Deepfakes transformă fluxuri algoritmice în arme; rețelele sociale de mare viteză amplifică manipularea; jurnalismul este tensionat; autoritățile de reglementare doresc o revizuire structurală; Big Tech încasează miliarde.

Deepfakes, cândva o noutate, devin rapid o monedă dominantă a înșelăciunii online, concepute nu pentru adevăr, ci pentru viteză, emoție și acoperire. Pe măsură ce platformele recompensează implicarea în detrimentul acurateței – și obțin profituri amețitoare – falsurile nu trebuie să fie impecabile, ci doar să călătorească mai departe, mai repede și cu suficientă plauzibilitate pentru a se înrădăcina înainte ca realitatea să le ajungă din urmă. Rezultatul este o „nouă ordine” a informației, în care persuasiunea a cedat locul manipulării la scară largă. Actori politici, escroci și oportuniști utilizează acum videoclipuri sintetice, voci clonate și narațiuni amplificate algoritmic pentru a modela percepția în timp real. Jurnalismul, mult timp răspunsul imunitar al sistemului, se luptă să țină pasul cu un adversar mai ieftin, mai rapid și din ce în ce mai dificil de distins de realitate. Întrebarea nu mai este dacă adevărul poate triumfa, ci dacă poate ajunge la timp pentru a conta.


Aplicarea legii, reactivă și constrânsă

• deepfakes devin rapid forma dominantă de dezinformare online, noile date IdentifAI arătând că incidentele media sintetice s-au accelerat la nivel global din 2020;

• manipularea politică este un factor major, reprezentând 24,6% din cazurile de utilizare a deepfake-urilor, campaniile fiind concepute pentru răspândire rapidă în medii sociale cu mare viteză;

• videoclipul este cel mai eficient format (45,6%), combinând realismul și atracția emoțională pentru a depăși verificarea și a maximiza acoperirea;

• X este principalul canal de distribuție, responsabil pentru 51,2% din propagarea deepfakes, urmat de TikTok (21,1%) și YouTube (10%), ceea ce subliniază rolul algoritmilor bazați pe implicare.

Australia înregistrează o creștere masivă: 77% dintre australieni raportează o expunere crescută la deepfakes înainte de alegeri. Stimulentele financiare agravează problema – platformele sociale generează miliarde din reclame înșelătoare, aplicarea legii fiind adesea reactivă și constrânsă comercial.

Pe de altă parte, autoritățile de reglementare avertizează că inteligența artificială amplifică dezinformarea la scară largă, reducând barierele pentru campanii de influență coordonate și creând cicluri auto-întăritoare de conținut fals.

În acest context, deepfakes sunt din ce în ce mai mult concepute pentru „legitimitate în detrimentul viralității”, supraviețuind suficient de mult timp pentru a intra în discursul mainstream și a modela narațiunile înainte de a fi demontate.

Jurnalismul rămâne un strat critic de apărare, dar este deseori depășit de viteza, amploarea și sofisticarea falsurilor.


„Dacă nu verificați dovezile, plătiți pentru ficțiune”

„Raportul de informații Deepfake privind analiza periodică a incidentelor media sintetice”, realizat de firma de securitate cibernetică IdentifAI, citat de mi-3.com.au, concluzionează că măsurile reactive nu mai sunt suficiente, solicitând reforme structurale, inclusiv transparența algoritmică, urmărirea provenienței și detectarea proactivă de către platforme. Pentru specialiștii în marketing și agenții, frauda a urcat în ierarhie – facturi generate de inteligența artificială, fotografii false din locații și „dovezi” sintetice… de livrare. „Dacă nu verificați dovezile, plătiți pentru ficțiune”, punctează Chris Brinkworth, de la Civic Data.

Studiul analizează în detaliu creșterea deepfakes de la începutul deceniului și identifică jurnalismul ca fiind esențial pentru contracararea acestei tendințe, dar spune că profesia este de multe ori copleșită. Analiza globală incidentelor media sintetice dintre 2020 și începutul anului 2026 constată, de asemenea, o corelație puternică între manipularea politică și mediile de socializare cu viteză mare, 24,6% din incidentele deepfake, subliniind modul în care dinamica platformelor a devenit esențială pentru răspândirea dezinformării. Conform raportului IdentifAI, „Corelația dintre manipularea politică și mediile de socializare cu viteză mare este excepțional de pronunțată.”

Giganții tehnologiei, care pot discerne intenția unui singur cumpărător dintr-un miliard într-o milisecundă, par să aibă dificultăți în identificarea falsurilor video, dar nu au probleme în a încasa veniturile. Și, așa cum dezvăluie un raport Reuters, profiturile financiare ale firmelor de social media din deepfakes și alte forme de dezinformare sunt uriașe.


Jurnalismul singur nu poate absorbi întreaga povară de verificare

În timp ce rețelele sociale funcționează ca principalul vector de atac, raportul identifică jurnalismul tradițional ca un contrabalans critic. Organizațiile de știri, verificatorii de fapte și reporterii specializați continuă să joace un rol central în identificarea și contextualizarea conținutului manipulat. „Jurnalismul rămâne unul dintre cele mai importante straturi defensive din ecosistemul sintetic. Provocarea structurală, însă, se intensifică. Mediile sintetice sunt mai rapide, mai ieftine și mai persuasive decât în orice moment anterior, în timp ce echipele editoriale operează sub o presiune susținută a timpului”, se arată în raport.

Concluziile evidențiază un decalaj tot mai mare între capacitățile tehnologiilor media sintetice și sistemele concepute pentru a le contracara. Deși jurnalismul continuă să ofere verificare și context esențiale, acesta nu mai este suficient ca apărare independentă. „Concluzia cheie nu este că jurnalismul eșuează – este că jurnalismul singur nu poate absorbi întreaga povară de verificare odată ce conținutul sintetic începe să se extindă”, se arată în raport.

Foto: pixabay.com

După vacanța de Paști – ne informa prof. Bianca Geanina WOLLNER (foto) – elevii și cadrele didactice ale Școlii Gimnaziale Băcia au revenit la cursuri într-un mediu complet transformat, rezultat al unui amplu proces de reabilitare și modernizare a unității de învățământ. Redeschiderea porților școlii marchează nu doar reluarea activităților educaționale, ci și începutul unei noi etape pentru întreaga comunitate școlară.

Investițiile realizate au vizat modernizarea integrală a spațiilor destinate procesului instructiv-educativ, oferind elevilor și profesorilor condiții adaptate standardelor actuale de educație. Sălile de clasă au fost renovate și dotate cu mobilier nou, echipamente digitale și tehnologie educațională modernă, menite să sprijine procesul de predare și învățare într-un mod interactiv și eficient.

Totodată, infrastructura școlii a fost îmbunătățită prin amenajarea unor spații sigure și eficiente energetic, crearea unui ambient plăcut și funcțional, precum și modernizarea laboratoarelor și a zonelor destinate activităților educative. Accentul a fost pus pe crearea unui mediu școlar care să stimuleze performanța, creativitatea și dezvoltarea armonioasă a elevilor.

Reprezentanții unității de învățământ consideră că această transformare reprezintă un pas important în direcția unei educații moderne, centrate pe nevoile elevilor și pe adaptarea la cerințele societății actuale. Investiția realizată reflectă preocuparea constantă pentru asigurarea unor condiții optime de studiu și pentru dezvoltarea unui climat educațional sigur și motivant.

Pentru elevii Școlii Gimnaziale Băcia, întoarcerea în băncile școlii are, în acest an, o încărcătură aparte: aceea a unui nou început într-un spațiu modern, primitor și adaptat provocărilor educației contemporane.

Educația de calitate începe cu un mediu potrivit pentru învățare, iar investițiile în infrastructura școlară reprezintă investiții directe în viitorul copiilor și al comunității locale.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

În premieră premiu special ȘERBAN CODRIN la Festivalul internațional „Ionel Perlea” 2026.

