Rezumat. Prezentul articol arată că, deși Directiva anti-SLAPP nu a fost încă transpusă efectiv în dreptul intern, instanțele sunt deja obligate să interpreteze normele naționale în acord cu obiectivul acesteia, astfel încât să prevină folosirea procesului ca instrument de intimidare. În acest cadru, instituții precum abuzul de drept, buna-credință procesuală și sancționarea demersurilor vădit neîntemeiate pot și trebuie folosite pentru a asigura o protecție reală a libertății de exprimare și a participării la dezbaterea publică.
7 mai 2026 este termenul-limită pentru transpunerea Directivei (UE) 2024/1069 privind protecția împotriva cererilor vădit neîntemeiate sau a procedurilor judiciare abuzive îndreptate împotriva persoanelor implicate în dezbaterea publică (Directiva anti-SLAPP[1]). Aceasta vizează acele procese care nu sunt inițiate pentru a câștiga litigiul, ci pentru a intimida și a reduce la tăcere jurnaliștii, activiștii sau alte persoane vocale, prin presiunea și costurile unui litigiu prelungit.Deși instanțele se confruntă tot mai des cu astfel de procese — care consumă resurse judiciare și transformă accesul la justiție într-un instrument de presiune asupra vocilor critice — autoritățile naționale nu au arătat, până în prezent, un interes real pentru o transpunere efectivă a directivei. Proiectul de lege[2] se află în prezent la Senat, după ce a fost adoptat tacit de Camera Deputaților la 20 aprilie 2026, în absența unei dezbateri substanțiale. În forma actuală, textul pare mai degrabă o transpunere formală, departe de a oferi mecanismele necesare pentru o protecție reală și eficientă în practică.În aceste condiții, întrebarea esențială devine cum poate fi asigurată protecția în mod concret, chiar și în lipsa unei transpuneri. Neîndeplinirea acestei obligații nu creează un vid de protecție, ci mută responsabilitatea asupra instanțelor, care sunt chemate să realizeze obiectivul directivei prin interpretarea dreptului intern, în acord cu principiul efectului util și cu obligația de interpretare conformă.
Principiul efectului util, consacrat în cauza Von Colson[3], impune ca normele interne să fie aplicate astfel încât protecția să fie efectivă, adică reală și capabilă să producă rezultate concrete în practică. În materia anti-SLAPP, asta înseamnă că o intervenție doar la finalul unui proces lung poate rata tocmai scopul directivei, care vizează prevenirea efectului de intimidare.
Această cerință este completată de obligația de interpretare conformă, stabilită în cauzele Marleasing[4] și Pfeiffer[5]. Judecătorul nu poate invoca absența unor reguli anti-SLAPP explicite, ci trebuie să folosească normele existente — precum abuzul de drept și buna-credință procesuală — pentru a preveni utilizarea procesului ca instrument de intimidare.

Cum acționează instanța atunci când statul nu și-a îndeplinit obligația de transpunere
Înainte de expirarea termenului de transpunere, statul nu este încă obligat să pună pe deplin în aplicare directiva, dar nici nu poate adopta măsuri care ar compromite scopul acesteia. Această obligație derivă din principiul cooperării loiale prevăzut de art. 4 alin. (3) TUE și a fost formulată clar de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Inter-Environnement Wallonie[6], fiind ulterior confirmată și dezvoltată în cauza Adeneler[7].
Aceasta înseamnă că instanța națională nu poate valida interpretări ale dreptului intern într-un mod care ar permite folosirea procesului ca instrument de intimidare, prin ignorarea caracterului abuziv al demersului. De asemenea, nu poate trata formalist noțiunea de abuz de drept și nu poate ignora contextul de interes public al cauzei. În esență, orice interpretare care transformă procesul într-o presiune financiară sau procedurală asupra celui vizat este incompatibilă cu obiectivul directivei și cu cerința de a-i asigura efectul util.
După expirarea termenului de transpunere, obligația instanței devine una mai puternică. Nu mai este vorba doar despre a nu contrazice directiva, ci despre a interpreta activ dreptul intern astfel încât să se atingă rezultatul urmărit de aceasta.
Această obligație pozitivă de interpretare conformă este consacrată în jurisprudența CJUE, în special în cauzele Von Colson, Marleasing și Pfeiffer, care impun instanței naționale să utilizeze toate metodele de interpretare recunoscute în dreptul intern pentru a apropia soluția națională de cerințele dreptului Uniunii și pentru a asigura efectul util al directivei. Deci, după termen, judecătorul trebuie să verifice dacă normele existente pot fi interpretate astfel încât să ofere protecția cerută de directivă.
Cu alte cuvinte, înainte de expirarea termenului, instanța are o obligație pasivă: să nu valideze interpretări care ar compromite obiectivul directivei. După termen, obligația devine activă: să interpreteze dreptul intern astfel încât să asigure protecția urmărită de aceasta.

