Astăzi, 8 septembrie 2026, se împlinesc șase ani de când scriitorul, gazetarul și omul de cultură Nicolae Danciu Petniceanu a pășit pe drumul eternității, la vârsta de 84 de ani, lăsând în urma sa o moștenire spirituală de o valoare inestimabilă pentru tot arealul Banatului Montan și istoric.

Autointitulat cu o smerită mândrie „Scrib de Banat”, Nicolae Danciu Petniceanu a fost o personalitate vulcanică, dăruită cu un spirit creator neobosit și o dragoste necondiționată pentru vatra străbună. Anii din urmă ai vieții sale, zăboviți la Mehadia, au transformat această vatră istorică într-un efervescent centru de emulație culturală. A fost fondator al publicațiilor de suflet, printre care și gazeta Vestea, întemeiată în anul 2006, coordonator de lucrări monografice, ctitor de plăci memoriale și un zelos cercetător eminescolog, distins în anul 2020 cu premiul „Eminescu Ziaristul” al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Dincolo de opera sa vastă și de amprenta pe care a lăsat-o asupra vieții culturale din regiune, pentru mine, perioada petrecută de Nicolae Danciu Petniceanu la Mehadia poartă o încărcătură profund personală, fiindu-mi un adevărat mentor și un călăuzitor generos, ce mi-a sprijinit și ghidat cu multă răbdare pașii în cariera jurnalistică. Sfaturile, rigoarea sa profesională și pasiunea neîmblânzită pentru documentare istorică și pentru adevărul tipărit au fost repere ce mi-au marcat definitiv drumul în gazetarie. Pentru toate aceste lecții de presă și de viață, pentru generozitatea cu care și-a împărtășit tainele meșteșugului, îi păstrez o veșnică și profundă recunoștință.

Răsfoind arhivele redacționale și de suflet, readuc astăzi în atenția cititorilor un interviu de colecție ce l-am realizat în primăvara anului 2009, în luna aprilie, când scriitorul tocmai împlinea vârsta de 73 de ani (11 aprilie), unul dintre primele interviuri realizate în zorii carierei mele jurnalistice. Dialogul de atunci surprinde cu fidelitate energia sa remarcabilă, spiritul său polemic, rigoarea documentară, credința nezdruncinată în puterea cuvântului tipărit și atașamentul său sincer față de valorile Banatului.  

La șase ani de la plecarea sa pe drumul eternității, aceste rânduri rămân nu doar o mărturie a unei vieți și a unei cariere de excepție, ci și un cald și pios omagiu adus mentorului și omului care a ars până în ultima clipă pentru cultura neamului său.

​Dumnezeu să-l odihnească în pace și să-i țină candela nestinsă în memoria Banatului!

Constantin VLAICU – membru Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Caraș-Severin

Mehadia 08 septembrie, 2026

____

INTERVIU: ,,Ce aţi făcut, domnule Petniceanu, în ultimii şapte ani?…” (Revista VESTEA-aprilie 2009)

 

– Chiar, ce aţi făcut, în plan cultural, venind la Mehadia?

– Domnule Vlaicu, la această întrebare onestă îmi stăruie pe retină câteva acţiuni culturale de anvergură, la care am participat, ori am fost antrenat să le comit de câţiva catalizatori spirituali, pomenind câteva ilustre nume: primar Iancu Panduru, profesorii Pavel Panduru (Prigor), Gheorghe Rancu (Şopotul Vechi), director Vornica (Reşiţa), Ana Grivei, Anton Tătucu (Iablaniţa), Mihai Feneşan (Mehadia) şi, nu în cele din urmă, VASILE BARBU (Uzdin – Banatul istoric).

– Domnule Petniceanu, pe cititori îi interesează ce acte culturale aţi săvârşit dumneavoastră, personal, nu ne putem întinde, spaţiul tipografic, din păcate este limitat… Simpozioanele, câte au fost?

– Le înşirui: „Întâlnire cu fiii satului”, Simpozionul „Cetăţii” (două ediţii: I-a: Mehadia, Ediţia a II-a: Plugova), Simpozionul „Datini, obiceiuri şi tradiţii”, Simpozionul „Un veac de istorie, religie şi tradiţie, la Mehadia”, Simpozionul “Ion Florian Panduru”. Cam atât…

– Plăcile comemorative?

– Sunt mai multe!… Plăci in memoriam: pr. Coriolan Buracu, prof. Grigore Ion, scriitor Ion Florian Panduru, scriitor Nicolae Mărgeanu, înv. Ioan Băcilă, apoi plăcile montate, dezvelite şi sfinţite în satul Petnic, locul meu de obârşie: prof. Nicolae Domăşneanu, prof. Matei Armaş, înv. Costi Giurginca, preot Ioan Chendi… N-am reuşit să-i montez o placă regretatului cărturar prof. Nistor Dop…

– Întâlniri literare şi lansări de carte?

– Întâlniri literare cu scriitorii: col. Liviu Groza, magistraţii Mihail Rădulescu şi C-tin Andronache, dr. Dimitrie Grama şi prof. dr. Alexandru Nemoianu, apoi două întâlniri literare cu lansări de carte la Liceul “Nicolae Stoica de Haţeg” din Mehadia.

– Ce cărţi aţi scris în aceşti şapte ani, domnule Petniceanu?

– La Mehadia am definitivat cărţile începute la Timişoara: „Pripon pentru calul meu”, antologie de proză scurtă, şi scenariul cinematografic „Mantu”, dedicat haiducului cu acelaşi nume, din Banat. La Mehadia am finisat şi romanul vieţii mele: „Bigamul” (două ediţii), al cărui personaj prototip a fost bunicul meu, Mihail Oprea, care a stat sub obroc 21 de ani în Siberia, Gubernia Omsk. Am reuşit să scriu acest roman frescă, după o călătorie în Siberia, la finele lunii august 2000. La Mehadia, în aceşti şapte ani am scris următoarele cărţi: „Vrăjitorul din Almăj” şi „Rapsodul din Ţara Almăjului”, două cărţi de folclor, prima la cererea profesorului Pavel Panduru, catalizator cultural în zonă de neegalat, şi a doua la cererea prof. univ. dr. Dumitru Popovici, directorul Finanţelor din Timiş, cu sorgintea în Rudăria lui Eftimie Murgu, dar şi a tatălui său, regretatul Dumitru Popovici-Iena, un ţăran luminat, greu de egalat în Banat… Tot la Mehadia am scris, în urma unui studiu de cercetare de şapte ani, cartea de cultură „Lumina de la Vărădia”, închinată savantului Paul Iorgovici, ucis pentru limbă românească, la Vîrşeţ, în martie 1808. Cartea a cunoscut două ediţii […]. În rândul reuşitelor editoriale aş pune şi cartea „Mehadia – vatră istorică milenară”, colectiv de autori, coordonat de mine, carte primită excelent de critica de specialitate, solicitată de-o studentă de la Oxford, din Anglia, prin intermediul Internetului. Cartea aceasta trebuie să stea pe raftul de sus al bibliotecii unui cărturar, ea a apărut graţie primarului Iancu Panduru, care a sponsorizat-o. Ideea elaborării, cu prilejul Simpozionului „Fiii satului”, Mehadia, 2007 îmi aparţine în exclusivitate.

– Ce aveţi pregătit pentru tipar?

– Două manuscrise, care vor face carieră culturală: Monografia revistei „Eminescu” şi „Ortodoxism, istorie şi cultură, tradiţie în Banatul Montan, vor apare în acest an, prima carte cu voia doamnei director Nina Ceranu, de la Editura Eubeea, din Timişoara (oaspetele nostru de onoare la Mehadia, la Simpozionul „Ion Florian Panduru”) şi a doua, dacă primarul Iancu Panduru are posibilitatea să deschidă punga în acest an de criză bestială financiară şi nu numai financiară…

– Apropo de „Eminescu”, interesează publicistica dumneavoastră?

– În cei şapte ani am editat la Mehadia revista de cultură „Eminescu”, ultimul număr în ianuarie 2008, iar din decembrie 2006, la propunerea primarului Iancu Panduru, am fondat şi edităm gazeta sătească „Vestea”, […] apreciată prin părerile docte ale unor savanţi: părintele mitropolit Nicolae Corneanu, preot dr. Theodor Damian, din America, dr. Al. Nemoianu, savantul Costin Feneşan, dr. Artur Silvestri, dr. Dimitrie Grama, nepotul cărturarului Ion Ţeicu din Oraviţa şi alţii…

– O ultimă întrebare: ce aveţi pe masa de lucru?

– Un volum de proză scurtă pentru copii, intitulat „Un căţelandru muşcând dintr-un nor”, volum din care am publicat două schiţe în „Vestea”.

– I-aţi dat un titlu a la Maiakovski, sunteţi filorus?

– Unul care a fost crescut de-o bunică, Ecaterina Burman Opreanu din Siberia, Kovalciovska, nu poate fi decât filorus. Iar remarca dumitale cu Maiakovsky este reală, marele poet rus a scris un poem de largă respiraţie epică: „Un nor cu un pantalon”. Asta-i!

– Sentimentele rămân sentimente… Un sentiment este şi al meu dorindu-vă, domnule Petniceanu, un sincer „La mulţi ani”, cu sănătate pentru binele culturii din această vatră umană minunată: Banatul montan.

– Mulţumesc…

 

A consemnat: Costel (Constantin) Vlaicu,

ziarist, membru Uniunea Ziariştilor Profesionişti.

 

9 septembrie 2026, ora 11.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Dialoguri literare cu autorul și criticul literar Cristian Paul Mozoru (născut la Reșița, astăzi trăitor în Germania).

 

9 septembrie 2026, ora 16.30, Centrul Social „Frédéric Ozanam” Reșița:

Expoziția de fotografii „Skopje – capitala Macedoniei de Nord”, organizată cu prilejul Zilei Independenței Macedoniei de Nord (8 septembrie). Expune Erwin Josef Țigla (Reșița).

Participă Excelența Sa Pavel Dupta, Consul Onorific al Republicii Macedonia de Nord la Timișoara.

Incursiuni muzicale: grupul vocal-instrumental „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).

 

 

 

 

9. September 2026, 11:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Im schriftstellerischen Dialog. Als Gast, der Autor und Literaturkritiker Cristian Paul Mozoru (geboren in Reschitza, heute in Deutschland lebend).

 

9. September 2026, 16:30 Uhr, „Frédéric Ozanam“-Sozialzentrum Reschitza:

Ausstellung „Skopje / die Hauptstadt Nordmazedoniens“, mit Fotos von Erwin Josef Țigla (Reschitza), organisiert anlässlich des Unabhängigkeitstag der Republik Nordmazedonien (8. September).

Mit der Teilnahme Seiner Exzellenz Pavel Dupta, Honorarkonsul der Republik Nordmazedonien in Temeswar.

Musikalische Einlagen: die „Resicza“-Gesang- und Instrumentalgruppe (Koordination: Iuliu Fazakas).

(Geografie militară și memorie istorică culturală alături de Mario Balint)

O conversație fascinantă am purtat zilele trecute cu prietenul și colegul de presă Mario Balint, pe marginea prezenței Cavalerilor Ioaniți la Mehadia. 

