Marți, 11 martie 2025, începând cu ora 15:00, la Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”, din strada Geneva a Municipiului Târgu Jiu s-a desfășurat Adunarea Generală a Filialei „Jean Bărbulescu” Gorj-Mehedinți a UZPR, în care s-au discutat activitățile pe care le-a desfășurat filiala în cursul anului 2024 (prezentarea raportului de activitate al filialei), s-au ștampilat legitimațiile celor care au achitat cotizația pe anul în curs și au fost făcute propuneri pentru activități ce se vor desfășura anul acesta.
Cu toate că filialele sunt baza Uniunii, și anul trecut s-au făcut propuneri pentru modificarea Statutului UZPR, Proiectul de Statut nu a fost finalizat la Judecătorie, iar cel vechi este încă în funcțiune și nu spune mai nimic despre filiale. Se amintește de organele de conducere la nivel local, dar nu sunt precizate. La Filiala „Jean Bărbulescu” a fost ales un președinte – doamna Adina Andrițoiu, de la Gorj și un vicepreședinte – domnul Teodor Abagiu-Sachelarie, de la Mehedinți.
În prezența membrilor UZPR din cele două județe vecine ale Olteniei, Gorj și Mehedinți, doamna Adina Andrițoiu, a anunțat scopul acestei adunări: „Conform dezbaterilor și hotărârii Consiliului Director al UZPR, s-a stabilit ca în perioada 1 februarie – 15 martie 2025, toate filialele Uniunii noastre să fie luate măsurile necesare pentru organizarea și desfășurarea adunărilor generale pentru analiza activității și alegerea sau confirmarea organismelor de conducere ale structurilor respective pentru că la data de 22 martie 2025, este convocată Adunarea Generală Ordinară anuală a UZPR” și a anunțat ordinea de zi:
Raportul de activitate al filialei pe anul 2024, prezentat de doamna Adriana Andrițoiu.
Desemnarea reprezentanților filialei pentru participarea la Adunarea Generală anuală a UZPR din 22 – 23 martie 2025.
Diverse (propuneri privind activitatea filialei în 2025, vizare legitimațiilor, ș.a.).
După aprobarea ordinii de zi, doamna Adina Andrițoiu a prezentat un raport-sinteză cu principalele activități desfășurate de membrii filialei, în anul 2024. „În anul 2024, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj – Mehedinți a continuat să își mărească numărul de membri, pe măsură ce ziariștii locali au înțeles avantajele apartenenței la o uniune profesională. În intervalul ianuarie 2024 – februarie 2025, am încercat să lărgim aria de participare la evenimentele locale, marea majoritate din sfera culturală, prin încheierea de parteneriate cu instituțiile locale organizatoare. Am arătat avantajele de a le fi parteneri, prin promovarea pe care UZPR o face la scară națională acestor manifestări și necesitatea permanentizării acestui parteneriat și în anii următori”, a precizat doamna Andrițoiu, apoi a punctat principalele activități în care a fost implicată și filiala noastră care are în prezent 45 de membri (30 din Gorj și 15 din Mehedinți) dintre care: 21 membri pensionari cu indemnizație, 8 membri pensionari fără indemnizație și 16 membri în activitate. A mulțumit colegiilor din cadrul filialei care au continuat să colaboreze, în mod susținut, cu materiale despre evenimentele locale, la revista UZP și la site-ul uzpr.ro, după cum urmează: Gigi Bușe – 57 articole, Ileana și Marcel Mateescu – 37 articole, Victor Troacă – 31 articole, și au mai avut câteva Adina Andrițoiu și Andrușa Ion Vătuiu de la Mehedinți. „Am vrut să evidențiez faptul că mai sunt câțiva colegi care continuă să editeze și să tipărească o serie de publicații cunoscute și apreciate pe plan local, regional și chiar internațional: Obiectiv Mehedințean de Gabriela și Teodor Abagiu-Sachelarie, Informația de Strehaia (ziar județean), Strehaia (ziar local) și suplimentele Perseide Literare și Oglinda Politică de Vasile și Maria Vulpașu, Jurnalul românesc.ro și Informația de Severin de Romeo-Dorian Crîșmaru, Tribuna Seniorilor Mehedințeni de Andrușa Vătuiu, revistă care îmi parvine și mie, Hyperion de domnul Copcea Florian, dânsul este și membru al Uniunii Scriitorilor din România dar este și membru UZPR, Spicon de domnul Victor Troacă și Viorel Surdoiu, Informația Olteniei de Nelu Pochea, Lumina din Cuvânt de Ion Elena”, a precizat doamna Andrițoiu. Apoi a continuat: „Numeroasele evenimente cultural-folclorice la care au participat în calitate de promotori, organizatori sau colaboratori sunt detaliate în tabelul alăturat. Se remarcă Dorin Brozbă cu Pastorala copiilor, Festivalul Te iubim dragă Mărie, ediția a V-a, și Festivalul Maria Apostol”.
În continuare, Adina Andrițoiu a prezentat date despre Adunarea Generală din 22 și 23 martie 2025 și componența nominală a Conducerii Uniunii, după care s-a trecut la discuții. Cea mai disputată problemă a fost acordarea și valoarea indemnizației de ziarist pentru cei care sunt pensionari. Doamna Adina a propus ca fiecare ziarist să-și facă o arhivă personală acasă. Domnul Dan Șalapa a propus deschiderea de fonduri personale la Arhivele Statului. Dânsul așa a făcut. Cei care primesc deja indemnizație au spus că nu s-a corelat indemnizația cu pensia. Domnul Gigi Bușe a propus înființarea unei publicații proprii, a filialei (o revistă și un ziar online) intitulat „Jean Bărbulescu” și crearea unui eveniment cu prilejul sărbătoririi a 135 ani de la nașterea patronului spiritual al filialei, Jean Bărbulescu, născut la 11 iunie 1890. A prezentat ultimul număr al revistei „Gorjul Eroic” al cărei redactor-șef este și noul ziar „Gazeta Gorjului” realizat de Vasile Vasiescu din Bălănești, o revistă de cultură cu apariții lunare susținută de S.C. Gorjeanul S.A.
Adunarea Generală a validat conducerea Filialei, în formula în care a fost aleasă anul trecut și a lucrat și până acum: Președinte – Adriana Andrițoiu (de la Gorj) și vicepreședinte – Teodor Abagiu-Sachelarie (de la Mehedinți) și participarea lor la Adunarea Generală anuală a UZPR din 22 – 23 martie 2025.
La final doamna Adriana Andrițoiu a vizat legitimațiile celor care au plătit cotizația pe anul 2025 și activitatea s-a încheiat cu o fotografie de grup spre amintire.
Prezentare de carte: „Bisericile Ortodoxe din Craina Bănățeană“, autori: Icoana Cristescu Budescu, Gheorghe Țunea Pîrvovanu, Editura „TIM” Reșița, 2024.
21 martie 2025, ora 9.00, Colegiul Național „Diaconovici – Tietz“ Reșița:
Ziua mondială a poeziei (21 martie).
Întâlnire cu poezia. O activitate interactivă cu participarea elevilor din clasa a VIII-a B, secția germană, Colegiul Național „Diaconovici – Tietz“, coordonator: prof. Sonia Maria Chwoika. Invitat: Erwin Josef Țigla.
22 martie 2025, ora 18.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
„ZIUA INTERNAȚIONALĂ” A POEZIEI ROMÂNE.
Personalitățile de lângă noi: scriitorul Vasile Barbu la 70 de ani (*6 septembrie 1954, Uzdin, Banatul Sârbesc).
Lansarea cărții lui Ionel Bota, „Arta poemului ca supraviețuire. Eseu asupra poeziei lui Vasile Barbu”, apărută la Editura „TIM”, Reșița, 2025. Cu participarea Mirelei Cocheci (Petroșani), a Cristinei Anișoara Zainea (Oravița), a editorului Gheorghe Jurma și a autorului Ionel Bota. Alocuțiune a poetului Vasile Barbu, președintele Societății Literar-Artistice „Tibiscus”, Uzdin (Serbia).
Ora Pământului = Earth Hour 2025, un eveniment internațional, organizat în ultima sâmbătă a lunii martie a fiecărui an, care are ca scop sensibilizarea utilizatorilor de energie electrică față de problema dioxidului de carbon emis în atmosferă la producerea energiei electrice.
Sunt invitați să citească la lumina lumânării scriitorii și iubitorii de poezie reșițeni.
Programm für die Zeitspanne 17. – 22. März 2025:
17. März 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Zeitgenossen mit unseren Persönlichkeiten: Protopope Emeritus Dr. Vasile Petrica zum 85. Geburtstag!
17. März 2025, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Festtag des Heiligen Patrick, Schutzpatron Irlands (17. März).
Ausstellung: „Dublin – die Hauptstadt Irlands“, mit Fotos von Erwin Josef Ţigla.
18. März 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
In Memoriam Vasile Popovici (*19. März 1969, Karansebesch – †9. Juli 2022, Reschitza).
20. März 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Buchpräsentation: „Bisericile Ortodoxe din Craina Bănățeană“ der Autoren Icoana Cristescu Budescu und Gheorghe Țunea Pîrvovanu, Verlag „TIM” Reschitza, 2024.
21. März 2025, 9:00 Uhr, „Diaconovici – Tietz“-Nationalkolleg Reschitza:
Welttag der Poesie (21. März).
Begegnung mit der Poesie. Eine interaktive Veranstaltung mit den Schülern der VIII. B-Klasse, „Diaconovici – Tietz“-Nationalkolleg. Koordination: Deutschlehrerin Sonia Maria Chwoika. Als Gast: Erwin Josef Țigla.
22. März 2024, 28:30 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
„Internationaler Tag” der rumänischen Dichtung.
Der im Serbischen Banat lebende rumänische Schriftsteller Vasile Barbu: 70 Jahre (*6. September 1954, Uzdin, Serbien).
Präsentation des Buches: „Arta poemului ca supraviețuire. Eseu asupra poeziei lui Vasile Barbu”, Autor: Ionel Bota, erschienen im Reschitzaer Verlag „TIM”, 2025. Mit der Teilnahme von: Mirela Cocheci (Petroschen), Cristina Anișoara Zainea (Orawitza), Gheorghe Jurma (Reschitza) und des Autors Ionel Bota (Orawitza). Schlussworte von Vasile Barbu, Vorsitzender der Literarisch-Künstlerischen Gesellschaft „Tibiscus”, Uzdin (Serbien).
