Uniunea Ziariștilor Profesioniști Caraș-Severin și partenerii săi de la Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, cel mai vechi institut de istorie din România, paerticipă la Târgul de Carte Gaudeamus organizat, în premieră, la Reșița în intervalul 5-8 noiembrie 2026.
În acest context, pe data de 8 noiembrie 2026, ora 11:00, la Centrul Multifuncțional din Reșița, va avea loc și o masă rotundă unde C.Ș. I dr. Varga Attila de la Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române, Visiting Researcher la Oxford Brookes University, UK, va dialoga cu publicul prezent în sală pe marginea unei cărți de referință care a apărut, de curând, la Cluj-Napoca sub egida Academiei Române: Liviu Maior, Ioan Bolovan, Varga Attila, „GUVERNANȚI ȘI ROMÂNI: «DOSARUL MAGHIAR». Odiseea Arhivei Secrete a Ministerului Regal Maghiar de Interne și importanța sa pentru istoria românilor (1868–1918)”, volum editat de Centrul de Studii Transilvane și Editura Școala Ardeleană, 558 p.
Cartea aduce în atenția cititorilor un capitol mai puțin cunoscut al istoriei românilor din Transilvania și Banat, într-o perioadă în care destinul acestora era influențat de deciziile politice luate la Budapesta și Viena. Este vorba despre cei cincizeci de ani care au precedat Marea Unire de la 1918, o epocă marcată de tensiuni naționale, transformări sociale, confruntări politice și de eforturile românilor de a-și apăra limba, cultura, credința și drepturile colective.
Importanța „Dosarului Maghiar” trebuie înțeleasă și din această perspectivă. Nu este vorba numai despre identificarea unor informații necunoscute, ci despre reconstituirea mecanismelor de funcționare a puterii, despre relația dintre administrație și societate și despre felul în care revendicările legitime ale unei comunități puteau fi percepute de guvernanți drept amenințări politice. În acest sens, odiseea arhivei secrete maghiare reprezintă mai mult decât istoria unor dosare. Este și o istorie a memoriei, a modului în care documentele supraviețuiesc regimurilor politice și ajung, după decenii, să ofere răspunsuri unor întrebări pe care contemporanii lor poate nici nu îndrăzneau să le formuleze public.
Lucrarea are o relevanță aparte și pentru istoria Banatului, regiune în care românii au conviețuit cu maghiari, germani, sârbi și alte comunități, într-un spațiu caracterizat printr-o mare diversitate culturală. Mișcarea națională românească din Banat a avut propriile personalități, instituții și forme de manifestare, fiind totodată conectată la evoluțiile politice din întregul spațiu transilvănean și din Regatul Ungariei.
„Dosarul Maghiar” este, așadar, mai mult decât o carte despre o arhivă secretă. Este o invitație la descoperirea unei lumi în care informația însemna putere, identitatea națională devenea o problemă politică, iar lupta pentru drepturi se desfășura nu doar în parlamente, în presă sau în adunări publice, ci și în umbra birourilor ministeriale.
Prin contribuția istoricilor Liviu Maior, Ioan Bolovan și Varga Attila, această temă este readusă în atenția publicului și a cercetării istorice, oferind posibilitatea unei înțelegeri mai profunde a epocii care a precedat anul 1918. Marea Unire nu a apărut din neant și nu poate fi înțeleasă exclusiv prin evenimentele ultimelor luni ale Primului Război Mondial. Ea a fost precedată de decenii de afirmare națională, de organizare politică, de confruntări instituționale și de eforturi susținute pentru păstrarea identității românești.
Calendarul ne amintește, pe 21 noiembrie, că celebrăm Ziua Mondială a Televiziunii, o dată instituită de Organizația Națiunilor Unite în 1996 pentru a recunoaște impactul uriaș al acestui mijloc de comunicare asupra societății.
La o primă vedere, aniversarea pare un tribut adus unei tehnologii ce a redefinit secolul trecut și continuă să modeleze prezentul. Însă a reduce televiziunea la o sumă de ecrane, sateliți și camere de luat vederi înseamnă a-i ignora chiar esența. Televiziunea nu este o mașinărie; este, în primul rând, un organism viu, alimentat de un efort colectiv adesea invizibil. Dincolo de chipurile familiare ale prezentatorilor și reporterilor care intră zilnic în casele noastre, există o armată tăcută – oameni din regii de emisie, operatori, sunetiști, editori de montaj și producători – fără de care niciun cadru nu ar prinde viață.