Mario este unul dintre cei mai experimentați și respectați jurnaliști de investigație și corespondenți de război din România, cu o carieră de peste trei decenii dedicată radioului public. Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și corespondent special pentru județul Caraș-Severin al Radio România Actualități, el îmbină rigoarea jurnalistică de teren cu o cunoaștere temeinică a istoriei geopolitice și militare medievale.

Din perspectiva acestei expertize, Mario înțelege profund modul în care se organizau granițele și fortificațiile de odinioară, în special cele din Banatul de Severin și de pe Culoarul Timiș-Cerna. În cadrul dialogului nostru, el a evidențiat și apropierea unui jubileu remarcabil: 780 de ani de la emiterea Diplomei Ioaniților și de la consemnarea rolului strategic al Mehadiei în sistemul defensiv al Europei medievale. Concluzia schimburilor noastre de idei reconfirmă atașamentul său necontestat față de valorile istorice ale spațiului nostru, în care Mehadia ocupă un loc aparte. Pentru toate acestea, îți mulțumesc din suflet și te asigur de toată prețuirea, dragostea și respectul meu, frate Mario!

Pentru a detalia această temă a prezenței timpurii a Cavalerilor Ioaniți la Mehadia, iată câteva date concludente:

Scurt istoric al Ordinului: Cavalerii Ioaniți (sau Ospitalierii) au fost membrii unui ordin militar și religios catolic înființat în secolul al XII-lea la Ierusalim. Inițiat în jurul anului 1050 ca un așezământ pentru îngrijirea pelerinilor bolnavi și săraci din Țara Sfântă, ordinul s-a transformat după Prima Cruciadă într-o veritabilă forță militară menită să apere credința și pelerinii. Ulterior, alungați din Ierusalim, cavalerii s-au stabilit în Insula Rodos, iar din 1530 în Insula Malta, devenind cunoscuți drept Cavalerii de Malta.

Legătura dintre Mehadia și Cavalerii Ioaniți este atestată direct în Evul Mediu prin Diploma Cavalerilor Ioaniți, document de o valoare excepțională emis la 2 iunie 1247 de regele Béla al IV-lea al Ungariei. Documentul este extrem de important deoarece oferă primele informații scrise despre existența unor formațiuni politice românești (voievodate și cnezate) la sud de Carpați.

Repere ale legăturii Cavalerilor Ioaniți cu Mehadia:

– Prin Diploma din 1247, regele Ungariei le acorda Cavalerilor Ioaniți teritoriul Banatului de Severin pentru a organiza apărarea graniței împotriva invaziilor pătrundere ale tătarilor și altor amenințări de la est. Printre cetățile și pământurile menționate sau subordonate acestei structuri de apărare se număra și cetatea/districtul Mehadia (stăpânită de-a lungul vremii ca un punct strategic de prim rang pe culoarul Timiș-Cerna).

– Mehadia, având o poziție cheie pe vechiul drum roman și medieval ce lega Transilvania și Banatul de Dunăre, făcea parte din lanțul defensiv încredințat ioaniților. Aceștia trebuiau să reabiliteze, să fortifice și să apere trecătorile strategice.

– Deși prezența directă a cavalerilor în zonă a fost de relativ scurtă durată (cauzată de conflicte politice și de neînțelegerile privind obligațiile reciproce dintre rege și ordin), amprenta lor a rămas consemnată în istoriografia Banatului Montan și a Crainei Bănățene.

Această etapă din secolul al XIII-lea reprezintă una dintre paginile fundamentale care atestă integrarea timpurie a zonei Mehadiei în rețeaua sistemelor defensive de tip european medieval.

Despre prezența ordinelor cavalerești la Mehadia și rolul Cetății Mehadiei ca bastion de apărare și punct cheie de control al drumurilor comerciale am scris pe larg în articolul publicat pe platforma UZPR Caraș-Severin: (https://uzprcarasseverin.org/2025/06/11/cetatea-mehadiei-prezenta-si-rolul-ordinelor-cavaleresti-in-istoria-locala/)

Așadar, anul viitor (2027) marchează un moment cu o încărcătură istorică deosebită: împlinirea a 780 de ani de la emiterea Diplomei Ioaniților și de la prima atestare a legăturii dintre Cavalerii Ospitalieri și Mehadia. Este un prilej generos de a redescoperi, cinsti și aduce în atenția publicului paginile de glorie ale unei vetre străvechi care a făcut parte integrantă din sistemul defensiv și din conștiința Europei medievale – un prilej pe care avem datoria morală și culturală să-l valorificăm prin manifestări, studii și proiecte de suflet dedicate patrimoniului nostru local.

Constantin VLAICU – UZPR Caraș Severin

Mehadia, 07 septembrie 2026

 

Deschiderea anului școlar este întotdeauna un moment plin de emoție, speranță și spirit comunitar, iar la Mehadia, loc cu o încărcătură istorică și culturală deosebită, acest eveniment capătă, în respectivul context, valențe profunde. Școala din Mehadia continuă o tradiție educațională de secole în Banatul Montan, legând trecutul de viitorul tinerei generații.

Comunitatea din Mehadia a îmbrăcat, azi 07 septembrie 2026, din nou, hainele de sărbătoare cu prilejul deschiderii noului an școlar, 2026-2027, la Liceul Tehnologic „Nicolae Stoica de Hațeg” și la școala generală arondată. Curtea școlii a devenit neîncăpătoare pentru numărul mare de elevi, părinți, bunici și cadre didactice veniți să marcheze împreună un moment hotărâtor în viața comunității.

Nu trebuie sa uităm că educația la Mehadia are inceputuri arhaice și o continuitate istorică –  alegerea ca instituția să poarte numele marelui cărturar, istoric și preot Nicolae Stoica de Hațeg nu este întâmplătoare, ea inspiră tocmai această realitate istorică. Învățământul din Mehadia se reazemă pe o tradiție de secole, actul educațional la Mehadia fiind unul dintre pilonii identității culturale și spirituale locale. Fiecare nou an școlar, nodat în această vatră străbună, reconfirmă angajamentul de a forma oameni de bază pentru societate, păstrând vie moștenirea înaintașilor.

Festivitatea de azi, 7 septembrie 2026, a debutat în mod tradițional cu un moment de înaltă trăire duhovnicească. Părintele paroh Ciprian Danci, alături de comunitatea prezentă, a oficiat o slujbă de ,,Te Deum”, invocând ajutorul divin pentru elevi și dascăli:

„Fie ca Bunul Dumnezeu și Maica Domnului să vă acopere pe toți, să vă dăruiască înțelepciune, credință și dragoste!”

În glasul colectiv al rugăciunii „Tatăl Nostru”, părintele i-a îndemnat pe copii la ascultare, stăruință și respect față de părinți și profesori, subliniind că adevărata cunoaștere se împlinește atunci când este însoțită de valori morale solide.Cuvântul de bun venit și deschiderea oficială au fost rostite de doamna directoare, prof. Ionela Mihaela Domilescu, în prezența reprezentanților instituțiilor locale. În discursul său, conducerea școlii a punctat atât dimensiunea emoțională a noului început – de la emoțiile bobocilor de la Grădinița PP și clasa pregătitoare, până la provocările claselor terminale (a VIII-a și a XII-a) – cât și prioritățile organizatorice ale noului an, din care evidențiem:

Cuvântul de bun venit și deschiderea oficială au fost rostite de doamna directoare, prof. Ionela Mihaela Domilescu, în prezența reprezentanților instituțiilor locale. În discursul său, conducerea școlii a punctat atât dimensiunea emoțională a noului început – de la emoțiile bobocilor de la Grădinița PP și clasa pregătitoare, până la provocările claselor terminale (a VIII-a și a XII-a) – cât și prioritățile organizatorice ale noului an, din care evidențiem:

– Organizarea orelor de pregătire suplimentară pentru examenele naționale începând cu finalul lunii septembrie, alături de parteneriatele solide cu agenții economici pentru stagiile de practică ale elevilor din învățământul tehnologic.

– A fost anunțat proiectul de reabilitare a clădirii claselor primare, elevii fiind găzduiți temporar în clădirea principală a liceului, în săli pregătite și amenajate corespunzător.

– Cadrele didactice au lansat o invitație deschisă către părinți pentru o comunicare constantă și transparentă, având ca scop comun binele și dezvoltarea copiilor.

Festivitatea s-a încheiat într-o atmosferă de entuziasm, elevii îndreptându-se spre sălile de clasă alături de învățători și diriginți pentru a-și primi orarele și manualele școlare.

Noul an școlar se deschide astfel la Mehadia sub cele mai bune auspicii, îmbinând binecuvântarea spirituală, rigoarea didactică și viziunea de modernizare a unei școli cu rădăcini adânci în istoria Banatului.

Un an școlar plin de reușite tuturor elevilor și dascălilor din Mehadia!

Constantin VLAICU – UZPR Caraș Severin

Sub patronajul specializat al Muzeului de Istorie, Etnografie și Artă Plastică Lugoj, beneficiar al colaborării cu Primăria Municipiului, sâmbătă, 5 septembrie 2026, a avut loc ediția inaugurală a Simpozionului Internațional (istorici din România și Ungaria) în formatul Conferința Științifică dar intitulat „Cultură și civilizație urbană în Banatul istoric”, eveniment de elegantă audiență care s-a desfășurat sub genericul: „Istorii care ne leagă: personalități, memorie colectivă și identitate urbană”. Cuvântul de întâmpinare a aparținut Dacianei Vuia, directorul muzeului gazdă.

În atmosfera vremurilor pe care vorbitorii le-au descifrat, fiecare în modul lor de cercetare, aceștia au adăugat argumente istorice care să completeze pagini de evoluție istorică bănățeană, portretul unor personalități ce și-au adus aportul în desfășurarea evenimentelor istorice locale, în varii domenii de economie urbană ori rurală, viață socială, culturală, spirituală, mentalități.

Astfel, cercetătorii invitați la această conferință au adus lămuriri esențiale: conf. univ. dr. Adrian Magina (Universitatea de Vest din Timișoara) a clarificat originile lui Paul Kinizsi, în timp ce dr. Ionel Bota (Centrul de Studii Bănățene „Sim. Sam. Moldovan”) a vorbit despre clivajele de mentalitate din Oravița și Țara Cărașului în secolul al XVIII-lea. Din trecutul Lugojului profesorul Horațiu Suciu (Liceul „Iulia Hasdeu”) a ales să prezinte studiul de caz pe care l-a realizat în legătură cu pesonalitatea lui Rosenthal, iar dr. Livia Magina (directorul Muzeului Banatului Montan) a reconstituit vizita familiei regale în Reșița și Anina anului 1926. Spațiul bănățean a fost analizat și din perspectiva vechiului sistem balnear, climateric și de vilegiatură și a stațiunilor de odihnă, muzeograful Bogdana Negrei prezentând istoricul Parcului Teiuș din Caransebeș ca stațiune climaterică interbelică. Dimensiunea culturală și spirituală a fost miezul conferinței muzeografului Marius Cornea (Muzeul Național al Banatului), prin prezentarea colecției de artă Kornis din Timișoara și a comunicării susținute de drd. Raimond Rupp (Universitatea „Babeș-Bolyai”), care a relevat activitatea și mobilizarea instituțională a Episcopiei Greco-Catolice de Lugoj în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Intervenția lui Sergiu Dema (managerul cultural al Casei de Cultură din Jimbolia), a constat în prezentarea proiectului care se bucură de un adevărat succes având ca temă traiectoriile biografice ale marilor industriași în ceramică (țiglă, cărămizi și altele) Bohn, Muschong, Treiss și Undisz. Prof. dr. Dumitru Tomoni (Muzeul din Făget) a readus în memorie figura lui Victor Feneșiu, cu rol imens în actul de la 1 Decembrie 1918, victimă a regimului comunist.

