Toate popoarele care au lăsat în urmă lor un nume au crezut în nemurire. Iar credința în nemurire, în chip necesar, obligă respect pentru înaintași, respect pentru strămoși și conștiința că cei vii și cei morți alcătuiesc un trup. Strămoșii sunt aceia care au lăsat o cultură cu tot ce cuprinde ea: limbă, credință, identitate, pe care urmașii au datoria să o continue și să o dezvolte. Respectul pentru moștenirea strămoșească reprezintă o porunca esențială și care trebuie urmată de către orice popor sau comunitate care au respect de sine. Pe mormintele strămoșilor s-au zidit toate civilizațiile demne de acest nume și cel mai solemn jurământ pe care îl pot face oamenii este de a nu uita niciodată ceea ce datorează strămoșilor. În același timp, vorbind despre strămoși și despre ceea ce le datorăm, nu este lucru ușor. Întâmpinăm aici greutatea de a exprima ceea ce simțim autentic și efortul de a nu repeta ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să simțim după moda momentului Este vorba de exprimarea onestității față de existență în forma ei cea mai autentică, acolo unde nu se poate nici minți și nu pot fi nici mimate sentimente. Căci cel mai ridicol lucru este entuziasmul afectat. Atunci când ne uităm spre moștenirea strămoșească nu trebuie să o facem cu sentimentul că vom afla sau contempla o relicvă, o piesă de muzeu. Nu contemplăm ceea ce a fost, contemplăm ceea ce există. Ne gândim nu la oameni care au fost, ci la oameni care nu mai sunt văzuți. Care sunt absenți fizic și prezenți în duh. În urma strămoșilor nu rămân „realizările”, ziduri condamnate ruinei și dispariției, rămâne modelul unor existențe care au fost consecvent morale și rămân jertfele „inutile”, biruințele gândului. În urma lor au rămas lucrurile „inutile”, singurele care dăinuie, singurele jertfe autentice. Strămoșii sunt cetatea întărită în care ne putem întoarce și din care nu ne va alunga nimeni, niciodată. Iar aici trebuie subliniat că datoria și respectul față de strămoși nu are nimic de a face cu „cultul morților” sau al „morții”. Cei care suntem în această lume și cei plecați alcătuim un trup și acest trup este viu: „Dumnezeu, deci nu este al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El” (Luca 20,37) În cazul Neamului Românesc respectul pentru moștenirea strămoșească există și acest respect este singura garanție pe care o avem că vom dăinui ca Popor în istorie. Foarte tristă este împrejurarea că destui dintre contemporani aleg să își renege sau ignore originea și moștenirea strămoșească. Amăgiți de standardele unei lumi aflată în adâncă și jalnică amăgire, există indivizi care își tăgăduiesc identitatea. Sunt figuri sinistre care insultă trivial tot ce este romanesc: de la Făt Frumos la Ileana Cosânzeana si de la Eminescu la Caragiale. Cei care fac asemenea fapte sunt în esență rebuturi umane. Acestea sunt cazuri triste și care pot produce doar pleavă. Cei care se leapădă de Neamul lor și de moștenirea strămoșească în realitate nici nu sunt vrednici de ele. Dacă nu îți ști strămoșii, vei uita ceea ce ești. Cel care se „rușinează” de propriul Neam, se rușinează de proprii strămoși. Nu există „oameni în principiu”, fiecare existență, individuală sau colectivă, este și rezultatul moștenirii existențelor anterioare. Nu suntem singuri, suntem parte dintr-un șir care este fără început și care, cu voia lui Dumnezeu, va merge înainte. În aceste condiții trebuie să respectăm moștenirea strămoșească și să o ducem mai departe. Iar pentru Români nimic nu este mai de preț ca moștenire ca Limba și Ortodoxia, Dreapta Credință. A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință Dumnezeu le dă suficientă lumină, dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsă în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt. Este un fapt istoric că Românii, până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate. “Uniatia” din Ardeal a cuprins o minoritate românească și chiar și aceea a fost adusă să primească învățăturile Episcopiei Romei, așa zisa “Biserică” Romano Catolică,cu sila,cu tunurile. În plus de aceasta “învățăturile” Episcopiei Romei rămâneau îmbrăcate în tradiție și obicei Ortodox și în exprimare Ortodoxă. Pentru zdrobitoarea majoritate a celor care au stat sub “uniatie” diferența de Ortodoxie nu era pricepută. Din punct de vedere cultural “uniatia” a rămas parte a spațiului Ortodox. Că așa a fost ne este dovedit de o încercare ciudată, circumstanțială dar ilustrativă. Atunci când clerici “uniati” au început să militeze activ pentru o deplină încadrare a “uniatiei” în structurile Episcopiei Romei ei și-au dat seama că acest lucru nu poate fi făcut folosind limba română, limba “poporului”. În aceste condiții au căutat ei să “latinizeze” limba română. Acei cărturari, poate de bună credință dar rătăciți, își dădeau seama că ‘papismul” nu poate fi lăudat în “limba vechilor Cazanii, care-o plâng și care-o cânta, lângă vatra lor țăranii”. Încercarea a eșuat în ridicol dar ea subliniază, încă odată, apartenența totală a Românilor la spațiul cultural Ortodox. Legat de cele spuse un alt aspect, care nu a fost explicat în toate detaliile, este cel care privește un fenomen românesc uluitor, unitatea și aceasta este tot moștenire strămoșească. Unitatea românească era de Neam,Lege și Limbă. Ortodoxia era “legea” tuturor Românilor de la Nord de Dunăre, așa cum era și a locuitorilor, Slavi, Greci, Vlahi, de la Sud de Dunăre. În fapt cu toții se socoteau supuși ai Imperiului Roman, care era Bizanțul, și de aceea se și numeau ‘Romei”. Unitatea de limbă însă trebuie privită cu mai mare atenție. Din punct de vedere istoric “administrativ”, Românii erau împărțiți în numeroase “țări” care în fapt erau grupări de sate, ”cnezate de vale”, cuprinzând cam cincisprezece sate. Aceste “țări” românești se aflau răspândite pe tot spațial românesc,din “țara” Maramureșului și până în “țara” Almăjului. Locuitorii acestor “țări” erau izolați și ei se deplasau pe un radius de cel mult zece sau douăzeci de kilometrii. În aceste condiții normal ar fi fost ca diferențele de limbă să fie mari sau, și mai exact, foarte mari. Dar în locul acestor diferențe suntem confruntați cu absolut uluitoarea unitate lingvistică românească. Fără îndoială că există particularități de rostire și vocabular dar acestea sunt la nivelul sub-graiurilor, simple particularități care nu afectează în nimic corpul principal al limbii. Mai răspicat,un Român din Maramureș se va putea înțelege