22. März 2024, 20:30 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Die Stunde der Erde 2025: Eine Stunde Licht aus für die Erde.
Zur Lesung bei Kerzenlicht eingeladen sind Literaturschreibende und -Freunde aus Reschitza.
Publicația-etalon a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, UZP, prezintă publicului un nou număr, 37, pe aceleași coordonate: ilustrarea profesionalismului de breaslă, evidențierea activității jurnaliștilor care alcătuiesc forța și relevanța publică a celei mai mari organizații de breaslă din țară, teme de larg interes pentru presă și pentru societate.
Revista UZP 37 relevă, pe de o parte, evenimente și acțiuni concrete la care au participat și în care s-au implicat colegii noștri din țară și de peste hotare, iar pe de altă parte, activitatea cu profunde reverberații de utilitate publică a actualității sub care se derulează activitatea UZPR. De asemenea, sunt prezente materiale de atitudine și de opinie, presa fiind ilustrată pregnant, în toate componentele sale, de la reportaje până la recenzii de carte și caricatură de presă. Nu lipsesc rezumate ale componentelor importante ale UZPR – Radio UZPR și Editura UZP – care s-au evidențiat, ca de fiecare dată, deopotrivă pe segmentul mass-media și pe cel al publicului larg.
Semnăturile care alcătuiesc sumarul acestei noi ediții a publicației Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România sunt avizate și prestigioase, jurnaliștii care au participat la această colecție densă și aplicată de texte fiind personalități ale domeniului, profesioniști cu experiență și vocație.
De la presa militară până la reflectarea izbânzilor publice ale unor membri ai UZPR, Revista UZP nr. 37 este, ca de obicei, o prezență unică din perspectiva conținutului și o remarcabilă apariție grafică.
AdrianaTelescu: Scriitorul, istoricul, criticul și prozatorul Gheorghe Jurma a împlinit în 5 februarie 2025, 80 de ani. La mulți ani cu sănătate și multe împliniri spirituale!
Gheorghe Jurma: Mulțumesc!
AdrianaTelescu: Aristotel spunea că sufletul unei ființe este reprezentat de activitatea sa. Înainte însă de-a ne spune despre activitatea omului de cultură Gheorghe Jurma, aș vrea să vorbiți despre vârsta lăuntrică a sufletului lui Gheorghe Jurma.
Gheorghe Jurma: Da, o provocare interesantă, nu m-am gândit vreodată la un asemenea aspect, dar într-un fel sau într–altul, colateral, am înţeles cumva ideea că în viața omului vârsta care o are în buletin nu este întotdeauna cu aceea pe care o are în suflet. Pe care o are în ceea ce el face, în ceea ce el vrea să se definească. 80 de ani poate să fie de două ori câte 40 sau poate să fie de 4 ori câte 20. Depinde de unde și cum ne aflăm. Chiar am încercat să văd și eu dacă este vreo diferență între 80, 79 sau 75. Nu văd, nu simt, pentru că eu cred că vârsta și perspectivele vârstei (că de acum mergem spre 81 și cât o mai fi) depind de viața noastră, de proiectele noastre, depind de ce vrem să înfăptuim, pentru că dacă avem un ideal, dacă avem niște obiective clare de realizat, parcă și viața devine mai îngăduitoare cu noi și ne lasă să le îndeplinim. Dacă nu avem niciun plan și ne lăsăm copleșiți de problemele vieții, „vai cât e de scump, vai cât e de greu!”, dacă doar ne văităm, s-ar putea să ne scurtăm viața, pe când dacă privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, care înseamnă bucuria noastră interioară, capacitatea noastră de-a interveni în această viață ca s-o facem mai bună și mai frumoasă, ne lungim viața, ne exprimăm altfel. Eu cred că avem această datorie (cred că am spus la fel și în urmă cu 10, 20 de ani), să privim lucrurile în felul acesta, că mai avem câte ceva de făcut în această viață. Fiecare om are până la urmă ceva de făcut în viață, nu trece prin apă ca gâsca, în niciun caz!
Adriana Telescu: Ce mai are de făcut scriitorul Gheorghe Jurma?
Gheorghe Jurma: Acum chiar la vârsta asta, așteptând-o cumva, mi-am zis că cel mai frumos cadou, cel mai frumos dar, pe care un scriitor, un om al scrisului îl poate face, este să publice o carte. Dincolo de ideea că niște prieteni au gândit să facă o carte omagială – In Honorem -, eu am dorit să-mi fac o carte proprie, chiar dacă am plecat de la niște proiecte mai vechi. Unul dintre ele se intitulează „Scriitorii români și Banatul”. Am lăsat-o un pic acum, pentru că între timp a apărut o carte care onorează ziua și vârsta, dar nu renunț la acest proiect. Este o carte despre relația acestui spațiu, al Banatului istoric sau geografic, cum vrem să-l considerăm, și scriitorii români. Este o temă foarte interesantă. De la Dimitrie Cantemir care a trecut prin Timișoara în timpul stăpânirii turcești și până la scriitorii secolului XIX sau XX (de la Alecsandri, Eminescu la Nicolae Iorga sau Octavian Goga) ori din ultimele generații, chiar optzeciștii care au trecu pe aici și au lăsat niște semne, mărturii, opere (de la Mircea Nedelciu la Mircea Cărtărescu). Chiar în zilele acestea, frunzărind o carte despre istoria teatrului din Reșița, am găsit două fotografii, tipărite acolo. Este vorba de prezența academicianului Tudor Vianu la Reșița la un spectacol în anul 1956 și a scriitorului Victor Eftimiu, care a venit aici la premiera unui spectacol cu piesa lui „Înșir-te mărgărite” (tot 1956). Sunt două fotografii care reprezintă momente de istorie literară. Prin astfel de preocupări, cred că și ziua și luna și anul trec și mai repede și mai frumos.
Adriana Telescu:Pentru că am ajuns aici și pentru că mă interesează foarte mult scriitorii români și legătura lor cu Banatul, aș vrea în mod special să ne oprim acum la Mihail Sadoveanu. Știu că sunteți interesat de marele prozator, după Eminescu desigur, fiindcă Gheorghe Jurma este cunoscut și recunoscut ca eminescolog.
Gheorghe Jurma: Da, recunosc că sunt interesat de opera lui Sadoveanu, pe care îl consider cel mai mare prozator român. Este profund, deși unii spun că are multe descrieri și este mai plictisitor şi oricum mai greu de descifrat. Sadoveanu a călătorit prin toate ținuturile României, din Moldova până în Deltă, în Ardeal și a fost și în Banat, în primul rând la Herculane. Sigur, la Băile Herculane, unde îți poți rezolva și niște probleme de sănătate. Era prin anii 40. Am văzut într-o carte o fotografie a lui Sadoveanu în gara Herculane, în 1942, dar ulterior a mai revenit aici. Un bibliotecar de la biblioteca stațiunii a publicat cândva niște amintiri cu Sadoveanu, prin anii 1950, când Sadoveanu cunoștea deja stațiunea. Era mare pasionat de pescuit și de șah. L-a rugat pe bibliotecar să-i găsească niște șahiști cu care să joace. I-a găsit niște jucători, dar nici unul de talia lui Sadoveanu, care să-l bată la șah. Pe de altă parte, este vorba și de niște întâmplări personale, de o mare dragoste pe care o descoperă acum și pe care o cântă într-un volum de poezii numit „Daim”, apărut postum. Cartea este dedicată Valeriei Mitru, viitoarea lui soție. Fosta nevastă a scriitorului murise și ecourile se simt în nuvela sau putem să-i spunem microromanul „Ochi de urs”. Este oricum interesantă legătura marelui scriitor cu acest spațiu al Băilor Herculane, al Mehadiei și al Cernei despre care scrie nişte pagini lirice care impresionează. Desigur, prin această stațiune au trecut mulți scriitori români și străini. Au scris și ei despre locurile acestea și trebuie să-i amintim pe Alecsandri sau Nicolae Iorga, George Coșbuc sau Ion Minulescu şi mulţi alţii.
Adriana Telescu: O întrebare care mă frământă, cartea dedicată lui Sadoveanu, „Lupta cu balaurul” , reprezintă de fapt, lupta cu timpul?
Gheorghe Jurma: Lupta cu balaurul are multiple semnificații. În viziunea mea, aceasta este o construcție mitologic-simbolică în care balaurul reprezintă de fapt răul, negativul. Și atunci lupta cu răul are multiple înţelesuri. Poate să fie dușmănia între oameni, chiar frați dușmani, poate să fie războiul, dar poate fi oricare aspect negativ al pasiunilor. Dragostea, spre exemplu, este adeseori văzută astfel. Sau raportul dintre lumină şi întuneric, dintre cunoaştere şi neştiinţă. De aceea această luptă cu balaurul devine un mit personal, care poate caracteriza opera lui Sadoveanu. Aşa descoperim lucruri interesante, inclusiv în scrierile care ne plictisesc. La un moment dat apare Râul Alb, apoi apare Râul Negru. Simple denumiri de locuri, dar cititorii trebuie să înțeleagă că albul și negru sunt în conflict, iar negru este un simbol al morții, al distrugerii. În „Frații Jderi”, sunt multe aspecte în legătură cu Albul – Izvorul Alb, calul alb etc. – cu sensuri pozitive, mai ales în ce îi privește pe tineri, dar tot acolo e războiul sau alte ameninţări asupra vieții. În „Neamul Şoimăreştilor” personajul este sfătuit să renunțe la dragoste fiindcă la un moment dat aceasta îl poate duce la moarte. În Sadoveanu însuşi pare să fi existat un asemenea balaur care vroia să-l deturneze de la obiectivul lui, acela de a scrie. Este o luptă pe care o duci (cu timpul, cu provocările vieţii) atunci când trebuie să scrii ceva ce va putea servi mai apoi omenirii și umanității.
Adriana Telescu: Mă întorc la viața scriitorului Gheorghe Jurma. Nu sunteți un om ușor de descifrat. Știm foarte puține lucruridespre copilăria dumneavoastră. Localitatea Bobda este piatra de hotar în biografia omului de cultură Gheorghe Jurma.