Această obligație nu este însă nelimitată. CJUE a stabilit, în cauzele Adeneler și Dominguez[8], că interpretarea conformă nu poate merge până la a contrazice CITEȘTE MAI MULT »

Nicolae Corneanu (21 noiembrie 1923 – 28 septembrie 2014) a fost una dintre cele mai luminoase personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române din secolul al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, remarcându-se deopotrivă ca ierarh, teolog, patrolog, traducător şi publicist de excepţie. Născut la Caransebeș, într-o familie de intelectuali, a urmat studiile teologice la Academia Teologică din București, iar mai apoi s-a dedicat cercetării patristice şi activităţii academice. În anul 1962 a fost ales Arhiepiscop al Timişoarei şi Caransebeşului şi Mitropolit al Banatului, slujire pe care a împlinit-o vreme de peste jumătate de secol, până la trecerea sa la Domnul, în anul 2014. Păstor înţelept, deschis dialogului, profund ancorat în tradiţia patristică şi atent la frământările lumii contemporane, Mitropolitul Nicolae Corneanu a lăsat în urma sa nu doar o vastă operă teologică şi publicistică, ci şi chipul unui ierarh cultivat, smerit şi apropiat de oameni, pentru care cuvântul scris a fost o formă de slujire şi mărturisire.

Nicolae Corneanu a fost una dintre acele personalităţi rare ale Bisericii şi culturii româneşti în care vocaţia pastorală s-a întâlnit firesc cu rafinamentul intelectual, iar slujirea altarului s-a unit cu nobleţea condeiului. În persoana sa, teologul, istoricul, patrologul, traducătorul, publicistul şi păstorul de suflete nu au existat separat, ci au alcătuit o singură conştiinţă luminată de credinţă şi de responsabilitatea faţă de timp. A scris cu rigoarea savantului, dar şi cu sensibilitatea unui spirit care ştia să asculte vibraţia discretă a lumii şi a omului. A cercetat arhive, a coborât în adâncul literaturii patristice, a tradus capodopere ale spiritualităţii creştine, a comentat prezentul cu luciditate şi a lăsat în urmă o operă vastă, coerentă şi profundă.

Mitropolitul Nicolae Corneanu nu a fost doar un ierarh al Banatului, ci o conştiinţă a Ortodoxiei româneşti contemporane. Scrisul său respiră echilibru, cultură şi o rară capacitate de a transforma studiul teologic într-o formă de mărturisire. El nu a privit niciodată cartea ca pe un simplu exerciţiu academic, ci ca pe o datorie morală şi duhovnicească. Fiecare volum, fiecare studiu, fiecare articol poartă amprenta unei minţi formate în disciplina izvoarelor şi a unei inimi sensibile la drama şi frumuseţea lumii.

