– Domnule Viorel Marineasa, pentru început aș dori să vă mulțumesc pentru disponibilitatea de a răspunde câtorva întrebări. Știu că v-ați născut la Țipari și ați copilărit într-un Banat foarte diferit de cel de astăzi. Care sunt amintirile care vă revin cel mai des când vă gândiți la anii copilăriei?
– Într-adevăr, m-am născut la Țipari, sat locuit preponderent de unguri, dar, pe când aveam 11 luni, familia noastră s-a mutat în apropiere, la Coșteiu, lângă Lugoj, așa că episodul Țipari nu putea fi reconstituit decât din relatările părinților mei. Prin natura serviciului pe care-l avea tatăl meu (inițial, notar cercual, apoi secretar al comitetului provizoriu de plasă, în fine – funcționar administrativ), am schimbat adesea reședințele. Nu împlinisem 5 ani când am ajuns la Birchiș, pe defileul Mureșului. A trecut de-abia un an și jumătate, destul ca să ne regăsim la Lipova, o localitate cu statut ambiguu, ceva între comună și burgadă decăzută. Acolo am rămas mai mult, vreo nouă ani. Copilăria mea a stat sub semnul schimbării de regim politic pe care o cunoștea țara, impusă la propriu de Uniunea Sovietică. Aveam două săptămâni când mă legăna primejdios în brațe un rus beat și melancolic cazat într-o anexă a primăriei. 12 ani mai târziu ascultam cu oroare, la Lipova, marșul tancurilor sovietice spre poligonul de antrenament. Pe străzi ne ciocneam de ei. În case erau cazate nevestele ofițerilor, care, atunci când ieșeau la târguieli în piață, ridicau prețul alimentelor, căci nu se uitau la bani. Sigur, am și amintiri luminoase: cum ne-am plimbat o duminică întreagă, cu o trăsură trasă de calul Puiu pe Valea Mureșului, tata, mama și eu, pe la castelele și conacele naționalizate; cum am legat prieteșug cu tot felul de moși și babe precum Peter Otata, un șvab ce făcuse Primul Război Mondial, iar istoriile de pe front mi le livra în ritmul în care tăiam amândoi cu firizul / fierăstrăul, în curte, lemne pentru iarnă. Dar campionul campionilor era unchiul Iosâm, fratele bunicului Pavel, care încrucișa bucăți din bogata-i biografie cu pasaje spectaculoase „împrumutate” din mari scriitori ai lumii. Un confabulator, aș zice astăzi.
– Cât de mult au contat familia, satele și oamenii locului în formarea dumneavoastră ca scriitor? Când a apărut interesul pentru literatură?
– Toate au contat, însă e greu de spus în ce măsură fiecare. Mama și unchiul Iosâm erau mari cititori. M-am molipsit instantaneu. Pe lângă școala primară, mama făcuse patru clase la un liceu pedagogic din Beiuș. Probabil că din rațiuni pedagogice mi-a alcătuit o primă bibliotecă, una cuprinzând clasici români apăruți în „Biblioteca pentru toți”; tot ea a pus bazele seriilor Shakespeare și Mark Twain din „Clasicii literaturii universale”, pe care le-am completat singur când am ajuns la maturitate. S-a lăsat înduplecată să-mi cumpere și cărți din „Colecția Cutezătorii” (aventuri și science fiction), mai ales că Atexandre Dumas „priza” și ea. Am avut norocul de un dascăl înțelept și onest la limba română, Iosif Milosav, care ne-a sugerat că „reacționarul” Duiliu Zamfirescu e de preferat proletcultiștilor. Trebuie spus că o mare bucurie a însemnat pentru noi faptul că bunicii ne-au trimis în dar, prin anul 1956, vechiul lor aparat de radio AEG. Împreună cu mama ascultam „Teatru la microfon”, iar repertoriul, cu mici sincope, era unul remarcabil: Caragiale, Alecsandri, Shakespeare, Goldoni, Molière, Schiller, Ibsen, Cehov, Oscar Wilde, George Bernard Shaw. Pe de altă parte, aveam prieteni de vârsta mea, mă atașam de cei inventivi, alături de care scorneam jocuri sau dădeam alt sens jocurilor deja știute. Mai era mica sărbătoare de fiecare miercuri de la 4 și un sfert după amiază, când îl ascultam la radio pe Alexandru Mitru repovestind legendele Olimpului. Exista, desigur, și un farmec al locurilor, o taină a lor, deși lumea încă se zbătea în sărăcia de după război și, peste asta, trebuia să se adapteze la un mod de viață importat de la ruși, care-i era total străin. La Birchiș aveai Mureșul, grandios și imprevizibil, pe-aproape se afla podul umblător (brodul) cu forfota-i specifică. În Lipova, orășelul ruralizat, te întâmpinau peste tot semnele unei măreții trecute: Cetatea Șoimoș, bazarul de pe vremea turcilor, podul Marei lui Slavici, crucea memorandiștilor, Casa Sever Bocu etc. În vacanțe aveam parte de Iablanița, satul de baștină al tatălui meu, cu urme palpabile de pe vremea când cantonase aici regimentul grăniceresc româno-ilir, pus de pază între două imperii, cel habsburgic și cel otoman. Cealaltă jumătate din vacanța de vară o petreceam la Chișoda (satul natal al mamei mele), cu fascinanta Timișoară în apropiere, spre care, din două în două zile, făceam drumul cu piciorul sau, rar, cu vreo „ocazie”, dirijat cu meșteșug de Sora (care era chiar sora mai mică a mamei mele).