De la primele transmisii experimentale din anii 1920, realizate de pionieri precum John Logie Baird și Philo Farnsworth, televiziunea a parcurs un drum lung. În anii ’50 -’60, televizorul a devenit piesa centrală a sufrageriei, aducând știrile, sportul și divertismentul direct în casele oamenilor.
Pentru România, această călătorie a început în ajunul Anului Nou 1956, odată cu primele transmisii experimentale ale Televiziunii Române dintr-un studio improvizat din strada Molière. Momentul Decembrie 1989 a transformat televiziunea într-un actor istoric, prin transmiterea în direct a căderii regimului comunist. Anii ’90 au adus liberalizarea pieței audiovizuale, apariția primelor posturi comerciale și profesionalizarea știrilor de televiziune după standarde occidentale. Ulterior, România a devenit una dintre cele mai competitive piețe de televiziuni de știri din Europa de Est, cu multiple canale all-news care concurează în timp real pentru atenția publicului.
Dacă în trecut televiziunea aduna familii întregi în jurul unui singur receptor, dictând ritmul serilor, astăzi ea a depășit granițele ecranului clasic, iar telespectatorii au acces la sute de canale din întreaga lume, 24 de ore din 24. Conținutul se consumă simultan pe telefon, tabletă sau laptop, fiind adaptat pentru rețelele sociale și platformele de streaming, într-o cursă continuă pentru atenția unui public tot mai fragmentat.
Era vitezei amețitoare și a zgomotului informațional, în care oricine poate transmite live de oriunde, nu schimbă esența profesiei de jurnalist de televiziune. Granița dintre opinie, zvon și fapt verificat a devenit tot mai fragilă, iar presiunea primului click riscă adesea să sufoce reflexele profesionale. Tocmai de aceea, la șapte decenii de la primele semnale emise în România, adevărata măsură a valorii unei televiziuni nu stă în performanța echipamentelor sale, ci în coloana vertebrală a redacției. Rigoarea editorială, verificarea surselor și responsabilitatea cuvântului rostit sunt singurele repere care fac diferența dintre simplul conținut și jurnalismul autentic.
Încrederea telespectatorilor nu se măsoară doar în puncte de rating, ci în capacitatea jurnaliștilor de televiziune de a-și menține independența, rigoarea și relevanța într-o lume în continuă schimbare.
După victoria de la Tapae, din anul 87, în fața romanilor, Decebal, care abia urcase pe tronul Daciei, și-a convocat căpeteniile, plus reprezentanții Sfatului Bătrânilor, într-un briefing extraordinar, ca să discute tot felul de probleme geo-strategice specifice momentului pe care îl trăia.
Între altele, au fost abordate probleme de natură administrativ-teritorială. Contextul internațional, cu romani la sud de Dunăre, cu carpii, tirageții și costobocii în nord și nord-est, celții, burii și alte triburi, impunea o abordare pertinentă, responsabilă și univocă în privința unificării triburilor sub o sută de locuitori.
„Doar uniți vom fi mai puternici”, ar fi mărturisit Decebal. Și după trei zile și trei nopți de briefing, carne de urs la proțap, (pe vremea aceea nu exista o lege care să fi interzis vânătoare de urși carpatini), de descântece și ofrande aduse la miez de noapte zeului suprem, Zamolxis, cei prezenți și-au dat consimțământul, printr-un protocol semnat și parafat în aplauzele și uralele tuturor.
Practic, aceasta urma să fie prima reformă administrativ-teritorială din istoria noastră de 2000 și ceva de ani doar că, nu în toate teritoriile Daciei a existat consens. Dezbaterile au capotat lamentabil în justificări penibile de genul: „Cum rămâne cu autonomia locală, dacă noi acceptăm o conducere centralizată?” Sau: „Ne pierdem identitatea, cultura, tradițiile, râul, ramul…” Discuțiile astea a proasta, că altfel nu le pot numi, au durat aproape un an și, când în sfârșit au ajuns la vorbele lu’ Decebal, a urmat returul bătăliei de la Tapae, unde romanii, care făcuseră câteva transferuri importante în mercato, au învins fără drept de apel.
