Mai multe state europene – și membre NATO – încă guvernează teritorii mult dincolo de granițele lor imediate. De la Marea Caraibelor până la Oceanul Indian, părți ale Europei se află la mii de kilometri de continent, ceea ce ridică o întrebare fundamentală, dar… nerezolvată: există un mecanism colectiv pentru apărarea lor?

Un stat NATO poate activa articolul 5 al Alianței pentru a solicita asistență în cazul în care este atacat. Dar clauza de apărare colectivă pe domeniul său de aplicare geografic este de fapt definită în articolul 6, mult mai puțin cunoscut. Acesta prevede că, pentru ca articolul 5 să fie activat, trebuie să aibă loc un atac armat „pe teritoriul oricăreia dintre părți din Europa sau America de Nord (…), pe teritoriul Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdicția oricăreia dintre părți din zona Atlanticului de Nord, la nord de Tropicul Cancerului”. Prin urmare, garanția supremă de securitate a NATO nu se extinde la o mare parte a teritoriilor de peste mări ale unora dintre statele Europei care au fost cândva imperii coloniale.

Spre deosebire de articolul 5 al NATO, articolul 42 alineatul (7) din Tratatele UE nu reprezintă o clauză de apărare reciprocă, ci o clauză de… asistență reciprocă. În schimb, nu are nicio limitare geografică. Odată declanșat, acesta oferă o garanție că „toate statele membre ale UE sunt obligate să asiste prin toate «mijloacele care le stau în putere» statul membru care a suferit un atac armat pe teritoriul său”, a confirmat purtătorul de cuvânt al Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), Anitta Hipper, citată de Euractiv.


Europenii fac mai degrabă simulări

Doar că lucrurile sunt foarte complicate. În timp ce pe de o parte asistența reciprocă în cazul statelor UE este unul dintre subiectele dezbaterii politice la Bruxelles, mai multe țări membre rămân precaute cu privire la potențialele sale implicații – de pildă, se evaluează riscul ca o dependență mai explicită de mecanismele de apărare reciprocă ale UE să accelereze o retragere a SUA. În aceste condiții, diplomații europeni fac mai degrabă simulări ale aplicării amintitului articol 42, care rămâne definit mai mult politic decât testat în mod clar.

Franța este statul membru al UE cu cele mai multe teritorii peste mări. Sub Tropicul Racului – deci în afara domeniului de aplicare al articolului 5 al NATO – Parisul controlează Guyana Franceză, care găzduiește Portul Spațial European al Agenției Spațiale Europene. De asemenea, include Guadelupa, Martinica, Saint-Martin și Saint-Barthélemy, în Caraibe. În Oceanul Indian, Réunion și Mayotte rămân parte a statului francez.

Securitatea acestor teritorii este responsabilitatea exclusivă a forțelor armate franceze, dar, ca parte a Uniunii Europene, orice atac armat ar putea determina Parisul să activeze mecanismul de asistență reciprocă al UE.

Țările de Jos dețin, de asemenea, teritorii caraibiene, printre care Aruba, Curaçao, Sint Maarten, Bonaire, Sint Eustatius și Saba. Într-un interviu, un purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe olandez a confirmat că aceste teritorii „nu intră sub incidența geografică a articolului 5 al NATO, deoarece se află la sud de Tropicul Racului. Dar o prevedere precum articolul 5 nu este necesară pentru ca aliații să solicite sau să ofere asistență (militară) în cazul unui atac armat asupra oricăruia dintre aceste teritorii”.

Doar că, spre deosebire de cazul francez, Aruba, Curaçao și Sint Maarten sunt… țări autonome în cadrul Regatului Țărilor de Jos. Chiar și așa, autoritățile olandeze percep articolul 42 în contextul unui potențial atac ca „o expresie a solidarității dintre statele membre ale UE”. În dreptul Groenlandei, același principiu – potrivit aceluiași purtător de cuvânt, „Groenlanda face parte din teritoriul Regatului Danemarcei și, prin urmare, este acoperită de clauza de asistență reciprocă”. Asta dincolo de faptul că Groenlanda se află deasupra Tropicului Racului, ceea ce o face eligibilă și pentru protecția NATO…

Spania este un alt caz interesant. Exclavele sale Ceuta și Melilla, din Africa de Nord, par să se afle într-o „zonă gri”, deoarece se află în afara Europei și Americii de Nord. În 2022, înainte de summitul NATO de la Madrid, problema a ieșit la suprafață în dezbaterea politică internă. Prim-ministrul spaniol Pedro Sánchez susține că Spania este membră NATO de peste 40 de ani, iar „Ceuta și Melilla sunt Spania”. Ca urmare, dacă aplicabilitatea articolului 5 al NATO poate fi dezbătută, nu există o astfel de ambiguitate în ceea ce privește clauza de asistență reciprocă a UE.


Responsabilitatea poate rămâne neclară

Un caz special este cel al Marii Britanii. Stat membru NATO din afara UE, acesta păstrează 14 teritorii de peste mări sub suveranitatea Coroanei Britanice. Acestea sunt răspândite pe oceanele Caraibe, Atlantic și Pacific. Majoritatea se află, de asemenea, în afara cadrului geografic de bază al articolului 5 al NATO.

O recentă dezbatere geopolitică le-a readus în prim-plan – într-un e-mail intern recent, relatat inițial de Reuters, Departamentul Apărării al SUA ar fi luat în considerare revizuirea poziției Washingtonului privind suveranitatea Insulelor Falkland. Subiectul este foarte sensibil – Argentina consideră și astăzi că Insulele Falkland îi aparțin), iar aceste teritorii de peste mări, care nu intră sub incidența articolului 5 al NATO, se bazează exclusiv pe Londra pentru protecția lor, întrucât Marea Britanie nu mai este stat membru al UE.

Dar și SUA au o astfel de problemă. Hawaii se află la sud de Tropicul Cancerului. Iar teritorii precum Puerto Rico, Guam, Insulele Virgine Americane și Samoa Americană nu intră nici acestea sub incidența Tratatului Atlanticului de Nord la capitolul apărare colectivă. Prin urmare, aceste teritorii se află în afara domeniului geografic strict de aplicare al articolului 5, bazându-se pe cea mai mare armată a NATO pentru securitate.

În condițiile reașezării pe temelii cu totul noi a securității globale, această lacună în înțelegerea securității teritoriilor de peste mări ale unor state membre ale NATO și UE reflectă moștenirea statelor europene cu amprente teritoriale globale într-un peisaj global în care Europa este mult mai restrânsă și are cadre ale sistemelor colective de apărare concepute ca atare. În cazul unei crize pe acest segment, așadar, responsabilitatea pentru teritoriile de peste mări poate rămâne neclară, cu toate consecințele care pot decurge de aici nu doar pentru artizanii polilor globali de putere și ale „jocurilor” geopolitice, ci mai ales – și mult mai grav – asupra unor populații întregi.