– Deci, să înteleg că adaptarea la viața unui oraș relativ mare nu a însemnat o problemă?
– Nu a fost chiar așa. Ne-am mutat cu chirie într-o casă din Fabric, la capătul străzii Tigrului. Apartamentul nostru era alcătuit din o cameră, o bucătărie, o cămară minusculă și un hol cu patru uși și nicio fereastră, unde dormeam eu. Până atunci, pentru mine, Timișoara fuseseră zona Cetate, cartierele Iozefin și Elisabetin, eventual Fratelia, iar Fabricul mi se părea cenușiu și colțos. Unde mai pui că Liceul nr. 5 din cartier avea renumele de „școală a golanilor”, lucru întrucâtva exagerat, căci avea (și) dascăli buni, iar dintre absolvenți au fost numeroși aceia care și-au croit o carieră națională sau chiar internațională. A fost important că aici m-am nimerit coleg cu Eugen Barbeș (viitorul poet și eseist Eugen Bunaru), de care mă leagă o prietenie de-o viață, începând cu clasa a IX-a și continuând cu facultatea, armata, participarea la revoluție și angrenarea noastră pe aceleași baricade în activitatea literar-culturală a orașului și a țării.
– Cum ați ajuns la Cenaclul „Pavel Dan” și ce a însemnat pentru dumneavoastră întâlnirea cu acel mediu literar?
– La „Pavel Dan”, cenaclul Casei de Cultură a Studenților, am ajuns în mod firesc, în anul al II-lea de Filologie, unii colegi apucaseră să-l frecventeze cu un an înainte, așa că i s-a dus vestea. De prin 1964 a fost un fel de îndrumător al cenaclului tânărul asistent universitar Ioan I. Popa de la catedra de folclor a Universității, venit de la Cluj. El a adus-o printre noi pe Ana Blandiana, încă studentă, căreia îi apăruse deja un volum, strălucitoare, plină de șarm. Am urmărit-o cu gurile căscate cum își susură poemele, ce mai, a fost o adevărată sărbătoare. Din cenaclu făceau parte pe atunci Vasile Crețu, Cornel Ungureanu, Alexandru Ruja, Șerban Foarță, Eugen Bunaru, Aurel Turcuș, Ion Marin Almăjan, Marcel Turcu, Nicolae Dolângă… Această primă fază cenaculară nu a lăsat cine știe ce urme în ce mă privește. Scriam poezie încă din liceu, dar nu am citit la vreo ședință, făceam parte din „caracudă”, adică ascultam și nu ziceam nici pâs. Au urmat cinci ani în care n-am mai știut de cenaclu: șase luni de armată, patru ani stagiul de profesor la sat în județul Caraș-Severin. La începutul anului 1973 am obținut prin concurs postul de metodist / referent la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara, iar de prin 1975-1976 m-am ocupat de „îndrumarea” cenaclurilor literare. Vorba vine îndrumare, pentru că, de fapt, am învățat unii de la alții, iar astfel s-a creat un climat extraordinar de emulație reciprocă. Cât lipsisem, cenaclul „Excelsior” (revenit apoi la numele de „Pavel Dan”) avusese o scurtă perioadă de glorie, avându-i printre promotori pe Nicolae Ciobanu, Sorin Titel, Livius Ciocârlie, Marcel Pop-Corniș, Andrei Ujică. Din păcate, eu l-am prins într-o perioadă de cădere, când marile vedete, din varii motive, părăsiseră scena. Avuseseră grijă unii din centrul universitar să răspândească ideea că cenaclul de la „Casă” e frecventat numai de inculți, de pierde-vară și de golani. Cred că am avut și eu un merit la reclădirea prestigiului acestui cenaclu. În primul rând m-am bazat pe o conducere studențească, limitată și, poate, formală inițial, dar care și-a dobândit fondul prin pregătirea atentă a fiecărei întâlniri, prin scoaterea ședințelor din zona improvizației și a polemicilor cu iz de răfuială. Mi i-am făcut aliați pe Rodica Bărbat și pe Ioan Viorel Boldureanu, pe atunci tinere cadre didactice la Universitate. Cu timpul, asta avea să fie o notă specifică la „Pavel Dan”, studenții s-au „ortăcit” de minune cu nestudenții și au constituit o redutabilă subterană literară ce avea să iasă la suprafață în bună măsură după 1990. În acea lume nu era de mirare că studentul Daniel Vighi se ține „pretenar” cu proletarul Ion Monoran, că eminentele Simona-Grazia Dima și Simona Constantinovici conduc ședințele cu abilitate duminici la rând, ca la final să prelungească informal discuțiile cu toată trupa la „bombe” precum Oltul sau Șari-neni.