Gheorghe Jurma: Este un loc care poate nu spune nimic, dar dacă te duci la istorie, vezi că este un sat citat în documente încă din secolul al treisprezecelea, 1221 și ulterior în multe alte documente. Un sat care a trăit multe evenimente, care a și dispărut la un moment dat ca urmare a unor inundații pe la sfârșitul secolului al șaptesprezecelea, și pe urmă a fost rearanjat de stăpânirea austriacă, după reguli impuse de imperiu după cucerirea Banatului. Eu am copilărit acolo după al Doilea Război Mondial. Într-o discuție pe care am avut-o nu demult cu un grup de tineri, am afirmat că am trăit toate evenimentele postbelice. Primul eveniment de care îmi aduc aminte a fost deportarea în Bărăgan. Eram în ziua aceea la unchiul meu, ne jucam acolo câţiva copii; era chiar ziua în care chiaburii, cum li se spunea oamenilor bogați, care trebuiau deportați în Bărăgan, își încărcau bagajele în căruțe și plecau apoi spre gara Cenei, de unde urma deportarea. Acest lucru m-a marcat. Apoi în toate casele alea s-au instalat sediile brigăzilor de la Gospodăria Agricolă Colectivă, care s-a înființat în 1952 și a primit numele de „Ion Luca Caragiale” (fiindcă atunci era centenarul naşterii scriitorului). În această gospodărie au intrat și bunicii mei. Bunicul meu avea un cal și cinci lanțe de pământ primite de la reforma agrară, el fiind invalid de război din Primul Război Mondial. Și așa de drag i-a fost calul că nu a vrut să-l dea la colectiv și s-a dus și cu mare greutate l-a vândut la Timișoara la târg, ca să nu-l dea la colectiv. Multe întâmplări în legătură cu asta aș putea să evoc. Satul copilăriei mele era un sat mitologic și eu eram la vârsta aceea mitică, în care orice dimensiune mi se părea uriașă şi fantastică, iar drumul de la un capăt la altul al satului era ceva cu totul special, de altfel nici nu plecam prea departe, pentru că mi se părea că este altă lume, era dificil să treci prin anumite zone, mai era și câte un câine , mai era și câte un om supărat că te uiți peste gardul lui, etc., dar oricum era şi este frumos fiindcă mi-a rămas în memorie până azi. Trăiesc totuși cu regretul că acolo, în centru, se ruinează un monument deosebit: o biserică catolică, iniţial mausoleul baronului Csavossy. Era un mausoleu ridicat după modelul unei catedrale din Ungaria, dar care avea o dimensiune impresionantă. De-a lungul timpului a fost avariat, au fost niște vânturi puternice prin anii 70 care au distrus o parte din acoperiș, iar în ultimele decenii s-a degradat rău de tot și nu știu dacă până acum s-a găsit vreo rezolvare, ca această biserică monument , cu arhitectură frumoasă, să poată fi salvată, pentru că e frumoasă și se vede de la zece kilometri distanță.
Adriana Telescu: Când s-a născut această dragoste infinită pentru cărți? Când ați dat valoare lecturii?
Gheorghe Jurma: Cărțile au apărut, fireşte, tot în copilărie, chit că în casa bunicilor mei erau doar vreo două-trei cărți. Bunica mea citea „Visul Maicii Domnului” şi alte câteva broşuri, deşi îi plăcea să citească. Aveam în vecini niște copii mai mari de la care am mai împrumutat, dar tot așa niște manuale mai vechi. În schimb, preotul satului avea o bibliotecă secretă într-o cameră specială, o mulțime de cărți frumos legate, pe care ni le împrumuta. Preotul făcea cu noi în fiecare duminică ore de religie, deși credința și religia erau deja interzise în anii 50. Cerința era să nu te duci la biserică, dar nu se respecta în sat şi toți copiii mergeau la biserică. Preotul Iosif Petrovici făcea cu noi religie, povestindu-ne întâmplări din Biblie sau câte ceva din alte cărţi de literatură sau de istorie. Cu unii făcea pictură, avea o pasiune pentru pictură, cu unii făcea muzică, avea acordeon și îi punea să cânte. Eu așa am ajuns să citesc în primele clase primare cărți din vechea colecție „Biblioteca pentru toți” sau colecții de opere din perioada 1900-1930, pe care le citeam repede, le returnam, mă chestiona să vadă dacă am citit, dacă am înțeles, îmi dădea alte cărți și așa am progresat în lectură și am rămas prieten al cărții pentru toată viaţa. Apoi, la școala gimnazială din Timișoara, în capitala Banatului, școala era la o stradă mai departe decât blocul unde stăteam, și la mijloc între cele două destinații era o librărie. Și în fiecare zi când mă întorceam de la școală, mă opream la librărie. Nu aveam bani să cumpăr, uneori mai cumpăram, dar de cele mai multe ori stăteam în librărie și citeam. Și doamna Lucreția, care purta numele mamei mele, de aia o țin minte și acum, mă lăsa, mergeam după pult și stăteam și citeam cu orele. Sigur, la momentul acela nu-mi dădeam seama care sunt adevăratele valori, de aceea am profitat de toate stadiile acestea de cultivare, ca să-mi dezvolt interesul pentru carte și să înteleg mai bine ce este în ele. Poate de aceea probabil că am ajuns și editor de cărți și mare iubitor de carte.
Adriana Telescu: Ați început cariera ca ziarist, deși sunteți absolvent de filologie. Ați optat pentru istoria vie, curentă, în detrimentul literaturii, pe care ați declarat de nenumărate ori că o iubiți și așteptați concediile să mergeți la Biblioteca Academiei, nu pentru a pleca la mare.
Gheorghe Jurma: Aşa este, eu am făcut la Timișoara Liceul de Muzică și Arte Plastice, secția de arte plastice. Am fost coleg cu mulți dintre muzicienii, compozitorii și artiștii plastici importanți ai țării. Am fost coleg cu Marius Țeicu, care este din Reșița sau pictori precum Ștefan Câlția și alţii care încă trăiesc. Dar am optat pentru filologie pentru că îmi plăcea cartea și pentru că mi-a fost și teamă cumva de marea concurență. Și aveam un exemplu din anii anteriori, când cel mai bun absolvent al liceului nu a reușit la institut. Și atunci am optat ca orice bănățean, care nu prea vrea să plece de acasă, pentru Universitatea din Timișoara și Facultatea de Filologie, unde m-am bucurat și de o bibliotecă foarte bună, m-am bucurat și de atmosfera care era plăcută și de dascălii noștri care ne-au insuflat dragostea pentru marile valori ale culturii: Eminescu, Sadoveanu, Creangă, Blaga sau Ion Budai Deleanu, să citez doar câteva nume. Sigur ar fi trebuit să urmez drumul literaturii, doar că, până la urmă am ajuns ziarist pentru că în 1970, la Reșița s-a înființat un cotidian. Adică fostul ziar care apărea o dată pe săptămână a devenit cotidian. Și cotidianul pe format mare presupunea să fie mulți ziariști și să acopere cât mai multe teme din județ. Și așa m-am hotărât să vin. Așa am devenit ziarist. Sigur pasiunea pentru carte, pentru liteatură, n-am abandonat-o niciodată, imediat în toamna aceluiași an am descoperit cenaclul literar de la Casa de Cultură și peste un an am devenit șeful cenaclului, pe care l-am coordonat până astăzi, cu un moment de întrerupere după revoluție, că nu mai aveam timp de așa ceva. Sigur literatură și jurnalism nu-i același lucru, dar pe măsură ce am înaintat în experiența jurnalistică și pe măsură ce am înaintat și în partea de cercetare literară, am ajuns să văd că există și puncte comune și puncte de diferență netă. Între alte multe observații pe care mi le-am însușit și încerc să le ofer și altora, este aceea că presa peste vreme devine document istoric. Foarte multe dintre ziarele de astăzi nu țin cont de acest lucru, fie neglijează niște evenimente care se întamplă în realitatea înconjurătoare, fie le deformează de așa natură, încât mai târziu peste 50 de ani cel care va cerceta presa, nu va găsi informațiile corespunzătoare. Eu am făcut și niște cărți de istorie a presei și niște cărți de istorie literară, când m-am bazat foarte mult pe presă, fiindcă am trăit momentele în care se făcea presă bună și am verificat în realitatea realității dacă lucrurile care apar în invitaţii sau pe un afiș au acoperire şi în presă, dacă ele s-au realizat sau nu. Am găsit afișe care anunță că la evenimentul cutare vine o personalitate, dar acel om nu a venit fiindcă era în alt oraș, la o altă conferință. Și atunci mă confrunt cu ziarul, care spune ceea ce s-a întâmplat. Realitatea realității e una, realitatea presei e alta, ele ar trebui să coincidă, ceea ce azi nu se prea întâmplă.
Adriana Telescu:Criticul Cornel Ungureanu vorbește despre omul bibliotecă, Gheorghe Jurma. Eu aș căuta aici, în această bibliotecă pe eminescologul Gheorghe Jurma, care a urmat cu succes calea profesorilor săi. Dacă ați fost lăudat și premiat pentru colecția Eminescu, pentru Sadoveanu ați fost criticat. Am vorbit deja despre această latură a activității dumneavoastră.
