
Textul de mai jos, prezentat de profesorul, teologul și muzeograful Ioan Traia, a fost rostit în cadrul unui eveniment comemorativ de o profundă încărcătură spirituală și profesională, intitulat Parastas „Întru veșnică pomenire” – Oameni cu sufletul risipit prin presa și cultura română.
Manifestarea a avut loc sâmbătă, 14 noiembrie 2026, începând cu ora 12:00, într-un loc cu o simbolistică aparte pentru istoria jurnalismului românesc: Mănăstirea „Sfânta Ana” din Orșova – lăcaș de cult ctitorit chiar de către unul dintre cei comemorați, marele gazetar Pamfil Șeicaru.
Evenimentul a fost organizat de Filiala „Mihai Eminescu” Timiș a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Demersul a reunit membri ai breslei jurnalistice, oameni de cultură și credincioși, uniți de dorința de a aduce un prinos de recunoștință și rugăciune pentru patru personalități marcante care au slujit cu devotament cuvântul scris, radioul și cultura națională:
Pamfil Șeicaru (1894–1980) – titan al gazetăriei interbelice și ctitorul Mănăstirii „Sf. Ana”;
Nicolae Danciu Petniceanu (1936–2020) – scriitor, publicist și promotor al valorilor culturale bănățene;
Doru Dinu Pavăl Glăvan (1946–2021) – om de radio și fost președinte al UZPR;
Sorin Stanciu (1950–2025) – jurnalist și fost președinte al UZPR. (Constantin VLAICU)

Cuvânt de pomenire și omagiu
„Condeie care nu se sting: Memoria veșnică a marilor noștri jurnaliști”
Ne adunăm astăzi în rugăciune și reculegere, cu sufletele pline de pioșenie, pentru a face pomenire pentru cei care au slujit cu toată ființa lor cuvântul, adevărul și neamul românesc: Pamfil Șeicaru, Doru Dinu Glăvan, Nicolae Danciu Petniceanu și Sorin Stanciu.
La această masă a pomenirii, dincolo de durerea despărțirii, ne mângâie lumina faptelor lor. Ei au fost, fiecare în timpul său, corifei ai presei românești, oameni care au scris istorie cu pana și cu propria conștiință.

Pamfil Șeicaru, titanul gazetăriei interbelice, ne-a lăsat moștenire forța uriașă a condeiului și curajul de a spune adevărul, transformând ziarul într-o tribună a conștiinței naționale.

Doru Dinu Glăvan, cel care a condus cu atâta dragoste și dedicație Uniunea Ziariștilor Profesioniști, a fost inima caldă a breslei, un mentor neobosit și un apărător al demnității noastre profesionale.

Nicolae Danciu Petniceanu, un condei de o rară finețe și probitate, a adus prin scrisul și spiritul său bănățean o noblețe aparte paginilor culturii și presei românești, rămânând un reper de verticalitate.