fără nici o dificultate cu un Român din Almăj, și am numit ținuturile românești cu cea mai puternică personalitate lingvistică. Prin comparație un “Italian” din Calabria nu va putea comunica ușor cu un “Italian” din Toscana,sau un “German” din Styria nu îl va înțelege pe un “German” din Schleswig. Această unitate lingvistică a Românilor are o explicație istorică și această este unitatea de “lege”, adică Ortodoxia. Credința comună, trăirea ei și exprimarea acestei trăiri în aceiași limba,căci limba slavonă era strict a Liturghiei,restul cetaniilor și predicile erau în limba română, a generat unitatea de limba a Românilor. Trăirea Ortodoxă în aceiași limba a fost cea care a generat și asigurat unitatea lingvistică românească, o unitate, repet, absolut uluitoare și unică. Dar folosirea unitară a aceleiași limbi are o semnificație încă mai profundă. Această semnificație a fost notată de lingviști de seamă, și mă gândesc aici la Sextil Pușcariu, dar, cu toate acestea , importanța colosală a acestui fapt, nu a fost suficient arătată. Iată cum exprimă Sextil Pușcariu acest adevăr: “Limba nu este doar un subordonat al gândirii,ci este și un stăpân al ei. Este foarte adevărat că omul vorbește după cum gândește, dar la fel de adevărat este că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească strămoșii săi. Pentru a ne exprimă gândurile căutăm expresiile cele mai potrivite, dar limba este o moștenire, cu anume tipare,asociații și modele de exprimare constante și prin urmare îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele strămoșilor noștri. În acest fel limba stabilește o legătură de nezdruncinat între fii aceluiași neam, generează o formă mentală națională.”Această concluzie are o importantă absolut colosală. Nu vorbim și nu gândim la întâmplare. Folosind limba strămoșilor în mod necesar va trebui să ne exprimăm în modele așezate din “veci”. Iar aceste modele de exprimare au fost și sunt Ortodoxe, căci Ortodoxia a așezat și determinat unitatea de limba românească. În această înțelegere se poate spune că acela care va vorbi bine și frumos românește va trebui să fie Ortodox. Acestea sunt “adâncurile” istoriei Românilor,”genunea care pe genune cheamă”. Sunt fenomene care s-au dezvoltat în lungul a mii de ani și pe întreg spațiul istoric românesc. Sunt fenomene care stau deasupra “clipei” și sunt fenomene pe care nu le putem evita,suntem condiționați și suntem parte din ele,fie că vrem sau fie că nu vrem. Aceste stări străvechi nu pot fi schimbate, ”la voia orișicui și orișicând”. Din tot ce a fost arătat rezultă însă limpede că factorul decisiv în alcătuirea ființei românești a fost credința comună Ortodoxă. Așa cum nu putem să ne alegem rudele, cu atâta mai puțin ne putem alege „strămoșii”. Să cultivăm moștenirea strămoșească este o cerință existențială. Niciodată să nu uităm că nu există legământ omenesc mai solemn decât de a nu uita niciodată ceea ce datorăm strămoșilor.
Este bine știut faptul că revistele promovează libertatea în exprimare, aduc noutăți din varii domenii – culturale, istorice, gazetărie ș.a. (cu alte cuvinte, aduc la zi trecutul sau promovează prezentul, pledând pentru un jurnalism de calitate). Fiind o publicație națională, editată de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, conținuturile sunt atractive și oferă informații demne de luat seamă.
Colegiul redacțional este format din nume de mare valoare, actuale, precum: redactor șef: Dan Constantin; redactor șef-adjunct: Roxana Istudor; secretar de redacție: Mădălina Corina Diaconu; concept grafic: Bogdan Cercel (Bookuria Info); fotoreporter: Marius Simion; seniori editori: George Coandă, Marian Nencescu, Benone Neagoe, Valentin Uban.
Am urmărit cu un interes aparte abordarea subiectelor din revista UZPR (ediția cu numărul 36/2024) și se constată că este o ediție etalon (de colectie). Iată, câteva generice: Editorial, Actualitate, Indicativ, Repere, Proiecții, Reflecții, Eveniment, Panorama, Reflexii, Accente, Remember, Evoluții, Note de călătorie, Amprente (dar și prezența Radio UZPR la Filiala din Cluj-Napoca sau Caricatură de presă).
Desigur „România are nevoie de jurnaliști”, iar „Presa oferă un serviciu public vital” (de aceea „Mass-media și menirea ei în societatea actuală” își resimte rolul preponderent). Nu mai puțin lipsite de interes sunt portretele și crezurile de gazetar, unele note de lector sau de istoria presei, eseurile și „vocile” trecutului, știrile cu și despre carte ș.a. Desigur, această ediție a revistei pledează pentru articole concepute de jurnaliști (în detrimentul celor prin AI).
În concluzie, revista UZPR (care apare în condiții grafice excelente) este un ghid pentru începători și un model pentru alte reviste din plaja culturală actuală (promovând și producțiunile Editurii UZP).
Aradul (și colaboratorii revistei Gutenberg), sunt prezenți (cum de altfel și alte filiale UZPR din țară) prin materiale importante, semnate de colaboratori și membri ai filialei arădene: Augustin Mureșan, Laurențiu Szemkovics, Florica R. Cândea.
Excelența în jurnalism o dă și de această dată revista UZPR (36), drept pentru care o nouă treaptă, „GalaPremiilor UZPR 2024”, e grăitoare, însemnând „unul dintre cele mai așteptate și mai importante evenimente din mass-media” (Roxana Istudor), iar, după cum afirma domnul Sorin Stanciu – președinte al UZPR: „Fac o reverență, cu sufletul deschis, către toți membrii noștri” (adică 4.500 pe care îi avea Uniunea Ziariştilor Profesionişti, la care s-au mai adăugat alți 500), creșterea e semnificativă, de aceea și îndemnul dumnealui: „Veniți cu noi!”.
Minele de cărbuni S.A. Mehadia, exploatare minieră de cărbune brun, sfârșit de secol XIX, început de secol XX
Deși extragerea și utilizarea cărbunelui sunt consemnate în Banat încă din timpul dacilor și al romanilor, exploatarea cărbunelui în mod organizat în cadrul unei industrii a mineritului este mult mai târzie, aceasta apărând în zona Transilvaniei, respectiv a noastră, a Banatului, în anul 1780. Primele exploatații sunt menționate la minele de la Doman, lângă Reșița. Aici exploatarea începe la 1780, apoi exploatarea minelor din Secul, tot lângă Reșița, începe în anul 1790. O altă exploatare de cărbune importantă, din Banat, s-a produs la Anina, în hotarul comunei Staierlac. Zăcămintele de aici au fost descoperite în anul 1790, exploatarea lor începând în anul 1803. Ceva mai târziu, în Valea Jiului, la Petrila, în 1857, apoi la Bozovici, în anul 1868 etc.