– În anii comunismului, cât de greu era să scrieți și să publicați ceea ce vă interesa cu adevărat?
– Din punctul meu de vedere și al generației `80, problemele cele mai mari au fost în ultimul deceniu de ceaușism. De scris puteai scrie cât voiai, dar o făceai pentru sertar. Chipurile, se desființase cenzura, dar trebuia să treci prin „furcile caudine” a trei-patru instanțe. Pentru cei apropiați mie a fost un mare noroc existența revistei Forum studențesc și, mai ales, a suplimentelor ei literare, unele de referință, cum a fost cel de 32 de pagini din anul 1979, adevărat act de afirmare a unei promoții literare valoroase, care, din păcate, a cunoscut numeroase obstrucții în următorii ani. Să debutezi în volum presupunea o veritabilă tevatură, erau compactați câte trei, patru, șapte, chiar zece autori într-un singur tom, de nu mai înțelegeai unde sfârșește unul și unde începe altul. În cazul în care aveai șansa să fii prins într-un plan editorial urma alt canon, textele trebuiau să fie luminoase, mobilizatoare, or tânăra generație scria tocmai pe dos! Purecatul produsului literar mergea până la nivel de sintagmă și de cuvânt, „epoca de aur” nu voia să știe de anumite vocabule: cimitir, deznădejde, moarte etc. Autorul trebuia să facă un slalom continuu printre restricții și interdicții.
– Pentru că ați amintit de Daniel Vighi, cum a început colaborarea cu el la revista „Orizont” și ce v-a atras la această formulă de lucru în doi?
– L-am cunoscut prin 1977. Adus de val, venise la Casa Studenților să citească la „Pavel Dan”. Aveam în portofoliu mulți poeți de primă mână, dar prozatori mai puțini. De la primele fraze pe care le-a citit mi-am dat seama că am în față Prozatorul. Prietenia dintre noi s-a legat instantaneu. De fapt, mi-am dat seama că, într-un fel, ne știm de când lumea. Deși în etape diferite, am realizat că amândoi avem în spate o copilărie petrecută la Lipova, că părinții noștri au fost funcționari la același sfat popular raional. Dar aveam atâtea altele în comun! Opțiuni în literatură și în artă, opțiuni politice. Admirația pentru proza lui Ștefan Agopian ne-a dus la o primă tentativă de colaborare constând în dramatizarea romanului Sara. Când am ajuns redactori la revista Orizont, în 1990, o plajă largă de teme, de subiecte s-a deschis înaintea noastră, în condiții de libertate creatoare și într-un entuziasm de nedescris. Forțez un pic nota, căci ne-am apropiat cu sfială și cu compasiune de una dintre temele tabu în timpul regimului comunist, cea a deportărilor masive în Bărăgan (circa 45.000 de persoane), după model sovietic, a bănățenilor și a mehedințenilor în noaptea de 18 spre 19 iunie 1951. Ne-am documentat serios, am fost de două ori pe locurile unde au trăit cei dezrădăcinați, în niște expediții memorabile puse la cale de cei din conducerea Asociației Foștilor Deportați În Bărăgan. Au rezultat două cărți scrise împreună, Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan și Deportarea în Bărăgan. Destine, documente, reportaje (la acest volum a colaborat și Valentin Sămînță) și un album (Fotomemoria unei deportări) gândit de arhitectul Mihai Botescu. Firesc, conlucrarea noastră a continuat în rubricile permanente din „Orizont”, ca apoi să fie recalibrată în volume.
– Volumul „Bifrons” are încă din titlu ideea unei priviri duble asupra realității. Cum a apărut această carte și ce loc ocupă ea în parcursul dumneavoastră literar?