Sorin Stanciu, cel care a dus mai departe cu eleganță și echilibru friele UZPR, a fost omul dialogului, al blândeții și al sprijinului sincer pentru fiecare coleg de breaslă.
Acești oameni nu au scris doar articole sau cărți; ei și-au scris propria viață în slujba publicului, lăsând în urmă o școală a demnității, a datoriei împlinite și a iubirii pentru adevăr.
Astăzi, când îi pomenim în fața altarului și în inimile noastre, ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să le așeze sufletele în Lumina Sa cea lină, acolo unde ostenelile pământești se schimbă în odihnă veșnică.
Dumnezeu să îi odihnească în pace, iar amintirea lor să rămână vie și binecuvântată în veci!
Astăzi ne propunem să privim spre una dintre cele mai fascinante, controversate și complexe figuri din istoria presei și a literaturii române interbelice: Pamfil Șeicaru.
Numele său este indisolubil legat de celebrul cotidian „Curentul”, un ziar pe care l-a fondat în 1928 și pe care l-a transformat, timp de aproape două decenii, într-o adevărată fortăreață a presei românești. Șeicaru a fost, fără îndoială, un titan al condeiului. A redefinit meseria de ziarist prin capacitatea sa uriașă de muncă, prin intuiția politică ieșită din comun și printr-un stil polemic extrem de tăios, capabil să ridice sau să dărâme guverne. Pentru el, ziarul nu era doar un mijloc de informare, ci o armă redutabilă de luptă politică și socială.
Totuși, biografia lui Pamfil Șeicaru este marcată de lumini și umbre puternice, fiind oglinda fidelă a unui secol XX zbuciumat. Veteran al Primului Război Mondial – unde a luptat cu un curaj recunoscut și a fost decorat –, Șeicaru a purtat toată viața trauma acelor ani pe front. În perioada interbelică, orientările sale politice au oscilat și s-au radicalizat, ziarul său devenind adesea vehiculul unor campanii de presă necruțătoare, la limita sau dincolo de etica profesională. A fost acuzat de oportunism, de șantaj de presă și de simpatii extremiste care au influențat tragic destinul României în anii din preajmă și din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
După 1944, a luat drumul unui lung și dureros exil, trăind decenii la rând în Spania franquistă, departe de țara pe care o iubea în felul său patetic și contradictoriu. Acolo a continuat să scrie, rămânând o voce marcată a diasporei românești anticomuniste, dar și un personaj condamnat in absentia de regimul comunist de la București.
De ce ne amintim astăzi de Pamfil Șeicaru? Nu pentru a-i absolvi derapajele politice sau metodele adesea reprobabile, ci pentru că figura lui ne obligă la o reflecție profundă. Șeicaru ne lasă o lecție durabilă, de o actualitate frapantă: forța imensă a cuvântului scris și responsabilitatea colosală pe care o poartă cel care mânuiește condeiul.
Pamfil Șeicaru rămâne exemplul extrem al jurnalistului total: un creator de presă genial și un om de o formidabilă cultură, mistuit însă de patimile politice ale epocii sale. Să privim spre moștenirea lui nu cu ură sau indulgență oarbă, ci cu luciditatea pe care istoria o cere de la noi toți.
Astăzi ne oprim pentru un moment de solemnitate și recunoștință în fața amintirii unui om care și-a închinat întreaga viață uneia dintre cele mai frumoase și nobile profesii: jurnalismul. Vorbim despre Doru Dinu Glăvan, un nume emblematic pentru radioul românesc și pentru comunitatea jurnaliștilor din țara noastră.
Doru Dinu Glăvan a fost, înainte de toate, un om al microfonului și al pasiunii neobosite. A debutat în presă la o vârstă fragedă, iar pentru el, radioul nu a fost doar o meserie, ci un mod de a respira și de a fi. Vocea sa s-a auzit zeci de ani la Radio Timișoara și Radio România, unde a adus în casele ascultătorilor nu doar știri și comentarii sportive vibrate, ci și emoția directă a evenimentelor trăite pe viu.
Dar moștenirea lui Doru Dinu Glăvan depășește granițele studiourilor de radio. Ca președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), el a luptat cu o energie remarcabilă pentru demnitatea și statutul jurnalistului. A fost un vizionar care a crezut cu tărie că breasla jurnaliștilor trebuie să rămână unită, respectată și apreciată pentru rolul esențial pe care îl joacă în societate. A susținut tinerii condeieri, a promovat jurnalismul cultural și cel din comunitățile istorice românești și a fost un punte de legătură între generații.
