

Dragi confrați de condei, iubitori ai frumosului și păstrători ai memoriei culturale bănățene, vă invit astăzi să poposim împreună într-o lume unde tăcerea pânzei prinde glas, iar lumina câmpiei de vest se așază cuminte în straturi de culoare, în paginile ce urmează, aplecându-ne cu respect și admirație asupra pictorilor Banatului, făuritori de lumină de ieri și de astăzi, și asupra legăturii sfinte dintre penelul lor și pana jurnaliștilor din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.
Fie ca aceste rânduri să fie o punte de suflet între atelierul plin de mireasmă de terebentină și masa de redacție, acolo unde cuvântul tipărit veghează ca niciun strop de frumusețe să nu se piardă în negura vremii!
Banatul nu a fost niciodată doar o așezare geografică binecuvântată de apele Begăi și ale Timișului, ci o veritabilă vatră de spirit european, un creuzet în care rigoarea central-europeană s-a împletit fericit cu dorul și sensibilitatea românească și, privind în urmă, către pictorii de ieri ai acestor meleaguri, întâlnim figuri uriașe, care au așezat piatra de temelie a școlii timișorene de arte plastice, Corneliu Baba, cu privirea sa pătrunzătoare ce scormonea adâncurile sufletului omenesc, Julius Podlipny, pedagogul neînduplecat al liniei pure și al desenului construcționist, sau Romul Ladea, cel care a dăltuit în formă și volum demnitatea neamului, lăsând moștenire o ștachetă morală și estetică de neatins.
Astăzi, flacăra aprinsă de acești înaintași este purtată mai departe, cu aceeași demnitate și sete de căutare, de o pleiadă strălucită de pictori contemporani, de la rafinamentul vizual și căutările geometrice și naturale ale lui Constantin Flondor, spirit emblematic al grupurilor „111” și „Sigma”, până la forța expresivă a generațiilor mai tinere reprezentate de Sorin Scurtulescu, Horia Bojin, Mimi Șarban sau Mihai Teodor Olteanu, pictura bănățeană de astăzi respirând prospețime, profunzime și un dialog neîntrerupt cu marea artă a lumii.
Cine a pășit măcar o dată pragul unui atelier de pictură din Timișoara știe că acolo timpul curge după alte legi, miroase a ulei de in fiert, a lemn de brad proaspăt întins pe șasiu, a pastel uscat și a mister, pictorii Banatului stăpânind cu măiestrie atât tehnicile clasice, uleiul pe pânză așternut în glasiuri transparente, tempera cu emulsie de ou, acuarela diafană care nu iartă nicio ezitare a mâinii, cât și tehnicile mixte, colajul sau intervențiile contemporane în acrilic și cuțit de paletă.
Dincolo de meșteșug, fiecare artist păstrează cu sfințenie secretele culorilor sale, spunându-se printre plasticienii timișoreni că lumina Banatului are o nuanță aparte, nefiind nici lumina crudă a mării, nici cea aspră a crestei de munte, ci o lumină caldă, aurie, ușor aburită de ceața dimineților de câmpie și pentru a o prinde, pictorii noștri prepară amestecuri tainice de ocru auriu, alb de titan, ultramarin stins și pământ de Siena ars, știind că adevăratul secret nu stă doar în pigmentul scump, ci în felul în care pui o culoare rece lângă una caldă pentru ca pânza să înceapă să vibreze și să respire singură.
Timișoara, orașul florilor și al premierelor, a fost și rămâne o muză neistovită, în tablourile pictorilor bănățeni regăsind apele domoale ale canalului Bega oglindind sălciile plângătoare, fațadele baroce și „Art Nouveau” din Piața Unirii scăldate în lumina apusului, podurile metalice peste care trec tramvaiele ca niște amintiri vii, dar și curțile vechi din cartierele Fabric, Iosefin sau Elisabetin, pline de farmec nostalgic și, pentru ca această dragoste de frumos să nu se stingă, pictorii Banatului au coborât adesea din turnul de fildeș al atelierelor în mijlocul copiilor, prin cercurile de pictură din școli, la Palatul Copiilor sau în atelierele deschise din Timișoara și din județ, artiștii punând celor mici penelul în mână și învățându-i să privească lumea cu ochi limpezi, acolo, pe bănci pătate de acuarelă, nascându-se viitorii creatori și, mai presus de toate, viitorii oameni care vor ști să prețuiască arta.
