iar în limba maghiară cuvântul szilárd înseamnă exact același lucru – „solid”, „ferm” sau „statornic”. Printr-o echivalare funcțională în cancelarii, Constantin Blidariu a devenit în actele Honvedimii Blidariu Szilárd. Cu toate acestea, în ciuda modificărilor din registre, identitatea sa profundă, credința și apartenența la comunitatea românească din Banat au rămas neatinse.
Cel de-al doilea document – fotografia de grup – completează vizual această filă de istorie. Într-un cadru sobru, camarazii poziționează armele spre obiectivul aparatului de fotografiat. În primul rând, în partea stângă a privitorului, îngenuncheat și ținând pușca în poziție verticală, se află străbunicul Constantin.
Privirea sa fermă este puntea de legătură între micro-istoria familiei și marele tablou geopolitic al luptelor purtate în Defileul Dunării și pe fronturile Europei Centrale. Poziția sa diferită de restul camarazilor – regulamentară de repaus, cu patul armei la sol (cunoscută în instrucția de front drept „la picior”) – indică faptul că el conducea sau supraveghea exercițiul acelei grupe, menținând o postură formală de instrucție în timp ce restul executau poziția de tragere. În general, militarii plasați în flancurile unei formații aveau rolul de ghid, gradați (caporali sau sergenți) ori responsabili cu alinerea.
Unitatea militară: Batalionul 8 de Rezervă Honvezi (Lugoj – Orșova)
Pe măsura escaladării Marelui Război, mașinăria militară a Imperiului Austro-Ungar a depins în mod critic de capacitatea de mobilizare a structurilor sale teritoriale de rezervă. Pentru românii din sudul Banatului, această realitate s-a întrupat în activitatea Batalionului 8 de Rezervă al Honvezilor Regali Maghiari (M. kir. 8. honvéd pótzászlóalj), unitate subordonată Regimentului 8 de Infanterie Honvezi din Lugoj (Lugosi 8. honvéd gyalogezred).
Rolul principal al unui batalion de rezervă (pótzászlóalj) era clar definit: recrutarea, instrucția de bază a tinerilor înrolați și formarea periodică a marș-batalioanelor menite să completeze pierderile masive de pe front.
Regimentul 8 de la Lugoj își extrăgea efectivele din comitatele Caraș-Severin (Krassó-Szörény) și Timiș (Temes). În consecință, un procent covârșitor – adesea de peste 70% – era format din români bănățeni, alături de etnici germani și maghiari. Majoritatea recruților români din zona muntoasă proveneau din familii cu o lungă tradiție militară moștenită de la vechiul Regiment 13 de Grăniceri de la Caransebeș. Militarii bănățeni aduceau în cazărmile din Lugoj și Orșova o rigoare nativă, deprinderea mânuirii armelor și o disciplină cultivată de generații, trăind totodată tragedia identitară de a jura credință unei coroane străine.
Spre deosebire de alte unități de rezervă ce activau doar în spatele frontului, Batalionul 8 a primit rapid misiuni operative directe în sectorul strategic al Cazanelor Dunării, constituind un comandament separat la graniță: M. kir. 8. honvéd pótzászlóalj orsovai különítmény parancsnoksága (Comandamentul Detașamentului Special Orșova).
Misiunile principale ale acestui detașament au vizat:
Paza și securizarea frontierei: Monitorizarea strictă a liniei râului Cerna și a punctului de graniță triplu (Triplex Confinium), unde se întâlneau Austro-Ungaria, Regatul României și Regatul Serbiei.
Sprijinirea pozițiilor fortificate: Asigurarea logisticii, pazei și infanteriei de sprijin pentru bateriile de artilerie austro-ungare amplasate pe stâncile Cazanelor Mari și Mici.
Controlul navigației și al punctelor cheie: Supravegherea sectorului fluvial și paza Insulei Ada Kaleh, pentru a împiedica acțiunile de spionaj și blocarea navigației pe Dunăre.
Militarii români înregimentați în Batalionul 8 au trăit o stare continuă de tensiune psihologică. Cei trimiși spre frontul din Galiția înfruntau rigorile bătăliilor împotriva armatelor țariste, în timp ce militarii rămași la Orșova priveau peste râul Cerna spre Regatul României. Autoritățile imperiale au impus o cenzură drastică asupra corespondenței de campanie (Feldpost), toate scrisorile purtând ștampila ovală a comandamentului din Orșova. Românii bănățeni au învățat însă să ocolească vigilența cenzorilor, folosind un limbaj metaforic pentru a-și exprima dramele și teama de a nu fi trimiși să luptă împotriva fraților de peste graniță.
În această atmosferă de incertitudine a servit și străbunicul Constantin (Szilárd) Blidariu, purtând în suflet moștenirea grănicerilor bănățeni și lăsând în urmă o mărturie directă a acelor timpuri zbuciumate.

Scena operativă: Cazanele Dunării și Valea Cernei (1914–1916)
În dinamica geopolitică a Marelui Război, sectorul Orșova – Valea Cernei a reprezentat un punct nevralgic. Pentru Austro-Ungaria, stăpânirea acestui defileu montan și fluvial însemna controlul uneia dintre cele mai importante artere logistice din Europa Centrală și de Sud-Est.
În primii doi ani ai conflagrației (1914–1915), deși Regatul României și-a menținut neutralitatea, zona Orșovei a funcționat sub un regim de strictă alertă militară. Motivele erau evidente: Chiar în apropiere de Orșova se întâlneau hotarele a trei state – Imperiul Austro-Ungar, Regatul României și Regatul Serbiei (Triplex Confinium). Din prima zi a războiului, Serbia s-a aflat în stare de ostilitate directă cu Viena, transformând malul drept al Dunării într-un front activ.
Un al doilea motiv este asigurarea securității căii fluviale a Cazanelor. Austro-Ungaria trebuia să asigure cu orice preț navigabilitatea Dunării prin sectoarele înguste ale Cazanelor Mari și Cazanelor Mici, împiedicând bateriile de artilerie sârbești de pe malul opus (zona Tekija / Podgorac) să blocheze convoaiele fluviale de aprovizionare.
Nu în ultimul rând, asigurarea pazei graniței pe Cerna, reprezintă un element la fel de important: detașamentul special de la Orșova (Orsovai Különítmény), din care făceau parte trupele Batalionului 8 de Rezervă, avea misiunea permanentă de a patrula de-a lungul râului Cerna pentru a opri contrabanda, trecerile ilegale și acțiunile de spionaj înspre și dinspre România.
Relieful montan oferea avantaje defensive uriașe, iar geniștii austro-ungari au transformat promontoriile din jurul Orșovei într-un sistem fortificat:

1. Bateriile din Cazane: Pe abrupturile calcaroase ale Ciucarului Mare și în grotele naturale din Cazanele Dunării au fost amplasate baterii de artilerie grea și posturi de observație disimulate, destinate să domine și să acopere complet cursul apei.

2. Complexul defensiv de pe Muntele Alion: Alionul, care străjuia și domina direct orașul Orșova, a fost pânzeit cu o rețea complexă de tranșee săpate direct în piatră, adăposturi betonate pentru mitraliere și rețele de sârmă ghimpată.

3. Avanpostul Ada Kaleh și monitoarele fluviale: Insula Ada Kaleh și navele blindate de război (monitoarele dunărene) foloseau Orșova ca bază logistică, oferind sprijin de foc mobil pe apă.
Bătălia de la Orșova și confruntările din toamna anului 1916
Liniștea de la frontieră s-a spulberat în noaptea de 27 spre 28 august 1916, când România a intrat în război. Prin ofensiva Grupului Cerna (28 august – 4 septembrie 1916), trupele române din cadrul Diviziei 1 Infanterie, sub comanda generalului Ion Dragalina, au lansat un atac energic. După lupte dure la baionetă și bombardamente grele asupra pozițiilor de pe Muntele Alion, Ozoina și Drenec, românii au eliberat Orșova, împingând trupele austro-ungare și germane în lungul Văii Cernei, spre Mehadia și Băile Herculane.
A urmat Prima Bătălie de la Orșova (1–4 octombrie 1916), când trupele Puterilor Centrale au încercat o contraofensivă puternică, însă defensiva organizată de generalul Dragalina a rezistat eroic. Flancul de la Dunăre a cedat abia la mijlocul lunii noiembrie 1916, când ofensiva germană condusă de generalul Erich von Falkenhayn a străpuns trecătorile Carpaților (Jiul și Turnu Roșu). Amenințat de încercuire, Grupul Cerna s-a retras din Orșova după lupte dramatice purtate între 11 și 13 noiembrie.
În tot acest vârtej al confruntărilor, soldații români bănățeni mobilizați în unitățile austro-ungare au trăit drama cumplită de a fi prinși între moștenirea lor de grăniceri, jurământul militar imperial și durerea de a-și vedea frații de neam venind de peste Cerna în numele idealului național.