În zona noastră, a Mehadiei, mineritul începe la fel de timpuriu, istoria sa putându-se alătura începutului mineritului în Banat. Producția de cărbune se pare că a început aici în anul 1883, ca necesitate a existenței unei surse apropiate de cărbune pentru alimentarea locomotivelor cu abur, având în vedere că în anul 1878 a fost finalizat și inaugurat tronsonul de cale ferată Caransebeș – Orșova.
Prima sursă de cărbune s-a identificat în bazinul Văii Bolvașnița, într-o exploatație care conținea trei straturi de cărbune brun[1]. Mina de cărbuni a aparținut Societății Miniere Ringeisein & Co, al cărei fondator era Josef Ringeisein, societatea deținând încă o exploatare la Șvinița. Din motive economice, mina de la Valea Bolvașnița a fost închisă în anul 1887, pentru a se redeschide în anul 1895, însă de către o altă societate minieră.
Conform datelor Camerei de Comerţ şi Industrie din Timişoara, în anul 1880 erau înregistrate în Banat 8 mine de cărbune brun, mai mari şi o seamă de mine mai mici, însumând un teritoriu minier donat de 27 610 430 m.p. Se evidențiază faptul că preponderente erau minele mai mici, nespecificate numeric, având o activitatea fragmentară, sporadică, aceasta reiese din raportul aceluiași amintit for industrial.
La Mehadia, o mină de cărbune brun mai importantă a fost cea a intreprinderii filialei din Mehadia a S.T.E.G.-ului (Kaiserliche und Konigliche Privilegierte Osterreichische Staatseisenbahngesellschaf), o uriașă întreprindere cu capital bancar austriac și francez, înființată în anul1855, inițial de Căile Ferate ale statului Austriac, apoi devenită un puternic grup industrial, cu activități și în domeniul mineritului. În perioada 1855-1867 societatea S.T.E.G. a construit și exploatat căile ferate din Banat, în urma concesionării de la guvernul austriac finalizarea liniilor începute şi construirea altora noi. După 1867, bazându-se pe rezultatele obţinute până atunci în producţia minieră, S.T.E.G.-ul a preluat și dezvoltat o serie de mine din Banat (Steierdorf, Anina, Doman, Secul, Mehadia, Moraviţa, Pregeda), ele tranformându-se într-un imens stabiliment industrial, pe de o parte pentru a satisface necesitățile crescânde ale propriilor ramuri industriale şi căi ferate, pe de alta spre a corespunde nevoilor generale de cărbune. În ceea ce privește numărul de angajați în aceste exploatări miniere, el era considerabil de mare, cifrându-se în anul 1867, la un total de 3324 persoane. Acest număr a crescut pînă in anul 1896 la 4359 de angajați.Trăsătura cea mai caracteristică a mineritului de cărbune în Banat era în strânsă legătură reciprocă cu întreprinderea S.T.E.G., legătură ce a avut un rol determinant în întreaga sa dezvoltare, în stabilirea creşterii producţiei de cărbune. Redeschiderea minei de la Valea Bolvașnița, în anul 1895, s-a făcut sub administrarea acestei puternice societăți miniere. Odată cu redeschiderea ei, aceasta s-a extins prin săparea de noi galerii și producții mărite de cărbune.
O altă societate minieră ce administra exploatarea zăcămintelor de cărbune brun din zona Mehadiei, era Societatea Minieră Ringeisen & Co. Aceasta îşi desfăşura activitatea la Şviniţa, Mehadia şi Plugova, exploatând în anul 1883, cu 20 de muncitori, 9700 chintale (1 q – chintal = 100 kg) de cărbune brun. În 1889, o societate engleză a vrut să cumpere aceste zăcăminte, însă sub rezerva dreptului de a se retrage dacă nu va putea scoate o cantitate suficientă de cărbune. Cercetările întreprinse pînă în martie 1890, nu au prea îndreptăţit speranţele societăţii şi întreprinderea nu a obţinut rezultate favorabile nici mai târziu. În zona Bolvaşniţa, Domaşnea, Mehadia, Vîrciorova, întreprinderea lui Hoffmann Ema producea încă în 1879 cantitatea de 1887 chintale de cărbune, utilizînd 14 muncitori. La Iablaniţa activa în aceiaşi ani întreprinderea Loschurdt Ferdinandine şi consorţii. In 1887, pe locul zăcămintelor din Valea Cernei a început să-şi desfăşoare activitatea minieră Asociaţia Minelor de Cărbune din Mehadia. Între Teregova şi Orşova, în anii 1890, a deschis mine noi de cărbune Consorţiul Osterreichische Liinder-Bankss.
Una dintre cele mai de seamă întreprinderi care exploatau zăcămintele de cărbune din Valea Timişului şi a Cernei era în această perioadă și S.A. de Mine de Cărbune din Ungaria de sud, care a dobândit peste 1 850 000 m.p. de teritoriu minier pe linia zăcămintelor din Mehadia-Valea Bolvaşniţa-Vîrciorova, cu scopul „exploatării lor raţionale„, întrucât „dezvoltarea mai intensă a diferitelor ramuri industriale şi creşterea mai accentuată a preţurilor cărbunelui, cu deosebire în părţile sudice [în Banat – n.n.] a îndreptat din nou atenţia asupra zăcămintelor de cărbune din această regiune„. Întreprinderea a luat fiinţă în anul 1891, „prin asocierea unor acţionari, persoane cu poziţie înaltă clericală şi socială, cetăţeni de vază şi însemnaţi oameni de afaceri” Printre fondatorii intreprinderii regăsim pe bancherul vienez Josef Gauss, comercianţii timişoreni Sigismund Beran, Samuel Waldmann, Wilhelm Fried, Adolf Rosenwald, Jakob Steiner, moşierul Viktor Wolfinger, avocatul Miksa Szidon etc. (Arhivele Statului Timişoara, Fondul firmelor sociale, nr. 192; cl. şi Dudovic Vajda, Capitalul străin în industria minieră şi metalurgică a Transilvaniei (1867-1900), în ActaMN, IX, 1972, p. 236-237).
În jurul anului 1900, S.T.E.G. a vândut mina de la Mehadia unui grup bancar din Praga. În ultimul an al Primului Război Mondial, mina de cărbuni din Mehadia a fuzionat cu grupul financiar Fanto din Praga. În această perioadă (1918-1923) mina a cunoscut o dezvoltare simțitoare, ajungându-se la 600 de muncitori.
