Dincolo de vicisitudinile istoriei și de umbrele pe care geopolitica contemporană le aruncă, inevitabil, asupra culturii ruse, marii săi clasici rămân repere universale, capabili să ofere grile de lectură surprinzător de actuale pentru viața politică și socială. Pe un astfel de fundal, opera lui Ivan Goncearov și, în special, capodopera sa din 1859, „Oblomov”, ne deschide calea către o paralelă literar-sociologică extrem de fertilă.
Prin personajul său – Ivan Ilici Oblomov – Goncearov creează un interesant concept literar și social: ,,Oblomovismul„. În esența sa, acest concept descrie o stare profundă de pasivitate, lene patologică, apatie și indiferență față de realitate. „Oblomovismul”, așa cum l-a cristalizat Ivan Goncearov în 1859, este diagnosticul perfect pentru starea de inertie combinată cu un potențial uriaș, dar nefolosit.
Dacă privim societatea românească actuală prin lentila personajului Ilia Ilici Oblomov, similitudinile sunt izbitoare și merită deconstruite pe câteva paliere distincte.
Un prim element de interpretare in cadrul paralelei este: prăpastia dintre idealism și acțiune.
Oblomov nu este un om rău, incult sau lipsit de sentimente; dimpotrivă, are un suflet pur, este un idealist, își iubește moșia (Oblomovka) și visează la reforme care să aducă prosperitate. Cu toate acestea, toate planurile lui mărețe se prăbușesc în fața efortului fizic și psihic de a coborî din pat.
La fel este și în cazul cetățeanului de rând: există o dragoste profundă, adesea reflexivă, față de țară, o conștientizare acută a ceea ce nu merge bine și un set de valori morale corecte. Totuși, când vine vorba de transpunerea acestui patriotism pasiv într-o acțiune civică concretă, apare un blocaj. Idealul rămâne la stadiul de discurs sau de revoltă în fața televizorului și a ecranelor.
Pentru Oblomov, halatul și canapeaua nu sunt simple obiecte, ci simboluri ale unei zone de siguranță absolute, unde realitatea dură nu îl poate atinge.
În societatea noastră, acest „halat” s-a transformat în confortul mic-burghez, în mentalitatea de tipul: eu îmi văd de treaba mea, am un acoperiș, o masă caldă, de ce să mă leg la cap dacă nu mă doare?. Este o formă de autosuficiență combinată cu un fatalism istoric binecunoscut, gen: ,,oricum nu se schimbă nimic„. Oamenii preferă să suporte disfuncționalitățile sistemului atâta timp cât micro-universul lor personal nu este amenințat direct, refuzând să vadă că degradarea spațiului public le va afecta, în final, și confortul privat.
În roman, Goncearov introduce personajul Andrei Stolz, prietenul german al lui Oblomov, care reprezintă antiteza acestuia: pragmatismul, energia, spiritul de inițiativă, munca disciplinată și credința în progres prin acțiune. Stolz încearcă constant să-l trezească pe Oblomov din letargie.
În dinamica socială din România, se simte lipsa unei mase critice de tip „Stolz” – sau, atunci când acești oameni dinamici apar, ei sunt adesea priviți cu suspiciune de majoritatea inertă.
În acest context social, intuind imposibilitatea dezvoltării personale și a manifestării potențialului propriu, mulți români aleg calea exilului afirmându-se în lume, însă individual, și nu ca națiune.
Oblomovismul românesc nu vine dintr-o lipsă de capacitate intelectuală sau spirituală, ci dintr-o atrofie a voinței colective. Care este cauza acestei degenerări? Desigur, cauzele pot fi multe și complexe, însă una evidentă, de necontestat este lipsa unui ideal comun, lipsa unui ,,Proiect de țară„. Unii afirmă că ,,Oblomovismul” românesc ar putea fi o trăsătură genetică sau imuabilă a poporului român. Cu siguranță acest credit este unul fals! Contraargument, un exemplu concret: secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, când societatea românească – de la elitele școlite la Paris sau Viena, până la învățătorii de sat și preoții din Ardeal sau Banat – vibra la unison pentru un proiect uriaș: întregirea neamului și modernizarea statului. Acel ideal era atât de puternic încât a scos oamenii din confortul personal, i-a făcut să riște averi, cariere și chiar viața pe front. A existat o emulație organică, o energie colectivă care a generat lideri autentici.
Astăzi, din păcate, după atingerea marilor obiective post-decembriste (integrarea în NATO și Uniunea Europeană), România a rămas fără un „Proiect de Țară”. În lipsa unei busole colective, energia societății s-a atomizat. Fiecare cetățean își caută acum un ideal pur individual – prosperitatea personală, salvarea propriei familii – abandonând ideea de bine comun. În plus, când nu știi încotro merge corabia, instinctul este să îți securizezi propria cabină.
Un alt element infertil este educația precară. Aceasta nu trebuie sa ofere doar competențe profesionale, ci să formeze și conștiința civică. O educație slăbită, axată pe memorare și conformism, în loc de gândire critică, produce exact tipul de cetățean inert.
Oblomov însuși a fost victima educației din Oblomovka, unde orice inițiativă copilărească îi era curmată de teama părinților ca băiatul să nu obosească sau să nu pățească ceva. În mod similar, un sistem educațional precar nu învață individul cum să fie cetățean, cum să se organizeze, cum să își ceară drepturile sau cum să taxeze abuzul. Astfel, analfabetismul funcțional și civic devine solul fertil pe care crește resemnarea.