Ce a urmat, se știe. Două războaie între daci și romani, tot atâtea victorii pentru oamenii lui Traian și adio reformă administrativ-teritorială. Tentative au mai fost de-a lungul timpului, însă baronii locali (și pe vremea aia existau așa ceva!) s-au opus, ba la vedere, ba pe la spate. Până la 1859, la unirea principatelor când, Cuza a pus piciorul în prag și le-ar fi spus celor din Divanul Ad-hoc: „Ajunge, de astăzi jucați »Huțulca, Huțulca» doar cum o să vă cânt eu.” Și așa au început să apară județul, ținutul, plasa, comuna, gubernia, comitatele, raionul, regiunea și din nou județul.
Nu știu cum va fi cu noua împărțire de ținuturi, județe și regiuni de dezvoltare, dar mă întreb cum ar fi arătat România astăzi dacă lui Decebal i-ar fi reușit prima reformă administrativ-teritorială din istoria acestor locuri? Cu siguranță, nu ne-am fi aflat în grupa a III-a valorică a Europei, așa cum a ajuns naționala de fotbal condusă de căpitanul Ianis și timonierul Gică Hagi.
• Întrebarea care a traversat discuțiile a fost una esențială: ce mai poate face jurnalismul pentru ca cetățenii să distingă informația verificată de zgomot, manipulare și conținutul fabricat?
Tema – „Mai aproape de regiune, mai puternici în Europa: rolul comunicării și al mass-mediei în consolidarea imaginii, rezilienței și securității Europei” – a pus în aceeași conversație teme care, de multe ori, sunt tratate separat: libertatea presei, securitatea, comunicarea europeană, dezinformarea și inteligența artificială.
M-am întors de la forum cu o convingere pe care am avut-o și înainte să ajung la Skopje: în comunicarea publică, problema nu mai este doar dacă un mesaj ajunge la public, ci și dacă publicul mai poate identifica sursa, verifica informația și avea încredere în cel care o transmite.
Presaliberă nu este un decor al democrației
În deschiderea forumului, președinta Macedoniei de Nord, Gordana Siljanovska-Davkova, a vorbit despre legătura dintre presă liberă și democrație. A insistat asupra independenței jurnalistului, rolului presei de a supraveghea puterea și asupra responsabilității de a oferi publicului informații verificate. A abordat, de asemenea, presiunile și riscurile profesiei, inclusiv cele care nu se văd imediat: stresul, epuizarea și precaritatea condițiilor de muncă.
Discursul ei a pornit de la o întrebarea: poate exista o viață publică autentică fără cetățeni informați? Răspunsul pare evident, dar realitatea îl complică.
Informația este astăzi mai accesibilă ca oricând, însă accesul nu garantează înțelegerea, iar abundența nu garantează adevărul.
Într-un mediu în care imaginile circulă fără context, algoritmii decid ce ajunge mai des în fața noastră, iar inteligența artificială poate genera conținut convingător, jurnalismul nu mai poate miza doar pe rapiditate.
Viteza este avantajul tehnologiei; verificarea rămâne obligația noastră profesională.
Independențășifinanțarepentruserviciilepublice de media
O perspectivă complementară a adus Michelle Roverelli, directoare pentru relația cu membrii și comunicare în cadrul Uniunii Europene de Radio și Televiziune (EBU).
Ea a atras atenția că independența editorială trebuie protejată prin lege și demonstrată în activitatea de zi cu zi, iar garanțiile europene trebuie aplicate efectiv. A vorbit și despre importanța transparenței în numirea conducerilor și în funcționarea instituțiilor publice de media.
Un alt punct esențial a fost finanțarea.
Chiar și atunci când bugetele nu scad în cifre, inflația poate diminua resursele reale disponibile pentru producția de conținut și pentru relația cu publicul.
Într-un mediu dominat de platforme și de instrumente de inteligență artificială, Roverelli a subliniat și nevoia ca informația de interes public să rămână vizibilă și accesibilă.
De la vizibilitate la încredere
În panelul „Comunicarea publică: promovarea ideii europene în era digitală și a inteligenței artificiale”, am vorbit despre diferența dintre a transmite un mesaj și a construi o relație de încredere.
Am spus în intervenția mea că pentru mulți oameni, Europa nu începe cu instituțiile sau cu declarațiile politice. Începe cu lucruri concrete: servicii publice care funcționează, drepturi respectate, oportunități, acces la informație credibilă și sentimentul că vocea lor contează. Dacă această dimensiune lipsește, comunicarea despre proiectul european riscă să rămână abstractă și îndepărtată.