Lucrările au continuat în după-amiaza aceleiași zile cu muzeograful Cristian Oliviu Gaidoș, în calitate de coordonator al acestui eveniment, autor al unei lucrări dedicate celei mai mari case comerciale de manufactură și modă din Banatul istoric, „Brüder Deutsch & Comp.”, introducându-ne rezumativ în ideile și tematica aleasă. A urmat intervenția prof. Bogdan Seculici (Liceul Teoretic „Alexandru Mocioni”), care a inventariat monumentele istorice și clădirile emblematice din Ciacova. Arhitectura și construcțiile au rămas în prim-plan datorită istoricului de artă Ilona Miklosik, care a adus un memento util omagiind activitatea și opera prolificului arhitect Eduard Reiter, ale cărui realizări nu sunt cunoscute încă în totalitate. În continuare, cercetătorul Sándor Téglásy (Bánsági Magyar Értékekért Egyesület, Ungaria), a reconstituit cariera uitată a constructorului lugojean Aladár Ferencsik și activitatea acestuia la Budapesta. Evoluția  economică a zonei în mediul rural a fost demonstrată de Waldemar Alexander Megherle (Asociația „Casa Artelor Tradiționale” Lugoj), care a vorbit despre impactul țiglei lugojene în dezvoltarea satului mehedințean. Sesiunea a fost încheiată cu evocări patetice ale unor figuri marcante din istoria bănățeană, iar dr. Constantin-Tufan Stan (Universitatea din Oradea) l-a prezentat pe George Pavel, primul dirijor al Operei timișorene și al Filarmonicii „Banatul”. Pe parcursul susținerii conferințelor, au avut loc și intervenții ale participanților, ivindu-se noi argumentări privind tematicile abordate, toate intervențiile confirmând încă o dată unitatea istoriei bănățene în istoria României și a Europei Centrale.

Programul s-a încheiat cu o vizită ghidată chiar în clădirea Muzeului de Istorie, Etnografie și Artă Plastică Lugoj, conduși de Cristian Oliviu Gaidoș, de data aceasta în calitate și de curator al expoziției intitulate „Destinul unui artist”, dedicate aniversării a 145 de ani de la nașterea lui Virgil Simonescu (1881-1941), pictor și profesor, unul dintre cei mai valoroși artiști bănățeni academiști din prima jumătate a secolului al XX-lea. Expoziția reunește  pictură religioasă, portrete și un valoros fond documentar expus spre vizitare, format din proiecte, schițe și fotografii de familie. Și eu, alături de toți participanții, am avut bucuria de a o admira încă o dată, în chiar acest spațiu al clădirii istorice găzduind celebrul muzeu lugojan la parterul căruia, cândva, magnificul artist plastic român, maestrul Silviu Oravitzan, a organizat spațiul în care și astăzi sunt organizate vernisaje specializate.

Întâlnirea de la Lugoj a demonstrat că este începutul unei frumoase tradiții dedicate cercetării, promovării și valorificării patrimoniului cultural și istoric al Banatului.

 

Cristina Anișoara ZAINEA

membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Caraș-Severin

 

 

Orașul Bocșa a îmbrăcat din nou haine de sărbătoare în perioada 3-6 septembrie 2026, găzduind cea de-a VI-a ediție a prestigiosului eveniment cultural „Bocșa Film Festival”. 

Ziua de vineri, 4 septembrie, a stat sub semnul reverenței față de valorile identitare ale Banatului Montan, fiind dedicată aproape în întregime memoriei și moștenirii complexe lăsate de marea personalitate a locului: Petru E. Oance, cunoscut și iubit de generații întregi sub pseudonimul Tata Oancea.

La invitația doamnei Gabriela Șerban, director al Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea” și inima organizatorică a manifestărilor, Sala de Consiliu a Primăriei Orașului Bocșa a devenit neîncăpătoare pentru oameni de cultură, scriitori, cercetători, bibliotecari și reprezentanți ai administrației locale.

Manifestarea a fost organizată de Primăria și Consiliul Local Bocșa, reprezentate prin primarul Mirel Patriciu Pascu, alături de Biblioteca Orășenească „Tata Oancea”, condusă de doamna Gabriela Șerban. Între organizatori trebuie menționată și Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România – U.A.R.F. care a contribuit cu proiecția de filme artistice, ce au încheiat fiecare zi a manifestării, în Parcul Pescăruş, din Bocșa Română.

 

Presa cărășeană a fost prezentă la cel mai înalt nivel prin delegația Filialei Caraș-Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), condusă de președintele filialei, I.D. Cucu, alături de cunoscuții jurnaliști și oameni de condei Mario Balint, Martin Olaru, Victor Nafiru și subsemnatul, Constantin Vlaicu.

 

Lucrările și comunicările din Sala de Consiliu au debutat sub aura evocării zilei de 29 august, dată la care s-au împlinit 145 de ani de la nașterea lui Tata Oancea. Centrală în cadrul discuțiilor a fost prezentarea uriașului efort editorial și de arhivă depus pentru recuperarea manuscriselor istorice. Un accent deosebit s-a pus pe jurnalele inginerului Valeriu Fabian* și pe reconstituirea ciclului monografic și biografic „Don Quijote al Banatului” (proiect amplu ce cuprinde 12 volume, dintre care o parte au văzut deja lumina tiparului prin grija editorilor și colaboratorilor).

Un moment de o deosebită sensibilitate l-a constituit programul susținut de un grup de elevi din localitate, care au recitat cu emoție din poeziile lui Tata Oancea, ducând mai departe moștenirea literară a graiului bănățean.

 

O profundă încărcătură emoțională l-a constituit și momentul omagierii reputatului jurnalist, scriitor și cineast Vasile Bogdan, autor a peste două sute de filme documentare și al unor volume fundamentale dedicate memoriei locurilor („Reșița dincolo de cuvinte”, operele dedicate Bocșei și lui Tata Oancea). În cadrul întâlnirii au fost acordate plachete de onoare și diplome de consacrare, subliniindu-se că munca de cercetător al memoriei nu este o simplă culegere de date, ci un manifest de viață și o punte aruncată între generații.

Efortul conjugat al echipei de proiect – în care se regăsesc personalități precum Gheorghe Jurma, Diana Maier, Titus (fiul lui Tata Oancea) și numeroși voluntari – reconfirmă faptul că istoria industrială și culturală a Bocșei rămâne un tezaur viu.

Agenda zilei a fost una extrem de bogată în apariții editoriale de ținută:

Lansare de carte Constantin Mărăscu: A fost prezentat volumul „Sfinți fără aureolă”, purtând semnatura cunoscutului scriitor.

Restituire Vasile Bogdan: Renumitul scriitor și om de cultură Gheorghe Jurma a prezentat noua apariție de la Editura TIM Reșița, volumul „Cum am devenit cineast”, semnat de Vasile Bogdan.

Prezentări muzicologice: Profesorul și muzicologul Constantin-Tufan Stan (profesor de pian, membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, originar din Bocșa) a adus în fața publicului o serie de prezentări de cărți și reviste reprezentative pentru cultura Banatului.

 

În cadrul alocuțiunilor, președintele UZPR Caraș-Severin, I.D. Cucu, a subliniat legătura afectivă și istorică pe care o are cu Bocșa, amintind de cei trei piloni ai orașului: industria siderurgică de pionierat (furnalul de la 1711), mineritul și uriașul patrimoniu spiritual patronat de figura lui Tata Oancea:

„Bocșa este casa lui Tata Oancea, întregul oraș aparține memoriei acestui titan. Gazetăria este poate cea mai frumoasă profesie din lume, iar noi, cei din presă, avem datoria morală de a fi alături de valorile Banatului.” – I.D. Cucu

Președintele UZPR a lansat totodată invitația de a demara la Bocșa ateliere și cursuri de inițiere în jurnalism pentru elevii de liceu, propunere îmbrățișată de doamna Gabriela Șerban și susținută de jurnalistul Mario Balint, care a reamintit de proiectele media derulate deja în comunitate.

Un discurs tulburător a fost oferit de  cercetătorul prof.univ. dr. Martin Olaru, fost specialist în cadrul Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național, membru al filialei Caraș Severin a UZPR. Acesta a evocat anii ’70-’80 și misiunile anevoioase de salvare, inventariere și desprăfuire a colecțiilor de carte și artă din casa lui Tata Oancea sau de la familia Wolf, vorbind despre dramele pierderii unor arhive, dar și despre bucuria de a vedea astăzi la Bocșa un muzeu modern, capabil să adăpostească ceea ce s-a salvat.

La rândul meu, în calitate de jurnalist și om al pădurii sosit de pe plaiurile Mehadiei, am transmis salutul colegial și onoarea de a fi parte din această aleasă adunare de inimi românești, care luptă împotriva uitării.

 

Un spațiu aparte în cadrul evenimentului l-a ocupat finisajul expoziției de artă ,,Deco Experiment” (cloisonné & vitraliu fals), semnată în exclusivitate de autorul Dușan Baiski, prezent la eveniment.

 

Cea de-a treia zi a evenimentului a adus în atenția publicului din Sala de Consiliu un moment de sinceră restituire și recunoștință față de presa culturală scrisă. A fost evocat parcursul zbuciumat al revistei „Bocșa Culturală”, o publicație născută din pasiunea bibliotecarilor bocșeni. Salvat de la dispariție prin sprijinul administrației locale și al oamenilor dedicați cărții, acest periodic rămâne un veritabil document de arhivă pentru Banatul Montan.

În cadrul discuțiilor s-a subliniat valoarea interviurilor de colecție găzduite de revistă de-a lungul timpului (precum dialogurile de referință cu istoricul Nicolae Bocșan sau contribuțiile maestrului Marius Maniov), pledându-se pentru atragerea tinerilor spre lectură și cercetare.

 

Cea de-a doua parte a zilei a fost rezervată vizitării noului complex muzeal. Inaugurat oficial la 12 iunie 2026 pe strada 1 Decembrie 1918 (nr. 39-41), Muzeul Orașului Bocșa funcționează sub egida Primăriei și reprezintă un pilon fundamental pentru valorificarea patrimoniului din Bocșa Montană.

Ghidul și custodele muzeului, cunoscutul om de cultură și realizator TV Dan Liuț, a condus delegația presei și a invitaților prin secțiile de elită ale spațiului expozițional:

1. Sala „Constantin Lucaci – Spațiu și Lumină”

Găzduiește cele 17 sculpturi monumentale din oțel inoxidabil create de renumitul sculptor Constantin Lucaci. Dispunerea lor simetrică – formând o geometrie în forma literei „X” – oferă vizitatorilor o experiență senzorială unică. Fără etichete rigide pe postamente, opera lui Lucaci invită privitorul să-și elibereze imaginația. Așa cum a remarcat ghidul muzeului, în timp ce Constantin Brâncuși este un sculptor al teluricului ce urcă spre cer, Constantin Lucaci gândește cosmic, coborând spațiul și lumina spre Pământ.