Gheorghe Jurma: Fac o rectificare – pentru Sadoveanu nu am fost criticat. În „Istoria Literaturii Române”, a lui Nicolae Manolescu, la bibliografie este trecută și cartea mea. Pentru mine este o onoare. Pe de altă parte, alți comentatori – un Ion Simuţ, de pildă – afirmă că după revoluție Sadoveanu este criticat foarte tare și sunt puține cazuri în care acest mare prozator este citit corect azi, citându-mi cartea mea ca exemplu. În ce-l priveşte pe Eminescu, el rămâne vârful literaturii române. Pasiunea mea începe tot din copilărie, unde am citit poeziile de factură populară a lui Eminescu, “Ce te legeni, codrule” etc. După aceea la școala gimnazială și la liceu am avut niște revelații. Și cred că în liceu am citit o carte din interbelic a doctorului Vlad, „Eminescu din punct de vedere psihanalitic”. Studiu cu totul special la momentul respectiv. EI se ocupa de simbolurile din poezia eminesciană și încerca să le dezvăluie. Acum Eminescu nu mai era unul foarte simplu din poezia populară, ci unul mult mai complicat, ceea ce mi s-a confirmat la facultate, cînd am văzut câtă adâncime există în opera lui. Mergând pe urmele dascălilor mei, pasiunea asta s-a amplificat, am scris și eu câteva cărți despre Eminescu. Am lansat o colecție Eminescu în 1998, după ce am fost la niște târguri și saloane de carte. La Cluj l-am întalnit pe Constantin Cubleșan, care actualmente este unul dintre comentatorii cărților dedicate lui Eminescu. Dar la vremea aceea era și el la începuturile pasiunii pentru Eminescu. Mi-a dat o carte despre Eminescu și așa am început această colecție în care deocamdată nu au apărut decât 20 de cărți pentru că fiind un oraș undeva la marginea ţării, nu pot să conving oamenii să publice cărți despre Eminescu aici. Dar au apărut şi câteva cărți în afara colecției. Am avut şi alte iniţiative, în primul rând pentru spațiul școlar. Am făcut mai multe expoziții cu cărți din biblioteca mea. Am vreo 1000 de cărți, reviste, documente cu şi despre Eminescu. Am făcut multe expoziții în ultimii 20 de ani în instituțiile din Reșița, Caransebeș etc. Am avut şi multe întâlniri cu cititorii. Nichita Stănescu zice că „Eminescu este cel mai dificil poet român”. Aşa e şi asta trebuie să reţină şi elevii şi să încerce să descopere cu mintea lor profunzimile şi subtilităţile operei eminesciene şi actualitatea ei. Un exemplu: merg la o școală și îi întreb pe elevi ce poezie știu despre Eminescu. Ei îmi citează „Ce te legeni codrule fără ploaie fără vânt, cu crengile la pământ.” Iar eu îi opresc şi le citez din altă poezie a lui Eminescu: „Tu să știi, iubite frate,/ Că nu-s codru, ci cetate,/ Dar vrăjit eu sunt demult,/ Până când o să ascult/ Răsunând din deal în deal/ Cornul mândru triumfal/ Al craiului Decebal./ Atunci trunchii-mi s-or desface/ Și-n palate s-or preface”(„Mușatin și codrul”). Și iată cum codrul este un element geografic, care conține în sine istoria dacică. Este spaţio-timp. Mitul dacic este la Eminescu fundamental și atunci aici prin spațiu intri în această nouă compoziție care nu este codru, este cetatea dacilor, dai de Dochia care este Dacia, care spune: „Când bărbatul mi-a murit teiu–acesta am sădit, și în umbră-i cum trăiesc, eu nu mai îmbătrânesc.” Teiul are această semnificație mitologică, de permanență. Și de aceea vrea sub teiul sfânt și Eminescu însuși să moară, fiindcă teiul fiind deasupra, foșnindu-i ramurile, el nu va îmbătrâni, nu va muri niciodată. Și de aceea poezia lui are, prin aceste semniificații, simboluri, profunzimi, pe care aparent nu le sesizezi. Eminescu va rămâne etern și de fiecare dată există câte ceva nou de descoperit de către fiecare nouă generație. Și în felul acesta se vede cât este de mare și de important Eminescu. Și atunci, cum să nu îl studiezi? Când apare câte o carte o cumpăr, o citesc imediat ori după un an sau doi, dar simt nevoia să fiu în miezul problemei, să fiu înconjurat de Eminescu și eminescologi, în sensul celor care scriu.
Adriana Telescu: Am participat și eu la câteva întâlniri ale scriitorului Gheorghe Jurma cu elevii și am spus și eu asemenea elevilor „mai povestiți-ne, domnule Jurma!” Aș vrea să mai poposim puțin aici, la întrebarea legată de marele Eminescu, și să amintim albumul despre monumentele dedicate lui Eminescu, album pe care l-ați realizat în colaborare cu Erwin Josef Țigla. Cum ați reușit să realizați acest album minunat?
Gheorghe Jurma: A apărut ca idee datorită domnului Țigla care este un pasionat al culturii și el fiind german, sigur al culturii germane, dar şi al culturii române fiindcă s-a născut și trăiește aici și face pentru comunitatea română şi germană lucruri extrordinare. El este un pasionat fotograf și a umblat prin țara asta și prin lume și a realizat foarte multe fotografii. Prima dată am realizat împreună o carte mai puțin ilustrată în colecția Eminescu. După aceea ne-am dat seama că acolo este vorba mai ales de monumente, e vorba de artă și de imagine și că trebuie realizată un alt tip de carte. Între timp s-a îmbogățit toată arhiva, am mai gândit structura textelor, dar am realizat un album unic dedicat exclusiv monumentelor lui Eminescu. Cartea a apărut în 2018 și ne-am plimbat, tot la ideea domnului Țigla, eu nu sunt așa de pasionat călător, dar el este, ne-am plimbat cu cartea în multe centre din România, București, Cluj, Iași, Chișinău. Pe urmă el a fost și în Ucraina și în Germania. Peste tot s-a văzut un interes pentru carte, peste tot s-a înțeles și apreciat inițiativa noastră, doar că, am constatat după ce ne-am plimbat prin țară că numai în județul Vaslui sunt opt monumente dedicate lui Eminescu şi nici unul nu este în carte. Nu mai vorbim de Basarabia, care are multe monumente, care nu sunt în carte. Aşa după ce am mai umblat prin lume, a venit ideea să mai scoatem un volum sau o ediție nouă, îmbogățită, în care să fie puse toate monumentele. După aceea am realizat că există monumente Eminescu în Cuba, la Paris, în Elveția.
Adriana Telescu: Era vorba de România.
Gheorghe Jurma: Nu, era vorba de monumentele Mihai Eminescu. Și atunci domnul Țigla, care este un mare călător și un pasionat fotograf, a zis că trebuie să le facem pe toate. A fost și la Paris și a fost și la Havana, în Cuba. Toate detaliile despre monumente le aflați la apariția ediției noi a albumului numit „Monumentele Eminescu”, fiindcă Mihai Eminescu merită, fiindcă până la urmă, arta și cultura românească merită și fiindcă noi, toți, merităm să aflăm și să știm ce i-a fost închinat lui Eminescu, pentru că ne este închinat nouă și culturii române.
Adriana Telescu: Știu că din dragoste pentru Banat și pentru cultură a luat naștere Editura „Timpul”, devenită în anul 2004, editura „TIM”. Vorbiți-ne despre editură, vă rugăm.
Gheorghe Jurma: Eu sunt director și slujbaș, așa că îmi dau ordine mie. Editura „Timpul” a apărut în 1994, dar primul titlu a apărut în 1993, în cadrul Societății Comerciale „Timpul”, care îngloba multe alte activități profesionale ziaristice. 10 ani de zile am reușit sub această denumire, dar după 10 ani s-a trezit editura „Timpul” de la Iași să-și revendice întâietatea și un domn scriitor important al locurilor respective ne-a somat să ne schimbăm numele. Și atunci am încercat să schimbăm în Editura „T”, dar am aflat că la Iași exista deja o editură cu denumirea aceasta, așa că am schimbat în Editura „TIM”, care poate să fie de la Timiș, de ce să nu fie, dacă tot m-am născut în județul Timiș. Oricum important este că are continuitate și în acest răstimp de 20 de ani am scos vreo 700 de titluri, adică vreo 25 de cărți pe an. Normal ca să putem exista ca instituție care trebuie să trăiască din propriile venituri ar trebui cel puţin să dublăm numărul de cărți, ceea ce este imposibil și atunci eu ca un tânăr pensioanar al României mai dau din buzunarul pensionarului în cel al editurii, ca să poată să existe, fiindcă nu cred că aș putea eu să exist, dacă m-aș lăsa de cărți, de pasiunea asta pentru cărți, chit că adesea consum timp foarte mult pentru oricare carte, să o paginez, s-o corectez, să discut cu autorul că poate acolo ar fi mai bine așa, spre beneficiul cărții. Dar, în continuare editura există, în continuare eu sunt cel mai bun editor din județul ăsta și chiar nu o spun cu multă ironie la adresa mea, deoarece mulți se declară editori, dar nu sunt decât tipografi sau niște modeşti prestatori de servicii, la care te duci cu o carte, și la care ei nu fac nimic, nici măcar să se uite dacă este o virgulă greșită, între subiect şi predicat, de exemplu, darmite să aibă o viziune asupra cărții. Dar asta este o părere care nu trebuie luată în seamă, eu imi fac datoria cât pot, din respect față de carte. Acest lucru este foarte important, fiindcă în jurul nostru sunt oameni deosebiți, sunt valori pe care trebuie să le prețuim și să le punem în valoare, dincolo de efortul propriu al lor, trebuie și noi toți prin efortul nostru, să-i punem în valoare. Cred că ăsta este rostul unei edituri. Sigur uneori mai scoți și cărți care fac bucurie doar autorului. Dar cele care sunt valoroase trebuie să ni le asumăm, căci unele pot asigura eternitatea nu doar a autorului ci și a editorului. Pentru că și noi putem trăi nu numai prin cărţile noastre ci şi prin cei pe care i-am ajutat să iasă în lumina lumii.
Adriana Telescu: Știu că editura „TIM” are ca obiective promovarea culturii Banatului și a unei literaturi de calitate, de valoare. Ce politică ar trebuie abordată ca să devină rentabilă o editură?
Gheorghe Jurma: Nu pot da sfaturi aici pentru că ar trebui să mi le dau mie. Există două lucruri, cumva deosebite: până la urmă o editură este o societate comercială; ea face niște venituri și niște cheltuieli, ea trebuie să trăiască. Pe de altă parte, ea este o societate culturală, care promovează o valoare culturală și uneori trebuie să sacrifice partea materială, ca să rămână partea spirituală. Altfel o editură nu poate face mare lucru, dacă anumite instituții nu gândesc la fel și nu ajută. Și aici pot să mai spun niște lucruri pe care le-am mai spus în niște împrejurări, dar fără ecou. Cum se poate ca Reșița să fie considerată „oraș cu poeți” și nici un primar din cei care au fost de când a apărut sintagma asta, să nu gândească să ajute acest oraș cu poeți să se ridice? Pentru că fiind cunoscut în felul acesta în țară, noi toți putem beneficia de acest nume, transformat în renume. Pe de altă parte la Consiliul Județean, de ce nu există o viziune care să oblige, adică să devină proiect, ca fiecare localitate să își facă monografia locului. Pe urmă sunt personalități care trebuie adunate cumva, prin întâlnirea fiilor localității sau ai judeţului și să-i ajuți și pe aceștia, pentru că bugetul nu trebuie să se axeze doar pe asfaltarea unei străzi, ci și pe promovarea județului sau a unui oraş, pe dezvoltarea lui în plan spiritual, în plan cultural. Și atunci de ce să nu promovezi o monografie despre o personalitate? De ce să nu promovezi artiștii, prin expoziții în țară și în străinătate sau prin albume de artă? Sunt multe astfel de modalități la care instituțiile noastre culturale sau administrative nu le au a ca viziune. Atunci, o editură modestă face și ea ce poate, mai nou apelăm cu toții la banii autorilor, adică autorii își tipăresc cărțile pe banii lor şi le împrăştie pe la reviste sau instituţii culturale, la prieteni sau colegi de breaslă. Desigur, sunt excepţii, la unele edituri mari şi nu pentru mulţi autori, dar în ansamblu dimensiunea culturală nu e văzută la nivelul la care ar trebui. Până la urmă cultura este cea care asigură legătura dintre trecut și viitor. Ea ne solidarizează, ea face ca între oameni să existe solidaritate și nu dușmănie și creează legături perene peste timpul în care noi, muritorii de rând, trăim.