În anul 1924 regăsim la Mehadia societatea ,,Minele de cărbuni Mehadia S.A.” care extrăgea anual din Mina ,,Urania” de la Mehadia cca. 22.000 tone de cărbune. Modul de exploatare adoptat la Mehadia era cel al sistemului de galerii. Cărbunele era scos din galerii cu ajutorul vagoneților, era descărcat pe o platformă de unde se încărca în atelaje trase de boi, efectuându-se astfel transportul cărbunelui în gara Mehadia pe o distanță de aproximativ 5 km. Pentru această muncă erau angajate 15 atelaje care făceau 2-3 transporturi zilnic pe șoseaua ce traversa longitudinal Mehadia (foto).
În perioada anilor 1922-1927 se înregistrează o perioadă de scădere și stagnare a producției și implicit o diminuare a numărului de muncitori. Ca urmare, în anul 1927, numărul de muncitori a scăzut la 320 mineri.Totuși, aceștia erau organizați într-un sindicat, pentru ei construindu-se locuințe în apropierea minei, pe locul numit ,,colonie” și mai târziu, Maier. Colonia avea ca amplasament același loc pe care astăzi se află blocurile din cartierul Maier. Începutul Marii Crize economice aduce dificultăți și în activitatea de exploatare a cărbunelui, astfel mina de la Mehadia întrerupându-și temporar activitatea, fapt ce a determinat o concediere în masă a muncitorilor. În urma închiderii minei au fost menținuți doar 12 mineri.
Între 1930 și 1940, mina de la Mehadia își încetinește semnificativ ritmul exploatării. Problemele persistă și după această perioadă, cu toate că s-a apelat și contractarea de împrumuturi, fapt care se finalizează cu întreruperea definitivă a exploatării și a întregii activități, inclusiv închiderea minei, înainte de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Toate activele au fost vândute pentru achitarea creditelor. Clădirile coloniei au rămas pustii fiind folosite sporadic în timpul războiului drept cazărmi pentru trupele aflate în trecere. După război au fost demolate, iar materialele de construcție rezultate au fost vândute, acesta fiind și punctul terminus al minei de cărbuni din Mehadia, sfârșitul existenței ei. În anii 50, în perioada funcționării sediului de Raion la Mehadia, s-a încercat o reintroducere a minei în circuitul economic, însă fără niciun succes.
După aproape două decenii, în anii 1976-1977, un grup de mineri vin de la Anina și din Valea Jiului, conduși de maiștrii Cionca și Vasile Nicolae, cu ajutorul experienței lor se redeschizându-se primele galerii ale minei de la Mehadia. Curând li se alătură și alți muncitori și din Mehadia, Valea Bolvașnița și alte sate din jur, numărul lor sporind de la an la an, la fel și producția de cărbune. La sfârșitul lunii decembrie 1979, conducerea minei este preluată de inginerul Stelian Vintilescu. Se stabilește pentru anul 1980 ca plan o producție de 52.000 de tone de cărbune. Aceasta va spori anual astfel: 1981 – 63.000 tone, 1982 – 200.000 tone, și 430.000 tone în anul 1986. În subteranele Mehadiei lucrau în această perioadă 215 mineri. Anual, în cea de-a doua duminică a lunii august, minerii își sărbătoresc cu mare fast succesele, prin adevărate serbări în aer liber, zi cunoscută ca ,,Ziua minerului”. Mai târziu, după anii 90, această sărbătoare este asociată cu sfânta Varvara ( Barbara-catolic), considerată ocrotitoarea minerilor, și este mutată la data de 4 decembrie, când Sfânta este sărbătorită de Bisericile Ortodoxe și de Biserica Catolică. Activitatea de exploatare și extracție a cărbunelui, în cele două puncte de lucru de la Mehadia, a cunoscut în perioada anilor 80 și 90 o dezvoltare constantă sub conducerea inginerilor Petruța, Ioan Mirică, Golopența și Cosma Tudorel.
Concomitent cu dezvoltarea minei, s-au construit locuințe pentru muncitori. În anul 1982 s-a dat în folosință căminul de nefamiliști, iar în anul 1984, la intrarea în Mehadia, în apropierea minei, s-a ridicat un cartier nou de locuințe cu spații comerciale la parter. Tot ca urmare a dezvoltării puternice a acestei activități economice, pentru asigurarea de locuințe muncitorilor mineri, în anii 1985 și 1986 s-au mai dat în folosință blocurile din centru Mehadiei, pe locul vechilor clădiri care au fost demolate în acest scop. La parterul acestor blocuri de locuințe, erau de asemenea amplasate mai multe spații comerciale. Datorită numărului mare a locurilor de muncă, dar și dezvoltării multor alte activități adiacente, a comerțului, a construcțiilor, toate aducătoare a unui plus de venit comunității, putem spune că în perioada funcționării minei, Mehadia a parcurs o perioadă de o înfloritoare dezvoltare locală sub toate aspectele ei.
Imobil care asigura în trecut spațiul administrativ al Minei Mehadia, astăzi clădirea se află într-o jalnică ruină
La finele anilor 90, prin implementarea unei strategii naționale de închidere a minelor, C.N.H. (Compania Națională a Huilei) Petroşani şi S.N.I.M.V.J. (Societatea Națională de Închideri Mine Valea Jiului) Petroşani, prin Sucursala Minieră Banat-Anina, administrator al minei din Mehadia, este obligată a implementa respectivul program de încheiere a activității, aceasta implicând disponibilizarea în etape a întregului personal. HG 720/1999, hotărăște în mod legal ca lucrările de închidere și conservare a minei să se deruleze în perioada 2001-2005. Prin respectarea acestui termen, în anul 2005 se efectuează recepția finală, prin care se consemnează și închiderea definitivă a minei de la Mehadia.
Ing. Constantin VLAICU/ membru Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
P.S. Cu ocazia documentării pentru realizarea acestui articol am aflat cu stupoare conținutul planului național de închidere a minelor din România și despre renunțarea cu atâta ușurință la o activităte economic extrem de importantă, element economic de dezvoltare, dar și de păstrare a siguranței energetice naționale, rol care în prezenta conjunctură internațională devine din ce în ce mai evident. Așa cum se poate ușor constata, activitatea de minerit a fost un factor determinant în dezvoltarea comunităților și asigurarea unei bunăstări a ei, și implicit al dezvoltării economice naționale. Personal, am trecut cu o destul de multă străduință peste aspectul nostalgic al acestui demers, însă foarte greu am putut face față sentimentului de consternare, analizând cifrele care dezvăluie gradul de indolență și inconștiență a acestor măsuri catastrofice din punct de vedere economic. Locuri de muncă și multe, multe alte oportunități de progres ale comunității risipite prin decizii neînțelese de majoritatea populației. Cel mai dureros este că eliminarea acestei activități nu s-a desfășurat în cadrul unui program de protecție și reconversie a acestei forțe de muncă, dimpotrivă s-au alocat sume imense pentru acordarea plăților compensatorii și a unor sume mult mai mari destinate procesului de închidere și conservare a respectivelor obiective, măsura disponibilizării lăsând în urmă un grav dezechilibru social. Pentru cei disponibilizați și familiile lor, în lipsa unui program, oferta pieței de muncă a economiei noastre fiind una extrem de săracă, unica alternativă a rămas migrația masivă a acestei deosebit de potente forțe de muncă către occident. Câteva dintre cifrele apocalipsului miner, le voi reda mai jos, ele sunt cuprinse și în actele legislative emise la vremea respectivă (am evidențiat prin bolduire cifrele deloc neglijabile care reflectă dimensiunea sinistrei măsuri):
,,Începând cu anul 1998, în conformitate cu Legea minelor nr.61/1998 şi nr.85/2003, prin 11 hotărâri succesive de Guvern, s-a aprobat închiderea definitivă şi reconstrucţia ecologică a zonelor afectate pentru 556 mine/cariere,amplasate pe teritoriul administrativ a 227 de comunităţi locale din 28 de judeţe – ce au în componenţă un număr de 2.504 lucrări miniere de legătură cu suprafaţa reprezentate de galerii de coastă, plane înclinate, puţuri principale,puţuri auxiliare şi suitori de aeraj, precum şi 78 iazuri de decantare cu un volum total înmagazinat de 341,31 milioanemc şi o suprafaţă ocupată de cca 1.770 ha şi 675 halde miniere cu un volum de 3.101,92 milioane mc şi o suprafaţăocupată de cca 9.260 ha, pentru care trebuie asigurate fondurile necesare pentru efectuarea lucrărilor şi activităţilor minime necesare punerii în siguranţă şi urmărirea stabilităţii în timp a depozitelor.” – ANEXA 1-556 Obiective miniere S.C. CONVERSMIN S.A. BUCUREŞTI (societate coordonatoare a procesului de închidere a minelor, înființată în anul 2002, funcționează sub autoritatea Ministerului Economiei, ocupându-se de ,,închiderea, conservarea,reconstrucţia ecologică şi activităţi postînchidere a obiectivelor miniere” n.a.)
Constantin VLAICU/UZPR
[1]Pe teritoriul Transilvaniei şi al Banatului, se identifică următoarele tipuri de cărbune, conform sursei bibliografice:
1. Huilă din epocile geologice: carbonifer, liasic şi cretacic.
2. Cărbune brun(lignit superior) din epocile geologice: oligocen, neogen şi mediteranul superior.
3. Lignit din epocile geologice: sarmaţian, pontic, pannonian şi levantin.
– BELA HEXNER: ,,Cărbunii din Ardeal și importanța economică națională”, ”, INDUSTRIA ȘI BOGĂȚIILE NATURALE DIN TRANSILVANIA ȘI BANAT, editată de Camera de Comerț și Industrie din Cluj,Tipografia CARTEA ROMÂNEASCĂ, Cluj – 1927;
– VICTOR I. BLASIAN: ,,Bogățiile naturale ale subsolului din Transilvania – Banat”, INDUSTRIA ȘI BOGĂȚIILE NATURALE DIN TRANSILVANIA ȘI BANAT, editată de Camera de Comerț și Industrie din Cluj, anul 1927, Tipografia ,,Cartea românească”, Cluj;
– CORIOLAN I. BURACU: ,,Cronica Mehadiei” Tipografia Ramuri Tr. Severin, 1924;
– IOAN BĂCILĂ: ,,Monografia Mehadiei” , Editura Marineasa, Timișoara 1997.
Scriitorul, jurnalistul, editorul, directorul Editurii „TIM” din Reșița, redactorul-șef al revistei de literatură, artă și cultură „Semenicul”: iată multiplele valențe ale unuia dintre cei care își dedică viața culturii caraș-severinene precum nu mulți o fac, și se pot mândri cu aceasta – Gheorghe Jurma, cel născut în urmă cu 80 de ani, la 5 februarie 1945, în satul Bobda, județul Timiș.
Puțini știu probabil că, după școala primară (cl. I – IV) în satul natal, apoi după absolvirea școlii gimnaziale la Timișoara, a urmat, începând cu anul 1959, Liceul de Muzică și Arte Plastice din Timișoara, secția arte plastice (având ca profesori nume celebre de atunci și de astăzi, precum Iulius Podlipny, Victor Gaga, Gabriel Popa, Constantin Flondor, Ştefan Bertalan, Simion Mărcuș). După absolvirea acesteia s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, unde iluștri profesori precum Gheorghe I. Tohăneanu, Ștefan Munteanu, Eugen Todoran, Iosif Cheie, Victor Iancu, Nicolae Ciobanu, Gheorghe Ivănescu, Lucia Jucu Atanasiu, Traian Liviu Birăescu, Ileana Oancea i-au pecetluit destinul până în ziua de astăzi.
După terminarea studiilor și efectuarea stagiului militar a fost angajat redactor al ziarului „Flamura” (1970 – 1989) din urbea noastră, proaspătă reședință de județ. Din anul 1970, destinul său se interferează așadar, cu destinul oamenilor și al diferitelor instituții și organizații din sud-vestul țării, din județul Caraș-Severin.
Cariera publicistică, cea care l-a format și transformat, a început-o în ultimul an de facultate, când a participat la apariția revistei studențești „Forum” a Universității timișorene, în calitate de redactor-șef adjunct. În perioada 1970 – 1989 a fost redactor la ziarul „Flamura“, pentru probleme de cultură și învățământ. De la înființarea ziarului „Timpul“, din 4 ianuarie 1990, a fost redactor-șef al acestuia și director al S.C. „Timpul” S.R.L. până în 1993. Din 1993 este director al Editurii „Timpul” (azi „TIM”) din Reșița. A înființat și a condus o mulțime de publicații, printre care: „Semenicul“ (din 1971), „Caraș-Severinul“ (din 1972), apoi „Almanahul presei și tiparului”, Reșița, 1984; „Momente din istoria tiparului românesc la Caransebeș”, Caransebeș, 1985; „Zilele Culturii la Reșița” (caiet-program – redactor la mai multe ediții, între 1974 și 1984), „Permanențe reșițene” (caiet-program al „Zilelor Culturii la Reșița”, 1985 – 1989); numeroase alte titluri de mai lungă sau scurtă durată înainte de 1989 și după 1989 („Bistra“, „Şcoala cărăşeană“ etc.). A contribuit la apariția revistelor „Almăjana“ Bozovici, „Bocșa culturală“ Bocșa, „Jurnal de liceu“ Oravița și altele. Din 2013 este în colectivul de redacție al revistei „Nedeia“. Este, de asemenea, director al mai proaspetei reviste, „Reşiţa literară“.
În timpul facultății a activat la cenaclul Casei de Cultură a Studenților din Timișoara, debutând cu proză în 1968, în antologia „Efigii”. Din 1970 activează la Cenaclul literar „Semenicul“ din Reșița, căruia îi este coordonator din 1971 până astăzi şi despre care a scris volumul „Amintiri de la Cenaclul Semenicul” (2019, la 70 de ani de la înfiinţarea acestuia). A înființat revista „Semenicul” în 1971, întâi sub forma unor caiete șapirografiate, iar din decembrie 1972, ca revistă tipărită. Aceasta a avut apariții intermitente, pe măsura cutumelor ideologice și posibilităților financiare ale vremurilor. După 1990, revista a apărut în mai multe formate, din 2001 stabilizându-se sub formă de carte, în ultimii trei ani, 2021, 2022 și 2023, apărând 2 numere pe an. Domnul Jurma este și astăzi redactorul-șef al revistei „Semenicul“.
A colaborat cu critică și istorie literară la publicațiile: „Orizont”, „Semenicul”, „Steaua”, „Forum” (studențesc), „Transilvania”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „Drapelul roșu”, „Flamura”, „Caraș-Severinul”, „Studii de limbă, literatură și folclor”, „Generații”, „Bocșa culturală”, „Almăjana”, „Reflex” ș.a.
Gheorghe Jurma a fost redactor al celor mai multe dintre culegerile și antologiile apărute între anii 1970 și 1989 pe plan reșițean sau județean, începând cu volumul „Prinos“, o culegere de poezie a membrilor cenaclului „Semenicul”, iar după 1990, al multor alte volume colective.
De-a lungul anilor, Gheorghe Jurma s-a ocupat de cenaclurile literare de adulți, dar și de școlari sau de tineret din Reșița, asigurând succesiunea generațiilor și valoarea creatorilor. A organizat manifestări culturale în Reșița și în alte orașe ale țării, întâlniri cu scriitori importanți din țară, a inițiat și promovat concursuri literar-artistice municipale și județene (interjudețene), a susținut artiștii plastici, dascălii cu preocupări umaniste, instituțiile de cultură.
Pentru a aminti toate cărțile publicate de Gheorghe Jurma, mi-ar trebui multe pagini. M-am decis doar la o selecție a titlurilor, care sunt considerate de mine drept importante: „Mic dicționar al personalităților culturale din Caraș-Severin” (1976); „Presa și viața literară din Caraș-Severin” (1978); „Banatul și Eminescu” (1989); „Descoperirea Banatului” (1994); „Întâmplări cu Afilon” (1995), „Reșița” (album, 1996); „Caraș-Severin” (album, 1996, în colaborare); „Istorie și artă bisericească. Biserici din Protopopiatul Ortodox Român Reșița” (2000, în colaborare cu Vasile Petrica); „Sadoveanu sau lupta cu balaurul” (2002); „Cu Editura Timpul, peste timp” (2004); „Mircea Eliade și modelul tinereții” (2005); „Monografia Casei de Cultură a Sindicatelor din Reșița” (2006); „Amintiri din pagini de ziare” (2008, al doilea volum în 2009); „Momente de istorie culturală. Caraș-Severin, 1944 -1989” (2008); „Literatură și istorie” (2008); „Constantin Lucaci – simfonia fântânilor” (2009); „Istorie și cultură” (vol. 1, 2010); „Dicționarul localităților din Caraș-Severin” (vol. 1. A – C, 2011); „Biblioteca și oamenii cărții” (2012); „Molineştii” (2012); „Trifoiul cărășean” (2012), „Nicolae Iorga şi Banatul” (2010, ediţia a II-a în 2020), „Pavel Bellu” (2016), „O carte pe zi” (2020), „Scriitori din Banat” (primul volum, 2020), „Ioan Munteanu, primul poet de la Bobda” (2021), „Diaconovici” (2023).
Împreună cu subsemnatul, a lansat în anul 2009 un ciclu de „viziuni” ale celor mai importante localități ale județului Caraș-Severin. Astfel au apărut până în prezent următoarele cărți-album: „Reșița: Viziuni / Reschitza: Visionen” (2009), „Anina – Steierdorf: Viziuni – Visionen” (2012), „Bocşa – Viziuni / Bokschan – Visionen” (2014), „Oravița: Viziuni – Visionen” (2017), Caransebeș: Viziuni / Karansebesch: Visionen” (2020), „Reșița: Viziuni 2 / Reschitza: Visionen 2” (2021) și Oțelu Roșu – Valea Bistrei: Viziuni / Ferdinandsberg – Bistra-Tal: Visionen” (2022), în parte distinse de filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2018 am editat împreună cartea-album „Monumentele Mihai Eminescu”, o carte de referință în arealul cercetărilor legate de poetul național. Ca o continuare a acestei cărți-album se poate numi și apariția editorială „Ecouri eminesciene” editată la Reșița printr-o colaborare a editurilor „TIM” și „Banatul Montan”, în anul 2021.
De asemenea, împreună am realizat cartea-album „Muzeul de locomotive cu abur Reșița = Das Dampflokomotivenmuseum Reschitza = The Railway Steam-engines Museum of Reșița = Le Musée des Locomotives à vapeur de Reșița”, apărută în 2022, la Reşiţa, în cadrul Editurii „Banatul Montan”, an în care s-au sărbătorit cei 150 de ani de la fabricarea aici a primei locomotive cu aburi pe teritoriul de astăzi ai României. De fapt, acestui jubileu, dar și celui de 250 de ani de istorie industrială la Reșița, din anul 2021, editorul Gheorghe Jurma le-a dedicat mai multe apariții editoriale, care au contribuit la recunoașterea primatului industrial reșițean. Să amintim aici cele semnate: Romulus Vasile Ioan și Nicolae Sârbu. O carte specială semnată de scriitorul Gheorghe Jurma este și cea dedicată fântânii cinetice din centrul municipiului de pe Bârzava („Constantin Lucaci: Fîntîna din Centru”), apărută 2021.
Numele lui Gheorghe Jurma este prezent în foarte multe apariții colective și cărți de referință. Să amintesc aici doar câteva: „Efigii” (Timișoara, 1968); „Atelier al cercurilor literare (antologie)” (Timișoara, 1977); „Caraș-Severin: monografie” (București, 1981); „Orașul cu poeți” (1995; ed. a II-a revăzută și adăugită 2011); „Nichita. O carte gândită și realizată de Gheorghe Jurma” (ediția I – 1996; ediția a II-a – 1998, ediția a III-a – 2003); „Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Caraș-Severin la 10 ani de activitate” (2001); „Cuvinte pentru urmaşi. Modele şi exemple pentru Omul Român” (Bucureşti, 2005), „Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică” („Polirom”, 2012), „Bănăţeni pentru viitorul României” (Timişoara, 2019), „Enciclopedia Banatului. Literatura” (Timişoara, 2016).
Cel sărbătorit de noi astăzi a inițiat și susținut proiectul „Orașul cu poeți“ prin colecția de la Editura „Timpul” (azi „TIM”), în care au apărut multe cărți ale poeților reșițeni, care au propulsat pe plan național Reșița – ca spațiu literar specific – și numele scriitorilor de aici.
Gheorghe Jurma a îngrijit de asemenea în cadrul Editurii „Timpul” (azi „TIM”), sau la alte edituri, peste 700 de volume de poezie, proză, critică și istorie literară etc., la multe scriind prefețe, postfețe ș.a.m.d. În aceeași măsură a susținut consecvent promovarea Reșiței în circuitul național de valori și, respectiv, recunoașterea, acasă, a celor deja cu largă notorietate; a tipărit cărți ale unor reșițeni (precum acad. Mircea Martin, Dan Farcaş, Toma George Maiorescu), monografii dedicate întreprinderilor, instituțiilor, personalităților care trăiesc în țară sau străinătate, ca, spre exemplu, „Istoria uzinelor din Reșița (1771 – 1996)” și „Istoria locomotivelor și căilor ferate din Banatul Montan” de Dan Perianu; „225 de ani de siderurgie la Reșița”; „Hoinărind prin Reșița pierdută” de Dan Farcaș; „Reșița filologică” de Marcu Mihail Deleanu; „Viață și memorii” de Mircea Popa; „Reșița de altădată”, un album de Gheorghe Jurma și Arsenie Boariu; romanul reşiţean al lui Vasile Bogdan „Cumpăna”; monografii despre Dr. Corneliu Diaconovici, Sabin Pautza și multe altele. De asemenea a organizat multe expoziţii de carte la muzeul reşiţean şi în alte locaţii.
Despre activitatea şi orientările sale aflăm detalii în volumul „Ce lăsăm în urma noastră. Gheorghe Jurma în dialog cu Titus Crişciu” (2015).
Deosebit de importante sunt pentru cultura Banatului Montan volumele sale: „Reșița literară” (2015, 2016), „Reșița muzicală” (2015), „Panorama presei din Caraș-Severin” (2018), dar și colaborarea sa la „Enciclopedia Banatului” editată la Timișoara, sau la alte dicționare și lucrări de referință în domeniile literare în special și culturale în general („Şcoala Populară de Arte şi Meserii «Ion Românu» Reşiţa la 70 de ani”, 2018, cu Mariana Dănescu). Un proaspăt volum este „O retrospectivă subiectiv-obiectivă a revistei «Semenicul»” (2024). Are în lucru un volum despre „Reşiţa culturală“.
Pe plan național, Gheorghe Jurma a lansat colecția „Eminescu“, publicând, în ultimul sfert de secol, 19 titluri ale unor autori din țară, făcând din Reșița „un adevărat centru de cunoaștere și cercetare eminesciană“, cum spune prof. dr. Mircea Popa din Cluj-Napoca. Pentru această colecție şi pentru cărţile proprii, Gheorghe Jurma a fost distins în anul 2000 cu Medalia comemorativă „Mihai Eminescu“. În această colecţie au apărut şi cărţile sale dedicate poetului: „Eminescu – gând şi cânt” (1998), „Vreme trece, vreme vine” (2007), „Cartea care deschide lumea“ (2010), „Expoziţii eminesciene“ (2023).
Lui Gheorghe Jurma i s-au acordat diferite premii locale, între care Marele Premiu al Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici“, titlul de Senior al culturii cărășene, cele primite din partea Teatrului Vechi „Mihai Eminescu” din Oravița sau cele din partea Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici” Caraș-Severin din Reșița și a celei Orășenești „Tata Oancea” din Bocșa etc., de asemenea, premii speciale ale Uniunii Scriitorilor, Filiala Timișoara. În ianuarie 2023 i s-a acordat, din partea Episcopiei Caransebeşului, ordinul „Crucea «Episcop Elie Miron Cristea» clasa a II-a pentru mireni.” Este Cetățean de onoare al municipiului Reșița din 15 decembrie 2009, Cetățean de onoare al județului Caraș-Severin din 27 ianuarie 2015 și Cetățean de onoare al orașului Bocșa din 31 martie 2022. Este, totodată, membru de onoare al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, din 5 februarie 2020.
Nu există manifestări literare / culturale de referință care se organizează la Reșița, la care să nu fie invitat, Gheorghe Jurma aducându-și contribuția la reușita acestora.
Iată doar câteva succinte spicuiri din activitatea unui om care s-a pus în slujba culturii caraș-severinene prin tot ceea ce a făcut de-a lungul timpului.
Pentru a-l sărbători cum se cuvine, vom organiza un eveniment dedicat lui, după cum urmează:
5 februarie 2025, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Scriitorii cetății: Gheorghe Jurma (*5 februarie 1945, Bobda / Timiș). O întâlnire literară cu scriitorul și omul de cultură Gheorghe Jurma, la împlinirea vârstei de 80 de ani.
Prezentare de carte: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, volum îngrijit de Erwin Josef Ţigla și apărut la Editura „TIM” Reşiţa, 2025.
Ad multos annos, Gheorghe Jurma, la împlinirea a 80 de ani de viață dedicată, în primul rând, Banatului!
5 februarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Scriitorii cetății: Gheorghe Jurma (*5 februarie 1945, Bobda / Timiș). O întâlnire literară cu scriitorul și omul de cultură Gheorghe Jurma, la împlinirea vârstei de 80 de ani.
Prezentare de carte: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, volum îngrijit de Erwin Josef Ţigla și apărut la Editura „TIM” Reşiţa, 2025.
5. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Unsere Persönlichkeiten: Gheorghe Jurma (*5. Februar 1945, Bobda / Temesch), zum 80.! Literarische Begegnung mit dem Schaffen des Schriftstellers und Kulturmenschen;
Buchpräsentation: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, herausgegeben von Erwin Josef Ţigla, Verlag „TIM” Reschitza, 2025.
Se spune că la orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni. Iar eu, ca un om credincios, spun că niciodată nu a fost noroc, ci întotdeauna Dumnezeu! Dumnezeu mi-a dăruit alături oameni extraordinari, sub grija cărora am putut crește, sub îndrumarea cărora am putut păși cu încredere pe cărările anevoioase, întortocheate, dar atât de frumoase, ale Tărâmului Cultural.
Maestrul Gheorghe Jurma este unul dintre acești oameni și nu greșesc dacă afirm că este cel mai important dintre oamenii pe care Dumnezeu mi i-a scos în cale! Fără Gheorghe Jurma nu ar fi existat această Gabriela Șerban, cea de astăzi! În rândurile ce urmează voi dovedi, pe scurt, veridicitatea celor afirmate, mai ales că perioada la care mă refer este perioada de renaștere culturală a orașului Bocșa, la care, iată, Gheorghe Jurma are o importantă contribuție!