Interviu realizat de Adriana Telescu, UZPR Caraș Severin, cu Clementina Tudor director Centrul Cultural „Ionel Perlea” Sloboia, organizator festival.

Dincolo de vicisitudinile istoriei și de umbrele pe care geopolitica contemporană le aruncă, inevitabil, asupra culturii ruse, marii săi clasici rămân repere universale, capabili să ofere grile de lectură surprinzător de actuale pentru viața politică și socială. Pe un astfel de fundal, opera lui Ivan Goncearov și, în special, capodopera sa din 1859, „Oblomov”, ne deschide calea către o paralelă literar-sociologică extrem de fertilă.

Prin personajul său – Ivan Ilici Oblomov – Goncearov creează un interesant concept literar și social: ,,Oblomovismul„.  În esența sa, acest concept descrie o stare profundă de pasivitate, lene patologică, apatie și indiferență față de realitate. „Oblomovismul”, așa cum l-a cristalizat Ivan Goncearov în 1859, este diagnosticul perfect pentru starea de inertie combinată cu un potențial uriaș, dar nefolosit.

Dacă privim societatea românească actuală prin lentila personajului Ilia Ilici Oblomov, similitudinile sunt izbitoare și merită deconstruite pe câteva paliere distincte.

Un prim element de interpretare in cadrul paralelei este: prăpastia dintre idealism și acțiune. 

Oblomov nu este un om rău, incult sau lipsit de sentimente; dimpotrivă, are un suflet pur, este un idealist, își iubește moșia (Oblomovka) și visează la reforme care să aducă prosperitate. Cu toate acestea, toate planurile lui mărețe se prăbușesc în fața efortului fizic și psihic de a coborî din pat.

La fel este și în cazul cetățeanului de rând: există o dragoste profundă, adesea reflexivă, față de țară, o conștientizare acută a ceea ce nu merge bine și un set de valori morale corecte. Totuși, când vine vorba de transpunerea acestui patriotism pasiv într-o acțiune civică concretă, apare un blocaj. Idealul rămâne la stadiul de discurs sau de revoltă în fața televizorului și a ecranelor.

Pentru Oblomov, halatul și canapeaua nu sunt simple obiecte, ci simboluri ale unei zone de siguranță absolute, unde realitatea dură nu îl poate atinge.

În societatea noastră, acest „halat” s-a transformat în confortul mic-burghez, în mentalitatea de tipul: eu îmi văd de treaba mea, am un acoperiș, o masă caldă, de ce să mă leg la cap dacă nu mă doare?. Este o formă de autosuficiență combinată cu un fatalism istoric binecunoscut,  gen: ,,oricum nu se schimbă nimic„. Oamenii preferă să suporte disfuncționalitățile sistemului atâta timp cât micro-universul lor personal nu este amenințat direct, refuzând să vadă că degradarea spațiului public le va afecta, în final, și confortul privat.

În roman, Goncearov introduce personajul Andrei Stolz, prietenul german al lui Oblomov, care reprezintă antiteza acestuia: pragmatismul, energia, spiritul de inițiativă, munca disciplinată și credința în progres prin acțiune. Stolz încearcă constant să-l trezească pe Oblomov din letargie.

În dinamica socială din România, se simte lipsa unei mase critice de tip „Stolz” – sau, atunci când acești oameni dinamici apar, ei sunt adesea priviți cu suspiciune de majoritatea inertă. 

În acest context social, intuind imposibilitatea dezvoltării personale și a manifestării potențialului propriu, mulți români aleg calea exilului afirmându-se în lume, însă individual, și nu ca națiune. 

Oblomovismul românesc nu vine dintr-o lipsă de capacitate intelectuală sau spirituală, ci dintr-o atrofie a voinței colective. Care este cauza acestei degenerări? Desigur, cauzele pot fi multe și complexe, însă una evidentă, de necontestat este lipsa unui ideal comun, lipsa unui ,,Proiect de țară„. Unii afirmă că ,,Oblomovismul” românesc ar putea fi o trăsătură genetică sau imuabilă a poporului român. Cu siguranță acest credit este unul fals! Contraargument, un exemplu concret: secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, când societatea românească – de la elitele școlite la Paris sau Viena, până la învățătorii de sat și preoții din Ardeal sau Banat – vibra la unison pentru un proiect uriaș: întregirea neamului și modernizarea statului. Acel ideal era atât de puternic încât a scos oamenii din confortul personal, i-a făcut să riște averi, cariere și chiar viața pe front. A existat o emulație organică, o energie colectivă care a generat lideri autentici.

Astăzi, din păcate, după atingerea marilor obiective post-decembriste (integrarea în NATO și Uniunea Europeană), România a rămas fără un „Proiect de Țară”. În lipsa unei busole colective, energia societății s-a atomizat. Fiecare cetățean își caută acum un ideal pur individual – prosperitatea personală, salvarea propriei familii – abandonând ideea de bine comun. În plus, când nu știi încotro merge corabia, instinctul este să îți securizezi propria cabină.

Un alt element infertil este educația precară. Aceasta nu trebuie sa ofere doar competențe profesionale, ci să formeze și conștiința civică. O educație slăbită, axată pe memorare și conformism, în loc de gândire critică, produce exact tipul de cetățean inert.

Oblomov însuși a fost victima educației din Oblomovka, unde orice inițiativă copilărească îi era curmată de teama părinților ca băiatul să nu obosească sau să nu pățească ceva. În mod similar, un sistem educațional precar nu învață individul cum să fie cetățean, cum să se organizeze, cum să își ceară drepturile sau cum să taxeze abuzul. Astfel, analfabetismul funcțional și civic devine solul fertil pe care crește resemnarea.

Un alt element distructiv al unității ideologice este lipsa unor repere morale, a unor modele de urmat.

O societate se mișcă atunci când are modele pe care vrea să le urmeze. În perioada interbelică sau în perioada pașoptistă, reperele erau elitele intelectuale și culturale care puneau interesul național mai presus de cel personal.

Astăzi, elitele societății au fost marginalizate. Ele nu au dispărut ca entități biologice sau profesionale, ci  s-au retras autoizolandu-se în turnurile lor de fildeș sau în micro-comunități ermetice. Desigur, avem încă, în continuare în țară, minți strălucite, istorici de prestigiu, cercetători, scriitori și profesioniști desăvârșiți în nișele lor, însă vocea lor colectivă este absentă din mecanismul de direcționare a societății. 

Această reținere, acest refuz al implicării din partea celor care ar trebui să fie farul călăuzitor al națiunii, este poate cea mai dureroasă fațetă a oblomovismului contemporan. 

Pentru ca un intelectual de elită să se implice, el are nevoie de un dialog bazat de argumente, rigoare și respect reciproc. Spațiul public actual – dominat de televiziunile de știri senzaționaliste și de algoritmii rețelelor de socializare – a înlocuit dezbaterea de idei cu scandalul, etichetarea și zgomotul de fond.

Când un om de cultură sau un specialist încearcă să aducă nuanțe sau soluții complexe, este adesea atacat, bagatelizat sau pus la un loc cu analiști de carton. Mulți aleg retragerea pur și simplu din igienă mentală și morală. Refuză să coboare în Arenă pentru că simt că regulile jocului sunt făcute de și pentru demagogi.

Generația premergătoare Marii Uniri sau cea pașoptistă avea o viziune enciclopedică și mesianică: intelectualul se considera, înainte de toate, un educator și un slujitor al neamului său. Profesorul, scriitorul sau inginerul de atunci simțea o datorie organică de a ridica masele.

Astăzi, elitele sunt profund specializate și adesea globalizate. Un cercetător sau un artist de top din România colaborează cu universități din afară, publică în reviste internaționale și își găsește validarea profesională în străinătate, chiar dacă fizic locuiește aici. Acest confort al recunoașterii externe reduce presiunea interioară de a se lupta cu realitățile adesea descurajante de acasă. Este un oblomovism de lux: ești activ și performant în bula ta academică, dar perfect inert în raport cu destinul politic și social al propriei comunități.