Mergând pe fir cronologic al operei sale, trebuie amintită mai întâi broşura tipărită în anul 1975 la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, intitulată “Pedobaptismul (botezul copiilor) de-a lungul vremii”, în fapt un studiu extras din revista “Biserica Ortodoxă Română” (an XCIII, 1975, nr. 1–2, pp. 130–149). Lucrarea, temeinic documentată patristic şi scripturistic, ajunge la concluzia fermă că „din punct de vedere teologic botezul copiilor mici nu constituie o eroare (…), ci practica de veacuri a Bisericii”. Este un studiu de mare actualitate, mai ales în contextul dialogurilor teologice privind Tainele iniţierii, la care participă întreaga Biserică Ortodoxă.

Cu dorinţa de a populariza credinţa creştină şi de a veni în sprijinul clericilor şi teologilor în activitatea lor didactică, în anul 1981 publică la Editura Mitropoliei Banatului lucrarea “Temeiurile învăţăturii ortodoxe”, unde arată rostul şi importanţa Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, „luate împreună ca temei al învăţăturii creştine”.

În 1984 apare volumul “Studii patristice. Aspecte din vechea literatură creştină”, tot la Editura Mitropoliei din Timişoara, mărturie a vastei sale pregătiri în domeniul Patrologiei. Volumul cuprinde o parte dintre studiile şi articolele publicate încă din anii studenţiei şi tratează teme precum: “Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi literatura patristică”, “Scriitorii patristici şi gândirea antică”, “Pagini de aghiologie patristică”. Autorul însuşi mărturisea că acestea „reflectă starea de spirit a celui care, luând contact pentru prima dată cu scrisul Sfinţilor Părinţi (…), s-a lăsat cuprins de sinceră admiraţie”.

În 1986 vede lumina tiparului lucrarea istorică “Biserica românească din nord-vestul ţării în timpul prigoanei horthyste” (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti). Bazată pe cercetări în arhivele centrelor eparhiale din Sibiu, Cluj-Napoca, Oradea şi Alba Iulia, precum şi în arhivele parohiilor dependente, lucrarea aduce la lumină drama Bisericii româneşti după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, când nord-vestul ţării a intrat sub ocupaţie horthystă. Regimul fascist a afectat nu doar românii, ci şi evreii şi chiar populaţia maghiară. Volumul este însoţit de fotografii sugestive, care sporesc forţa documentară.

În 1987 publică “Patristica mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine” (ediţia I – Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara; ediţia a II-a – Editura Polirom, Iaşi, 2001), „rodul unor mai ample investigaţii de tinereţe asupra literaturii patristice”. Capitole precum “Probleme de pietate la Sfinţii Părinţi” sau “Sfinţii Părinţi şi unele aspecte ale vremii lor” aduc în atenţie teme surprinzător de actuale. Se remarcă mai ales studiul “Farmecul pustiului”, alcătuit cu fineţe artistică şi adâncime duhovnicească, în care deşertul devine spaţiul suprem al întâlnirii dintre om şi Creator. La fel de important este capitolul “Simbolurile religioase în interpretarea Sfinţilor Părinţi”: calea, drumul, podul, muntele, scara, izvorul şi fântâna.

În 1990 apare volumul “Quo vadis?”, publicat de Editura Mitropoliei Banatului din Timişoara, titlu inspirat din romanul lui Henryk Sienkiewicz. Pornind de la întrebarea „încotro se îndreaptă astăzi teologia creştină?”, autorul abordează teme precum: “Ortodoxia astăzi”, “Bisericile creştine şi ecumenismul”, “Terminologie ecumenistă”, “Biserica şi unele din marile probleme ale lumii de azi”, “Reflecţii teologice pe marginea unora din cuceririle recente ale ştiinţei”. Sunt analizate subiecte precum sărăcia, vârstnicii, nevârstnicii, persoanele cu handicap, explorarea cosmosului, genetica modernă, biologia contemporană, tragedia aborigenilor sau toxicomania.