2. Secția de Mineralogie și Estetica Fierului „Constantin Gruescu”

Inspirată din colecția legendarului mineralog bănățean Constantin Gruescu, această secțiune spectaculoasă adăpostește eșantioane rare de geode, quartz-uri și flori de mină specifice bazinului minier Bocșa-Dognecea. Vitrinele moderne, felinarele vechi de minier și documentele istorice puse în valoare aduc un omagiu muncii din subteran și frumuseții minerale a subsolului cărășean.

 

La finalul manifestărilor cuprinse în programul zilei, organizatorii au găsit de cuviință să marcheze momentul aniversar ocazionat de împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani a reputatului jurnalist, scriitor și cineast Vasile Bogdan. În acest sens, organizatorii, într-o atmosferă caldă, prietenească, au oferit invitațiilor o masă festivă, la finalul căreia s-a tăiat și tortul tradițional în cinstea sărbătoritului.

 

Seria manifestărilor dedicate acestei zile s-a încheiat în Parcul Pescăruş, din  Bocșa Română, cu proiecția filmului „Maria, regina României” (2019), în regia lui Alexis Cahill.

 

Ca o concluzie a tuturor celor trăite la Bocșa, putem afirma cu deplină convingere că cea de-a VI-a ediție a ,,Bocșa Film Festival” reconfirmă adevărul că acest oraș își cinstește cu sfințenie valorile. Prin simbioza creată între gazetari, dascăli, oameni de condei și administrația locală, Bocșa își reconfirmă statutul de veritabilă capitală a restituirilor culturale în Banatul Montan.

 

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin 

 

Credit foto: Constantin VLAICU și Gabriela ȘERBAN 

 

*Valeriu Francisc Fabian, este un cunoscut economist, scriitor și cercetător al culturii locale din județul Caraș-Severin.

A scris și lansat volume semnificative dedicate memoriei cunoscutului poet dialectal Petru E. Oance (Tata Oancea), printre care cărțile „De vorbă cu Tata Oancea” și „Acasă la Tata Oancea – Patriarhul Poeziei Dialectale Bănățene”. 

Este o personalitate activă în viața culturală a orașului Bocșa și este recunoscut pentru activitatea sa literară și de documentare istorică și promovarea culturii bănățene. Lucrările sale sunt incluse în seria monografică „Bocșa, istorie și cultură”.

 

(https://ziare.com/resita/bocsa/o-capitala-a-culturii-721452), (https://reper24.ro/carte-si-film-arta-si-literatura-bocsa-2026/)

 

De Adriana Baghiu – 06 September 2026

Are vârsta la care cei mai mulți adolescenți abia încep să descopere ce vor să facă în viață, dar el știe deja unde îi place să-și petreacă timpul: în lumea fascinantă a informaticii.

Între trei și patru ore pe zi stă în fața calculatorului, dar nu pentru jocuri sau scroll, și nici pentru a pierde timpul. Scrie coduri, construiește proiecte, caută soluții și învață. Atât de mult a progresat încât, înainte chiar de a începe liceul, se întreba dacă nu cumva va ajunge să se plictisească la orele de informatică?

„Eu am început să studiez acest domeniu, IT, pe la vârsta de 7 ani, autodidact, privind clipuri pe YouTube, dar și alte platforme de socializare. Mi s-a părut foarte interesant și am vrut să aflu mai multe. Ai mei au văzut că sunt un copil precoce și pe la 9 ani mi-au cumpărat propriul meu calculator. Mă pricep la crearea și susținerea website-urilor, crearea și susținerea aplicațiilor pentru telefoane, calculatoare și console. Eu  lucrez programe mult mai avansate, peste liceu, poate chiar de facultate. Aștept totuși la liceu să întâlnesc lucruri noi pe care încă nu le-am studiat”, mărturisește adolescentul reșițean care „vorbește” în coduri. Adică are un talent aparte în a memora simboluri ce ajută la programare

„Pentru paginile web de pe  internet folosesc limbaj de programare: HTML, CSS, Jawa Script, pentru aplicații, ca acestea să facă lucrurile automat folosesc limbaj Pyton iar pentru aplicații mai complexe, dinamice, folosesc limbaj C++ și C. Lucrez doar în timpul meu liber, fără să-mi afectez viața socială sau prietenia cu cei apropiați”.

Într-o lume în care tehnologia face parte din viața de zi cu zi, există copii care folosesc calculatorul și copii care încep să-l înțeleagă. Alexandru Luca face parte din cea de-a doua categorie. Pentru el, un ecran nu înseamnă doar imagini, jocuri sau divertisment. Înseamnă posibilități. Înseamnă o pagină albă pe care poate construi ceva pornind de la câteva idei și transformându-le, linie cu linie de cod, într-un proiect real. Iar povestea lui abia începe.

Trei-patru ore pe zi. În lumea lui, timpul se măsoară în linii de cod

Alexandru petrece câteva ore bune pe zi în fața calculatorului. Poate părea mult. Dar pentru el, timpul petrecut în fața ecranului este o investiție. Fiindcă el învață, experimentează, caută, construiește.

Atunci când un program nu funcționează, nu abandonează. Caută rezolvarea problemei. Încearcă o altă soluție. Testează din nou. Iar când, în cele din urmă, codul începe să funcționeze, satisfacția este pe măsura efortului. Așa se construiește, de fapt, pasiunea: nu doar din ceea ce iese bine, ci și din zecile de încercări care nu ies din prima.

La început de liceu, dar deja cu proiecte pentru lumea reală

Alexandru Luca abia începe clasa a IX-a la un prestigios liceu din Reșița. La Bastilia, adică la Colegiul Național „Diaconovici-Tietz”. Și aici apare una dintre cele mai interesante părți ale poveștii. Pentru un elev care abia intră în liceu, programarea ar trebui să fie încă un teritoriu pe care îl descoperă. Dar, pentru Alexandru există deja un avantaj important: a descoperit această lume mult mai devreme și a ales să o exploreze singur, dincolo de programa școlară. 

Rezultatele nu au întârziat să apară. Tânărul a reușit să creeze un site pentru un profesor de matematică din Cluj, pentru oferte de ore online. La adresa mateprof.ro Nu este doar un exercițiu făcut pentru școală. Este un proiect real, pentru un beneficiar real. Iar acest lucru spune multe despre nivelul la care a ajuns.

Când programa școlară riscă să fie prea ușoară

Poate cea mai neobișnuită situație pentru un elev de clasa a IX-a este chiar gândul că s-ar putea plictisi la orele de informatică. Nu pentru că nu i-ar plăcea această disciplină. Ci tocmai pentru că îi place atât de mult.

Curiozitatea l-a făcut să învețe singur, să experimenteze și să ajungă la un nivel care îi permite deja să lucreze la proiecte pe care alți elevi le-ar putea întâlni mult mai târziu.

Pentru Alexandru, provocarea nu mai este doar să învețe ceea ce i se predă. Provocarea este să descopere permanent ceea ce încă nu știe. Iar în informatică, acest „încă nu știu” poate deveni cea mai bună motivație.

Un puști, doar un puști, cu privirea ațintită spre viitor

În spatele orelor petrecute în fața calculatorului nu se află doar dorința de a deveni bun la programare. Se află curiozitatea unui adolescent care vrea să înțeleagă cum funcționează lucrurile și să aibă puterea de a crea singur. Este genul de pasiune care, dacă este cultivată, poate transforma un copil curios într-un profesionist de excepție. Astăzi este abia un elev în clasa a IX-a, care scrie coduri și construiește site-uri. Astăzi este un nume pe care îl cunosc cei apropiați lui. Dar mâine?

Poate că Alexandru Luca va ajunge să lucreze în marile companii de tehnologie. Poate că va crea propriile produse. Poate că va deveni antreprenor sau cercetător. Sau poate că va alege un drum pe care astăzi nici măcar nu îl poate anticipa. Un singur lucru pare însă clar: a început deja să-și construiască viitorul.

De la Reșița, către o lume fără granițe

În tehnologie, distanța dintre Reșița și marile centre universitare sau tehnologice ale lumii poate fi, uneori, doar un click. Iar Alexandru a făcut deja unul dintre acești pași. Un site creat pentru un profesor universitar din Cluj este mai mult decât un proiect. Este o dovadă că pasiunea unui adolescent din Reșița poate ajunge să fie remarcată și valorificată dincolo de orașul său. 

Drumul este lung. Va mai avea foarte mult de învățat, va întâlni probleme dificile și, fără îndoială, va avea și momente în care lucrurile nu vor ieși așa cum își dorește. Dar tocmai aceasta este frumusețea programării: întotdeauna există o soluție care încă nu a fost găsită. Alexandru Luca abia începe liceul. Pentru el, însă, viitorul pare să fi început deja

Și poate că, peste ani, când vom auzi numele lui într-un context important din lumea tehnologiei, ne vom aminti că totul a început aici, la Reșița, cu un adolescent care a ales să transforme orele petrecute în fața unui ecran în ore valoroase, construindu-și propriul viitor

Sursa: https://expressdebanat.ro/

7 septembrie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Proiect „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Memoria locului (partea a III-a) cu Gheorghe Jurma: In memoriam ing. Dan Corneliu Ion Marius Perianu / Dan Gh. Perianu (*28 iunie 1943, Oravița – †27 august 2019, Reșița) și prof. Ligia Perianu (*16 mai 1948, Mâtnicu Mic / Timiș – †9 noiembrie 2019, Timișoara).

 

7. September 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Projekt „Reșița / Reschitza, 255 – 100“.

Das Gedächtnis des Ortes (Teil III) mit Gheorghe Jurma: In Memoriam Dipl.-Ing. Dan Corneliu Ion Marius Perianu / Dan Gh. Perianu (*28. Juni 1943, Orawitza – †27. August 2019, Reschitza) und Ligia Perianu (*16. Mai 1948, Mâtnicu Mic / Timiș – †9 noiembrie 2019, Timișoara).

 

Decizia Consiliului Național al Audiovizualului nr. 116/2026 privind procedura de licențiere, de autorizare și de notificare a serviciilor media audiovizuale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 28 august 2026, și intră în vigoare la 27 septembrie 2026.

Decizia stabilește, pentru prima dată, o procedură distinctă de notificare pentru canalele de pe platformele de partajare a materialelor video care, prin caracterul comercial, prin responsabilitatea editorială și prin modul de organizare a conținutului, funcționează ca servicii media audiovizuale la cerere.

Reglementarea nu se aplică oricărui utilizator și nu transformă orice videoclip publicat online într-un serviciu media audiovizual. Decizia nu instituie o autorizare prealabilă a conținutului și nu conferă CNA competența de a aproba opiniile înainte de publicare. Libertatea de exprimare rămâne garantată. Ea trebuie exercitată însă cu respectarea normelor în vigoare, atunci când sunt difuzate, publicate sau distribuite programe, materiale video ori comunicări comerciale audiovizuale.

În sensul prezentei Decizii, simpla publicare a unui podcast sau a unui vlog nu determină automat calificarea canalului drept serviciu media audiovizual la cerere. Podcastul și vlogul sunt formate de conținut; numai canalul care furnizează conținut audiovizual și îndeplinește cumulativ criteriile și condițiile prevăzute de Decizie poate fi calificat drept serviciu media audiovizual la cerere.