Retragerea elitelor lasă un vid uriaș. Iar în fizica socială, vidul este ocupat imediat de impostură. Cetățeanul de rând, aflat deja în acea derută de care aminteam, nu mai vede reperele spre care să privească și își adâncește propria resemnare.

Astăzi, spațiul public a suferit o inversiune a valorilor. Când impostura, îmbogățirea rapidă prin scurtături și cinismul politic sunt vizibile la nivel înalt și rămân nesancționate, cetățeanul de rând suferă o profundă dezamăgire morală. Apare gândul toxic: „Dacă cei care conduc trișează și o duc bine, eu de ce să fiu cel corect și să mă jertfesc pentru societate?”. Această dezamăgire se transformă rapid în retragere – adică înapoi pe „canapeaua” oblomovistă.

Din nefericire, observăm că Oblomovismul românesc actual este, în esența lui, o reacție de autoapărare și dezamăgire. Cetățeanul își iubește țara în mod abstract, dar refuză să activeze în mod concret în spațiul public pentru că simte că regulile jocului sunt viciate, reperele lipsesc, iar efortul său izolat nu are o țintă majoră, un ideal în care să creadă cu adevărat. Este tragedia unui popor care are capacitatea de a visa la ceea ce ar putea fi, dar care capitulează în fața efortului administrativ și civic de a construi acea realitate.

Ne aflăm, așadar, în fața unui adevărat nod gordian al dinamicii noastre sociale. Pe de o parte, societatea are nevoie de repere morale și de o elită implicată pentru a se trezi din letargie; pe de altă parte, elitele refuză să coboare în arenă tocmai din cauza degradării morale și a zgomotului din spațiul public. Acest cerc vicios – în care inactivitatea elitelor adâncește resemnarea maselor, iar resemnarea maselor descurajează acțiunea elitelor – pare imposibil de deznodat prin metode convenționale. În mod istoric, un astfel de nod nu se descurcă fir cu fir, ci se taie printr-o lovitură de curaj: apariția unui catalizator extern sau a unei idei-forță capabile să spargă tiparele complăcerii.

În concluzie, oblomovismul nu este și nu trebuie privit ca un blestem genetic al poporului român. El este, în esență, diagnosticul unei lungi perioade de convalescență morală și de rătăcire a busolei colective. Canapeaua pe care s-a prăbușit cetățeanul de rând este confortabilă doar în aparență; în realitate, ea reprezintă o capcană a resemnării și a dezamăgirii. Istoria ne-a demonstrat deja că energia și patriotismul societății noastre nu sunt moarte, ci doar adormite, așteptând acel proiect major care să le dea un sens. Pentru a nu lăsa impostura să ocupe definitiv spațiul public, trezirea din acest oblomovism de lux sau de subzistență nu mai este doar o opțiune intelectuală, ci o datorie fundamentală față de viitorul propriei noastre comunități.

Constantin VLAICU

(dialog cu as. Adriana Lacrămioara GULAȘ – director îngrijiri Spitalul Municipal „Dr. Alexandru Simionescu” Hunedoara)

– Se vorbește că sunteți omul potrivit la locul potrivit. Cum comentați?

– Este o apreciere care mă onorează, dar pe care o privesc cu multă responsabilitate. Consider că omul potrivit la locul potrivit este acela care își înțelege rolul, își respectă echipa și are capacitatea de a lua decizii corecte în momente importante.

Într-un spital, această responsabilitate este cu atât mai mare, pentru că în centrul activității noastre se află pacientul. De aceea, încerc să îmi desfășor activitatea cu seriozitate, echilibru, respect față de oameni și dorința de a contribui la buna funcționare a spitalului.

– Care vă sunt cele mai semnificative atribuții conform fișei postului și cum le îndepliniți?

– Cele mai importante atribuții ale mele sunt coordonarea activității personalului de îngrijire, urmărirea respectării procedurilor, organizarea activității în secții, asigurarea calității actului de îngrijire și colaborarea permanentă cu conducerea spitalului, cu directorul medical, medicii șefi, asistenții șefi și celelalte structuri ale unității.

Încerc să îmi îndeplinesc aceste atribuții prin prezență constantă în teren, prin comunicare cu echipele din secții și printr-o atenție continuă la nevoile pacienților. Consider că nu poți coordona corect o activitate dacă nu cunoști realitatea de la nivelul secțiilor, problemele personalului și situațiile concrete cu care se confruntă pacienții.

– Cum vă raportați la propria persoană? Dar la colaboratori?

– Față de propria persoană sunt exigentă. Încerc mereu să învăț, să mă adaptez și să îmi îmbunătățesc modul de lucru. Funcția pe care o ocup nu îți permite să rămâi pe loc, pentru că sistemul medical este într-o continuă schimbare, iar responsabilitățile sunt mari.

Față de colaboratori încerc să fiu corectă, deschisă și fermă atunci când este nevoie. Cred foarte mult în comunicare, în respect reciproc și în munca de echipă. Un spital funcționează bine doar atunci când fiecare își cunoaște rolul și îl îndeplinește cu responsabilitate.

– Care vă este viziunea față de funcția pe care o aveți?

– Pentru mine, funcția de director de îngrijiri nu înseamnă doar coordonare administrativă, ci și implicare directă în creșterea calității îngrijirilor acordate pacienților. Este o funcție care cere organizare, atenție, echilibru și capacitatea de a lucra cu oameni diferiți, în situații uneori dificile.

Viziunea mea este ca activitatea personalului de îngrijire să fie una bine organizată, umană, profesionistă și orientată spre pacient. Îmi doresc ca fiecare pacient care ajunge în spital să simtă că este tratat cu respect, empatie și grijă, nu doar din punct de vedere medical, ci și uman.

– Punctați-ne o satisfacție profesională pe care nu o veți uita niciodată.

– Una dintre cele mai mari satisfacții profesionale este atunci când vezi că munca unei echipe se transformă în încredere din partea pacienților. Un simplu «mulțumesc» spus sincer de un pacient sau de familia acestuia valorează enorm și îți confirmă că efortul depus are sens.

De asemenea, mă bucur atunci când văd colegi tineri care cresc profesional, capătă încredere și devin oameni de bază în secțiile în care lucrează. Pentru mine, aceasta este o satisfacție importantă: să știu că am contribuit, măcar puțin, la formarea, susținerea și încurajarea lor.

– Decupați frumosul din viața dumneavoastră.

– Frumosul din viața mea vine din familie, din oamenii dragi și din momentele simple, dar sincere. În plan profesional, frumosul vine din sentimentul că munca ta are sens, că poți ajuta, că poți schimba ceva în bine, chiar și prin gesturi mici.

Într-un spital vezi și suferință, și teamă, și oboseală, dar vezi și multă putere, recunoștință și omenie. Acesta este frumosul pe care îl descopăr mereu în profesia mea: oamenii care merg mai departe, pacienții care prind curaj și colegii care își fac datoria cu suflet.

– De cine depindeți?

– În activitatea mea depind de echipă, de buna colaborare cu managerul spitalului, cu directorul medical, cu medicii, cu asistenții șefi și cu întreg personalul de îngrijire. Nimic important nu se poate realiza singur, mai ales într-o unitate medicală.

În același timp, depind și de respectarea regulilor, a procedurilor și a cadrului legal. În sistemul medical, responsabilitatea este comună, iar rezultatele apar atunci când există colaborare, disciplină profesională și comunicare corectă.

– Care vă sunt cunoștințele, calitățile și abilitățile?

– Consider că printre calitățile mele se numără seriozitatea, capacitatea de organizare, răbdarea, atenția la detalii și dorința de a găsi soluții. În această funcție este important să ai cunoștințe profesionale solide, dar și abilități de comunicare, coordonare și gestionare a situațiilor dificile.

