Rezumat. Prezentul articol arată că, deși Directiva anti-SLAPP nu a fost încă transpusă efectiv în dreptul intern, instanțele sunt deja obligate să interpreteze normele naționale în acord cu obiectivul acesteia, astfel încât să prevină folosirea procesului ca instrument de intimidare. În acest cadru, instituții precum abuzul de drept, buna-credință procesuală și sancționarea demersurilor vădit neîntemeiate pot și trebuie folosite pentru a asigura o protecție reală a libertății de exprimare și a participării la dezbaterea publică.
7 mai 2026 este termenul-limită pentru transpunerea Directivei (UE) 2024/1069 privind protecția împotriva cererilor vădit neîntemeiate sau a procedurilor judiciare abuzive îndreptate împotriva persoanelor implicate în dezbaterea publică (Directiva anti-SLAPP[1]). Aceasta vizează acele procese care nu sunt inițiate pentru a câștiga litigiul, ci pentru a intimida și a reduce la tăcere jurnaliștii, activiștii sau alte persoane vocale, prin presiunea și costurile unui litigiu prelungit.Deși instanțele se confruntă tot mai des cu astfel de procese — care consumă resurse judiciare și transformă accesul la justiție într-un instrument de presiune asupra vocilor critice — autoritățile naționale nu au arătat, până în prezent, un interes real pentru o transpunere efectivă a directivei. Proiectul de lege[2] se află în prezent la Senat, după ce a fost adoptat tacit de Camera Deputaților la 20 aprilie 2026, în absența unei dezbateri substanțiale. În forma actuală, textul pare mai degrabă o transpunere formală, departe de a oferi mecanismele necesare pentru o protecție reală și eficientă în practică.În aceste condiții, întrebarea esențială devine cum poate fi asigurată protecția în mod concret, chiar și în lipsa unei transpuneri. Neîndeplinirea acestei obligații nu creează un vid de protecție, ci mută responsabilitatea asupra instanțelor, care sunt chemate să realizeze obiectivul directivei prin interpretarea dreptului intern, în acord cu principiul efectului util și cu obligația de interpretare conformă.
Principiul efectului util, consacrat în cauza Von Colson[3], impune ca normele interne să fie aplicate astfel încât protecția să fie efectivă, adică reală și capabilă să producă rezultate concrete în practică. În materia anti-SLAPP, asta înseamnă că o intervenție doar la finalul unui proces lung poate rata tocmai scopul directivei, care vizează prevenirea efectului de intimidare.
Această cerință este completată de obligația de interpretare conformă, stabilită în cauzele Marleasing[4] și Pfeiffer[5]. Judecătorul nu poate invoca absența unor reguli anti-SLAPP explicite, ci trebuie să folosească normele existente — precum abuzul de drept și buna-credință procesuală — pentru a preveni utilizarea procesului ca instrument de intimidare.

Cum acționează instanța atunci când statul nu și-a îndeplinit obligația de transpunere
Înainte de expirarea termenului de transpunere, statul nu este încă obligat să pună pe deplin în aplicare directiva, dar nici nu poate adopta măsuri care ar compromite scopul acesteia. Această obligație derivă din principiul cooperării loiale prevăzut de art. 4 alin. (3) TUE și a fost formulată clar de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Inter-Environnement Wallonie[6], fiind ulterior confirmată și dezvoltată în cauza Adeneler[7].
Aceasta înseamnă că instanța națională nu poate valida interpretări ale dreptului intern într-un mod care ar permite folosirea procesului ca instrument de intimidare, prin ignorarea caracterului abuziv al demersului. De asemenea, nu poate trata formalist noțiunea de abuz de drept și nu poate ignora contextul de interes public al cauzei. În esență, orice interpretare care transformă procesul într-o presiune financiară sau procedurală asupra celui vizat este incompatibilă cu obiectivul directivei și cu cerința de a-i asigura efectul util.
După expirarea termenului de transpunere, obligația instanței devine una mai puternică. Nu mai este vorba doar despre a nu contrazice directiva, ci despre a interpreta activ dreptul intern astfel încât să se atingă rezultatul urmărit de aceasta.
Această obligație pozitivă de interpretare conformă este consacrată în jurisprudența CJUE, în special în cauzele Von Colson, Marleasing și Pfeiffer, care impun instanței naționale să utilizeze toate metodele de interpretare recunoscute în dreptul intern pentru a apropia soluția națională de cerințele dreptului Uniunii și pentru a asigura efectul util al directivei. Deci, după termen, judecătorul trebuie să verifice dacă normele existente pot fi interpretate astfel încât să ofere protecția cerută de directivă.
Cu alte cuvinte, înainte de expirarea termenului, instanța are o obligație pasivă: să nu valideze interpretări care ar compromite obiectivul directivei. După termen, obligația devine activă: să interpreteze dreptul intern astfel încât să asigure protecția urmărită de aceasta.

Această obligație nu este însă nelimitată. CJUE a stabilit, în cauzele Adeneler și Dominguez[8], că interpretarea conformă nu poate merge până la a contrazice CITEȘTE MAI MULT »