Articolul întreg:

Decizia CNA nr. 116/2026 a fost publicată în Monitorul Oficial: ce se schimbă și ce nu se schimbă în mediul online

„Gările sunt locuri în care se nasc cele mai frumoase

promisiuni și unde se plâng cele mai triste despărțiri” (Valeriu Butulescu)

Există locuri în care timpul nu se măsoară în ore, ci în bătăi de inimă și scrâșnet de osii pe șine reci, pentru Timișoara, capitala istorică a Banatului, gările, nefiind niciodată simple stații de tranzit, ci adevărate catedrale ale modernității și ale reîntâlnirii într-un oraș definit de multiculturalism, deschidere spre Occident, spirit vizionar, gările pulsând ca niște inimi de fier, pompând viață, destine și mărfuri prin arterele Europei Centrale: Gara de Nord, recent renovată, cu silueta ei impunătoare, Gara de Est, vechiul nod al Fabricului, sau micile halte pierdute în memoria cartierelor, fiind mai mult decât elemente de infrastructură, ci martorii tăcuți ai trecerii imperiilor, ai unirii provinciilor și ale miilor de îmbrățișări lăsate în urmă sub aburul vechilor locomotive.

Povestea feroviară a Timișoarei începe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, într-o epocă în care Banatul se afla sub administrație austro-ungară și absorbea cu febrilitate inovațiile tehnologice ale vremii.

La 15 noiembrie 1857, primul tren pătrundea în Timișoara, marcând inaugurarea liniei Szeged–Jimbolia–Timișoara, sosirea acestui prim convoi de metal fiind privită de localnici ca o minune a tehnologiei, pentru că, inițial, gara din cartierul ,,Iosefin” era o clădire modestă, însă ritmul accelerat de dezvoltare a orașului a cerut un monument pe măsură.

Astfel, în anul 1897 se inaugurează o nouă bijuterie arhitectonică, proiectată în stil neoclasic de faimosul arhitect maghiar Ferenc Pfaff, cunoscută sub numele de „Jozsefvaros Indohaz” (Gara din Iosefin) și devenită ulterior, după Unirea Banatului cu România, Gara „Domnița Elena”, clădirea rivalizând prin eleganță cu gările din Budapesta și Viena, mai mult, în mod remarcabil, în anul 1884, gara din Timișoara a fost iluminată electric, devansând mari metropole europene.

Construcția noii gări din „Iosefin”, inaugurată în 1897, a fost un efort financiar titanic, costul total ridicându-se la aproximativ 4 milioane de coroane (echivalentul a peste 16 tone de argint pur), denumită inițial ,,Josefstädter Bahnhof” (Gara din Iosefin), clădirea primind în perioada austro-ungară și numele oficial de ,,Gara Centrală” („Zentralbahnhof” sau „Központi Pályaudvar”), tocmai datorită importanței sale strategice, după anul 1919, odată cu instalarea administrației românești, edificiul primind numele de Gara „Domnița Elena”, în semn de profund omagiu adus Elenei Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Din punct de vedere arhitectural, gara era considerată de specialiști drept „cea mai frumoasă gară de provincie”, ea impresionând prin fațada sa neoclasică monumentală, arcadele ample, care lăsau lumina să inunde sălile de așteptare de clasa I și a II-a, restaurantele de lux și birourile cu lambriuri din lemn de nuc și, începând cu anul 1905, faimosul tren de lux „Orient Express”, care oprea regulat pe peroanele sale, aducând la Timișoara diplomați, regi și elitele culturale ale Europei, care asociau opulența trenului cu eleganța arhitecturală a gării bănățene.

Din păcate, splendoarea sa arhitecturală a fost frântă brutal în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în anul 1944, bombardamentele aviației Aliate, urmate de atacurile aviației germane (Luftwaffe), distrugând aproape complet clădirea de o frumusețe rară, dar aceasta a fost reconstruită în perioada comunistă, în anii ’70, Gara de Nord primind o fațadă modernistă, pierzându-și farmecul de odinioară, dar păstrându-și neatins rolul de coloană vertebrală a transportului din vestul țării, iar Gara Timișoara Est (Gara „Fabric”), ridicată pentru a deservi zona industrială în plină expansiune, a rămas o mărturie vie a arhitecturii feroviare de final de secol XIX.

Liniile de cale ferată care converg spre Timișoara au fost adevărate punți geopolitice și economice, conectarea din 1857, cu Szeged, legând direct Banatul de Viena și implicit de restul Europei Apusene, iar câțiva ani mai târziu, la 6 aprilie 1871, s-a dat în folosință linia Timișoara–Arad, extinzând rețeaua spre nord.

Un moment de o importanță strategică deosebită a avut loc la 23 octombrie 1876, când a fost inaugurată calea ferată Timișoara–Caransebeș, prelungirea acestei linii până la Orșova în 1879, permițând interconectarea istorică cu rețeaua feroviară a Regatului României, unind simbolic și economic Banatul de Vechiul Regat prin nodul feroviar Vârciorova, magistralele ce porneau din Timișoara transportând de-a lungul deceniilor nu doar cerealele și cărbunele Banatului, ci și ideile progresiste, presa vremii și idealurile culturale naționale.

În ierarhia simbolică a comunității de altădată, Șeful de Gară nu era un simplu funcționar, ci o autoritate respectată, o figură centrală a urbei, la fel de importantă ca primarul, preotul sau medicul orașului.

Îmbrăcați în uniforme impecabile, cu fireturi și chipiu roșu, acești „comandanți ai timpului” guvernau destinele trenurilor cu o rigoare aproape militară, șefii gării din Timișoara, având responsabilitatea uriașă de a gestiona cel mai aglomerat nod feroviar din vestul țării, unde punctualitatea era o chestiune de onoare absolută, ei fiind cei care primeau personalitățile epocii, de la împărați ai Casei de Habsburg și regi ai României Mari, până la delegații diplomatice și artiști de renume internațional, care coborau pe peroanele bănățene, prin birourile lor trecând secretele logistice ale imperiilor și dispozițiile de infrastructură care au transformat Timișoara într-un pionier al transporturilor, iar numele lor, deși adesea pierdute prin dosarele prăfuite ale arhivelor CFR, rămân gravate în memoria nevăzută a zidurilor care au supraviețuit războaielor.

O cercetare atentă a trecutului feroviar bănățean scoate la lumină figurile legendare care au condus acest nod strategic, printre primii șefi de gară din perioada de aur a structurii austro-ungare și din primii ani ai administrației regale române s-au numărat oameni de o rigoare administrativă desăvârșită, documentele vremii amintindu-l pe Iosif (Josef) Schaser, unul dintre inspectorii feroviari de elită, care au gestionat modernizarea rețelei din Iosefin la trecerea dintre secole, urmat în perioada interbelică și postbelică de ingineri feroviari de prestigiu precum Aurel Micu sau Ioan Popescu, care au menținut funcționalitatea nodului feroviar în condiții dificile de trafic.

În vremurile noastre, responsabilitatea de a conduce acest uriaș mecanism a revenit unor profesioniști care au navigat prin provocările tranziției și ale modernizării, în ultimele decenii, destinele stației au fost coordonate de șefi de gară respectați în întreaga rețea regională CFR, printre care se numără ing. Valeriu Chirilă, urmat ulterior de Ioan Scurtu sau Liviu Mirișan etc., aceștia preluând ștafeta unei lungi tradiții feroviare, transformând managementul modern al gării, dintr-o simplă funcție, într-o misiune de conservare a unui nod vital ce gestionează zilnic peste 170 de trenuri.

Astăzi, când pașii ne poartă prin altarele de beton și sticlă ale gărilor timișorene, dacă închidem ochii pentru o secundă și facem abstracție de freamătul prezentului, putem auzi ecoul trecutului, sub pașii călătorilor de azi încă mai murmurând șoaptele bunicilor noștri, lacrimile despărțirilor din vreme de război și strigătele de bucurie ale celor întorși acasă.

Gările Timișoarei sunt catedralele dorului bănățean, rămânând în picioare ca niște bătrâni înțelepți, care au văzut totul: triumful, distrugerea, cenușa și renașterea și, chiar dacă locomotivele cu abur au devenit piese de muzeu, iar gările și-au schimbat straiele, spiritul lor rămâne neschimbat, acestea continuând să fie porțile deschise către lume ale unui oraș care a știut mereu că orice călătorie, oricât de lungă și anevoioasă, poartă în ea promisiunea sacră a unei întoarceri.

O anomalie geografică și o nedreptate istorică continuă să persiste pe hărțile feroviare ale României: denumirea actuală de ,,Timișoara Nord”și, pentru oricine care privește configurația urbanistică a orașului, este evident că această stație nu se află în nordul Timișoarei, ci este poziționată chiar în inima geografică și economică a orașului, la o aruncătură de băț de centrul istoric.

În mod legitim, se impune o reparație simbolică, această poartă de fier a Banatului ar trebui să își reia în mod oficial una dintre vechile sale denumiri: „Gara Centrală”, așa cum era cunoscută în perioada de maximă dezvoltare („Zentralbahnhof”sau „Gara Mare”), titulatură afectuoasă și plină de respect pe care timișorenii de altădată o foloseau zi de zi și, a o numi „Gara Mare”, înseamnă a recunoaște nu doar dimensiunea sa fizică (fiind cel mai mare nod feroviar din vestul țării), ci și anvergura sa istorică, în plus, revenirea la numele de „Gara Centrală” ar alinia Timișoara cu marile metropole europene, unde stația principală, situată în vatră civică, poartă cu mândrie acest titlu, eliminând confuziile de orientare pentru turiștii din alte țări care sosesc în Capitala Culturală a Europei.

Foto: Wikipedia

Fritz continuă să se vaite ca o babă pentru grosolănia făcută de mafioții statului de drept, dar mai ales de prietenul său, Nicușor Dan. Care Nicușor, în loc să țină seama de faptul că dacă nu era Fritz n-ar fi ajuns în vecii vecilor președinte, a turnat gaz pe foc și a răsucit adânc cuțitul în rana sângerândă a lu’ primarul care încă mai e, până la sfârșitul lunii și, implicit în cea a lu’ USR.

Vai, săracul, se plânge peste tot că este victima ticăloșilor și bandiților din PSD care ar fi aprins lumânări în toate bisericile și mănăstirile din țară (chiar și la Athos), s-au închinat și au pupat moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, au plătit slujbe și au fost la toate neamurile lu’ mama Omida, ca el să nu mai fie primar.

Și ce dacă au fost. Foarte bine au făcut, dacă e așa cum spune neamțu’. Voi de ce nu v-ați dus să vă rugați la Sfânta Tereza de Calcutta sau la Sfântul Anton să nu te schimbe? Cine v-a oprit să vă duceți în audiență la Papa Leon, că e neamț, de-al vostru?

N-ați făcut nimic să împiedicați un astfel de deznodământ, dar acum vă plângeți „Eu n-am crezut că se poate întâmpla una ca asta, că îi aveam alături trup și suflet pe Ilie (Bolojan) și zecile, sutele de susținători care au ieșit în stradă pentru mine, dar m-am convins că blestemele românilor sunt mai tari chiar și decât Constituția.”, i-ar fi mărturisit Fritz unui apropiat.