Trebuie să știi să asculți, să decizi, să mediezi și, uneori, să fii fermă. Nu este o funcție ușoară, dar este una care te responsabilizează permanent și care îți cere să fii aproape atât de pacienți, cât și de personalul pe care îl coordonezi.

– Vă amintiți de vreun eșec profesional?

– Cred că orice om care muncește și își asumă responsabilități trece și prin momente dificile. Nu   le-aș numi neapărat eșecuri, ci lecții profesionale. Au fost situații în care lucrurile nu au ieșit așa cum mi-aș fi dorit sau în care mi-am dat seama că se putea comunica mai bine, organiza mai eficient sau interveni mai rapid.

Important este să nu treci peste astfel de momente fără să înveți ceva din ele. În profesia noastră, fiecare lecție trebuie transformată într-o îmbunătățire, pentru că în spatele fiecărei decizii se află oameni și pacienți.

– Care vă sunt defectele?

– Probabil unul dintre defectele mele este faptul că uneori sunt prea exigentă, atât cu mine, cât și cu cei din jur. Îmi doresc ca lucrurile să fie făcute corect și la timp, iar acest lucru poate fi uneori solicitant pentru echipă.

În același timp, cred că exigența, atunci când este însoțită de respect, corectitudine și comunicare, poate deveni o calitate necesară într-un domeniu atât de sensibil cum este sănătatea.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră legea compensației?

– Pentru mine, legea compensației înseamnă că munca, seriozitatea și binele făcut se întorc într-o formă sau alta. Poate nu imediat, poate nu întotdeauna vizibil, dar nimic din ceea ce faci cu responsabilitate și suflet nu este pierdut.

În profesia medicală, această compensație nu este mereu materială. Uneori este respectul colegilor, încrederea pacienților sau liniștea că ți-ai făcut datoria așa cum trebuie.

– Care vă este visul pentru destinul profesiei?

– Visul meu este ca profesia de asistent medical și activitatea personalului de îngrijire să fie tot mai respectate, mai bine înțelese și mai bine susținute. Îmi doresc ca oamenii care aleg această profesie să o facă din vocație, dar și să aibă condițiile necesare pentru a lucra cu demnitate și profesionalism.

Pentru viitor, îmi doresc o echipă bine pregătită, unită, empatică și orientată spre pacient. Cred că valoarea unui spital nu se vede doar în aparatura, echipamentele sau condițiile hoteliere pe care le oferă, ci mai ales în calitatea oamenilor care îngrijesc pacienții zi de zi.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

26 mai 2026,ora18.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Ciclul de manifestări „Primăvara culturală germană la Reșița“ (ediția a XXIV-a).

Fantezii muzicale de mai, partea I.

Concert cu „Intermezzo“ Reșița (coordonator: Lucian Duca).

 

 

 

 

26. Mai 2026,18:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Veranstaltungsreihe „Reschitzaer Deutscher Frühling“ (XXIV. Auflage).

Musikalische Mai-Phantasien, Teil I.

Mit der Teilnahme des „Intermezzos“ (Koordination: Lucian Duca).

 

26 mai 2026,ora18.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Ciclul de manifestări „Primăvara culturală germană la Reșița“ (ediția a XXIV-a).

Fantezii muzicale de mai, partea I.

Concert cu „Intermezzo“ Reșița (coordonator: Lucian Duca).

 

27 mai 2026,ora19.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Ciclul de manifestări „Primăvara culturală germană la Reșița“ (ediția a XXIV-a).

Fantezii muzicale de mai, partea a II-a.

35 de ani Corul „Franz Stürmer” Reșița, 27 mai 1991 – 27 mai 2026.

Concert cu Corul „Franz Stürmer” (dirijoare: Elena Cozâltea).

 

28 mai 2026,ora19.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:

Ciclul de manifestări „Primăvara culturală germană la Reșița“ (ediția a XXIV-a).

Fantezii muzicale de mai, partea a III-a.

Concert cu Grupul vocal-instrumental „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).

 

 

 

26. Mai 2026,18:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Veranstaltungsreihe „Reschitzaer Deutscher Frühling“ (XXIV. Auflage).

Musikalische Mai-Phantasien, Teil I.

Mit der Teilnahme des „Intermezzos“ (Koordination: Lucian Duca).

 

27. Mai 2026,19:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Veranstaltungsreihe „Reschitzaer Deutscher Frühling“ (XXIV. Auflage).

Musikalische Mai-Phantasien, Teil II.

35 Jahre „Franz Stürmer”-Chor Reschitza, 27. Mai 1991 – 27. Mai 2026.

Konzert des „Franz Stürmer”-Chors Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea).

 

28. Mai 2026,19:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:

Veranstaltungsreihe „Reschitzaer Deutscher Frühling“ (XXIV. Auflage).

Musikalische Mai-Phantasien, Teil III.

Mit der Teilnahme der Vokal-Instrumentalgruppe „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).

 

 

Într-o atmosferă de o profundă încărcătură intelectuală, marcată de celebrarea Nopții Europene a Muzeelor, în ziua de 23 mai-2026, clădirea istorică a Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță din Caransebeș a devenit epicentrul unui dialog cultural de excepție. Unul dintre evenimentele serii l-a reprezentat lansarea volumului de povestiri science-fiction „Dream On. Somnul nu-i prietenul tău”, semnat de cunoscutul scriitor bănățean și jurnalist de presă scrisă și audiovizuală, Daniel Botgros, membru al Filialei Caraș Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Manifestarea a reunit oameni de litere, jurnaliști, istorici și un public numeros, dornic de introspecție într-o lume guvernată de transformări tehnologice rapide.
Deschiderea oficială a manifestării a stat sub semnul metaforei „punților” spirituale. Gazdele evenimentului, prin vocea doamnei, director al muzeului, Diana-Ramona Țîrdea, au evidențiat faptul că instituția muzeală nu mai reprezintă de mult un simplu depozitar de vestigii statice, ci un spațiu viu, vibrant, capabil să aducă valorile autentice ale românilor mai aproape de comunitate. În acest context, literatura de anticipație oferă instrumentul ideal pentru a explora granițele fragile dintre realitate și vis, oferind omului modern, prins în viteza cotidiană, acel răgaz esențial pentru reflecție și regăsire.

Prezent la eveniment, domnul Ion D.Cucu, președintele filialei Caraș-Severin a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a adus un cald omagiu autorului. Cu o carieră de peste trei decenii în presa scrisă și audiovizuală din Banatul de Munte, Daniel Botgros demonstrează o rigoare publicistică de invidiat. Domnul Cucu a subliniat că spiritul de observație chirurgical al jurnalistului de cursă lungă nu estompează talentul literar, ci, dimpotrivă, oferă prozei sale de ficțiune o precizie milimetrică a detaliului și o remarcabilă autenticitate a dialogului. Cartea, apărută la Editura Pavcon, din București, sub atenta îngrijire a editorului Constantin Pavel, reprezintă un titlu de referință în Colecția „Univers SF”.

Analizele critice aduse de jurnaliștii Mario Balint și Dan Popoviciu au ghidat publicul prin labirintul celor 21 de povestiri care alcătuiesc volumul. În cuvântul său, transmis prin intermediul Internetului, într-un videoclip, editorul Constantin Pavel, acordă o atenție deosebită nuvelei intitulate „Turbată”,  considerată, de către acesta, piesa de rezistență a colecției datorită puternicului său iz național. Spre deosebire de literatura science-fiction clasică, axată adesea pe spații clinice, tehnologizate sau galaxii îndepărtate, Daniel Botgros a ales să plaseze acțiunea în cadrul mitic și ancestral al satului românesc. Amestecul rafinat de thriller psihologic, elemente horror și anticipație autohtonă reușește să trezească o neliniște profundă în sufletul cititorului, tocmai prin realismul decorului și exploatarea credințelor profunde legate de subconștient.