Adriana Telescu: Nu pot să închei acest interviu fără să spun că ar trebui acordată domnului Gheorghe Jurma o diplomă de fidelitate în ceea ce privește cenaclul „Semenicul”. Ce reprezintă Cenaclul „Semenicul” pentru dumneavoastră și mai apoi revista acestuicenaclu numită „Semenicul”?
Gheorghe Jurma: În primul rând cenaclul „Semenicul” este o parte din biografia mea încă din 1970. Din anul 1971, am devenit secretarul cenaclului, așa se numea cel care conducea cenaclul. Cred că atunci a început o etapă nouă, acum vorbesc cu toată modestia, o recunosc toți cei care mai trăiesc de atunci. Etapă nouă fiindcă trebuiau ridicați oamenii din punct de vedere cultural, și trebuiau ajutați să progreseze și să se afirme. Erau la cenaclu mulți oameni care scriau , însă la un nivel mai de jos, mai puțin relevant. Dar au apărut mulți tineri, ei trebuiau în primul rând ajutați și au și devenit mai târziu autori de cărți și chiar importanți, cel puțin pentru regiunea noastră, dacă nu la nivel național. Pentru mine a fost așa un fel de-a scăpa de ziaristica agasantă, aia care să te oblige să te duci în tot felul de locuri și să scrii despre tot felul de lucruri care nu erau plăcute. Cenaclul mi-a creat și un program, în fiecare joi, la ora 18, eram acolo. Dacă se întâmpla să întârzii de pe teren, era cineva înlocuitor și când veneam eu îmi ceda locul. Ce era important, era această ridicare a nivelului. În 1974, abia atunci, a apărut prima carte de versuri a unui poet reșițean, care trăia atunci în Reșița. Vorbesc despre Olga Neagu. După aceea au început să apară și alte volume, ale lui Gheorghe Zincescu, Octavian Doclin și până la cei care de la o vreme au devenit lumini importante: de la Nicolae Irimia la Ion Chichere, Constantin Mărăscu sau Costel Stancu, Dinu Olăraşu sau Constantin Rupa. Cenaclul nu este creația mea, dar este parte importantă din viața mea, căreia i-am dedicat timp și toată priceperea mea, pentru a face o școală literară. Așa a apărut și revista. În 1971, când era anul 200 al Reșiței, am început ca experiment literar și jurnalistic, revista „Semenicul” sub forma unui caiet. Era multiplicat în uzină, în 100 de exemplare, se tipăreau foile, le aduceam la cenaclu și le adunam într-o revistă. A apărut un an de zile. Era nevoie de acest experiment, pentru ca să îi obligăm pe toți cenacliștii să scrie, să aibă unde să publice și să știe și ce anume să scrie, dacă îi spui să scrie un interviu, să scrie un reportaj, adică nu doar poezie. Așa am dus-o un an de zile, până în decembrie 1972. Atunci a apărut primul număr tipărit, al acestei reviste. Apoi a ieșit scandalul, fiindcă a apărut fără aprobarea Comitetului Ceresc, și a fost interzisă revista până în anul 1975, când am încercat alte experimente. După 1975 a început să apară în funcție de posibilități, adică dacă era cineva care s-o plătească. Am dus-o așa până la numărul 10, când a venit revoluția. Și după revoluție am încercat în cadrul societății „Timpul” să scoatem formatul de revistă, am scos câteva numere. Am constat că lumea nu are nicun interes pentru cultură. Am renunțat, iar apoi am revenit, la cererea tinerilor din cenaclu, în 1995, 1996, și am tipărit 4 numere pe an. Pe urmă, am schimbat formatul, am făcut formatul de carte, fiindcă se pune mai ușor în bibliotecă alături de alte cărți. Uneori am reușit patru numere pe an, alterori numai două, în funcție și de preocupările mele și ale colaboratorilor. Revista trebuie să rămână cumva și să arate că în acest spațiu se petrec evenimente, că sunt autori, scriitori, oameni de valoare, care trăiesc aici cu noi. Eu cred că este nevoie de această revistă, chiar dacă mai apar și alte reviste, fiindcă fiecare își are specificul și orientarea sa. Și e bine să existe cât mai multe. Câtă vreme putem să arătăm lumii valorile culturale din mai multe puncte de vedere. Mi-aș dori să nu mi se termine pofta de revistă! Cenaclul însă va rămâne una din preocupările mele importante. Toți știm că joia de la ora 18, ne putem întâlni. E important de spus că mulți dintre foștii cenacliști au plecat în lume, ca Ion Știubea, el trăiește în Israel, dar când vine acasă știe că la cenaclu îşi găseşte prietenii şi amintirile şi prezentul desigur! Astea sunt lucrurile frumoase, că de-a lungul anilor s-au format niște oameni, s-au consolidat prietenii, și altfel privești lumea după ce ai fost într-o grupare literară, decât să scrii în singurătatea ta. La cenaclu adunăm singurătățile și facem o singurătate mai mare, ori o comunitate care știe că acolo sunt niște oameni singuri care așteaptă să fie primiți de alți oameni singuri.
Prezentare de cărți. Autorul Marian Apostol își prezintă ultimele apariții editoriale: „Îngerul din pufoaică“ (Editura „Detectiv Literar“ București, 2024) și „ElectroSclavie” (Editura „Hoffman“ Caracal, 2025).
13. März 2025, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Buchpräsentationen. Der Autor Marian Apostol stellt seine zuletzt erschienenen Bücher vor: „Îngerul din pufoaică“ (Verlag „Detectiv Literar“ Bukarest, 2024) und „ElectroSclavie” (Verlag „Hoffman“ Caracal, 2025).
12 martie 2025, ora 17.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Dialoguri culturale. În calitate de oaspete al manifestării: autorul Zoltan Kovacs, fondatorul săptămânalului „Agenda”, împreună cu cea mai recentă apariție editorială a sa: „Comunismul și cioburile sale. 45 de ani, cu bune și rele în România”, Editura „Agenda“ Timișoara, 2024.
12. März 2025, 17:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Im kulturellen Dialog: der Autor Zoltan Kovacs, Gründer der Temeswarer Publikation „Agenda” und seine neueste Buchveröffentlichung: „Comunismul și cioburile sale. 45 de ani, cu bune și rele în România”, erschienen im Verlag „Agenda“ Temeswar, 2024.
Anual, în perioada Postului Mare, credincioșii romano-catolici din Reșița organizează Devoțiunea „Calea Sfintei Cruci” până la Monumentul-Cruce de pe Dealul Crucii, o tradiție care datează încă din anul 1924. În anii deportării germanilor în fosta URSS, participau până la 200 de credincioși la această devoțiune.
Monumentul-Cruce, cunoscut și sub numele de Crucea lui Herglotz, a fost ridicat la 29 iunie 1874 de către muncitorii reșițeni în memoria evenimentelor și a victimelor din oraș din timpul Revoluției de la 1848 (Georg Herglotz fusese conducătorul „Bürgergarde”, garda civică a Reșiței, iar această cruce metalică a fost amplasată la inițiativa familiei sale în cel mai înalt punct al localității din acea perioadă). Pe locul în care se găsește acum crucea fusese instalat în 1848 un puternic tun fabricat la Reșița, care reușise mult timp să îi țină la distanță pe partizanii împăratului austriac. De altfel, prima cruce amplasată pe deal a fost turnată chiar din materialul acestui tun.
Monumentul-Cruce a fost restaurat în perioada 2000 – 2001, cu sprijinul comunității locale și la inițiativa unui grup format din mai multe asociații din țară și de peste hotare, partide politice, UCMR (prin ing. Iulian Georgevici) și Primăria Reșița, primar fiind în aceea perioadă ing. Mircea Ioan Popa. Inaugurarea festivă după restaurare s-a derulat în 28 iunie 2001, crucea fiind resfințită de reprezentanții bisericilor romano-catolice, ortodoxe române și evanghelice-luterane. Un alt moment legat de istoria recentă a Monumentului-Cruce s-a petrecut în data de 28 iunie 2014, când aici au avut loc manifestări spirituale și culturale dedicate împlinirii a 140 de ani de la ridicarea acestuia. Cinci ani mai târziu, la împlinirea a 145 de ani de la ridicarea lui, s-a organizat, în data de 27 iunie 2019, o manifestare complexă la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din Reșița, deoarece vremea nefavorabilă a împiedicat organizarea unui eveniment la Monumentul-Cruce. Trebuie de asemenea amintite evenimentele comemorative organizate de-a lungul anilor de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, Filiala Caraș-Severin, la acest Monument, rememorându-se astfel evenimentele revoluționare din 1848, desfășurate la Reșița.
După o degradare a Monumentului-Cruce a devenit necesară o nouă restaurare. Primăria Municipiului Reșița, primarul Ioan Popa, cărora li s-au alăturat consilierul său cultural Dorinel Hotnogu și cadre tehnice din Primărie, au răspuns afirmativ, în 2021, solicitării de restaurare. Lucrarea a fost executată de SC Dirksen Special Beton SRL din Lugoj, proiectul lucrării de restaurare aparținând SC MZR Tecture SRL (arh. Ioana Mihăiescu și arh. Marius Mozoru). Finalizarea restaurării a avut loc în decembrie 2021, realizându-se totodată pentru prima oară în istorie și iluminatul Monumentului-Cruce. Resfințirea Monumentului a avut loc în data de 29 iunie 2022, prin reprezentanții bisericilor romano-catolice și ortodoxe române din municipiu.
Anul trecut, 2024, când Monumentul-Cruce sărbătorea 150 de ani de existență, trei au fost momentele care l-au pus din nou în prim-plan: la 27 iunie, la Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița s-a desfășurat o întâlnire cu istoria locală, cu istoria Monumentului-Cruce, invitați fiind arh. Ioana Mihăiescu & ing. Iulian Georgevici, pe simezele sălii fiind prezentată a expoziție documentară realizată de Erwin Josef Țigla, iar după două zile, chiar în data de 29 iunie, ziua de sărbătoare a Monumentului-Cruce, membri ai formației de dansuri populare germane „Enzian = Gențiana” din Reșița au mers în port popular german în pelerinaj la Monumentul-Cruce. În toamnă, în 13 septembrie 2024, pentru a marca spiritual împlinirea celor 150 de ani, la Monumentul-Cruce a fost organizată o devoțiune ecumenică în ajunul praznicului Înălțarea Sfintei Cruci, cu participarea a câte unui preot romano-catolic și ortodox.
Crucea lui Herglotz / Monumentul-Cruce de pe Dealul Crucii tronează asupra Reșiței Montane – cartierul Muncitoresc până spre centrul civic – de peste 150 de ani, iar de mai mult de trei ani și luminează peste noapte, emanând binecuvântare și speranță pentru toți locuitorii acestei urbe!
În prima duminică din Postul Mare din calendarul romano-catolicilor, în 9 martie, un grup de credincioși au organizat devoțiunea Căii Crucii până sus la Monumentul-Cruce. Aceste devoțiuni vor fi organizate în fiecare duminică din Postul Mare, începând cu ora 15.30, cu plecarea de la intrarea în cimitirul de la Universalul Vechi.
Anul acesta, Monumentul-Crucii de pe Dealul Crucii va împlini la sfârșitul lunii iunie 151 de ani, el tronând mai departe deasupra Reșiței Montane, aducând binecuvântare asupra urbei și locuitorilor ei.
Anunțăm apariția celui mai recent număr al revistei „Muzeul Presei Românești”, nr. 1 (17) / ianuarie-martie 2025, publicație online, editată sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Articolul de fond este dedicat zilei iubirii la români, așa cum a fost ea oglindită în presa vremii. Mențiuni despre Dragobete apar în publicațiile românești încă din secolul al XIX-lea, confirmând cercetările etnografice asupra obiceiurilor populare. Printre primii care au scris despre această sărbătoare se numără folcloriști precum Simion Florea Marian și Tudor Pamfile. În presa vremii, ziarele și revistele culturale precum „Albina” sau „Convorbiri Literare” au menționat obiceiurile legate de Dragobete, acesta nefiind încă o sărbătoare generalizată la nivel național. Abia după 1990, în urma unei reevaluări a semnificațiilor și importanței păstrării tradițiilor populare, Dragobetele a fost redescoperit și reintrodus în atenția publicului, inclusiv în presă și în manifestările culturale.
În acest an, pe 15 ianuarie, s-au împlinit 175 de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu, motiv pentru care, la inițiativa Academiei Române şi a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, anul 2025 a fost declarat „Anul Eminescu”. Prin urmare, numărul curent al publicației cuprinde o diversitate de subiecte avându-l pe Eminescu în prim plan, omagiindu-l astfel pe Luceafărul poeziei românești.
Vă invităm să lecturați acest număr, conținând materiale dedicate istoriei presei românești, culturii, educației și jurnalismului de atitudine, fără a ocoli evenimente expoziționale și apariții editoriale, etc.
Paginile revistei găzduiesc contribuții atât ale unor membri ai UZPR, dar și ale unor scriitori și jurnaliști din afara Uniunii.
Dintre colaboratorii acestui număr al revistei „Muzeul Presei Românești”, amintim pe: dr. Marian Nencescu, Laura Hant, Maria Stanciu, Dumitru-Tudor Tănăsescu, Geo Ciolcan, Laura Tătulescu, Eugenia Tofan, dr. Laurențiu-Ștefan Szemkovics, preot prof. dr. Theodor Damian, prof. univ. dr. Ioan N. Roșca, George Apostoiu, Mihai Gruber, Constantin Lupeanu, prof. dr. Nicolae Mareș, prof. univ. dr. Alexandru Oșca, Marilena Grigore, Dan Toma Dulciu, Corina Vlad Diaconescu, Ion Andreiță-pălmaș cu condeiul, prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, Ionel Novac, Mihai Prepeliță, Tanța Tănăsescu.
Vă invităm la lectură, mulțumind cordial colaboratorilor pentru contribuțiile valoroase.
Revista poate fi citită online la următoarea adresă:
Ca urmare a hotărârii Consiliului Director și conform Statutului UZPR (art. 24)
C O N V O C
Adunarea Generală Ordinară anuală a UZPR, pentru data de 22 martie 2025, începând cu ora 8.00 și continuând în ziua de 23 martie 2025, până la ora 18.00.
Adunarea se va desfășura în sistem on-line, votarea realizându-se electronic.
Ordinea de zi va fi următoarea:
Aprobarea Raportului de activitate din anul 2024
Aprobarea Raportului de activitate al Comisiei de atestare profesională
Aprobarea Raportului Comisiei de cenzori a U.Z.P.R., pentru anul 2024
Materialele propuse dezbaterii și votului vor fi transmise on line, pe 17 martie 2025
În sprijinul realizării corespunzătoare a procesului de votare, la sediul central al U.Z.P.R. va fi un grup de asistență tehnică pentru cei care întâmpină dificultăți în folosirea calculatorului și care vor opta să se deplaseze în Bd. Magheru nr.28-30, et.1
Conform Statutului U.Z.P.R., vor vota electronic delegații desemnați de către filiale (conform normei statutare 1:20), membrii Consiliului Director, Comisiei de atestare profesională, Comisiei de cenzori, JODA.
… a fost genericul unei reușite activități educative desfășurată la Biblioteca din așezarea hunedoreană Teliucu Inferior, dedicată Zilei Femeii și menită onorării respectului și prețuirii mamelor și bunicilor.
Activitatea a fost organizată de Școala Gimnazială din localitate (director prof. Cîrstea Nicolae) în colaborare cu Asociația CARP „Speranța” Hunedoara, (președinte ec. Rotar Delian Dorel) având sprijinul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (președinte Sorin Stanciu) și ziarul „Accent Media” (director Cornel Poenar), coordonarea fiind semnată de învățătoarea Groza Cristina Maria.
Mamele și bunicile prezente au fost felicitate de către consilierul Gelu Borza, iar seniorul Ilie Dumitru a prezentat mesajul dedicat evenimentului de către Ionuț Crivăț, redactorul șef al revistei „Omenia”.
Ion D. Cucu, președintele filialei Caraș Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
Nu a lipsit mesajul primit din partea d-lui Ion Cucu, președintele Filialei Caraș-Severin, membru al Juriului de Onoare, Disciplină și Arbitraj al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, din care spicuim: „8 Martie – zi dăltuită în calendarul sufletului, gravată adânc în inima fiecăruia dintre noi…
8 Martie – zi închinată celei mai de preț icoane – FEMEIA; cea care perpetuu a fost și va fi FEMEIA MAMĂ, FEMEIA SOAȚĂ, FEMEIA FIICĂ, FEMEIA COLEGĂ…
8 Martie – zi în care facem un scurt popas pentru a aduce un omagiu celor care ne-au dat viață, celor care ne însoțesc pe cărările vremelniciei noastre treceri prin lume, ne dăruiesc fericirea și bucuria existenței… Recunosc suntem mult prea zgârciți!
Ar trebui să-i închinăm fiecare clipă, să-i sărutăm cu pioșenie lacrimile de fericire, lacrimile de durere, mâinile calde ocrotitoare, să-i sorbim cu nesaț cuvintele…
Pentru ce sunteți, pentru ce însemnați – mamă, soție, fiică, colegă – iubire veșnică, parfum de floare, cântec de privighetoare, muză și inspirație, te respect FEMEIE!
Îngenunchez și mă înclin în fața ta, icoană divină!
Sărut dreapta cu admirație și prețuire!”
Am consemnat și un montaj de poezii dedicate mamei realizat de elevii învățătoarei Groza Cristina Maria, cât și un moment muzical semnat de interpreta de muzică populară Carmen Muntean Bogdan și fiica acesteia, Antonia.
Copiii prezenți au oferit mamelor și bunicilor flori și mici cadouri.
Prin întreaga activitate, din care redăm câteva imagini foto, s-a concluzionat respectul copiilor pentru mamele și bunicile care oferă exemplu de iubire, răbdare și autentice lecții despre viață.
A fost un omagiu pentru femeia mamă și bunică cărora le trebuie urmată puterea de sacrificiu și hărnicie, sfaturile și răbdarea.
Toți cei prezenți, prin grija doamnei Pupeză Magheti Elena au primit dulciuri, cafea și diverse sucuri.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR
Este înscrisă la Accademia Tennis Plebiscito din Padova, iar rezultatele mereu în creștere, nu au întârziat să apară.
A câștigat numeroase concursuri de tenis la categoria sa de vârstă, 12 ani, secretul constând într-o pregătire asiduă, atât pe terenul de tenis cât și la sala de antrenamente. În ciuda vârstei fragede, Antonia demonstrează o maturitate și o perseverență rar întâlnite, remarcate în special de către cei care au primit-o în mijlocul lor, la Accademia din Padova. A ajuns în Italia cu părinții, după ce aceștia au decis că e cea mai bună cale de urmat pentru micuța campioană.
Mama, Mirela Bondoc, amintește de rezultatele obținute în ultima perioadă, ceea ce o face să fie extrem de mândră de fiica ei: „este clasată printre primele 10 jucătoare de tenis din Italia, la categoria ei de vârstă, fiind antrenată de Andrea Mantegazza. Deși are doar 12 ani și două luni, a intrat la o treaptă superioară, U14. Și de anul acesta, pe baza clasificărilor bune, neobișnuite la această vârstă, i s-a acordat dreptul de a juca și în serie C, pe echipe. Cam așa, ca la fotbal. Despre rezultatele de anul trecut, care a fost extrem de prolific, ar fi de menționat că a câștigat turneele U12, U14 Green Garden și Young Boys Panathon Tournament, apoi cel mai greu turneu, Tennis Trophy U12, desfășurat la Roma. A jucat cu cinci sportive valoroase și nu a pierdut niciun set.
De asemenea, a câștigat turneul U12,14 la Clubul Paladio-Vicenza. Apoi, sunt de evidențiat o seamă de alte prezențe: la turneul pe echipe Plebiscito, unde au fost echipe din întreaga Italie, Cupa Belardineli, Cupa Mario Moretti, numeroase participări la turneul de Tenis Open din Veneto, Turneul Master Final Kinder Trophy, Master Finale Next Gen-Torino și desigur, turneele de tenis din circuitul Europa U12, desfășurate în: Croația, Italia (Trieste), (Forli), Austria, Slovacia. Acestea sunt cele mai importante participări la turnee mari. Au mai fost și altele, dar nu atât de însemnate.”