Bă, Fritz, la noi legea e lege și nu ține nimic. Ai greșit, te-a taxat.

Auzi la el, prin Legea asta a Integrității, 52.000 de voturi date de timișoreni, la alegerea lui ca primar, au fost anulate și scuipate. Zău, mă? Te plângi de judecători, de Nicușor, de PSD (nu înțeleg de ce nu te plângi și de oamenii lu’ Bolo, că și ei au votat pro?), că au anulat și scuipat atâtea de voturi.

Ce sunt 52.000 de mii voturi? Un mizilic pe lângă cele 2,1 milioane pe care le-a avut Călin Georgescu în turul I al alegerilor pentru Cotroceni. Te plângi că nu mai există stat de drept în România, dar în urmă cu doi ani, la alegerile prezidențiale, exista? Că nu te-am auzit niciodată să-i fi luat apărarea statului de drept care l-a mazilit pe Călin File din Poveste. 

Coane, măcar tălică știi că te-au dat jos printr-o lege (bună, rea, nu mai contează), pe când Georgescu va muri și poate nu va afla niciodată de ce judecătorii (dar mai ales, alții) au anulat Turul 2. Așa că, nu mai tropăi atât, că degeaba o faci. Vorba românului, „gata, a trecut baba cu colacii.”

Suntem mândri – ne spunea plutonier Marian Diana-Lucia – de colegul nostru RAITA Bogdan, component al echipei specializate în intervenții și salvare la înălțime din cadrul Inspectoratului de Jandarmi Județean Hunedoara (fiind singura echipă reprezentantă a României) și care s-a detașat, fără emoții, pe primul loc în competițiile internaționale din acest an, în urma unei bune pregătiri tehnico-tactice.

Salvarea pe corzi nu este doar un sport spectaculos, ci o disciplină completă, bazată pe pregătire fizică, tehnică, precizie, rapiditate și, mai ales, muncă în echipă.

Competițiile desfășurate au avut la bază scenarii inspirate din situații reale pentru salvarea unei persoane aflate în dificultate, fiecare manevră contând, iar comunicarea și încrederea dintre membrii echipei fiind esențiale.

Atât la întrecerile desfășurate în Bosnia, cât și la cele din Budapesta (unde au participat echipe din China, Statele Unite ale Americii, Japonia etc.), plutonierul Raita Bogdan s-a detașat, fără emoții, pe primul loc.

Cu pasiune și dorință de o continuă perfecționare, echipa Inspectoratului se pregătește pentru data de 7-10 aprilie 2027 să participe la Xrescue Great Day Sevilla ce se va desfășura în Spania.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

Începutul de an școlar este o zi cu semnificaţie deosebită pentru copiii care trec pragul școlii cuprinşi de dorinţa cunoaşterii şi a acumulării de cât mai multe cunoştinţe folositoare pentru viaţa de zi cu zi.

Cu susținerea Consiliul Local – susținea Camelia BEDEA, primarul comunei Vălișoara (foto), m-am implicat permanent pentru a asigura un mediu adecvat desfășurării procesului educațional, având în vedere că educația pe care o acordăm tinerei generații este cel mai important lucru în dezvoltarea unei societăți. 

La nivel de comună ne confruntăm cu scăderea îngrijorătoare a numărului de copii și acesta este și unul dintre motivele pentru care trebuie să le oferim condiții de învățare cât mai bune pentru ca sigura unitate de învățământ din comună să fie funcțională.

Pentru asigurarea unui mediu cât mai performant, util, dar și plăcut de învățare elevilor Școlii Gimnaziale Vălișoara, am accesat mai multe finanțări din fonduri europene, întrucât din bugetul local este imposibil să realizăm investiții majore.

A fost finalizat proiectul „Dotare Școala Gimnazială Vălișoara cu echipamente mobile, dispozitive electronice din domeniul tehnologiei informației” finanțat prin PNRR Componenta C15. În cadrul proiectului au fost achiziționate echipamente, mobilier și materiale didactice în valoare totală de 463.558 lei cu TVA, elevii noștri folosesc din acest an școlar în procesul educational tehnologie de ultimă generație, beneficiază de materiale didactice, truse și materiale de laborator modern, echipamente sportive și mobilier adecvat.

Și în acest an școlar, elevii beneficiază de transport în siguranță, urmare a dotării de către Consiliul Județean Hunedoara cu un microbuz electric scolar, în valoare de de 1.036.361 lei fără TVA, achiziționat în cadrul proiectului „Transport verde – microbuze electrice pentru elevi în județul Hunedoara”, finanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență – Componenta 15 Educație.

Am semnat un nou Contract de finanțare pentru suma de  1.762.000,00 lei, derulat prin Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale, pentru realizarea Proiectului „Furnizare de servicii integrate în comunităţile rurale – facilitarea accesului persoanelor vulnerabile la servicii de bază eficiente şi de calitate”,  PIDS/586/PO4/339395, un proiect amplu, conținând mai multe componente care vin în sprijinul persoanelor vulnerabile din comună, dar și a elevilor Școlii Gimnaziale Vălișoara.

În cadrul acestui proiect, în baza diagnozei sociale întocmite și a Planului de acțiune multianual pentru implementarea diagnozei sociale, au fost prevăzute fonduri pentru angajarea unui consilier școlar cu o jumătate de normă, pentru o perioadă de 3 ani.

Tot prin acest proiect, și mă bucur că am avut oportunitatea de a obține finanțarea, elevii Școlii Gimnaziale Vălișoara, în număr estimativ de 45 copii, vor beneficia de un pachet de sprijin alimentar, respectiv masa caldă, pe perioada cursurilor școlare, pentru trei ani școlari. Finanțarea pentru masa caldă are o valoare totală alocată de 432.000,00 lei.  

De asemenea, prin „Pachetul de sprijin pentru copiii vulnerabili”, 30 de copii din familii vulnerabile din comuna noastră, vor beneficia de pachete cu îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite, mic mobilier școlar, în valoare de 59.828,00 lei. 

Am început procedurile de achiziție pentru încheierea contractelor de furnizare a produselor și a serviciilor cuprinse în pachetele de sprijin.  

Împreună cu cadrele didactice așteptăm deschiderea noului an școlar, un an în care elevii să acumuleze cât mai multe cunoștințe, să lege noi prietenii și să adune experiențe frumoase!

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana/UZPR

 

Din anul 2016, muzicianul Sabin Pautza merge an de an în Câmpia Română, în orașul Slobozia din județul Ialomița, pentru a participa în calitate de președinte al juriului la concursurile internaționale de canto și de dirijat, manifestări derulate sub patronajul spiritual a lui Ionel Perlea.

”Este o plăcere să revin aici, unde oamenii sunt calzi și primitori și mă așteaptă mereu, cu bucurie”, ne-a spus maestrul.

 Anul trecut, în 2025, Centrul Cultural “Ionel Perlea “ a instituit Premiul “Sabin Pautza”, ca recunoaștere a carierei prestigioase de compozitor și dirijor receptat dincolo de granițele țării, dar și pentru ajutorul acordat în anul 2016, la constituirea concursului de dirijat „Ionel Perlea”, competiție cunoscută și apreciată pe plan mondial.

 

Adriana Telescu – Maestre Sabin Pautza pentru a zecea oară conduceți în calitate de președinte juriul acestui Concurs Internațional de Dirijat “Ionel Perlea”. Cum estimați ediția actuală, la care s-au prezentat 18 concurenți din 15 țări?

– Trebuie să comparăm totul cu începutul, cel din 2016, când s-a început cumva timid. Țin minte că am avut concurenți doar din România, ca să ajungem acum, în patru-cinci ani, să avem mai mulți concurenți din străinătate decât de la noi. Anul acesta am avut candidați din 15 țări, ceea ce mie mi se pare extraordinar, pentru că acest festival și concurs reprezintă de fapt un județ și un oraș care s-au impus, au convins și au impresionat la nivel mondial.

Adriana Telescu – Așadar municipiul Slobozia din județul Ialomița este cunoscut în Japonia, Coreea, Peru, Singapore, China, Brazilia și bineînțeles în Europa. Ce urmăriți în primul rând la concurenții care vin la acest concurs,  la tinerii care își doresc să devină dirijori?

– În primul rând trebuie să spunem că există un limbaj al conducătorului de cor sau de orchestră. Acest limbaj un tânăr de douăzeci de ani trebuie să-l stăpânească. Nu ai cum să comunici cu cei din fața ta, corul sau orchestra, dacă nu cunoști acest limbaj, acest limbaj sofisticat care te ajută să comunici prin gest și prin expresia feței. Nu ai alte elemente decât mâinile și expresia feței. Sigur, sunt acele repetiții care sunt esențiale pentru a ajunge să conduci o orchestră . Toate acestea se dezvoltă, se cizelează și ajungi firesc după un timp să interpretezi lucrarea respectivă curat, limpede și în stilul cuvenit. Fiecare compozitor are stilul lui, are limbajul lui și atunci, dacă este concurs, trebuie să evaluezi, să vezi până la ce nivel a ajuns tânărul dirijor să comunice cu oamenii din fața lui.

Adriana Telescu – Punem pe primul plan talentul sau munca unui tânar care își dorește să devină un mare dirijor?

– Ca să fiu corect până la final, eu aș spune că cel mai important este talentul muncit. Adică fără talent nu poți face nimic, dar la fel de adevărat este că , vă spun din experiența mea de 60 de ani, că talentul în sine dacă nu este dezvoltat și cizelat, adică șlefuit, nu ajungi prea departe. Eu am această credință că Dumnezeu nu a creat nicio ființă căreia să nu-i pună în suflet un diamant, pe care noi îl numim talent. Am prieteni care după ce au ieșit la pensie, la 70 de ani și-au descoperit adevărata vocație, după ce au lucrat 50 de ani altceva. Am prieteni care pot să confirme acest fapt, care au devenit poeți după 60 de ani.

Adriana Telescu – Dumneavoastră maestre v-ați dorit de la început să deveniți dirijor?

 – Nu țin minte când am început să fac muzică, nu știu exact momentul când m-am hotărât să fac ceva sau altceva. Am făcut de toate de la început. Am învățat să cânt la pian și la chitară și apoi să dirijez, să compun și să orchestrez.

Adriana Telescu – Dar dorința de-a conduce o orchestră, de-a fi lider în acest domeniu s-a născut cândva.

– Cred că s-a născut odată cu mine.

Adriana Telescu – Ați avut un model în arta dirijorală?

– Da, eram mic și am început să lucrez cu profesorul Carl Tirier, care era dirijorul corului sătesc de la Câlnic, acolo unde locuiam și unde m-am născut. Acesta a fost primul meu profesor și primul meu model. El m-a învățat notele și mi-a predat primele noțiuni legate de muzică. El conducea acest cor sătesc, de oameni ai locului cu care ajunsese să obțină premii. Ei nu aveau studii muzicale și atunci dirijorul lucra cu ei în alt fel, folosea alt limbaj, o altă tehnică. El a fost primul meu model de dirijor, care colabora cu un grup de 40 de oameni și făcea muzică cu ei. Asta a fost tare demult… După aceea am descoprit dirijorul de orchestră.