Momentul culminant al manifestării a fost intervenția autorului Daniel Botgros. Într-un discurs direct și pătrunzător, scriitorul a lansat un avertisment profund legat de mesajul ascuns al cărții sale. „Somnul” din titlu nu reprezintă doar o funcție fiziologică, ci o metaforă a complacerii, a lipsei de reacție și a pasivității intelectuale în care riscă să alunece societatea contemporană.
Autorul a vorbit pe larg despre fenomenul alienant al „scroll-ului infinit” de pe platformele tehnologice actuale. Navigarea permanentă într-un ocean de informații disparate, lipsite de logică și conexiune cauzală, nu face altceva decât să inducă o stare de confuzie cronică, amorțind spiritul critic. Soluția propusă de Daniel Botgros este reîntoarcerea urgentă la lectură: „Indiferent de suport – fie că este carte tipărită, ecran digital sau stick – citiți repede, citiți activ și păstrați-vă trează capacitatea de introspecție și acțiune!”, a îndemnat acesta în aplauzele celor prezenți.

Evenimentul s-a încheiat sub auspiciile dialogului deschis, urmat de o sesiune prelungită de autografe. Succesul acestei lansări, subliniază importanța crucială a colaborării dintre scriitori, asociații profesionale (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România), edituri curajoase și instituții de patrimoniu. Prin aducerea literaturii SF sub bolțile încărcate de istorie ale fostului Regiment de Graniță, Caransebeșul a demonstrat încă o dată că știe să își prețuiască elitele culturale și să creeze punți trainice între trecut, prezent și viitor.

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

O zi aparte – ne-a informat prof. Loredana Liliana Leleșan (foto), în calitatea sa de consilier educativ – când sunetul clopotelor cu ocazia sărbătorii Înălțării Domnului s-a împletit cu tăcerea plină de respect în fața monumentului dedicat eroilor neamului. A fost ziua în care timpul părea să stea în loc pentru a ne permite să ne aplecăm frunțile în fața celor care nu s-au mai întors acasă de pe câmpurile de luptă.

Autoritățile locale, reprezentații bisericii, elevi, cadre didactice și membri ai comunității s-au reunit într-un glas și o singură simțire pentru a aduce un omagiu celor care s-au jertfit pentru libertatea, demnitatea și hotarele României.

Manifestarea a debutat într-un mod înălțător, cu Te Deum-ul pentru cei care s-au jertfit pentru libertatea țării.

Primăria comunei Râu de Mori, ca semn al prețuirii veșnice pentru sacrificiile înaintașilor,  a depus o coroană de flori la Monumentul Eroilor. Prin acest ritual sacru, s-a reînnoit legământul de a le cinsti memoria și de a transmite generațiilor viitoare valorile morale pe care s-a construit societatea noastră.

În deschiderea evenimentului, autoritățile locale și conducerea școlii au subliniat importanța păstrării vii a cultului eroilor în rândul tinerei generații. Domnul primar, dr. ing. Flaviu Dilertea, doamna director, prof. Antonela-Livia Chiper și doamna bibliotecar Angela Avramescu au reamintit prin discursurile lor cât de important este să ne păstrăm rădăcinile, să ne cinstim înaintașii, să prețuim sacrificul lor și să le respectăm memoria.

Primarul Flaviu Dilertea (foto) a punctat faptul că, eroii nu aparțin trecutului, ei sunt temelia prezentului nostru. Fiecare palmă de pământ pe care călcăm liber astăzi la Râu de Mori a fost apărată cu prețul suprem de bunicii și străbunicii noștri.

Programul artistic pregătit de elevi a vibrat de patriotism și trăire autentică. Elevii ne-au încântat inimile cu un recital de poezie și cântece patriotice pline de trăire.

Cântecele emblematice precum „Treceți batalioane române Carpații” și „Noi suntem români” au răsunat puternic, trezind fiori de mândrie patriotică. Poeziile „Sus inima”, tulburătoarea „Doina” și capodopera eminesciană „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” au fost recitate cu o intensitate care a smuls lacrimi din ochii celor prezenți.

Punctul culminant al încărcăturii emoționale a fost atingerea trecutului prin intermediul cuvântului scris. Elevii școlii au dat glas unor scrisori autentice de pe front, trimise de soldați în timpul Primului și Celui de-al Doilea Război Mondial. Rândurile pline de dor de casă, de dragoste față de familie, dar și de curaj în fața morții au creat o punte temporală zguduitoare, aducând în prezent sacrificiul uman din spatele cifrelor istorice.

Evenimentul s-a încheiat într-o atmosferă de comuniune, lăsând în urmă certitudinea că memoria eroilor neamului rămâne vie, curată și veșnic cinstită pe meleagurile de la poalele Retezatului.

 

Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/UZPR

 

23 mai 2026, orele 18.00 – 21.00, Centrul Social „Frédéric Ozanam“ Reșița:

Ciclul de manifestări „Primăvara culturală germană la Reșița“ (ediția a XXIV-a).

Noaptea Lungă a Muzeelor și a Galeriilor.

Expoziție de artă plastică „Reșița / Reschitza” a Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza” (coordonatori: Doina & Gustav Hlinka) din cadrul proiectului „Reșița / Reschitza, 255 – 100“. Participă cu lucrări: Petraru Busuioc, Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Eleonora & Gabriel Hoduț, Doina & Gustav Hlinka, Nik Potocean, Mariana Troner, Maria Tudur & Tatiana Țibru.

Expoziție de afișe de la manifestările Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” Reșița, ianuarie – mai 2026.

 

 

23. Mai 2026,18:00 – 21:00 Uhr, „Frédéric Ozanam“-Sozialzentrum Reschitza:

Veranstaltungsreihe „Reschitzaer Deutscher Frühling“ (XXIV. Auflage).

Lange Nacht der Museen und der Ausstellungen.

Kunstausstellung, der Stadt Reschitza im Rahmen des Projekts „Reșița / Reschitza, 255 – 100“ gewidmet, mit Arbeiten des Kreises „Deutsche Kunst Reschitza“ des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen (Koordinatoren: Doina & Gustav Hlinka). Es beteiligen sich folgende Künstler: Petraru Busuioc, Viorica Ana Farkas, Livia Frunză, Niculina Ghimiș, Adina Ghinaci, Flavia Beatris Grădinaru, Eleonora & Gabriel Hoduț, Doina & Gustav Hlinka, Nik Potocean, Mariana Troner, Maria Tudur und Tatiana Țibru.

Plakate-Ausstellung von den Veranstaltungen in der „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza, Januar – Mai 2026.

 

A apărut numărul 2 (22) / aprilie – iunie 2026 al revistei „Muzeul Presei Românești”, publicație trimestrială promotoare de cultură, educație și atitudine jurnalistică, coordonată de Tanța Tănăsescu și Dan Toma Dulciu, aflată sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Această ediție are un conținut bogat, reunind interviuri, studii istorice, eseuri, cronici culturale, sărbători aniversare și relatări despre manifestări profesionale, oferind o imagine amplă a vieții culturale și jurnalistice românești contemporane.

Omagiem pe Eminescu în preajma zilei de 15 iunie, prin articole semnate de Dan Toma Dulciu și Mihai Costin. Dan Toma Dulciu aduce argumente că Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, în Botoșani iar Mihai Costin ne invită pe 4 iunie 2026 la vernisajul celei de-a 50-a ediții a Salonului Național „Mihai Eminescu”, eveniment ce se va desfășura sub egida Camerei Deputaților, în Sala de Expoziții „Constantin Brâncuși” din cadrul Palatului Parlamentului României.

Tanța Tănăsescu evocă momente aniversare, aducând în prim-plan pe cosmonautul Dumitru–Dorin Prunariu. Este evidențiată omagierea, în Aula Academiei Române, a 45 de ani de la primul zbor cosmic al unui român, cu o privire dincolo de orizont. „De acolo de sus, frontierele nu se văd. Conflictele nu se văd. Vanitățile noastre nu se văd. Se vede însă o planetă fragilă, splendidă, învăluită într-o peliculă subțire de atmosferă, singura care face posibilă viața. Se vede casa noastră comună”, ne mărturisește Dumitru Prunariu.