În 1994 traduce celebra operă a Sfântului Ioan Scărarul – “Scara”, publicată sub titlul “Scara raiului”, precedată de viaţa pe scurt a lui Ioan Scolasticul şi urmată de “Cuvântul către păstor”. Primele trei ediţii apar la Editura Amarcord din Timişoara, iar următoarele la Editura Învierea, ediţia a şasea fiind publicată în 2008. Traducerea se remarcă prin fidelitate faţă de original şi frumuseţe stilistică. Introducerea este o adevărată enciclopedie despre viaţa Scărarului, simbolul scării şi istoria ediţiilor acestei lucrări. Prima intenţie fusese aceea de a o prezenta ca teză de doctorat. Pentru Mitropolitul Nicolae, “Scara” reprezintă întreaga spiritualitate patristică sistematizată sub simbolul urcuşului spre desăvârşire.

În 1995 apare traducerea “Viaţa Fericitului Pahomie” la Editura Anastasia din Bucureşti, rod al unei alte munci de lungă durată.

În 1998 publică “Viaţa şi petrecerea Sfântului Antonie cel Mare” (Editura Amarcord, Timişoara), dezvoltare a tezei sale de doctorat din 1949, realizată sub îndrumarea renumitului teolog preot prof. Dr. Ioan G. Coman, intitulată „Viaţa şi petrecerea Sfântului Antonie. Începuturile monahismului creştin pe valea Nilului”. Lucrarea este dedicată marelui anahoret de pe valea Nilului şi include anexe importante: “Farmecul pustiului”, “Sfântul Antonie a fost anahoret sau cenobit?”, “Antonie cel Mare şi evlavia credincioşilor”, “Ecouri mai noi ale vieţii Sfântului Antonie”.

În 1999 publică “Origen şi Celsus. Confruntarea creştinismului cu păgânismul” (Editura Anastasia, Bucureşti), unde analizează opoziţia dintre creştinismul primar şi lumea păgână, prezentând atât atacul lui Celsus, cât şi răspunsul apologetic al lui Origen în tratatul “Contra lui Celsus”.

În anul 2000 apar cele două volume “Pe baricadele presei bisericeşti” (Editura Învierea, Timişoara), reunind editoriale, meditaţii şi interviuri publicate în foaia „Învierea”, la rubrica „Crâmpeie din cotidian”. În ele, autorul ia atitudine faţă de problemele Bisericii şi ale credincşilor, ascultând „mai ales glasul conştiinţei”.

Tot în 2000 apare la Editura „Jurnalul literar” din Bucureşti volumul “Pe firul vremii. Meditaţii ortodoxe”, care adună articolele publicate între noiembrie 1994 şi octombrie 2000 la rubrica „Meditaţii ortodoxe”.

În 2001 publică “Popasuri duhovniceşti. De la Crăciun la Paşti” (Editura Învierea, Timişoara), care reuneşte pastoralele de Crăciun şi Paşti din perioada 1961–2001 trimise în eparhiile Aradului şi Timişoarei. Fiecărei pastorale i se oferă un titlu generic: “Creştinul şi lumea” (1967), “Iisus, izbăvitorul nostru” (1977), “Împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii” (1981), “Să ne înstrăinăm de lumea păcatului” (1990), “Dumnezeu ne-a iubit. Să-L iubim şi noi” (1998), “Viaţa cea adevărată” (1968), “Felurimea datinilor să nu ne despartă” (1972), “Ce ne învaţă sărbătoarea Paştilor” (1988), “Consecinţele învierii lui Iisus” (1999), “Farmecul Paştilor” (2001).

Tot în 2001 apare “Miscellanea patristica” (Editura Amarcord, Timişoara, colecţia „Cum Patribus”), cu 22 de studii privind cultura primelor secole creştine, şi “Credinţă şi viaţă. Culegere de studii teologice” (Editura Dacia, Cluj-Napoca, colecţia „Homo religiosus”).

În 2002 publică “Farmecul scrierilor patristice” (Editura Anastasia, Bucureşti), unde tratează teme precum: “Cine sunt Părinţii Bisericii”, “Moştenirea patristică azi”, “Problema avortului la Sfinţii Părinţi”, “Diaconiţele în Biserică”, “Modernitatea Fericitului Augustin”. Tot în acelaşi an apare “În pas cu vremea” (Editura Învierea, Timişoara), volum de articole inspirate din realitatea cotidiană.