Înainte de a rezuma și a oferi concluziile finale, aș dori să zăbovim puțin asupra acestei fotografii de epocă pentru a evidenția câteva detalii ce le consider reprezentative, atât marturii asupra autenticității dar și pentru a contura o imagine vizuală a epocii și a momentului istoric.
Dacă livretul militar (Zsoldkönyv) constituie dovada scrisă a stagiului militar, fotografia istorică de grup oferă o mărturie vizuală directă și vie a chipurilor celor care au purtat pe umeri greul Marelui Război.
Fotografia surprinde un grup de 13 soldați din Batalionul 8 de Rezervă Honvezi, pozând în curtea unei cazărmi sau a unei clădiri oficiale folosite ca garnizoană. Poziționarea lor este riguros orchestrată pentru a reflecta spiritul de corp și gata de luptă al trupei: un rând în picioare în spate, iar în față, militarii îngenuncheați cu armele pregătite.
Conform documentelor foto și a datelor istorice moștenite de familie și corelării cu actele militare deținute, străbunicul Constantin (Szilárd) Blidariu este poziționat în primul rând, în partea stângă (primul din stânga jos). Spre deosebire de camarazii săi din rândul din față, care țin armele transversal în poziție de tragere, el ține pușca orientată vertical, cu mână fermă pe țeavă. Privirea sa directă, senină dar hotărâtă, captează atenția privitorului și transmite o demnitate nativă, tipică militarilor din comunitățile grănicerești ale Banatului Montan.
Imaginea oferă unele detalii tehnico-militare potențial valoroase pentru istorici și pasionați de figurație istorică, dintre care putem identifica uniforma de campanie (Hechtgrau / Feldgrau): Soldații poartă uniforma standard a trupelor de honvezi din perioada 1914–1916. Se observă vestoanele (Waffenrock) cu nasturi acoperiți, capelele de campanie (Feldkappe) specifice armatei austro-ungare și ranițele din piele sau pânză purtate în spate.
De asemenea, pușca Steyr Mannlicher M1895 (M.95): Toți militarii din imagine sunt înarmați cu pușca cu repetiție Mannlicher M1895, armamentul standard de infanterie al armatei comune (k.u.k.) și al Honvedimii. Această armă, renumită pentru închizătorul său cu mișcare rectilinie (straight-pull action), permitea o cadență de tragere ridicată pentru acea epocă.
Un alt element esențial în interpretare este baioneta montată la armă: armele din primul rând au montate baionetele lungi de tip M1895. Acest detaliu subliniază caracterul operativ al subunității – soldații sunt pregătiți nu doar pentru serviciul de pază și garnizoană la Orșova, ci și pentru confruntarea directă, corp la corp.
Această fotografie nu este doar un simplu instantaneu de grup, ci o adevărată „icoană de familie” care conservă chipul străbunicului meu și al camarazilor săi, într-un moment de cumpănă al istoriei universale.
În final, că o concluzie a tuturor celor consemnate, privite la peste un secol de la desfășurarea evenimentelor, aceste două documente reprezintă piese fundamentale din puzzle-ul identitar al Banatului Montan și din istoria personală a familiei noastre.
Destinul străbunicului Constantin (Szilárd) Blidariu sintetizează întreaga dramă a generației sale: maghiarizarea numelui în actele oficiale, mobilizarea sub falduri imperiale străine – purtând totodată în suflet rigoarea moștenită de la vechii grăniceri bănățeni – și serviciul credincios și greu în zona de graniță de la Orșova și Cazanele Dunării.
Prin recuperarea acestui gen de mărturii de arhivă, prin analizarea și punerea lor în valoare, săvârșim un act necesar de restituire istorică și morală. Păstrând vie memoria strămoșilor, nu doar îi cinstim pe ei, ci ne înțelegem mai bine rădăcinile bănățene și transmitem mai departe mărturia unei moșteniri de demnitate, jertfă și credință.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

(Surse bibliografice folosite: Arhiva de familie Vlaicu (Blidariu); Istoria militară a poporului român, vol. V, Ed. Militară, 1989; C. Albert, Scena scrisorilor din Marele Război; Monografiile istorice ale localității Plugova/Ékes; Românii din Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș în Primul Război Mondial, Ancheta ASTREI.  „Tablourile nominale”
Ioan Popa, Sibiu, 2021) (https://www.academia.edu)
https://hu.wikipedia.org/wiki/Kezd%C5%91lap
https://www.academia.edu/10451690/Scrisori_din_Marele_Razboi)

Nota*1: Numele Plugova a fost menționat pentru prima dată într-un document din 1439 sub forma Plwgoua în districtul Myhald , ca moșie a familiei Csorna. În 1439 este menționat ca Plugova, iar în 1913 ca Ekés („plug”-rom.).
-În 1439, regele Albert, ca o nouă donație, i-a inclus pe Mihály și Balázs Csornai în moșia sa din Plugova, Csorna, Toplecz și alte sate din districtul Miháld. În 1540, soția lui István Simonfy, Borbála, a donat partea ei din moșie ginerelui său, Mátyás Dorka. La mijlocul anilor 1500, aceasta făcea parte din moșia lui Miklós și Ferenc Berta și a soției lui György Gámán, Katalin, care au negociat moșiile lor. În 1699, era deja trecută în lista moșiilor de trezorerie.
-Conform recensământului dintre 1690 și 1700, aparținea districtului Mehádia, iar în 1717 districtului Orșova, cu 32 de case. La momentul organizării regiunii de pază militară de frontieră , era unul dintre primele 35 de sate, din care s-a format batalionul Županek în 1769, iar apoi a aparținut companiei Mehádia a regimentului de graniță Oláhbánság .
-În 1891, Pallas Nagy Lexikona scria despre așezare: „Plugova, un mic sat din districtul Orșova din comitatul Krasnodar, cu 1.057 de locuitori vlahi”.
-Înainte de Tratatul de la Trianon, aparținea districtului Orșovai din comitatul Krassó-Szörény . În 1910, din 1.295 de locuitori, 13 erau maghiari și 1.279 erau români. Dintre aceștia, 1.283 erau ortodocși greci.
-Denumirea sa istorică maghiară a fost oficial Ekés (,,Ekés”=,,Plug”-magh.) până în anul 1912.