Arta bănățeană nu s-a izolat niciodată de marile repere spirituale și intelectuale ale locului, o legătură adâncă, de suflet, unind pictorii Banatului cu Catedrala Mitropolitană din Timișoara și cu bisericile străvechi ale eparhiei, fie că vorbim despre pictura murală bizantină executată cu smerenie și post, despre restaurarea icoanelor vechi pe lemn și sticlă, ori despre expozițiile de artă sacră găzduite sub bolțile Catedralei cu prilejul marilor praznice creștine, artiștii noștri au știut să transforme culoarea în rugăciune.
Totodată, un capitol aparte de noblețe intelectuală îl reprezintă colaborarea strânsă dintre pictorul Mihai Teodor Olteanu și Filiala Timișoara a Academiei Române, prin expozițiile de înaltă ținută organizate în spațiile academice, prin dialogul constant cu oamenii de știință, istorici și cercetători, Mihai Teodor Olteanu demonstrând că arta plastică și rigoarea academică sunt două aripi ale aceleiași culturi, oferind publicului evenimente în care filosofia imaginii întâlnește spiritul enciclopedic al Academiei.
Viața unui tablou începe cu adevărat abia atunci când părăsește atelierul și întâlnește privirea omului, pictorii Banatului scriind pagini memorabile prin expozițiile lor personale și de grup organizate în spații încărcate de istorie, Bastionul „Maria Theresia” din Timișoara, cu zidurile sale vechi de cărămidă ce oferă un contrast spectaculos cu arta modernă, devenind o adevărată agoră culturală unde vernisajele adună sute de iubitori de frumos.
Un loc de poveste în calendarul artistic îl ocupă Festivalul și taberele de creație de la Macea, precum și expozițiile găzduite de impunătorul Castel de la Macea, înconjurat de parcul dendrologic secular, acolo, sub coroanele arborilor rari, pictorii găsind liniștea deplină pentru a așterne pe pânză frumusețea naturii, iar lucrările născute în aceste tabere îmbogățesc patrimoniul cultural al zonei, dincolo de Timișoara și Macea, expozițiile poposind în muzeele de artă din Arad, Reșița, Lugoj, Caransebeș sau Buziaș, dar și în marile galerii și muzee din străinătate, la Viena, Paris, Budapesta, Roma, München sau Belgrad, purtând peste hotare blazonul spiritual al Banatului.
Când rostești numele Banatului în orice colț al lumii, unul dintre primele ecouri culturale este Ștefan Popa Popa’s, aprecierea sa internațională, de la recordurile mondiale de viteză omologate de ,,Guinness Book”, până la portretele realizate șefilor de stat, regilor, papilor și marilor personalități ale planetei la evenimente globale precum Summitul NATO, reuniunile ONU sau Festivalul de la Cannes, transformând un artist bănățean într-un veritabil ambasador al României.
Se naște adesea întrebarea: care este secretul reușitei lui Popa’s, talentul nativ sau munca?, răspunsul fiinjd unul singur: o îmbinare rară, aproape supraomenească, între amândouă, talentul său fulgerător de a surprinde în câteva secunde, dintr-o singură linie nervoasă, esența psihologică a unui chip fiind susținut de o disciplină de fier, de zeci de ani de exercițiu zilnic, de mii de schițe și de o cultură vizuală uriașă, harul dat de Dumnezeu fiind șlefuit prin sudoarea muncii neîntrerupte.