În 2004 publică “Patristica – filosofia care mângâie” (Editura Eikon, Cluj-Napoca), cu studii precum: “Pregătirea clerului creştin în primele trei veacuri”, “Preotul în viziunea scriitorilor patristici”, “Filosofia care mângâie”, “Sfântul Ambrozie, personaj literar”, “Sfinţenia nu cunoaşte graniţe”.

În 2007 apare “Actualitatea literaturii vechi creştine” (Editura Învierea, Timişoara), unde subliniază actualitatea experienţei patristice, mai ales prin studiul “Odinioară ca şi azi”.

În 2008 publică “Pentru mai binele obştesc”, cu articole istorice, sociale, religioase şi culturale, dintre care se remarcă: “Creangă diaconul”, “Arghezi monahul”, “Emil Cioran şi Dumnezeu”, “Breban credinciosul”, “Franz Liszt şi muzica sacră”, “Episod din lupta pentru menţinerea Episcopiei Caransebeşului”, “Tragedia unui episcop”.

În 2009 apare “Pe aripile cuvântului”, inspirat simbolic din romanul “Pe aripile vântului” al scriitoarei Margaret Mitchell, structurat pe teme precum: “Probleme bisericeşti”, “Biserica la români”, “Ortodoxia bănăţeană”, “Pagini patristice”, “Interviuri şi declaraţii”.

În 2011 apare “Scrisori pastorale” (Editura Învierea), continuarea volumului “Popasuri duhovniceşti”, reunind noile pastorale de Crăciun şi Paşti: “Vremea lui Irod şi vremea noastră” (2002), “Hristos în mijlocul nostru” (2006), “Praznic vechi, dar totdeauna nou” (2010), “Terapia morţii” (2005), “Darurile faptului că a înviat Hristos” (2009), “Fii ai luminii şi ai Învierii” (2010), “Domnul Cel înviat ne îmbie o viaţă nouă” (2011).

De asemenea, s-a îngrijit de apariţia colecţiilor de predici “Ieşit-a semănătorul” (1974) şi “Culegere de predici” (1984), a lucrării “Învăţături ale Bisericii Ortodoxe” (1987), precum şi de retipărirea “Catehismului ortodox” al preotului prof. Dr. Ilarion Felea.

Din 1962 a îndrumat revista „Mitropolia Banatului”, devenită după 1990 „Altarul Banatului”. Din 1980 s-a îngrijit de apariţia “Îndrumătorului bisericesc, misionar şi patriotic”, apoi a “Calendarului românului pe anul comun de la Hristos”, devenit ulterior “Calendarul almanah anual al Arhiepiscopiei Timişoarei”. Din 1990 veghează la apariţia publicaţiei „Învierea”, al cărei fondator este considerat.

A fost şi coordonator al lucrării “Ortodoxia românească” (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1992), o culegere de texte menită să arate felul specific românesc de a teologhisi şi aportul românesc la îmbogăţirea Teologiei ortodoxe.

Din toate acestea se conturează imaginea unei opere vaste şi luminoase, în care rigoarea ştiinţifică se întâlneşte cu farmecul discret al stilului. Direcţiile sale majore — exegeza biblică, fenomenul apologetic, polemica primelor veacuri şi contribuţiile la cunoaşterea istoriei Bisericii primare — definesc un spirit de mare anvergură.

Opera scriitoricească a Mitropolitului Nicolae Corneanu reprezintă ani şi ani de lucru cu condeiul, „în pas cu vremea”, pentru ca din toate să se nască acel „farmec discret” al unei vieţi închinate lui Dumnezeu şi oamenilor. El nu a scris doar cărţi; a aşezat punţi între veacuri, între Părinţii Bisericii şi omul contemporan, între pustia Egiptului şi neliniştea modernă, între tăcerea rugăciunii şi glasul viu al istoriei. În paginile sale, teologia nu este doar ştiinţă, ci respiraţie a sufletului.

Foto: Wikipedia