Dr. Laurențiu-Ștefan Szemkovics ne prezintă Ordinul „Coroana României”, conferit în 1921 lui Nicolae Titulescu, precum și decorația acordată în 1880 lui Spiru Haret, apelând la faleristică, la heraldică și la sigilografie.

Tenerife, frumoasa insulă spaniolă situată în Oceanul Atlantic, parte a Arhipelagului Canare, este prezentată cititorilor de Dumitru-Tudor Tănăsescu, care ne descrie Masca, satul ascuns în Munții Teno – istorie, legende și fascinația turiștilor moderni, după ce l-a străbătut la pas în această primăvară. Satul este situat la o altitudine de aproximativ 650 de metri, într-o regiune caracterizată de canioane adânci, versanți abrupți și vegetație luxuriantă.

Experiențe surprinzătoare pe care le oferă insula Tenerife le aflăm din relatarea Denisei-Lăcrămioara Ioniță. Cea mai mare dintre Insulele Canare are mult mai mult de oferit decât șezlonguri, cocktailuri colorate și zile leneșe la soare. Insula reușește să combine spectaculos natura vulcanică, experiențele exotice, aventura și liniștea într-un mod fascinant.

Aurelian Popa Stavri ne aduce în atenție muzica și contextele specifice, astfel cum au fost menționate în Istoria Literaturii Dacoromane, volum scris de Mihail Diaconescu iar Prof. emerit Florentin Smarandache, punând întrebarea „ Ce se află la originea tuturor lucrurilor?”, ne oferă un magistral eseu despre Anaximandru și misterul începutului lumii.

Prof. univ. dr. Ioan N. Roșca oferă cititorilor revistei un subiect filosofic:  Semnificația actuală a concepției lui Blaga despre cunoașterea metaforică. În studiul amintit este analizată concepția lui Lucian Blaga despre metaforele plasticizante și metaforele revelatorii precum și despre prezența acestora în mituri și în toate celelalte forme ale creației umane, inclusiv în metafizică și știință. Autorul relevă, de asemenea, și câteva semnificații actuale ale concepției lui Blaga despre cunoașterea metaforică și despre conexiunea acesteia cu cunoașterea paradisiacă, cu cunoașterea luciferică, inclusiv cu matricea stilistică.

Ion Andreiță, pălmaș cu condeiul, se distinge ca o personalitate de elită a culturii române contemporane, un spirit lucid și elegant, care a îmbinat cu rară noblețe vocația scriitorului, rigoarea jurnalistului și rafinamentul diplomatului în slujba adevărului, a dialogului și a prestigiului României. De data aceasta, domnia sa ne cucerește cu amintirile sale pline de culoare, evocând povestea călătoriei spre Tibet, invitându-ne să pășim împreună pe Acoperișul Lumii.

Prof.univ.dr. Nicolae Vasile realizează un interviu neașteptat, de Ziua Internațională a Teatrului, având ca interlocutor Inteligența Artificială.

Pentru magia teatrului ajungem apoi în satul Remuș unde, pe scena Căminului Cultural, s-a jucat piesa „Scara fără sfârșit”, scrisă de Prof.univ.dr. Nicolae Vasile. Melodrama „Scara fără sfârșit” se bucură de aprecieri elogioase din partea publicului și a presei de specialitate. Piesa va fi înscrisă în vară la Festivalul Național de Teatru „Eusebiu Ștefănescu” de la Câmpina.

Dr. Aurica Ichim ne prezintă subiectul „Elena Cuza – prima doamnă a statului român modern”. „Doamna Elena Cuza, prima doamnă a statului român modern, rămâne o figură proeminentă a istoriei naționale, care deschide calea și contribuie la înființarea statului român modern. Nu multe sunt figurile feminine care, în istoria modernă a României, au reușit să treacă granițele cronologiei oficiale și să se fixeze durabil în memoria colectivă. Doamna Elena Cuza este una dintre aceste prezențe discrete, dar profunde, a cărei imagine s-a construit atât din fapte reale, cât și din proiecțiile afective ale unui popor aflat în plin proces de definire a propriei identități” ne mărturisește Dr. Aurica Ichim, Manager al Muzeului Municipal ,,Regina Maria” Iași.

Îndrăgita jurnalistă Camelia Pantazi Tudor ne invită să o însoțim prin Casa Memorială „Tudor Arghezi – Mărțișor”, evocând personalitatea maestrului, meșteșugarul cuvântului, despre care se poate spune că este cel mai mare inovator al limbajului poetic al secolului XX, poetul care a transformat „urâtul” în frumusețe artistică, care a schimbat „bubele, mucegaiul și noroiul” în poezie, cu accent pe materializarea cuvântului.

Ion Bădoi expune date lămuritoare de ordin biografic, demonstrând că ziua de 5 octombrie 1902, este legitim considerată ziua de naștere a lui Zaharia Stancu.

Dan Toma Dulciu prezintă un material extins despre sistematizarea orașului București – evoluție istorică, principii și limite. „Studiul analizează evoluția sistematizării orașului București de la începuturile sale până în contemporaneitate, așa cum au fost acestea reflectate în presa vremii, evidențiind importante proiecte urbanistice, principiile care le-au fundamentat, cauzele neaplicării acestora și rolul personalităților implicate. Se subliniază caracterul discontinuu al dezvoltării urbane și tensiunea dintre planificarea teoretică și realitatea socio-politică. Dezvoltarea urbană a Bucureștiului reflectă evoluția societății românești în ansamblul ei”, mărturisește Dan Toma Dulciu. Și tot acesta ne propune cunoașterea biografiei și operei unui talentat poet contemporan, Răzvan Ducan, prezentat în interviul oferit revistei.

Talentatul traducător din lirica arabă, Octavian Hârșeu, dezvăluie cu măiestrie povestea vieții a doi cântăreți egipteni – Oum Kulthoum și Abdel Halim Hafez, cărora le tălmăcește în limba română minunatele versuri ale unor cântece de mare succes.

Aflăm de la Prof.dr. Mihai Popescu detalii interesante despre „Englezul de la Plevna”, de fapt repere bio-bibliografice și istorice despre Fredrick William von Herbert (n.1859). Cartea scrisă de acesta privind apărarea Plevnei (tradusă acum și în limba română, prin eforturile Editurii Prospexi din Dorohoi), a fost publicată inițial de Editura Longmans, Green, and Co., în anul 1895.

Referitor la activitatea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – Filiala „Cronica Timpului”, vă prezentăm informații despre cea mai recentă „Seară culturală românească”, din luna mai, eveniment ce se desfășoară în parteneriat cu Biblioteca Metropolitană București. Această filială organizează lunar evenimente culturale dedicate jurnalismului, literaturii și artei noastre naționale, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” al Bibliotecii Metropolitane București.

Jurnalista Daniela Bădescu, membră a Filialei „Cronica Timpului”, reliefează profilul unei asociații de elită – AGIR, între inovație și tradiție culturală. Această asociație este cunoscută și apreciată pentru activitatea pe plan social, educațional, cultural și științific.

Muzeul Satului, precum și Fântâna Mioriței, din București, au împlinit 90 de ani de la inaugurare, iar Coiful de la Coțofenești, împreună cu două brățări dacice regale, au revenit acasă, la MNIR. Aceste momente semnificative sunt reliefate în cuprinsul revistei, având ca autoare pe Tanța Tănăsescu.

Sala de expoziții Theodor Pallady de la Biblioteca Academiei Române (B.A.R.) a găzduit, în perioada 29 aprilie – 8 mai a.c., o interesantă expoziție, intitulată sugestiv „Foi volante care au făcut istorie”, în care au fost aduse în atenția publicului documente prețioase tipărite în urmă cu două secole în Principatele Române. A fost subliniat încă o dată rolul B.A.R. în conservarea Patrimoniului, în menținerea trecutului ca resursă vie pentru prezent și viitor, veritabilă lecție de istorie. Nicolae Tănăsescu ne oferă bogate detalii legate de această expoziție, acoperind perioada 1820-1866, cu atenție sporită acordată documentului de înștiințare despre apariția gazetei românești „Curierul Bucureștilor”, 1829, având ca directori ai gazetei pe Ion Heliade Rădulescu și Costache Moroiu.

