Concomitent cu evoluția societății, în contextul tehnologizării informației, asistăm la fenomene paradoxale, uneori chiar bizare, pe care ne străduim din răsputeri să le descifrăm și să le înțelegem. Unul dintre paradoxurile generate de această epocă a algoritmilor este prezența în vastitatea spațiului virtual a unui fenomen îngrijorător: selectivitatea în funcție de preferințele de consum. Astfel, într-un mod contradictoriu, abundența informației creează un spațiu al ignoranței și al lipsei de rigoare în comunicare.

Un exemplu al acestei bizarerii din peisajul cultural românesc merită relatat: în toamna anului trecut, a avut loc în Austria publicarea unei lucrări de referință a istoricului român Costin Feneșan: „Der Deutsche Orden im Severiner Banat und an der Niederen Donau in der ersten Hälfte des 15. Jahrhunderts” („Ordinul Teuton în Banatul de Severin și la Dunărea de Jos în prima jumătate a secolului al XV-lea”). Cartea a apărut la o editură prestigioasă din Innsbruck (IUP – Innsbruck University Press), ca al treilea volum din seria Austrian Studies – rumänische Beiträge (Studii Austriece – contribuții românești). Lucrarea este rezultatul unei colaborări academice internaționale și al unei cercetări riguroase asupra prezenței Ordinului Teuton în spațiul românesc, însumând 152 de pagini de documente și extrase de arhivă inedite.

​În ciuda importanței acestui proiect și a lansării sale de la finalul anului 2025, ecoul în țară a fost, în mod bizar, inexistent. În acest context, propun explorarea câtorva perspective care pot explica acest fenomen de „surditate” culturală:

Costin Feneșan este, fără îndoială, unul dintre cei mai riguroși medieviști români, având un acces privilegiat la arhivele de limbă germană datorită pregătirii sale și a stagiilor de cercetare la Berlin sau Viena. Faptul că lucrarea sa a apărut în limba germană, într-o colecție academică de nișă, o face aproape „invizibilă” pentru publicul larg din România, poate fi explicată de faptul că publicul nostru consumă istorie mai degrabă din lucrări de popularizare sau din dezbateri televizate facile.

Pe de altă parte, din păcate, în România, vizibilitatea unei cărți nu mai depinde de valoarea ei științifică, ci de „zgomotul” pe care editura sau autorul îl produc pe rețelele sociale. Însă, istoricii de talia lui Costin Feneșan aparțin mai degrabă unei generații care pune preț pe rigoarea istorică arhivistică și mai puțin pe marketingul personal.

Deși prezența cavalerilor teutoni în Banatul de Severin este un subiect fascinant, el necesită o bază de cunoștințe oarecum consolidată. Într-o perioadă în care istoria este adesea instrumentată politic sau simplificată excesiv, un studiu despre structurile militare și administrative ale unui ordin religios-militar german poate părea prea tehnic pentru editorii de știri. Nu mai puțin adevărat poate fi ca această lipsă de reacție să fie alimentată și de o pauperizare a presei: redacțiile nu mai dispun de jurnaliști specializați în cultură, capabili să recunoască importanța unei apariții editoriale valoroase.

Însă, dincolo de sfera jurnalistică, remarcăm o insensibilitate a mediului academic autohton. Aceasta se pare că nu este doar o lipsă de curtoazie, ci mai degrabă o formă de auto-izolare elitistă, care alimentează exact ignoranța publicului. Când universitățile se transformă în „turnuri de fildeș” preocupate doar de punctaje interne, ele pierd contactul cu societatea. Rezultatul? Un vid informațional în care publicul devine o pradă ușoară pentru senzaționalism și pseudo-istorie.

​Mediul universitar românesc pare să nu aibă mecanisme de „traducere” a excelenței pentru publicul larg. Ne lipsesc acei public intellectuals care să preia o astfel de lucrare și să explice de ce este ea vitală pentru identitatea noastră europeană. Tăcerea colegilor de breaslă poate fi interpretată și prin prisma invidiei profesionale sau a indiferenței birocratice. În loc să fie un motiv de mândrie națională, reușita devine un fapt divers ignorat.

Amorțirea instituțiilor responsabile de promovarea culturii este un fenomen îngrijorător. Totuși, „trezirea” nu se mai poate produce, probabil, prin aceste instituții-mamut, ci mai degrabă prin intermediul unor micro-comunități de gândire. O recenzie, un articol sau o postare bine argumentată poate fi o cărămidă la temelia rezistenței împotriva uitării. Transformarea subiectelor grele în formate accesibile (interviuri, podcast-uri, infografice) ar putea forța mediul academic să iasă din letargie.

​Tragedia nu este atunci când oamenii nu știu, ci atunci când nu le mai pasă că nu știu, iar indiferența generalizată este mai periculoasă decât lipsa de informație, deoarece anulează curiozitatea – motorul care a propulsat dintotdeauna evoluția civilizației umane.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin