Pentru că suntem în perioada în care producătorii de fructe – în special cei din Banatul nostru montan – își recoltează și prelucrează rodul muncii conform tradiției moștenite, vă propun un material ce are la bază un document descoperit în arhiva familiei. Este vorba despre evidența producerii băuturii atât de apreciate în zona noastră, țuica (sau răchia), în urmă cu aproape un secol, în perioada interbelică, pe când statul exercita un monopol strict asupra fabricării și comercializării alcoolului.
Pentru început, voi face o scurtă introducere a termenilor care definesc această băutură tradițională din Banat: răchia, denumită adesea și țuică sau rachiu, cuvinte ce au nuanțe de fond care le diferențiază. Apoi, voi schița un scurt istoric al producerii acestei licori în Banatul Montan, încheind cu prezentarea documentului de arhivă.
I. Între „Răchie” și „Țuică”: O succintă privire etimologică
1. Rachiul (Răchia): În privința originii și a construcției sale etimologice, trebuie precizat că termenul popular ,,răchie”, folosit intens în Banat, are o călătorie lingvistică foarte clară dinspre Orientul Mijlociu spre spațiul balcanic. Acesta provine din limba turcă, de la termenul rakı, sau din sârbocroată, unde s-a consacrat sub forma rakija (ракија).
La bază stă cuvântul arab ‘araq (عرق), care înseamnă ad litteram „transpirație” sau „suc condensat” – o metaforă extrem de plastică și exactă pentru picăturile de alcool condensat ce se scurg din alambic în procesul de distilare. În Banat și în întreg spațiul sud-slav, forma răchie / rakija s-a păstrat ca termen generic pentru distilatele din fructe, având o puternică amprentă identitară locală.
2. Țuica: Spre deosebire de rachiu, etimologia cuvântului ,,țuică” este ceva mai învăluită în mister, făcând parte din vocabularul autohton. Aici descoperim două ipoteze:
– Ipoteza slavo-sârbă / germană: Lingvistul Alexandru Cihac și DEX-ul indică drept sursă sârbocroatul čujka sau derivate onomatopeice. O altă derivație ipotetică ar fi din săsește (tsuikë), însă termenul este utilizat aproape exclusiv pe spațiul românesc.
– Ipoteza onomatopeică (creație expresivă): Mulți lingviști (printre care Iorgu Iordan) consideră țuica o creație expresivă din fondul vechi românesc. Se presupune că provine dintr-un sunet onomatopeic sau dintr-un apelativ creat în gospodăriile rurale pentru a desemna băutura tare obținută din prune (un sunet de tip țu-țu sau asociat cu gustul înțepător).
Un lucru este clar: în timp ce rachiul poate fi obținut din diverse fructe, boabe sau tescovină, termenul țuică este desemnat tradițional, în prima linie, pentru distilatul obținut strict din prune.
II. Repere istorice ale distilării în Banatul Montan
Istoria distilării și a răchiei în spațiul bănățean este foarte vastă și adânc împletită cu transformările sociale, administrative și economice ale regiunii, purtând amprenta trecerii de la stăpânirea otomană la administrația imperială habsburgică.
Anul 1570, reprezintă una dintre cele mai vechi atestări documentare explicite de pe teritoriul românesc referitoare la distilarea alcoolului. În defterele (registrele fiscale) otomane din Pasanducul de Timișoara și din Sanjacul de Csanád/Timișoara apare înregistrată o taxă numită „resm-i fıçı” (taxa pe poloboc/butoi) și mențiuni directe despre cazanele de fermentat și distilat fructe. Cronicarii otomani (cum ar fi Evliya Çelebi, care a călătorit prin Banat în secolul al XVII-lea) observau că, deși islamul interzicea alcoolul, populația locală (bănățenii) cultivă livezi de pruni și prepară o băutură tare din fructe fermentate, pe care o consumă la sărbători și o comercializa.
Epoca Habsburgică (Secolul XVIII): Odată cu Pacea de la Passarowitz (1718) și integrarea Banatului în Imperiul Habsburgic, autoritățile de la Viena au inventariat riguros resursele regiunii. Administrația condusă de Claudius Florimund Graf von Mercy a realizat recensământul domeniilor. În actele privind districtele Mehadia, Oravița sau Cerna sunt menționate „pruniștele” (livezile de pruni) ca sursă principală de venit pentru țărani. Austriecii au remarcat imediat obiceiul localnicilor de a distila fructele. Documentele de conscripție din 1774 arată că aproape fiecare gospodărie din Banatul Montan deținea pruni pe versanți, iar comunitățile aveau cazane comune de aramă (Kupferkessel).
Johann Jakob Ehrler (1774), funcționar imperial notează în lucrarea sa, „Despre Banatul Timișan”, că locuitorii bănățeni consumă răchie obținută din prune și că această licoare este folosită nu doar ca băutură de cinste, ci și ca principal mijloc de cură și profilaxie împotriva febrei și a bolilor specifice climatului umed din văile montane.
În Craina Bănățeană și în zonele din cadrul Regimentului XIII de Graniță Răsăritean (Caransebeș-Mehadia), răchia a avut un regim juridic și militar aparte. Spre deosebire de alte regiuni unde nobilii aveau monopol total pe cârciumărit, grănicerilor bănățeni li se permitea adesea să își distileze propriile prune pentru consum propriu, plătind o taxă fixă per cazan către administrația Regimentului – facilitate ce ține de vechiul drept de propinațiune. Arhivele locale din secolul al XIX-lea amintesc de căldărarii nomazi sau meșterii locali care fabricau cazane din cupru curat. Cazanele deveniseră bunuri de mare preț, trecute explicit în testamente sau oferite ca zestre de nuntă – tradiție care s-a păstrat până târziu în Banatul de Munte.
În presa și literatura bănățeană veche (secolul XIX – început de secol XX), în gazetele din Arad, Lugoj sau Timișoara (Foaia Diecezană, Dreptatea, Biserica și Școala), mențiunile despre răchie apar sub două forme: una etnografică, definind-o ca simbol al ospitalității bănățene („răchia de frunte” la rugă, botez și ospețe), și alta moralizatoare sau sanitară, unde preoții și învățătorii din mișcările de temperanță (cum a fost Asociația de Înfrânare de la finele secolului XIX) scriau articole împotriva „patimii răchiei”, îndemnând sătenii ,,să nu își vândă bucata de pământ pentru rachiu prost distilat în cârciumi”.
III. Cadrul legislativ interbelic: Monopolul de Stat și Casa Autonomă a Monopolurilor (C.A.M.)
O altă etapă crucială a fost cea de la mijlocul secolului trecut, perioadă marcată de Marea Criză Economică din 1929–1933. Această criză acută a zguduit economia României, provocând scăderea producției industriale cu 50% și un șomaj masiv. Monopolurile de stat (sare, tutun, chibrituri, explozivi) deveniseră instrumente fiscale vitale pentru bugetul secătuit al țării.
În perioada interbelică, monopolurile au reprezentat un pilon esențial al veniturilor publice. În februarie 1929, sub guvernul condus de Iuliu Maniu, vechea Regie a Monopolurilor Statului a fost restructurată, dând naștere Casei Autome a Monopolurilor Regatului României (C.A.M.), cu sediul în impunătorul Palat al Monopolurilor de Stat de pe Calea Victoriei din București. Scopul direct al acestei entități a fost garantarea împrumuturilor externe de stabilizare monetară contractate de stat.
Reglementarea producției și consumului de alcool s-a făcut prin legi fiscale unificate (cum a fost proiectul inițiat încă din 1925 de Vintilă Brătianu). În anii ’30 s-a ajuns la o monopolizare a distribuției și comercializării prin structurile M.A.T. (Monopolul Alcoolului și Tutunului). Când exporturile de grâu și petrol s-au prăbușit, taxele pe alcool și tutun colectate prin M.A.T. au rămas printre puținele surse sigure de lichidități pentru buget.
Statul nu a putut naționaliza complet distilarea din cauza specificului agrar – țăranii producându-și singuri rachiul în gospodării. Astfel, producția tradițională de țuică și rachiu pentru consumul propriu din curțile țăranilor a rămas permisă, dar a fost supusă unei fiscalități și unui control extrem de sever. Comercializarea clandestină fără plata accizelor era aspru pedepsită. Paralel, societatea civilă, medicii și intelectualii duceau o intensă campanie de educație morală și sanitară împotriva exceselor și a densității mari de cârciumi.
În perioada interbelică, inspecția cazanelor de țuică era un proces extrem de riguros, cvasi-militar, conceput pentru ca statul să colecteze fiecare leu datorat. Controlul se desfășura la nivel local sub coordonarea percepțiilor fiscale, a jandarmilor și a agenților speciali ai monopolului: Orice gospodar care deținea o instalație de distilare era obligat să o declare la primărie și la percepție. Se elibera un Carnet de Producător, unde se treceau numele proprietarului, numărul casei, seria ștanțată pe cazan și capacitatea totală în litri (măsurată oficial).
În afara sezonului de fierbere, cazanele erau puse sub sigiliu de plumb de către agenții fiscali. Părțile mobile (capacul, lula) erau legate cu sârmă și blocate. Ruperea sigiliului fără aprobare constituia infracțiune gravă de contrabandă.
Când borhotul era fermentat, proprietarul depunea cerere scrisă la percepție. Agentul verifica integritatea sigiliilor, aproba desigilarea și stabili un număr fix de zile pentru ardere, fiecare fierbere fiind notată.
La final, inspectorul măsura tăria și cantitatea alcoolului cu instrumente metrologice aprobate. Se plătea acciza la percepție, iar ce depășea cota permisă pentru consum propriu trebuia predat/vândut către depozitele monopolului.
Echipe mixte de inspectori și jandarmi făceau razii prin sate și sălașe căutând „cazanele clandestine”. Confiscarea instalației de cupru, vărsarea alcoolului și amenzile uriașe (sau închisoarea) erau garantate pentru cei prinși în neregulă.
IV. Un document de familie: Carnetul de Producător din Plugova (Județul Severin)
Privitor la fabricarea alcoolului în mediul rural, sudul Banatului fiind recunoscut ca un areal pomicol de frunte, producția de băuturi spirtoase era însemnată, iar urmărirea ei era minuțioasă. O mărturie directă a acestei epoci o reprezintă documentul păstrat în arhiva familiei mele.
Bunicul meu a fost un cunoscut gospodar și întreprinzător local, proprietar al mai multor livezi cu pruni și producător de țuică din localitatea Plugova, județul Severin (astăzi în județul Caraș-Severin).
Documentul este un Carnet de Producător pentru Cultivatorii de Pomi și Vii, un formular tipizat oficial, emis în perioada Regatului României de către Ministerul Finanțelor, prin Direcțiunea Generală a Monopolului Alcoolului.
Înregistrat în Județul Severin, Comuna Plugova, sub numărul 94, carnetul a fost eliberat pe numele domnului Costa Drăgan Blidariu, proprietar de „livadă cu pomi” la casa cu numărul 90. Acest carnet reglementa riguros producția de fructe și servea drept act oficial de evidență pentru funcționarea cazanului de răchie, fiind vizat periodic de autoritățile fiscale, așa cum am precizat anterior. Este o piesă de arhivă ce readuce la viață ordinea, rigoarea administrativă, dar și continuitatea acestei vechi tradiții bănățene.
Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin,
Mehadia, august 2026
Surse bibliografice și documentare:
Arhiva de familie (Carnet de producător, Comuna Plugova, jud. Severin);
Registrele fiscale otomane (Defterele Sanjacului de Timișoara, 1570);
Johann Jakob Ehrler, Despre Banatul Timișan (1774);
Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX) / DEX online – Etimologia termenilor țuică și rachiu;
Istoria economiei românești și a Monopolurilor de Stat (C.A.M. / M.A.T.): Historic.ro, Historia.ro, Academia.edu;
Enciclopedia României & Legislația fiscală interbelică privind regimul alcoolului.