Un tablou necomentat și nefăcut cunoscut publicului riscă să rămână o comoară ascunsă, de aceea, colaborarea dintre pictorii Banatului și jurnaliștii din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), în special prin membrii activi ai filialelor timișorene „Valeriu Braniște” și „Mihai Eminescu”, precum Ioan David, Dumitru Buțoi, Gheorghe Crișan, Gheorghe Miron, Gheorghe Sinescu, Mariana Cernicova-Bucă sau Dumitru Mnerie, fiind întotdeauna una roditoare, prin cronici plastice, interviuri de suflet, reportaje din ateliere și emisiuni radio-TV, acești ziariști așezând munca pictorilor în lumina reflectoarelor, alături de ei, criticii de artă Ciprian Radovan și Ileana Pintilie oferind reperele estetice și teoretice indispensabile înțelegerii fenomenului plastic bănățean.
La rândul lor, fotografii și fotoreporterii timișoreni, între care la loc de cinste se află maestrul Constantin Duma, cronicarul vizual neobosit al Timișoarei, au avut misiunea delicată de a imortaliza atât atmosfera vie a vernisajelor, cât și tablourile în sine, respectând fidelitatea cromatică necesară tipăririi cataloagelor de artă și a albumelor monografice, totodată, filmele documentare realizate de studiourile regionale de televiziune și de cineaștii pasionați de cultură au surprins gestul viu al pictorului în fața șevaletului, lăsând posterității mărturii filmate neprețuite.
Viața artiștilor nu este făcută doar din solemnitate și meditație metafizică, ci și dintr-un umor savuros, sănătos, specific bănățenilor, în folclorul atelierelor timișorene circulând și astăzi întâmplări de un comic irezistibil, povestindu-se că, la un vernisaj foarte pretențios la Bastion, un pictor abstract uitase lângă peretele expoziției o cârpă veche pe care își ștersese pensulele timp de o lună, plină de pete multicolore, un vizitator străin, extrem de impresionat de „profundul dramatism al texturii”, cerând catalogul ca să cumpere imediat „instalația textilă”, spre disperarea artistului, care nu știa cum să îi explice cu diplomație că aceea era, de fapt, cârpa de șters terebentina.
Într-o tabără de creație la Macea, un pictor portretist i-a făcut schița unui localnic hâtru, privind desenul, săteanul s-a scărpinat în creștet și i-a zis cu toată seriozitatea bănățeană: „Domnule pictor, seamănă bine de tot cu mine, numai că mi-ai făcut nasul cam mare, mai taie din el cu radiera, că la birt îmi ajunge și unul mai mic!”.
Un alt pictor cunoscut al Timișoarei, cărând un tablou uriaș în tramvaiul 1 spre Piața Traian, a fost întrebat de un călător cât costă pânza, auzind prețul, omul s-a uitat lung la ramă și a replicat: „Faină ramă, domnule, da’ cu banii ăștia îmi zugrăvesc toată casa, nu doar un perete mic!”.
Când se lasă seara peste Timișoara și felinarele se aprind unul câte unul de-a lungul Begăi, în zeci de ateliere de mansardă o lumină rămâne încă aprinsă, acolo, un pictor mai adaugă o tușă de albastru peste un cer abia închipuit, iar într-o redacție, un jurnalist mai șlefuiește o frază despre frumusețea acelei lucrări, pictorii Banatului de ieri și de astăzi nezugrăvind doar pânze, ci pictând însuși sufletul acestui pământ, dăruindu-ne nouă, tuturor, dovada vie că frumosul ne poate salva de uitare și de urât și, cât timp vor exista în Banat mâini care să mângâie pânza cu culoare și condeie, care să povestească lumii despre această minune, spiritul nostru va rămâne tânăr, luminos și nemuritor.
Bibliografie
Radovan, Ciprian, Arta plastică din Banat. Repere și confluențe contemporane, Editura ,,Brumar”, Timișoara, 2012
Pintilie, Ileana, Timișoara – un centru al avangardei și al experimentului artistic, Editura Fundației Triade, Timișoara, 2016
Medeleț, Florin; Buruleanu, Dan, Timișoara. Povestea orașelor mele, Editura ,,Marin Drăcea” / ,,Mirton”, Timișoara, 2004
Arhiva Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAPR) – Filiala Timișoara și publicațiile Filialelor UZPR Timiș, Cataloagele Saloanelor Anuale de Arte Vizuale și colecția revistelor de cultură din Banat (2010–2025)
Foto :Constantin Duma, Facebook