Mulțumim tuturor colaboratorilor care au făcut posibilă apariția acestei ediții.

Revista „Muzeul Presei Românești” este disponibilă în format digital la adresa https://tantatanasescu.blogspot.com

Vă urăm lectură plăcută!

IOAN VASIU: Pentru cei care te cunosc mai puțin sau deloc, te rog, stimate coleg, să te prezinți în câteva fraze.

VITALIE COJOCARI: Sunt jurnalist de 26 de ani, o profesie pe care nu o privesc doar ca pe o meserie, ci ca pe un mod de a înțelege și de a traduce lumea pentru ceilalți. Sunt și doctorand la Universitatea din București, unde cercetez transformările profunde prin care trece presa în era digitală, social media, fenomenul jurnalismului hibridizat.

Scriu pe canalele mele de Social Media. Pot fi găsit în special pe Facebook, YouTube, unde îmi dezvolt canalul meu. Sunt tată de junioară la tenis. Natalia mea are 13 ani și o sprijin cu ce pot și cât pot în sportul ei.

I.V.: Activitatea ta jurnalistică ar putea fi împărțită în două: jumătate desfășurată la Chișinău și jumătate la București. Detaliază puțin.

V.C.: Este o împărțire corectă, dar trebuie să-i adaug niște repere temporale. Sunt în România din 2006, de jumătate din viață. În Chișinău am fost jurnalist în anii studenției. Dar nu am abandonat niciodată Chișinăul cu adevărat. De fapt, pentru mine este același spațiu informațional.  Mereu am încercat să găsesc subiecte care să-i intereseze pe urmăritorii mei din România și pe cei din Republica Moldova. Am făcut asta și am reușit de cele mai multe ori. Este cea mai mare bucurie a mea, să știu că sunt jurnalist care poate să-și facă meseria și în Republica Moldova, dar și în România.

I.V.: Concret, unde îți desfășori acum activitatea ca jurnalist?

V.C.: Sunt jurnalist din zona New Media. Adică scriu pe canalele mele de social media, scriu pe Facebook, am o emisiune pe care o public pe canalul meu de YouTube. De asemenea, colaborez cu redacții pe proiecte independente. De pildă, cu RFI România am o colaborare frumoasă. Public acolo „Cronica lui Vitalie” – este despre ce este important în Republica Moldova. Cu Espress.ro am de asemenea o colaborare minunată. Este o redacție pan europeană, îmi place foarte mult stilul acesta de jurnalism pro-european. E nevoie de mai multe știri despre Europa. Colaborez și cu „Cotidianul”. O redacție care vrea subiecte în profunzime în care dezvălui știri, fenomene despre Rusia de astăzi.

I.V.: Știu că ai lucrat atât în televiziune, cât și în radio. Care îți place mai mult?

V.C.: Mereu m-am văzut ca om de televiziune. Mi-a plăcut mult să combin textul cu imaginea. Dar nu se poate să fii om bun de televiziune fără o voce pusă la punct, fără sunet echilibrat, adică fără radio. Îmi place radioul, îmi place mult că a prins din nou viață prin podcasturi. Este esențial să-și păstreze dorința de a ajunge la om. Radioul nu a murit, doar s-a adaptat minunat la noile vremuri. Cred că și televiziunea va trebui să o facă. De altfel, acum sunt om de New Media, de jurnalism făcut prin noile forme ale comunicațiilor, de pildă, Social Media.

I.V.: Din care asociații sau uniuni faci parte?

V.C. : Aici este simplu, nu fac parte din nicio asociație ori uniune profesională. Este și un regret al meu. Trebuie să mă implic mai mult. Cred în asocierea profesională a jurnaliștilor. Este nevoie de așa ceva. Pe de altă parte, conduc o Asociație non-profit. Se numește simplu Asociația Natalia Cojocari. Am făcut-o tocmai pentru a putea să o ajut pe fetița mea. Este junioară în tenis și are nevoie de mult sprijin, inclusiv financiar. Ca părinte în tenis trebuie să mă implic și să o ajut cât pot de mult.

I.V.: Se mai poate spune astăzi că presa este a patra putere în statul democratic?

V.C.: Acum ceva vreme aș fi spus că da, că este. Dar acum nu mai sunt atât de sigur. Presa a avut mereu acest rol pentru că i l-a conferit poporul. Omul urmărea presa și prin urmare îi dădea voie astfel să-l reprezinte în relația cu puterea. Întrebarea în acest moment este alta: poporul mai urmărește presă? De când au apărut canalele de social media, cât de mult citește cetățeanul știri, anchete, site-uri ? Cât se mai uită la televizor?

Nu este simplu de răspuns.

Presa tradițională și-a pierdut monopolul asupra informației și, odată cu el, o parte din autoritatea sa clasică. Astăzi asistăm la o „digitalizare” și o fragmentare a spațiului public. Presa mai este o putere doar în măsura în care reușește să rămână un filtru credibil împotriva dezinformării și a manipulării. Când jurnaliștii își fac meseria cu onestitate, investigând și taxând abuzurile, presa rămâne un „câine de pază al democrației”. Din fericire, jurnaliștii știu să se adapteze și se vor adapta în continuare pentru a putea să-și păstreze forța „puterii a patra”. Dacă nu o vor face, va fi extrem de greu pentru cetățeni să pună presiune pe Putere în diferite situații. 

I.V.: Ai regretat cândva pentru că ai ales jurnalismul și nu o altă profesie?

V.C.: Să spui că nu ai avut momente de oboseală sau de dezamăgire într-o profesie atât de dificilă ar fi nefiresc. Au fost momente în care am văzut cum eforturi uriașe se pierd în algoritmi sau cum publicul preferă uneori senzaționalul în locul analizei serioase. Dar nu am regretat niciodată alegerea făcută. Jurnalismul îți oferă un privilegiu extraordinar: acela de a fi în rândul întâi la istoria care se scrie sub ochii noștri și de a pune întrebări în numele celor care nu o pot face. Este o profesie care te menține viu, curios și conectat la realitate. Dacă aș lua-o de la capăt, aș alege exact același drum.

O atmosferă caldă, de sărbătoare a fost la Universitatea Națională de Arte “George Enescu” din Iași, în 15 mai 2026, ziua în care aici, a fost omagiat compozitorul, dirijorul și profesorul universitar dr.Sabin PAUTZA. De fapt, ieșenii au spus tot timpul că această personalitate este a lor, Iașul fiind locul unde și-a desfășurat pentru început activitatea didactică, a compus lucrări importante, a format un renumit ansamblu coral numit ”Animosi”  și a dirijat orchestra conservatorului din capitala Moldovei. Acest loc i-a fost casă Maestrului Sabin Pautza timp de 20 de ani. Aici, la această renumită instituție de învățământ și-a început cariera didactică și tot aici și-a întemeiat familia. Aici a legat prietenii pentru o viață și a format oameni care au devenit personalități culturale.

Manifestarea derulată sub genericul “IN HONOREM SABIN PAUTZA”  a avut ca scop lansarea a două volume dedicate marelui muzician.

Prima carte denumită “Sabin Pautza – Muzica fără frontiere”, scrisă de Laura Otilia Vasiliu și Alex Vasiliu, apărută la Editura „Junimea” în 2026, este foarte bine documentată, atât în ceea ce privește biografia valorosului muzician, interpretând în același timp activitatea multidimensională a compozitorului, dirijorului și profesorului Sabin Pautza.

“Motivația noastră, a autorilor, are o componentă profesional ștințiifică și una biografic-emoțională, declară Laura și Alex Vasiliu. Sabin Pautza ne-a fost profesor de armonie, un profesor anti-sistem care, mai mult decât să ne învețe litera cărții, ne-a cucerit, ne-a provocat, ne-a dat aripi.