Adriana Telescu -După aceea a venit Marin Constantin!

– Da, dar zece ani mai târziu. El a fost profesorul meu la conservatorul din București. Cu el am lucrat la alt nivel. El nu doar m-a încurajat, ci pur și simplu m-a luat în familia lui, în clasa lui, în grupul lui de experți. Am mai povestit asta, eu chiar și când am ajuns profesor la Iași, colaboram cu el. Dacă pleca zece zile în străinătate, mă chema pe mine să dirijez corul “Madrigal”, deși avea cei 2 dirijori secunzi, dar tot pe mine mă aducea de la Iași, ca să-i țin locul.

Adriana Telescu – Nu v-a spus niciodată ce anume îi plăcea la dumneavoastră, ce anume îl făcea să facă acest lucru, faptul că erați cel mai bun student al lui?

– A fost o întâmplare care spune totul, există o înregistare la televiziune în emisiunea Eugeniei Vodă, unde la întrebarea moderatoarei

“ – Maestre Marin Constantin este adevărat că Sabin Pautza a fost cel mai bun student al dumneavoastră? “, iar răpunsul maestrului “

–  Nu-i adevărat, a fost singurul student al meu!”  Declarația aceasta mă onorează, fiindcă el a lucrat 27 de ani ca profesor. Vă dați seama câți studenți a avut el? Dovadă că la vremea respectivă el mi-a făcut buletin de București ca să rămân asistentul lui la “Madrigal”. Dar eu am plecat la Iași, și totuși el, nu s-a supărat și m-a chemat mereu să colaborez cu el, la “Madrigal” . Am scris muzică pentru “Madrigal” și i-am însoțit pe coriști în multe turnee, în Spania, Franța, Italia, etc. Eu i-am adus, mai târziu, în America, pe vremea când lucram acolo. Deci am colaborat cu ei zeci de ani și după aceea. Eu am fost invitat să dirijez corul “Madrigal” în concertul în care au sărbătorit 50 de ani de la înființare. Marin Constantin, nu mai era, murise cu vreo 2 ani înainte.

Adriana Telescu – Prin ce anume se remarca, se distingea marele dirijor Ionel Perlea, pentru că a fost apreciat și cunoscut în lumea întreagă. Avea niște calități în plus față de cele care se cer pentru a deveni dirijor.

– Ca toți marii dirijori sigur că da, există un nivel pe care mulți nu îl pot depăși. L-am văzut  dirijând la Ateneul Român și la Iași. Impresionant. Apoi, foarte mulți oameni mi-au vorbit despre el, ca fiind cel mai mare dirijor în viață, la vremea respectivă. Doar atât vă spun, doar un exemplu vă dau. Lucram în Spania cu  Joan Sutherland, o mare soprană, care auzind că sunt român mi-a spus cu mândrie că ea a debutat cu marele Ionel Perlea, în 1937 la Teatrul Fenice din Veneția. Din păcate el nu s-a impus în țară, dar a făcut o carieră de succes în Europa și America. Eu l-am văzut dirijând în anul 1969, când era deja bolnav . Dirija cu o singură mână și stând pe scaun. Era obosit. Dirija fără partitură, mai mult cu fața decât cu mâinile. Apoi, eu am vorbit cu colegi de-ai mei din orchestră, care mi-au declarat că nici un dirijor nu i-au inspirat cum a făcut Perlea, fără baghetă și doar cu o mână. Așa ceva noi nu am întâlnit până acum, mi-au spus ei. Era un fenomen.

Adriana Telescu – Ce sfaturi ați avea pentru tinerii dirijori cei care vin la Concursul de Dirijat “Ionel Perlea”. Este important să ai un premiu la acest concurs.

 

– Este foarte important ! Eu cunosc tineri,care fac acum lucruri importante în carieră după participarea la acest concurs la care au fost remarcați și premiați.

Adriana Telescu – L-am văzut de curând pe dirijorul Alexandru Ilie, la Festivalul de muzică ușoară de la Amara.

– Da și mai sunt câțiva tineri cărora le-am urmărit cariera și cu care după aceea am lucrat. Ei fac acum lucruri importante în acest domeniu, al muzicii. Iată un exemplu, Eduard Dabrovschi care acum câțiva ani a luat marele premiu la Slobozia. Eu mă mândresc  cu el și colaborez în continuare. 

Adriana Telescu – Un sfat pentru acești tineri care își doresc să devină dirijori.

 

– Ce alt sfat, decât să studieze, să continue și să nu întrerupă studiul, pentru că studiul la această îndeletnicire durează o viață. Eu am 83 de ani și încă studiez. Este etapa când “știu ce nu știu! Acum 50 de ani credeam că știu totul. Acum știu că sunt lucruri la care mai am de lucrat. ”

Adriana Telescu – Câteva cuvinte despre modul în care a fost organizat concursul în 2026?

– I-am lăudat întotdeauna pentru că cei care au inițiat această manifestare, au găsit resurse și înțelegere la primăria orașului și la autoritățile județene. Eu îi cunosc și lucrez cu ei de zece ani și nu m-au dezamăgit niciodată. Ionel Perlea a fost un compozitor cunoscut, eu i-am orchestrat toate liedurile. Dar Perlea a fost unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii.  Tocmai de aceea s-a înființat acest concurs pe lângă cel de canto. Totul este organizat la superlativ.Clementina Tudor, managerul Centrului Cultural “Ionel Perlea “ a făcut și continuă să realizeze lucruri minunate în orașul Slobozia.

Am să închei acest interviu cu cuvintele cunoscutului scriitor Șerban Codrin, foarte implicat în viața culturală din Slobozia,   care ne vorbește despre Maestrul Sabin Pautza.

 

“ Sabin Pautza nu este un dirijor, compozitor, profesor universitar, ci un compozitor de geniu, de dimensiuni universale și istorice. Numai o mică parte din creația sa este interpretată și înregistrată, posed câteva discuri cu o muzică de nivel mozartian, schubertian, de o originalitate frapantă. Ar fi putut fi recunoscut ca un mare compozitor american, deoarece Lumea Nouă își caută geniile în Lumea Veche, dar a refuzat în numele provinciei românești, de acasă. Slobozia a fost înnobilată timp de trei zile de prezența unei lumini luciferice, a invitat-o Ionel Perlea, neverosimil de mare personalitate muzicală plecată în lume din Ograda ialomițeană. Geniile se întâlnesc, Mozart, Beethoven, Ionel Perlea, Sabin Pautza, așa sună adevărata muzica într-o sala mică, aparent modestă, dar cu nume simbolic, Europa. Mulțumim, Maestre Pautza, ca ne-ați făcut demni să vă răspundem la buna ziua.”

Adriana TELESCU – UZPR Caraș Severin

 Foto: Florin FLORESCU

 

Note biografice: SABIN PAUTZA 

 

Născut în 1943 la Câlnic-Reșița, compozitorul, dirijorul și profesorul univ. dr. Sabin PAUTZA a urmat cursurile Liceului de Matematică din Reșița, studiind în paralel muzica la Liceul de Muzică din Reșița, instituție de învățământ care, din anul 2003, îi poartă numele. În anul 1965 a absolvit Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din București. S-a specializat apoi în compoziție și dirijat orchestră la Academia Chigiana din Siena (Italia). Doctor în Compozitie (Summa Cum Laudae) al Academiei de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.   În anul 1984 s-a stabilit în Statele Unite ale Americii unde a fost numit, prin concurs, Director Artistic și Prim Dirijor al celei mai vechi Filarmonici din statul New Jersey, “Plainfield Symphony Orchestra”. După o activitate de peste 25 de ani la conducerea acestei instituții, Primăria orașului Plainfield l-a numit Cetățean de Onoare al orașului și Dirijor Emeritus, pe viață, al aceleași Filarmonici, decretând ziua de 7 Mai 2009  ,,Ziua Sabin Pautza”  în Plainfield, New Jersey. Oficialitățile orașului natal l-au onorat cu titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Reșița. Este  Cetățean de Onoare al Județului Caraș-Severin și Doctor “Honoris Causa” al Universităților din Reșița și Târgoviște.

Creația compozitorului Sabin PAUTZA cuprinde toate genurile muzicale. Primele creații, corale, au fost influențate de maestrul Marin CONSTANTIN al cărui asistent și prieten a fost . Piesa ,,Hayku – trei cântece pentru soprană şi orchestră ” (1981) a prilejuit debutul său dirijoral în Statele Unite la “Carnegie Hall” din New York.  Din creația muzicii de cameră se disting cele trei cvartete de coarde și seria de lucrări intitulate “Jocuri”. Concertele pentru soliști și orchestră au un loc aparte în creația sa: ,,Dublu Concert pentru violoncel, pian şi orchestră”  (1996), ,,Concertino pentru violoncel”, ,,Jocuri IV -concert pentru vioară şi orchestră”, ,, Bassklavierconcert”  (2004),  ”Concertul pentru flaut și orchestră”  (2008).

Dintre lucrările simfonice se disting cele ”Cinci piese pentru orchestră”  (1972), Simfonia nr. 1  „In memoriam“(1974), Simfonia nr.2 „Sacră“ pentru cor, soprană şi orchestră (1991-92), „Simfonieta” (1995). În creația sa se regăsesc 15 muzicaluri pentru copii și opera „Poveste de dragoste” . 

Sabin PAUTZA se distinge în domeniul orchestrației cu lucrările ”Şapte Cântece pe versuri de Clement Marot”  şi ,,Suita în re major op. 10” de George ENESCU, ”Passacaglia în do minor” de Johann Sebastian BACH, ,,Due canzoni” de Girolamo FRESCOBALDI, ” Marea Fugă” op. 133 de Ludwig van BEETHOVEN,  ,,Viziunile Fugitive”  de Serghei PROKOFIEV, ,,Colţul copiilor” de Claude DEBUSSY sau ,,Suita din musicalul West Side Story”. 

Cea mai recentă creație,  ,,Requiem Baroc” a fost lansată la Reșița, în cadrul Festivalului Internațional “Sabin Pautza”, ediția a  VIII-a,  în anul 2021,  la Biserica Romano-Catolică ,,Maria Zăpezii”, în interpretarea Corului  Academic condus de dirijorul Robert Rădoiaș și a Orchestrei Simfonice din Arad, avându-l  la pupitru pe compozitor.

Sabin PAUTZA deține numeroase premii și distincții românești și internaționale, între care: Premiul ,,George Enescu”  al Academiei Române, Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, Marele Premiu al Televiziunii Române, Premiul Internațional de Compoziție din Salt Lake City (Utah), și Marele Premiu Dr. Martin Luther King, Jr. Activitatea sa internațională de dirijor și compozitor i-a adus titlul onorific de “Doctor in Music” decernat de London Institute for Applied Research. Majestatea Sa Regele Mihai I al României, i-a conferit Medalia ,,Nihil Sine Deo”  a Casei Regale pentru serviciile aduse României în activitatea sa multilaterală de peste 55 de ani.