Am susținut că instituțiile nu au nevoie doar de mai multă vizibilitate. Trebuie să explice mai clar ce fac, de ce fac și cum îi afectează pe cetățeni. Au nevoie de surse identificabile și de responsabilitate pentru mesajele transmise. Iar comunicarea nu mai trebuie văzută doar ca un flux într-o singură direcție: trebuie să lase loc întrebărilor, îndoielilor și dezacordului.
Inteligența artificială poate ajuta la traducerea și accesibilizarea informației, la prelucrarea unor sarcini repetitive și la înțelegerea întrebărilor publicului. Dar poate produce și imagini, voci sau texte false, suficient de credibile încât să fie distribuite înainte de a fi verificate. Faptul că știm cum a fost produs un conținut nu ne spune automat dacă este adevărat.
De aceea, în opinia mea, rolul serviciilor publice de media continuă să fie unul esențial: să verifice, să explice, să ofere context și să pună mesajele instituționale în relație cu interesul public. Nu doar să le reproducă.
Solidaritateaprofesională
O altă temă importantă a forumului a fost situația jurnalismului și a jurnaliștilor din regiune. În intervenția sa, Maja Sever, președinta Federației Europene a Jurnaliștilor, a pledat pentru solidaritate și cooperare între jurnaliști și organizațiile profesionale, în apărarea independenței editoriale, a condițiilor de muncă și a serviciilor publice de media. Mesajul ei a fost limpede:
libertatea presei nu se susține doar prin declarații, ci și prin solidaritate concretă între cei care o apără.
Solidaritatea nu înseamnă să gândim la fel și nici să evităm criticile. Înseamnă să recunoaștem că presiunile asupra presei, intimidarea jurnaliștilor și fragilizarea instituțiilor media nu se opresc la granițele unei țări.
Într-o regiune conectată prin aceleași platforme și vulnerabilă la aceleași campanii de manipulare, răspunsul nu poate fi exclusiv național.
Investigațiajurnalisticărămâne o formă de responsabilitatepublică
Premiile CEI–SEEMO pentru jurnalism de investigație au oferit un alt reper al întâlnirii: jurnalismul de calitate presupune timp, metodă, rigoare și asumarea unor riscuri.
În 2026, Sofia Cherici, din Italia, și Vladimir Karaj, din Albania, au fost desemnați ex aequo la categoria profesioniștilor.
Premiul pentru tineri profesioniști i-a revenit jurnalistei muntenegrene Andrea Perišić, iar Ljubica Jocić și Bojana Jovanović, din Serbia, au primit mențiuni speciale.
Într-un ecosistem dominat de reacție rapidă și distribuire masivă, investigația jurnalistică ne amintește că unele lucruri nu pot fi lămurite printr-o postare virală.
Ele cer documente, verificări, confruntarea versiunilor și revenirea asupra faptelor.
Regiunea, ca spațiu de cooperare
„Mai aproape de regiune” nu poate însemna doar să ne întâlnim o dată pe an. Înseamnă să ne cunoaștem mai bine realitățile, să împărtășim metode de verificare și să discutăm despre vulnerabilități comune.
Înseamnă și să nu tratăm dezinformarea ca pe o problemă care aparține exclusiv unei țări sau unei tabere politice.
Pentru statele membre și nemembre ale Uniunii Europene, cooperarea poate însemna schimb de expertiză între redacții, instituții publice, organizații independente și comunități academice.
Dar această cooperare trebuie să protejeze independența jurnalismului. Altfel, combaterea dezinformării riscă să devină un pretext pentru controlul comunicării sau pentru etichetarea criticii drept amenințare.
Forumului de la Skopje nu i-a revenit sarcina de a rezolva aceste tensiuni. A oferit însă un spațiu în care ele au putut fi discutate împreună.
Rămân cu convingerea că încrederea nu se poate cere și nici nu se poate produce printr-o campanie. Se câștigă în timp, prin transparență, consecvență și respect față de public. În epoca platformelor și a inteligenței artificiale, încrederea nu este un ornament al jurnalismului. Este infrastructura lui publică.
Plec de la acest forum cu idei de continuat și cu sentimentul că apropierea dintre noi începe prin conversații sincere despre ceea ce ne preocupă cu adevărat: independența presei, siguranța jurnaliștilor și încrederea publicului.
În încheiere, le mulțumesc organizatorilor SEEMO, EBU și CEI pentru invitație, pentru ospitalitate și pentru că au creat, la Skopje, un spațiu de întâlnire și dialog între jurnaliști și profesioniști din regiune.