La categoria reușite maxime, trebuie notată și prezența Antoniei Stephany Bondoc la turneul internațional de tenis masters organizat de „Rafa Nadal Tennis Academy” – Manacor, Insulele Baleare – Spania.
De fapt aceasta vine ca o recompensă pentru rezultatele foarte bune obținute și a însemnat o săptămână de pregătire la renumita Academie, o săptămână cadou, din partea Federației Italiene de Tenis, alături de copii-performeri din toată lumea.
Energie prin mișcare, educație prin sport
Părinții Antoniei au apreciat energia, valorificând dorința permanentă a fetiței pentru mișcare. „A început tenisul la patru ani și jumătate cu antrenoarea Petronela Borca, făcând în paralel și ski și tenis. Mai apoi l-am descoperit pe antrenorul David Radu, care ne-a atras cu metoda lui de a face să te simți ca o familie. Antonia a mers foarte bine, a crescut mult în valoare, și în vârstă, iar noi, ca foști sportivi, am apreciat potențialul ei și ne-am dorit mai mult, văzând că are înclinație și că poate să fie o bună sportivă.
Orice sport ar face. Atunci nu ne-am gândit că ar putea să obțină asemenea performanțe. Așa că, am mers mai departe, la antrenorul Bogdan Peia, fost sportiv reșițean cu performanțe notabile, stabilit la Timișoara. Mergeam de trei ori pe săptămână la Banu Sport, acolo unde antrenează. Ne-a fost foarte greu atunci, mai ales că Antonia începuse școala la Reșița, la secția germană a Liceului „Diaconovici-Tietz”. Chiar dacă în familie nu vorbim limba, am dorit să-i dăm ei această șansă. Ne-a fost tare greu, dar ne-am spus așa, că viața de sportiv cere sacrificii…”
Antonia Stephany Bondoc s-a născut sub zodia norocului!
Pentru că el, norocul, s-a ivit exact într-o vacanță de vară pe când se afla cu familia în Italia, la mare, pentru o cură de soare, apă, aer, numai bună de vindecat alergiile care i-au creat probleme de-a lungul anilor. „Auzisem noi că în stațiunea Sottomarina e un aer ozonat, special și ne-am dus acolo. Într-o bună zi, înainte să mergem la plajă, la ora 7 dimineața, Antonia se antrena pe teren alături de tatăl ei. Și a văzut-o un «talent scouter», un descoperitor de talente, Fabrizio Calderone. Surprins de felul în care se mișca pe teren, de tenacitatea de care dădea dovadă la ora aceea matinală, a invitat-o să susțină niște probe.”
Iar de aici, vă puteți imagina ce înseamnă deciziile favorabile luate de părinții care au decis să joace totul pe o carte, cotind puternic în viață, dându-i Antoniei șansa unei deveniri de campioană.
„Am luat o decizie imediată, am lăsat totul acasă și am plecat cu două genți pe umăr, gândind la binele Antoniei. Părea o nebunie, dar am făcut-o fără să ne sperie riscul. Aici, ea pare să fie un pic favorizată, pentru că nimeni, niciodată în istoria clubului, nu a avut asemenea rezultate la categoria ei de vârstă. Beneficiază de facilități deosebite pentru pregătire fizică, recuperare și relaxare. Antonia este mereu cu un chef fantastic de joc, e plină de energie. Cei de aici spun că încă nu au întâlnit așa ceva. Este extraordinară și muncește enorm.”
De mai bine de doi ani, familia Bondoc s-a stabilit la Padova, acolo unde talentata sportivă s-a integrat perfect la Accademia de Tennis Plebiscito. S-a integrat și la școală, chiar dacă la început nu cunoștea limba italiană. În două luni, a recuperat. Este elevă în clasa a VI-a și a ajuns la performanța de a fi a doua din clasă la învățătură. Mărturisește că disciplina favorită este matematica, pentru că „și în tenis e nevoie de matematică. Să gândești logic și mai ales să intuiești matematic ce urmează să se întâmple pe teren, ca să poți lua decizia bună.”
Cel mai exigent preparator fizic pe teren și cel mai bun prieten în afara lui-tatăl
„Personal trainer” calificat, Mirel Bondoc este preparatorul, omul din umbră, cel care a pus umărul la succesul campioanei. Foarte strict pe teren, în sala de sport, la antrenamente, știe că rezultatele meritorii se obțin cu foarte multă muncă. Pasionat de ceea ce face, își motivează fiica pas cu pas, așa cum la rându-i a învățat (mai demult) lecția performanței de la antrenorii săi de box.
„Noi am devenit o echipă și ne dedicăm 100%, Antoniei”, mărturisește Mirela Bondoc. „Eu mă ocup de partea de nutriție, suplimente, tot ce înseamnă alimentație personalizată și pe lângă asta, mă ocup cu organizarea participării la turnee, de contacte și tot ce ține de partea aceasta administrativă. Tenisul este un sport individual extrem de costisitor care implică foarte multe cheltuieli și de aceea vrem să găsim sponsori. Rămâne de văzut ce ne rezervă viitorul, oricum, rămânem uniți în jurul acestui ideal…”
E clar că doar munca în echipă poate face ca visul să funcționeze. Mult succes îi dorim Antoniei Bondoc, descoperită la Reșița și strălucitoare în tenisul italian!
10 martie 2025, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Contemporani cu personalitățile noastre: prof. univ. dr. Marcu Mihai Deleanu la 85 de ani!
Prezentare de carte: „Cealaltă singurătate a Inorogului. Eeseu asupra operei științifice a filologului Marcu Mihai Deleanu”, autor Ionel Bota (Oravița), apărută la Editura „TIM“ Reșița, 2025.
Zeitgenossen mit unseren Persönlichkeiten: Univ.-Prof. Dr. Marcu Mihail Deleanu zum 85. Geburtstag!
Buchpräsentation: „Cealaltă singurătate a Inorogului. Eeseu asupra operei științifice a filologului Marcu Mihai Deleanu” des Autors Ionel Bota (Orawitza), erschienen im Verlag „TIM“ Reschitza, 2025.
Aseară, 6 martie 2025, Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din Reșița a devenit neîncăpătoare! Mulțime de prieteni ai artistului fotograf Petre Dalea au fost prezenți la evenimentul prilejuit de expunerea celor 33 de lucrări ale acestuia, fotografii reprezentative pentru tema propusă – „F3 – Flori, Fluturi, Femei”.
Expoziția personală de fotografie semnată Petre Dalea a primit patronajul Asociației Artiștilor Fotografi din România și a fost organizată de Centrul Cultural German „Alexander Tietz” Reșița. De altfel, președintele Erwin Josef Țigla a gândit acest eveniment în contextul sărbătorii Zilei de 8 Martie, Ziua Femeii, continuând astfel seria expozițiilor dedicate mărțișorului, doamnelor și primăverii. În această serie au expus pictorițele membre ale Cercului Deutsche Kunst Reschitza (expoziție de grup), urmând expoziții personale: Ana Viorika Farkas, Livia Frunză, Tatiana Țibru și Flavia Beatrice Grădinaru. Iată, că între aceste talentate doamne care încântă privirea publicului cu artă plastică, Petre Dalea se încadrează perfect cu expresive lucrări de artă fotografică!
Despre lucrările expuse au vorbit cu mult suflet, dar și cu multă pricepere, dr. Ada D. Cruceanu Chiseliță și Flavian Savescu, președintele Asociației Foto Club Banatul Montan, iar despre artist au vorbit cu multă prietenie Gabriela Șerban și Nicolae Sârbu. Moderatorul evenimentului fiind însuși organizatorul principal, Erwin Josef Țigla, a avut un cuvânt de deschidere inspirat, introducând publicul prezent în arta fotografică de ieri și de azi, conturând un veritabil portret al fotografului Petre Dalea.
Prin frumusețea lucrărilor și prin atmosfera creată, evenimentul s-a împlinit într-o caldă sărbătoare cultural-artistică de care s-a bucurat o mulțime de oameni minunați!
Mulțumim, Petre Dalea! Mulțumim, Erwin Josef Țigla!
Și, pentru că artistul fotograf Petre Dalea este unul dintre prietenii Bocșei, l-am provocat la o discuție și iată ce a ieșit!
Povești în bibliotecă
Gabriela Șerban în dialog cu fotograful Petre Dalea
Pe Petre Dalea îl cunosc de multă vreme, face parte dintre acei oameni pe care îi cunoști parcă de când lumea, dintotdeauna, pentru că este un om bun, un caracter frumos și un prieten de nădejde.
Despre pasiunea lui Petre legată de fotografie, de asemenea, știu de multă vreme, deoarece, aproape la fiecare eveniment, Petre este fotograful care ne dăruiește cele mai reușite fotografii! Are un aparat bun, dar, mai ales, are „ochi” de artist, care surprinde imaginea în cel mai potrivit moment!
Întotdeauna mi-a fost drag Petre Dalea pentru bunul simț atât de rarisim astăzi, pentru discreția care-l caracterizează și pentru modestia de care sunt capabili doar oamenii aleși, oamenii extrem de valoroși!
Noi, în bibliotecă, spunem că „decât să-ți bagi nasul în treburile altora, mai bine bagă-ți nasul într-o carte”; Petre spune cam același lucru și, mai mult, chiar aplică: stă cu nasul în cărți, studiază arta fotografică, apoi realizează niște fotografii de excepție! Multe dintre ele sunt admise în concursuri naționale și internaționale, iar unele sunt premiate!
Pentru că Petre poate fi un model de perseverență și talent pentru noi toți, l-am invitat la o discuție pe care o vom relata în rândurile următoare!
G. Ș. Bun venit la „povești în bibliotecă”! Petre Dalea, te urmărim cu toții cu interes pe rețelele de socializare și observăm niște reușite extraordinare în domeniul artei fotografice! Carașul nostru se poate mândri cu realizările tale, fiindcă nu este la îndemâna oricui să-i fie aleasă, de exemplu, o fotografie, din sute de fotografii, pentru a participa la un concurs sau pentru a apărea într-un album! Dar, înainte de a ne povesti despre astfel de minunate întâmplări, vrem să te cunoaștem. Cine e Petre Dalea?