Sabin PAUTZA este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, al organizației Conductors Guide of  New Jersey, al Biroului de Consilieri al Institutului Biographic American și al ASCAP (Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor Americani). Numele său figurează alături de marii muzicieni ai lumii în Who’s Who in Music, publicat la Cambridge, Anglia (edițiile din 1980-1984-1992-2000) și în volumul “2000 De Americani Notabili”, publicat de American Biographical Institute. Compozițiile sale sunt publicate în mare majoritate de către Firma “San Nicobian” Edition din New York iar casa de discuri “Swift Music” Group din New Jersey a editat seria Opera Omnia a compozitorului. În ultimii ani, Profesorul Universitar Doctor Sabin PAUTZA s-a reîntors în țară unde este invitat frecvent să susțină Cursuri de Măiestrie la Conservatoarele și Universitățile din România.

 

Există editori care afirmă că presa tipărită nu poate fi înlocuită. În toată lumea, publicațiile print continuă o poveste care vorbește despre informație detaliată, context, calitate, personalizare și relatare care se află deasupra erei digitale și consumului de știri în mare viteză. În toată lumea, alături de brandurile media consacrate (65 de reviste tipărite au rezistat și au prosperat timp de peste 100 de ani și peste 185 de publicații print au depășit pragul de o jumătate de secol de existență) în ultimii ani au apărut noi publicații care atestă fără tăgadă că există apetit pentru presa print.


„So Good”, din Franța, este parte a grupului editorial So Press, și cea mai nouă dintre publicațiile care continuă să-și aibă publicul lor fidel – revista „Society”, revista de cinema „So Film”, publicația elegantă de modă masculină „L’Etiquette”, „Pédale”, „The Running Heroes Society”, „Doolittle”… Dedicată prezentării știrilor pozitive și a proiectelor inspiraționale din întreaga lume, revista trimestrială „So Good” a fost concepută de fondatorul grupului, Franck Annese, și nu conține reclame, dar beneficiază de sprijinul a 21 de companii care au ajutat echipa să dezvolte proiectul. Cu un tiraj de 70.000 de exemplare și 15.000 de abonamente în avans, „So Good” este o veste foarte bună pentru peisajul presei tipărite din țară.

Tot în Franța, revista trimestrială „Légende” este un proiect al fostului redactor-șef de la „Le Monde”, Eric Fottorino. Fiecare număr se concentrează asupra unei personalități emblematice. Publicația beneficiază de contribuții din partea unor jurnaliști, istorici, ilustratori și fotografi. Aceasta este publicația grupului cu cel mai mare format, ceea ce permite un accent puternic pe latura vizuală. „Revista este concepută ca un obiect de colecție. Doar pe hârtie poți obține acest efect”, afirmă redactorul-șef François Vey.

În SUA, celebrul brand de presă economică Bloomberg și-a sporit numărul de materiale dedicate problemelor de mediu, iar tematica s-a dovedit suficient de importantă încât să justifice lansarea revistei „Bloomberg Green”. „O parte a acestui demers a constat în a le permite jurnaliștilor noștri să abordeze schimbările climatice ca subiect principal, nu doar ca pe o chestiune conexă domeniilor lor obișnuite de lucru”, afirmă Aaron Rutkoff, redactorul publicației trimestriale. Cele 80 de pagini ale revistei includ articole ample, dar oferă spațiu și pentru jurnalism de investigație, bazat pe abordarea specifică Bloomberg, axat pe date și cifre.

Sub deviza „design pentru demnitate”, „Deem Journal” este o nouă publicație tipărită semestrială din SUA, care încurajează cititorii să reevalueze lumea designului. Acest dialog este explorat prin intermediul unor imagini superbe și al unui jurnalism ingenios, într-o publicație realizată cu o atenție meticuloasă la detalii. Echipa editorială a abordat o gamă variată de subiecte, de la restructurarea producției alimentare până la discuții despre justiția socială.

Tot în SUA, pentru revista „Noema”, a cărei ediție anuală inaugurală a cuprins 200 de pagini de articole despre ideile care modelează prezentul și viitorul, climatul de incertitudine globală a fost transformat într-un avantaj. „Noema” a fost creată de Institutul Berggruen, din Los Angeles, fondat și condus de investitorul și filantropul Nicolas Berggruen. Publicația abordează filosofia, geopolitica, economia, tehnologia și cultura. Articolele sunt aprofundate, dar accesibile; subiectele sunt alese în colaborare cu un consiliu editorial din care fac parte personalități. „Publicăm nu doar jurnaliști și cadre universitare, ci și oameni de știință și artiști, abordând subiecte care sunt adesea trecute cu vederea în iureșul știrilor zilnice”, explică redactorul Kathleen Miles.

În Thailanda, echipa din spatele publicației online „Thai Enquirer” a cunoscut o evoluție remarcabilă de la lansarea sa. Concepută de un grup restrâns de jurnaliști thailandezi în 2018, publicația a devenit realitate în 2020, după ce a atras fonduri de la investitori privați. „Thai Enquirer” și-a creat o reputație datorită comentariilor curajoase și reportajelor aprofundate. „Ajungem la noi categorii de public. Mulți dintre cititori sunt tineri thailandezi, dar și străini”, afirmă Umesh Pandey, fost redactor la „Bangkok Post” și unul dintre inițiatorii proiectului. Publicația are planuri ambițioase pentru proiecte jurnalistice de amploare. „Conceptul nostru este simplu: jurnalism liber și imparțial, în limba engleză”, spune redactorul-șef Cod Satrusayang, citat de monocle.com.

Când Portugalia a intrat în carantină în timpul pandemiei, Miguel Cadete, director al publicației „Expresso”, din Portugalia, a observat că vânzările și numărul de cititori ai ediției tipărite a ziarului său național au înregistrat o creștere constantă: „Mult peste o treime dintre chioșcuri erau închise și, totuși, în plină carantină, am avut cu 20.000 de cititori mai mulți decât în 2019”. Cititorii caută și astăzi informare de calitate, bazată pe fapte. Ziarul a adoptat o abordare inovatoare pentru a livra ediția zilnică cititorilor săi – publicația a devenit disponibilă în brutăriile „A Padaria Portuguesa” din țară. Inclusiv aplicațiile de livrare a mâncării au început să distribuie ziarul clienților lor.

Fondată în Marea Britanie, la Londra, în 2005, de Matt Gibberd și Albert Hill, compania „The Modern House” include o revistă tipărită, cu apariție semestrială. Atât Gibberd, cât și Hill și-au început cariera ca jurnaliști. „Când eram copii, meșteream reviste improvizate în camerele noastre. Nu există un substitut pentru formatul tipărit”, susține Gibberd.

Și revista de călătorii „Transhelvetica”, din Elveția, este considerată emblematică – una dintre edițiile trecute a fost structurată sub forma unei călătorii în jurul lumii, desfășurată însă în întregime… pe teritoriul Elveției. „Revista a ghidat cititorii către plaje cu nisip alb similare celor din Zanzibar, poduri impresionante care amintesc de peisajul urban din San Francisco și temple în stil japonez situate deasupra lacului Lucerna”, spune redactorul Jon Bollman.

În Africa de Sud, fotograful Stephanie Blomkamp a lansat revista „Oath” pentru a oferi vizibilitate fotografilor talentați și promițători din Africa de Sud și de pe întregul continent. Blomkamp intenționează să extindă sfera de activitate a publicației prin colaborări cu instituții de artă pentru noi proiecte realizate la comandă.

„El País”, emblematicul ziar spaniol, are planuri mari de extindere peste Ocean. Javier Moreno Barber, redactor-șef al publicației, argumentează: „Avem un public potențial vorbitor de spaniolă de 500 până la 600 de milioane de oameni. În America Latină avem 80 de jurnaliști; suntem singurul ziar care are atât de mulți oameni pe un alt continent”.

„Arts of the Working Class”, din Germania, se autodefinește drept o „revistă despre artă și societate, sărăcie și bogăție” și adoptă o abordare neconvențională atât în ceea ce privește conținutul, cât și distribuția: este o publicație de artă care ajunge la publicul său asemenea unui ziar stradal. Publicația lansată în 2018 a câștigat foarte multă vizibilitate – apare de șase ori pe an și conține numeroase opere de artă și eseuri analizate prin prisma artei și a politicii. Materialele sunt publicate în limbile materne ale autorilor, variind de la engleză, germană și spaniolă până la franceză, chineză, turcă și italiană.

„Domani” este un ziar pornit în Italia la inițiativa lui Carlo De Benedetti, fost președinte al unuia dintre cele mai puternice grupuri media din Italia. Știrile sunt publicate mai întâi online, iar edițiile tipărite zilnice au între 16 și 20 de pagini de comentarii și analize.

Iar exemplele ar putea continua.


Statistici care nu lasă loc de îndoială

Dincolo de vocație și pasiune există în marea industrie a publicațiilor tipărite statistici care nu pot fi ignorate. Numărul cititorilor de reviste continuă să crească de la an la an, iar publicitatea în edițiile print se dovedește tot mai eficientă în sporirea notorietății și a încrederii în brand, precum și în convingerea unui număr mai mare de oameni să manifeste interes față de produse și servicii… și să le achiziționeze. „Magazine Media Factbook” a realizat o statistică uimitoare: cititorii de ziare și reviste își continuă discuțiile în mediul online, iar prezența lor în acest spațiu este mai mare ca niciodată; 95% dintre tinerii sub 25 de ani citesc reviste – această cifră rămâne constantă de la an la an, iar atracția exercitată de fotografiile și grafica de înaltă calitate, de imaginile statice, de absența ferestrelor pop-up și a altor întreruperi, precum și de mesajele durabile, accesibile oricând, îi menține pe oameni – indiferent de vârstă – fideli publicațiilor tipărite. Iar studiile citate de onthebaymagazine.com confirmă: lectura pe suport de hârtie stimulează emoțiile, implică simțurile, favorizează o atenție mai concentrată și este preferată de majoritatea oamenilor; audiențele revistelor, atât în format tipărit, cât și digital, sunt în creștere – doar în ultimii trei ani, audiența totală a revistelor a crescut cu aproape șase milioane de persoane; publicitatea tipărită generează rezultate superioare celei online sau celei difuzate la televiziune; pentru principalele subiecte din domeniul sănătății – inclusiv îngrijirea sănătății și stilul de viață sănătos – reiese că revistele tipărite reprezintă cea mai bună alegere pentru a ajunge la persoanele cu o vastă experiență în aceste domenii și la cele ale căror sfaturi sunt apreciate de prieteni și familie atunci când vine vorba de produse și servicii conexe; cititorii de reviste rămân implicați – în timp ce peste jumătate dintre utilizatorii de internet petrec mai puțin de 15 secunde pe un site web, în cazul presei tipărite, acest răstimp este în medie de o oră.

Ca urmare directă a faptului că publicul din toată lumea încă apreciază, în plină eră digitală, publicațiile tipărite, marketresearch.com arată că piața presei print, evaluată la peste 317 miliarde de dolari în 2025, urmează să depășească 410 miliarde de dolari până în 2034. Toate acestea pentru că presa tipărită continuă să joace un rol vital în industriile globale de publicitate și media, rămâne un mediu esențial pentru vizarea unor segmente demografice specifice, consolidarea identității de brand și furnizarea de informații într-un format tangibil. Și cel mai important – presa tipărită este apreciată pentru credibilitatea sa, pentru durata de viață îndelungată și pentru capacitatea de a capta interesul cititorilor prin conținut aprofundat.

Foto: unsplash.com