Un alt element distructiv al unității ideologice este lipsa unor repere morale, a unor modele de urmat.
O societate se mișcă atunci când are modele pe care vrea să le urmeze. În perioada interbelică sau în perioada pașoptistă, reperele erau elitele intelectuale și culturale care puneau interesul național mai presus de cel personal.
Astăzi, elitele societății au fost marginalizate. Ele nu au dispărut ca entități biologice sau profesionale, ci s-au retras autoizolandu-se în turnurile lor de fildeș sau în micro-comunități ermetice. Desigur, avem încă, în continuare în țară, minți strălucite, istorici de prestigiu, cercetători, scriitori și profesioniști desăvârșiți în nișele lor, însă vocea lor colectivă este absentă din mecanismul de direcționare a societății.
Această reținere, acest refuz al implicării din partea celor care ar trebui să fie farul călăuzitor al națiunii, este poate cea mai dureroasă fațetă a oblomovismului contemporan.
Pentru ca un intelectual de elită să se implice, el are nevoie de un dialog bazat de argumente, rigoare și respect reciproc. Spațiul public actual – dominat de televiziunile de știri senzaționaliste și de algoritmii rețelelor de socializare – a înlocuit dezbaterea de idei cu scandalul, etichetarea și zgomotul de fond.
Când un om de cultură sau un specialist încearcă să aducă nuanțe sau soluții complexe, este adesea atacat, bagatelizat sau pus la un loc cu analiști de carton. Mulți aleg retragerea pur și simplu din igienă mentală și morală. Refuză să coboare în Arenă pentru că simt că regulile jocului sunt făcute de și pentru demagogi.
Generația premergătoare Marii Uniri sau cea pașoptistă avea o viziune enciclopedică și mesianică: intelectualul se considera, înainte de toate, un educator și un slujitor al neamului său. Profesorul, scriitorul sau inginerul de atunci simțea o datorie organică de a ridica masele.
Astăzi, elitele sunt profund specializate și adesea globalizate. Un cercetător sau un artist de top din România colaborează cu universități din afară, publică în reviste internaționale și își găsește validarea profesională în străinătate, chiar dacă fizic locuiește aici. Acest confort al recunoașterii externe reduce presiunea interioară de a se lupta cu realitățile adesea descurajante de acasă. Este un oblomovism de lux: ești activ și performant în bula ta academică, dar perfect inert în raport cu destinul politic și social al propriei comunități.
Retragerea elitelor lasă un vid uriaș. Iar în fizica socială, vidul este ocupat imediat de impostură. Cetățeanul de rând, aflat deja în acea derută de care aminteam, nu mai vede reperele spre care să privească și își adâncește propria resemnare.
Astăzi, spațiul public a suferit o inversiune a valorilor. Când impostura, îmbogățirea rapidă prin scurtături și cinismul politic sunt vizibile la nivel înalt și rămân nesancționate, cetățeanul de rând suferă o profundă dezamăgire morală. Apare gândul toxic: „Dacă cei care conduc trișează și o duc bine, eu de ce să fiu cel corect și să mă jertfesc pentru societate?”. Această dezamăgire se transformă rapid în retragere – adică înapoi pe „canapeaua” oblomovistă.
Din nefericire, observăm că Oblomovismul românesc actual este, în esența lui, o reacție de autoapărare și dezamăgire. Cetățeanul își iubește țara în mod abstract, dar refuză să activeze în mod concret în spațiul public pentru că simte că regulile jocului sunt viciate, reperele lipsesc, iar efortul său izolat nu are o țintă majoră, un ideal în care să creadă cu adevărat. Este tragedia unui popor care are capacitatea de a visa la ceea ce ar putea fi, dar care capitulează în fața efortului administrativ și civic de a construi acea realitate.
Ne aflăm, așadar, în fața unui adevărat nod gordian al dinamicii noastre sociale. Pe de o parte, societatea are nevoie de repere morale și de o elită implicată pentru a se trezi din letargie; pe de altă parte, elitele refuză să coboare în arenă tocmai din cauza degradării morale și a zgomotului din spațiul public. Acest cerc vicios – în care inactivitatea elitelor adâncește resemnarea maselor, iar resemnarea maselor descurajează acțiunea elitelor – pare imposibil de deznodat prin metode convenționale. În mod istoric, un astfel de nod nu se descurcă fir cu fir, ci se taie printr-o lovitură de curaj: apariția unui catalizator extern sau a unei idei-forță capabile să spargă tiparele complăcerii.
În concluzie, oblomovismul nu este și nu trebuie privit ca un blestem genetic al poporului român. El este, în esență, diagnosticul unei lungi perioade de convalescență morală și de rătăcire a busolei colective. Canapeaua pe care s-a prăbușit cetățeanul de rând este confortabilă doar în aparență; în realitate, ea reprezintă o capcană a resemnării și a dezamăgirii. Istoria ne-a demonstrat deja că energia și patriotismul societății noastre nu sunt moarte, ci doar adormite, așteptând acel proiect major care să le dea un sens. Pentru a nu lăsa impostura să ocupe definitiv spațiul public, trezirea din acest oblomovism de lux sau de subzistență nu mai este doar o opțiune intelectuală, ci o datorie fundamentală față de viitorul propriei noastre comunități.
Constantin VLAICU