P. D.Sunt născut la 10 km de Reșița, adică “mis bănățan în țoalele mele”. Am urmat școlile și mi-am desfășurat activitatea profesională tot în Reșița. Acum sunt pensionar și pot să dedic mai mult timp fotografiei.
G. Ș. De când pasiunea pentru fotografie? Cum s-a născut această pasiune?
P. D.Am început să fotografiez de tânăr, dar relația mea cu fotografia a fost un fel de „dragoste cu năbădăi” pentru că am avut mai multe perioade de pauză. După etapa din copilărie (clasele VI – VII), când am fotografiat cu celebrele aparate rusești SMENA, a urmat o pauză până în ultimii doi ani de liceu când am început să fac pe fotograful colegilor în excursii.
În afară de 3-4 ore la Casa Pionierilor din Reșița, la cercul de fotografie (pe care l-am abandonat prea repede), nu am urmat alte școli sau cursuri în domeniul fotografiei. Am fost autodidact și am citit destul de mult despre fotografie, compoziție, lumină, coloristică și estetică a imaginii. Apoi a fost multă practică și multe încercări. După 1982 m-am aplecat mai mult spre fotografie, iar de prin 1984 am început să fac fotografie de eveniment, la început alb/negru, cu un aparat de fotografiat „Zenit E”, urmat la scurt timp de un „Zenit TTL” ceva mai performant. Apoi m-am dotat cu un „Practika MTL 5” și trei obiective (un 50 mm, un 24 plus un teleobiectiv de 200 mm) și am trecut la fotografia color. Mi-am făcut un mini laborator acasă, cu tancuri de developat, cu aparat de mărit „Krokus”, termometre, lumini de laborator, tăvi și tot ce mai presupunea această muncă.
După 1990 mi-am scos autorizație de fotograf și am făcut fotografie de eveniment încă un an. Aprilie 1990 mi-a adus și prima participare la o expoziție colectivă de fotografie. În ianuarie 1992 am vândut tot și am renunțat la fotografie pentru câțiva ani. Prin 2000 mi-am achiziționat un aparat digital „Sony” de 7 mp și am revenit la sentimente mai bune față de fotografie.
De prin 2009-2010 a început să mă intereseze fotografia de artă, așa că am reînceput să citesc despre estetica în fotografie, despre compoziție și am început să vizitez expozițiile de fotografie și de pictură.
O scurtă perioadă am făcut fotografii cu un „Canon 40D” împrumutat, iar apoi mi-am cumparat un „DSLR – Canon 60D”; acum am trecut pe un aparat de fotografiat de tip mirrorless – „Fuji XT4”. Majoritatea fotografiilor mele sunt făcute cu un obiectiv de kit, un 28-135 de la „Canon”, iar acum fotografiez tot cu un singur obiectiv, un „Fujinon” de 18-135. Niciodată nu am avut aparate foto super performante sau foarte scumpe, dar cu multă pasiune, muncă și pregătire au venit și rezultatele.
Că tot aminteai de concursuri, din anul 2013 am început să particip la diverse workshopuri susținute de diverși fotografi români, iar in 2014 am câștigat și primul premiu la un concurs de fotografie.
G. Ș. La ce fel de proiecte ai luat parte până acum?
P. D.Un proiect de suflet a fost și este Asociația “Foto Club BANATUL MONTAN” din Reșița. Din 2014 sunt membru fondator al acestei asociații, iar în 2015 am fost acceptat și în AAFR (Asociația Artiștilor Fotografi din România).
G. Ș. Cum vin proiectele la tine? Cum le găsești?
P. D.Proiectele nu vin singure și nici nu le găsesc întâmplător. Proiectele mele fotografice le gândesc și încerc să le planific cât mai riguros. Spre exemplu, am de gând să fac cândva, în viitor, o expoziție cu cât mai multe cascade din zona Banatului Montan. Pentru a duce la bun sfârșit acest proiect, încerc să fotografiez cât mai multe cascade, în diverse anotimpuri ceea ce nu este nici simplu și nici ușor.
G. Ș. Care dintre proiecte ți-a adus cea mai mare mulțumire? Ai un rezultat special de care ești foarte mândru?
P. D.Sunt foarte mândru de toate rezultatele, premiile și distincțiile pe care le-am obținut în domeniul fotografic.
Pentru rezultatele obținute la concursurile și Saloanele Naționale și Internaționale de Artă Fotografică în anul 2017 am primt distincția cu titlul de Art. AAFR (Artist al Asociației Artiștilor Fotografi din România), iar în 2021 am primit distincția EAAFR (Excelență AAFR). Anul 2024 a venit cu o altă bucurie pentru că am fost acceptat ca membru FIAP și am primit distincția AFIAP – Artist al Federației Internaționale de Artă Fotografică.
O altă surpriză recentă este titlul de Ambasador IAAP în România (Asociația Internațională a Fotografilor de Artă) și onorant a fost argumentul prezentat: „Cu mare onoare vă urăm bun venit în calitate de Ambasador oficial al asociației noastre. Reprezentarea dumneavoastră va spori, fără îndoială, comunitatea noastră și va consolida și mai mult legăturile care leagă membrii noștri. Suntem încrezători că entuziasmul, creativitatea și pasiunea dumneavoastră pentru fotografie vor contribui în mare măsură la creșterea și succesul Asociației Internaționale a Fotografilor de Artă.”
Din 2014 până acum am avut 8 expoziții personale și am participat la: 43 expoziții colective în țară: Reșița (18), Oțelu Roșu, Craiova (3), Brașov (2), Oradea (4), Carei, București (2), Râmnicu Vâlcea, Cluj-Napoca, Vulcan, Salina Ocnele Mari (4), Casa cu Lei – Bistrița, Salina Slănic Prahova, Târgu-Mures și Sighetul Marmației; 20 expoziții colective internaționale: Viena (Austria), Belgrad (Serbia), Barcelona (Spania), Atena (Grecia), Milano (Italia), Amsterdam (Olanda), Berlin (Germania), Veneția (Italia), Sofia (Bulgaria), Ljubljana (Slovenia), Melbourne (Australia), Budapesta 2019 (Ungaria), Tel-Aviv (Israel), Los Angeles (S.U.A.), Budapesta-2020, Hanoi (Vietnam), Monreal (Canada), Johannesburg (South Africa), Manila (Philipines) și Bardejov (Slovacia).
G. Ș. Extraordinar! Și fac această afirmație cu o admirație binemeritată! Nu ca să te măgulesc, de altfel, nici nu ai nevoie de „lingușeli”, rezultatele sunt grăitoare și au la bază multă muncă și multă pasiune. Ce-ți place să fotografiezi?
P. D.Particip la multe evenimente culturale sau sportive unde fac un fel de fotografie documentară, de tip fotoreportaj, dar cel mai mult îmi place să fotografiez natura, peisajele, și să surprind chipurile oamenilor în mediul lor natural. De fiecare dată când mă aplec să fac un cadru cu o floare sau un fluture (fotografii banale pentru unii), consider că am făcut o reverență în fața naturii pentru a-i mulțumi pentru toate frumusețile pe care cu generozitate ni le oferă.
G. Ș. Ești modest, ceea ce știam deja, dar observ că ești și deosebit de sensibil. De altfel, fotografiile tale transmit această sensibilitate, delicatețe, chiar duioșie! Ai un mentor? Ai un model? Un fotograf preferat?
P. D.Pentru că am fost un autodidact, nu am avut niciodată un mentor sau un model. Vizionez zilnic multe fotografii și am mai mulți fotografi pe care îi admir, dar nu aș putea să spun că unul e mai preferat decât altul.
G. Ș. Poate ai o fotografie preferată?
P. D.Nu cred că pot să aleg o fotografie preferată, pentru că fiecare fotografie are povestea ei, unele îmi trezesc amintiri, altele îmi aduc recunoașteri și premii la concursurile și Saloanele Naționale sau Internaționale la care particip.
G. Ș. Umbli cu aparatul/camera de fotografiat cu tine în permanență? Adică, „vânezi” imagini?
P. D.Nu umblu în permanență cu aparatul de fotografiat la gât, pentru că fotografia de stradă nu este unul din genurile fotografice care să mă pasioneze.
G. Ș. Lucrezi imaginile înainte de a le expune? (Le editezi, le photoshopezi etc?)
P. D.În zilele noastre, când fotografia este digitală, nu există fotografie „direct din aparat”, adică neprelucrată. Fișierul digital este o colecție de date, de zero și unu, pe care o interpretează un soft din aparatul foto pentru a o putea vedea pe ecranul aparatului, sau o interpretează softurile de editare de genul Photoshop sau altele. Cei care se mândresc cu „fotografii direct din aparat” ori nu știu să-și prelucreze imaginile, ori sunt prea comozi ca să o facă, ori îi mulțumește interpretarea softului implementat de fabricantul aparatului. Personal fac fotografii care uneori se pot încadra la artă fotografică, dar nu fac artă digitală, adică intervențiile mele asupra imaginii inițiale sunt minime.
G. Ș. Am înțeles! Ce proiecte ai de viitor?
P. D.Un proiect de viitor este relansarea activităților Fotoclubului, organizarea unor expoziții colective împreună cu colegii de fotoclub și, mai ales, organizarea unui Salon Internațional de Artă Fotografică la Reșița.
G. Ș. Ce sfat ai da unui tânăr pasionat de fotografie?
P. D.Celor pasionați de fotografie, de arta fotografică în special, le-aș spune să își urmeze pasiunea, să-și aloce timp pentru a învăța atât latura tehnică, cât și cea estetică a fotografiei, pentru că săritul peste etape nu este întotdeauna benefic. Se spune că „talentul este 1% inspirație și 99% transpirație” așa că, fără cunoștințe temeinice despre fotografie, despre diferitele genuri ale fotografiei, rezultatele sunt doar o întâmplare care nu se repetă prea des.
G. Ș. Dragă Petre, îți mulțumesc pentru mărturisirile tale. Nu te întreb dacă din această pasiune se pot face bani, pentru că fotografia e artă, ceea ce faci tu este artă, iar artiștii știm cum sunt răsplătiți și apreciați astăzi… Din păcate, trăim în vremuri tulburi și putem spune precum cronicarul „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”. Noi, echipa „Bocșa culturală”, îți dorim să fii sănătos, să-ți realizezi proiectele și să ai mult succes în concursurile în care ți-au fost acceptate fotografii, dar și în altele care vor urma. Să te bucuri de familie și prieteni și de toată frumusețea care te și ne înconjoară! O primăvară frumoasă!
UZPR CARAS SEVERIN 