– Bifrons (Cartea Românească, 2025) reprezintă partea ultimă a unei trilogii sui generis. Pe aceeași formulă Vighi & Marineasa, am început cu Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic. Memorator pentru tanchiști (Diacritic, 2011), care pornea de la ideea de „a provoca scrisul prin ceva din afara lui: prin ecouri stereofonice”, dând senzația că textele noastre pe teme date „se-ngână și-și răspund”, cum observa criticul Carmen Mușat. Am continuat cam în aceeași manieră a „literaturii metise” ce amestecă reportajul literar cu memorialistica și cu proza de călătorie în volumul Pas de deux (Humanitas, 2023). În ultimul volum, Bifrons, am convenit cu Daniel Vighi, urma ca fiecare autor, pe baza propriei documentări, să extragă proza sau eseul cu iz de proză din pasaje incitante prin care a trecut istoria Banatului. Lucrurile au rămas cam la jumătate, deoarece a survenit decesul lui Daniel. M-am simțit dator să termin totuși, într-un fel, cartea, așa că spre final m-am dedublat ca autor încercând să-l suplinesc pe prietenul dispărut.
– În Vederi din Timișoara, ieșit recent la Editura Junimea, orașul și provincia apar prin detalii și istorii mai puțin cunoscute. Cum ați ales aceste „vederi”?
– Vederi din Timișoara reunește cinci volume apărute în perioada 1985-2013, plus 15 texte din alte cărți cu tentă de eseu sau de publicistică. A rezultat astfel o cvasi-integrală a prozei scurte pe care am scris-o (minus textele apărute în volume în care a fost implicat Daniel Vighi). De aici derivă, poate, dacă înțeleg bine, caracterul compozit al opului, care însumează tomuri ghidate, fiecare, după alt program și scrise în maniere diferite.
– Am aflat că pregătiți reeditarea romanelor Litera albă și În pasaj, într-o ediție critică la Editura Aranca. Cum priviți astăzi aceste două cărți?
– Au fost două romane concepute într-o perioadă nefastă, oribilă chiar, cu suspiciuni extreme și cu cenzură diabolică. Scriind la Litera albă în 1986-1987 și la În pasaj în 1988-1989, îmi dădeam seama că sunt într-o deplină situație cacofonică: cum să scrii despre Marea Unire de la 1918 fără să-i pomenești pe promotorii săi? Anumite nume nu se puteau pronunța în sens favorabil: Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod, Sever Bocu, Onisifor Ghibu ș.a. Cum să-i omagiezi când aceștia pieriseră sau pătimiseră în închisorile regimului comunist? A fost o provocare să scriu despre un țăran / un plugar luminat din perioada interbelică, pe deasupra „condeier” și jurnalist, unul care gândește la prosperitatea clasei sale după standardele fermierilor din Europa civilizată, să reactualizez asemenea aspirații într-o vreme când agricultura socialistă ajunsese la pământ, iar statutul țăranului nostru atinsese cote jalnice. Cu ajutorul unor redactori onești și dibaci (nicio contradicție!) – Marcel Tolcea la Litera albă, Mariana Avanu la În pasaj -, cred că am salvat substanța cărților cu compromisuri minore. Litera albă a apărut în 1988. În pasaj a fost respins în decembrie 1989, tocmai în zilele Revoluției. Avea să apară la începutul lui 1990, la Editura Militară, când încă dădea bine să publici un timișorean.
– Vor exista surprize pentru cititori în această ediție: texte noi, note, documente sau comentarii care nu au apărut până acum?
– În primul rând, adaug un lung text eseu-confesiune („Sărbători în absența protagoniștilor”), în care destăinui complicata geneză a romanelor în vremuri de restriște. Cu această ocazie pun în evidență ca sursă documentară la romanul În pasaj memorialistica lui Sever Bocu, figură emblematică a Banatului, personaj care este eroul secret al cărții. Apoi am restabilit în unele locuri textul inițial, acolo unde cenzura își băgase foarfeca sau turnase apă de trandafiri.
– La ce lucrați în prezent?
– Scriu de vreo 15-20 de ani, cu intermitențe scandaloase, la un roman (Alți taromiști) care vrea să prindă ceva din spiritul Timișoarei, cuibărit în zone marginale, acolo de unde s-au recrutat și acei derbedei ce au pornit, pe 16 decembrie 1989, pe podul de la Maria, asaltul donquijotesc asupra comunismului. Presimt că nu o să-l termin.
– Domnule Marineasa, vă mulțumesc încă o dată pentru răgazul acordat și sper să ne bucurați și cu tipărirea acestui roman la care lucrați!