Om de o generozitate rară, optimist incurabil și mereu gata să întindă o mână de ajutor, Doru Dinu Glăvan a lăsat în urma sa nu doar producții radiofonice memorabile, ci și o amprentă umană de neșters.
Privind înapoi la viața sa, ne amintim că jurnalismul adevărat se face cu sufletul, cu integritate și cu dragoste profundă de oameni. Doru Dinu Glăvan a întruchipat toate aceste valori.
Să-i păstrăm memoria vie și să ne lăsăm inspirați de dăruirea cu care a slujit cuvântul liber și adevărul!
Stimați iubitori de cultură și oameni ai condeiului,
Dacă ar fi să definim Banatul prin oamenii lui de suflet, prin cei care i-au purtat doina, graiul și istoria în pagini de neșters, numele lui Nicolae Danciu Petniceanu ocupă un loc aparte, luminos și profund respectat.
Născut pe plaiurile cărășene de la Petnic, purtând cu mândrie satul natal în însăși identitatea sa literară, Nicolae Danciu Petniceanu a fost un adevărat apostol al culturii românești. A fost prozator, cronicar al meleagurilor bănățene, un neobosit gazetar și un promotor pasionat al ceea ce el însuși numea cu dragoste „bănățenismul creator” – acea formă de atașament profund față de glie, tradiție, dar deschis spre universalitate și rafinament intelectual.
Prin opera sa – de la romane și până la numeroasele articole, studii și reviste literare pe care le-a fondat sau condus (precum cenaclurile literare timișorene pe care le-a animat sau publicațiile de mai târziu) –, Nicolae Danciu Petniceanu a demonstrat o fidelitate absolută față de literatură. Pentru el, a scrie nu era o simplă îndeletnicire, ci o datorie morală față de înaintași, o formă de rezigență prin spirit și o mângâiere adusă limbii române.
A fost un om cald, un pedagog al generațiilor tinere de scriitori, un mentor generos care a sprijinit talente și a cultivat dragostea pentru frumos oriunde s-a aflat: la Timișoara, în spațiul bănățean sau pe Valea Cernei, la Mehadia. A lăsat în urmă amprenta discretă, dar durabilă, a unui intelectual fin, care a știut să transforme simplitatea lumii rurale și dramatismul istoriei într-o operă de o inconfundabilă aură umană.
Astăzi, amintindu-ne de Nicolae Danciu Petniceanu, ne înclinăm în fața unui scrib al Banatului care și-a trăit viața sub semnul cuvântului bine scris și al demnității culturale. Să-i păstrăm vie memoria și să ne bucurăm de moștenirea literară pe care ne-a lăsat-o moștenire!
Vă mulțumesc!
Ne adunăm gândurile și cuvintele astăzi pentru a cinsti memoria unui om care a iubit presa cu toată ființa sa și a pus o cărămidă esențială la temelia demnității noastre profesionale: Sorin Stanciu, cel care a fost președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Când ne amintim de el, nu ne vine în minte doar o funcție sau un titlu de lider de uniune, ci un om cald, echilibrat, un coleg apropiat și un apărător neobosit al drepturilor jurnaliștilor. A condus UZPR cu o mână sigură, dar mai ales cu o mare înțelegere omenească, militând mereu pentru dialog, pentru respect reciproc și pentru păstrarea vie a spiritului de breaslă într-o lume media tot mai zbuciumată.
Pentru Sorin Stanciu, jurnalismul nu a fost niciodată o simplă meserie, ci o chestiune de conștiință și de verticalitate. A știut să fie vocea celor mulți, un sprijin pentru condeiele curate și un promotor al valorilor autentice. A lăsat în urmă proiecte frumoase, dar mai ales a lăsat un gol imens în inimile celor care l-au cunoscut, i-au prețuit blândețea și i-au simțit energia constructivă.
Astăzi, când ecoul pașilor lui s-a stins din redacții și din sălile Uniunii, rămân faptele lui, amintirea zâmbetului său încurajator și lecția unui om care a crezut în puterea cuvântului scris cu onestitate.
Drum lin spre stele, Sorin Stanciu! Îți mulțumim pentru tot ce ai făcut pentru noi și pentru presă. Dumnezeu să te odihnească în pace!
Ioan TRAIA/UZPR, filiala ,,Mihai Eminescu” Timiș