În anul 1938, intelectualul bănățean Sim. Sam. Moldovan lansa o sintagmă care avea să definească perfect o întreagă epocă de pionierat industrial în istoria Banatului și a României actuale: Reşiţa „e fiica Oraviţei”. Departe de a fi o simplă metaforă, afirmația reflectă o realitate istorică riguros documentată. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Oravița funcționa ca centru administrativ, economic și decizional al Banatului Montan, având în directa sa coordonare mineritul, metalurgia și silvicultura din întreaga regiune. Fără viziunea strategică, logistica și corpul de specialiști de la Oravița, colosul industrial de mai târziu, de pe malurile Bârzavei, Reșița nu ar fi existat.
Actul de naștere al uzinelor reșițene a fost rezultatul unei dinamici administrative remarcabile, declanșate în vara anului 1768. La 8 august, Curtea Imperială de la Viena solicita Direcţiei Miniere Oraviţa să analizeze rentabilitatea economică a zonei Bocșa – Reșița. Răspunsul instituției orăvițene a venit cu o promptitudine surprinzătoare pentru birocrația acelei epoci. La doar o lună distanță, pe 3 septembrie 1768, doi dintre cei mai proeminenți consilieri ai direcției, Christoff Traugott Delius și Franz Xavier Wörginger, înaintau un raport oficial prin care propuneau înființarea uzinelor din Reșița.
Etapa de planificare a avansat rapid. La 3 octombrie 1768, aceiași Delius și Wörginger delegau Oficiul Montanistic Bocşa pentru a stabili amplasamentul exact și pentru a întocmi devizul estimativ al lucrării. Ulterior, s-a constituit o comisie tehnică specială, din care făceau parte Delius, Wörginger, inginerul Karl Alexander Steinlein, de la Oficiul Cadastral Timişoara, şi maistrul Redange din Dognecea. Acest nucleu de experți a realizat proiectul tehnic de detaliu și schițele de amplasament ale viitoarei structuri metalurgice.
Aprobarea oficială a survenit un an mai târziu, pe 25 octombrie 1769, sub semnătura guvernatorului Karl Klary Altringen. Rolul Oraviței a rămas central și în faza de execuție, consilierul Christoff Traugott Delius implicându-se direct pe teren în realizarea canalului de aducţiune a apei, infrastructură hidrotehnică vitală pentru alimentarea viitoarelor instalații.
Istoricul Ionel Bota, valorificând în cartea sa, Monografia Oravița (2008) documente inedite din monografia Delius Traugott (publicată la Sopron, în 1937), alături de cercetările de referință concentrate astăzi în lucrarea lui Rudolf Gräf, Domeniul Bănățean al StEG (1998), reconstituie momentul deschiderii șantierului. Lucrările de construcții ale investiției au debutat la 1 noiembrie 1769, sub coordonarea maistrului Peter Korb din Oraviţa şi a lui Martin Kleşko din Biserica Albă, având mobilizată o forță de muncă substanțială formată din 21 de zidari, 23 de dulgheri şi 228 de ţărani.
Legătura organică dintre cele două centre s-a concretizat în momentul simbolic al intrării în exploatare a complexului. La finalizarea lucrărilor, preotul Mihail Grozdich a sfinţit cele două furnale istorice, Franciscus şi Josephus. Din perspectivă tehnică și geologică, statutul de „maternitate” al Oraviței s-a reconfirmat în mod pragmati: prima șarjă de producție a celor două furnale a folosit ca materie primă exclusiv siderita extrasă și adusă de la Oravița ș din Ciclova Montană.
La mai bine de două secole de la aceste evenimente, izvoarele documentare reconfigurează ierarhiile istorice ale regiunii. Ele demonstrează că, dincolo de anvergura industrială pe care Reșița avea să o capete în secolele următoare, Oravița rămâne spațiul decizional și logistic în care s-a zămislit proiectul de început al siderurgiei românești.
/Cu mulțumiri pentru Fotoarhive: Peter Lengyel, Imago Romaniae, Anticariatul Unu/
Cristina Anișoara ZAINEA
membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
filiala Caraș-Severin