Iașul muzical îi datorează enorm. Prin talentul său unic a creat fundamentele unui fenomen artistic devenit tradiție: interpretarea coral-camerală profesionistă. Prin viziunea creatoare a configurat o atitudine componistică referențială pentru echilibrul dintre tehnicitate și expresie, dintre unitate și lipsa de prejudecăți stilistice, dintre valorificarea modelelor tradiției și oferta avangardei. Muzician total-compozitor, dirijor, pianist – Sabin Pautza a ajuns la o  percepție empatică în lumea largă, mai ales în spațiul nord american, oferind o imagine semnificativă a creației românești născute și în climatul cultural ieșean.”

Cea de-a doua carte numită “Sabin Pautza- Mărturii”, cuprinde amintirile foștilor studenți din perioada 1965-1984, anii în care profesorul universitar dr. Sabin Pautza a predat la Conservatorul din Iași. Dintre aceștia mulți au devenit personalități ale componisticii , interpretării muzicale și muzicologiei românești. Volumul a apărut la Editura „PIM” , în 2026.

Moderatorul  evenimentului a fost  profesorul Anca Sîrbu de la Universitatea Națională de Arte “George Enescu” din Iași, muzicog și dirijor, un om al cărui traseu profesional a fost marcat de marele muzician. Anca Sârbu afirmă: “ În cei 20 de ani de catedră aici, pot mărturisi că nu există generație căreia să nu-i fi povestit despre Maestrul Pautza sau să nu fi dat mai departe ceea ce am învățat de la dânsul. “

Au fost emoții de ambele părți, ale călătorului muzician Sabin Pautza, care a dus cu el folclorul românesc peste ocean și l-a integrat în marile sale compoziții clasice, făcându-l cunoscut pretutindeni, dar și  ale foștilor săi studenți , care l-au admirat, apreciat și mai apoi i-au devenit prieteni.

Întâlnirea omagială a debutat cu decernarea titlului de PROFESOR EMERIT al Universității Naționale  de Arte “George Enescu” din Iași profesorului universitar dr. Sabin PAUTZA în semn de recunoștere a meritelor didactice, profesionale și pentru contribuția adusă la dezvoltarea învățământului superior.

S-a aplaudat îndelug, iar Maestrul impresioant a spus că se bucură tare mult de întâlnirea cu foștii săi studenți, de revenirea la Iași și de căldura cu care a fost întâmpinat, semn că cei de aici nu l-au uitat.

Apoi ca o încununare a acestor momente memorabile s-au interpretat compoziții semnate Sabin Pautza. Soprana Elina Velica a venit special de la București pentru a ne bucura cu două din liedurile scrise de maestru pe versurile poetei Carmen Pasat și ale profesoarei Adina Covaci.  Frumoase momente muzicale au fost oferite de interpreții Danel Paicu( clarinet) și Aurelia Simion(pian).

Corul “The Ones Vocal Artists” dirijat de Alexandru Semeniuc a bucurat auditoriul cu piese cunoscute și iubite, semnate de Sabin Pautza.

 

La final Maestrul Sabin Pautza a avut o lungă sesiune de autografe și discuții cu foștii săi studenți, dar și actuali studenți care au venit la întâlnirea cu marele muzician.

​Ziua de 21 mai 2026 a constituit pentru Mehadia un nou prilej de întoarcere la istoria atât de bogată a acestui loc. Zi cu o profundă încărcătură spirituală și patriotică, sărbătoarea Înălțării Domnului se împletește de mai bine de un veac cu Ziua Eroilor, în urma deciziei Sfântului Sinod din anul 1920, care a statuat această zi ca moment de cinstire a memoriei celor căzuți pentru neam și patrie. Legătura dintre cele două evenimente este una indisolubilă, având ca numitor comun identitatea națională. Această îngemănare transformă comemorarea într-un moment de slavă și recunoștință, depășind dimensiunea doliului și simbolizând, în esență, speranța și biruința asupra morții.

​În acest context, trebuie reafirmat că Mehadia nu este doar o așezare oarecare pe harta României, ci un punct nodal al istoriei Banatului de Munte, purtător al unei tradiții militare și de apărare multiseculare. Ca fost sediu de companie în cadrul Regimentului de Graniță bănățean, Mehadia a dat generații întregi de oameni care au învățat că libertatea, glia și demnitatea se apără cu prețul vieții. Eroii Mehadiei nu sunt doar nume abstracte în manuale, ci strămoșii direcți ai celor de azi – oameni care au luptat în Primul și al Doilea Război Mondial, mulți oferind jertfa supremă și lăsând în urmă familii îndurerate, dar și un exemplu de nestrămutat. Pe aceste considerente, putem afirma că legătura comunității noastre cu mărețul cult al eroilor, întărită de asemenea rădăcini adânci, trebuie cultivată în permanență cu rigurozitate și sfințenie.

​În spiritul acestor realități istorice, comunitatea din Mehadia a participat și în acest an la manifestarea organizată în cinstea importantului eveniment, din păcate însă, nu într-un număr atât de însemnat pe cât ar fi meritat momentul.

Cu toate acestea, implicarea instituțiilor locale în organizarea evenimentului a constituit esența reușitei sale. Remarcabilă a fost participarea activă a tinerilor, respectiv a elevilor de la Liceul Tehnologic „Nicolae Stoica de Hațeg”, mobilizați prin lăudabila inițiativă a doamnei directoare, prof. Ionela Mihaela Domilescu. Prin prezența și prestația lor, aceștia au compensat în mare măsură lipsa de interes a unei părți a localnicilor față de semnificația profundă a momentului.

​Merită să ne oprim puțin asupra acestui aspect: cooptarea tinerilor în cadrul ceremoniei nu este o simplă inovație de moment, ci reprezintă cea mai firească și eficientă formă de a asigura „ștafeta memoriei”. Atunci când un tânăr îmbracă portul popular bănățean sau recită o poezie patriotică în fața monumentului, istoria încetează să mai fie o înșiruire rece de date și devine o trăire vie. Prin actul artistic, acești copii personalizează jertfa înaintașilor, conștientizând că cei căzuți pe front au avut, cândva, vârsta și speranțele lor.

​Aici trebuie apreciat în mod deosebit efortul educatorilor și îndrumătorilor din Mehadia. Într-o epocă în care atenția tinerilor este asaltată de mirajul mediului digital, reușita de a-i mobiliza pentru un program tematic reprezintă o dovadă de înalt profesionalism și patriotism discret. Astfel se reconfirmă faptul că dascălul nu predă doar materie, ci șlefuiește caractere și modelează conștiințe. Participarea activă la Ziua Eroilor îi învață pe elevi respectul instituțional, solemnitatea și recunoștința – valori care nu se însușesc la nivel teoretic, ci se deprind prin implicare directă. Peste ani, acești tineri vor deveni, la rândul lor, părinți și gospodari ai Mehadiei, iar amintirea zilelor în care recitau la monument va rămâne un punct de reper în formarea lor ca oameni. Cu emoția adusă la înălțime, ei au reușit să transforme o ceremonie formală într-un act de cultură vibrant, oferind sens și o valoare sporită momentului.

Prezența autorităților locale, în frunte cu primarul comunei Mehadia, inginerul Grigore Petru Bardac, a colectivului didactic al Liceului „Nicolae Stoica de Hațeg”, condus de doamna director Ionela Mihaela Domilescu, și a enoriașilor Parohiei Ortodoxe din Mehadia, păstorită de părintele Ciprian Danci, a oferit o dovadă certă a unei colaborări instituționale de succes. Împreună, aceștia au demonstrat profilul unei comunități unite, cu repere sănătoase, capabilă să își cinstească eroii în cadrul unei sărbători de prim rang și să ofere, astfel, un veritabil exercițiu comunitar de demnitate națională.

​Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

 Mehadia, 21 mai – 2026