În rândurile ce urmează voi dovedi, pe scurt, veridicitatea celor afirmate, mai ales că perioada la care mă refer este perioada de renaștere culturală a orașului Bocșa, la care, iată, Gheorghe Jurma are o importantă contribuție!
În anul 1994 m-am întors acasă, la Bocșa, de pe băncile facultății, absolvind în prima promoție de bibliotecari cu studii superioare, dornică să pun în practică ceea ce am învățat. Și pentru că postul dlui. prof. Furdui era încă liber, deoarece acesta părăsise biblioteca din Bocșa pentru un post la Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” Reșița, a fost foarte simplu să susțin un examen și să ocup acel post vacant. Apoi am început, încet-încet, să cunosc colegii reșițeni, să cunosc scriitori, să particip la tot felul de evenimente culturale pe care Gheorghe Cramanciuc, directorul bibliotecii județene, le organiza și la care mă invita. Iar, între primii scriitori cunoscuți s-au aflat Octavian Doclin, Gheorghe Jurma, Vasile Mircea Zaberca, Gheorghe Țunea, Dana Bălănescu, Erwin Josef Țigla, oameni extraordinari care m-au primit cu încredere și cu multă bunăvoință.
În urma alegerilor din 1996, locul primarului Cristel Trandafir este luat de ing. Victor Creangă, renumitul director al Uzinei din Bocșa. Odată cu venirea lui Victor Creangă la primărie, activitatea culturală din orașul Bocșa va reînvia! Directoarea bibliotecii era dna. Venusa Demenenco, iar aceasta primește sarcină din partea primarului Creangă să o sprijine pe poeta Ioana Cioancăș în realizarea unei cărți dedicate Bocșei, sarcină pe care dna. Venusa mi-o plasează mie. Din acel moment am început să lucrez cu regretata Ioana Cioancăș, dar și cu scriitorul Gheorghe Jurma, doi oameni „dificili” (așa spunea toată lumea!), doi oameni „tobă de carte”, talentați și deosebit de exigenți. Rolul meu nu a fost unul extraordinar în această ecuație, trebuie să recunoaștem că greul l-a dus Venusa Demenenco, dar a fost suficient cât să leg o bună colaborare (poate e mult spus „prietenie”) cu Ioana (Nela) Cioancăș și să realizez ce minune de om este Gheorghe Jurma!
În 1997 a apărut cartea „Întoarcerea numelui – orașul Bocșa în timp –” de Ioana Cioancăș, la Editura „Timpul” din Reșița, consilier editorial Gheorghe Jurma, prima carte a Bocșei!
În aceeași perioadă, primarul Victor Creangă vine cu ideea realizării unui periodic, un buletin informativ al Primăriei, iar pentru acest proiect consideră că eu sunt potrivită. Periodicul se va numi „Bocșa 2000”, va fi lunar, se va distribui în mod gratuit, iar eu am primit mână liberă în realizarea lui. Evident, din nou am apelat la jurnalistul Gheorghe Jurma. Cu acest proiect a început adevărata mea colaborare cu maestrul Jurma! Din 30 septembrie 1997 până în 9 februarie 1998 a apărut buletinul informativ „Bocșa 2000” (9 numere). Tot acum, la îndemnul Ioanei Cioancăș, tot sub egida bibliotecii, va apărea, sporadic, un periodic numit „Ramuri”, o foaie culturală, un supliment cultural, din care au văzut lumina tiparului doar 5 numere, în perioada 1997 – 2000. În toată această perioadă am învățat de la Gheorghe Jurma, am „furat” jurnalism de la domnia sa. Mă certa, mă întorcea cu materialele, mă punea să le refac, întotdeauna găsea ceva de criticat, nimic spre laudă! Și eu… înduram cu stoicism, nu de alta, dar preferam cearta dlui. Jurma decât a primarului Creangă.
Din motive, evident, financiare, primăria nu-și mai permite un periodic lunar, iar primarul Victor Creangă renunță la buletinele informative, însă mă îndeamnă să nu renunț eu la revista culturală și tot domnia sa vine cu numele revistei intitulând-o „Bocșa culturală”. Așadar, din martie 2000 ia ființă revista „Bocșa culturală”, cu apariție lunară, paginare computerizată și xeroxată.
Deși nu apare în format tipărit, la fiecare număr ceream părerea prietenilor mei scriitori și jurnaliști pricepuți: Gheorghe Jurma, Nicolae Sârbu și Octavian Doclin. Erau oamenii cu care eu mă sfătuiam, mai ales în privința revistei, dar și a multor proiecte culturale.
În anul 2001, ca proaspăt director de bibliotecă, mi-am dorit să realizez ceva deosebit cu prilejul celor 120 de ani de la nașterea patronului spiritual al bibliotecii – Tata Oancea. În acest sens i-am cerut părerea maestrului Gheorghe Jurma. Evident, domnia sa mi-a propus o carte. Ce ar putea fi mai deosebit și mai de folos decât un volum? Nu a ieșt chiar o carte, a ieșit o plachetă, denumită „Vi-l prezentăm pe Tata Oancea”, în schimb a luat naștere un proiect editorial printr-o serie intitulată „Bocșa, istorie și cultură”. A fost ideea maestrului Jurma care, probabil, a presimțit că vor mai urma astfel de cărți dedicate Bocșei și oamenilor de seamă de aici. Și au urmat!
Primar al orașului Bocșa era Mirel Patriciu Pascu, cel care, cu înțelepciune, a continuat proiectele bune ale lui Victor Creangă și a susținut activitatea cultural-artistică din oraș. Astfel, momentul omagierii lui Tata Oancea la 120 de ani de la naștere a fost unul remarcabil, inedit pentru Bocșa, nu doar pentru că a apărut o carte, dar prietenul nostru Vasile Bogdan de la TVR Timișoara a realizat și un reportaj, de asemenea primul de acest gen pentru Bocșa.
În anul 2003 am dorit din nou ceva special, un program cultural diferit și mai bogat, mai diversificat, pentru bibliotecă, deoarece în iunie 2003 programasem aniversarea celor 50 de ani de bibliotecă și lectură publică la Bocșa. Iar această aniversare trebuia să fie din nou un moment inedit, aparte, chiar extraordinar! După lungi discuții atât cu maestrul Jurma, cât și cu primarul Pascu, am convenit la un program chiar extraordinar pentru aniversarea celor 50 de ani de bibliotecă la Bocșa: realizarea unei mape aniversare care să cuprindă revista „Bocșa culturală” în format tipărit (copertat color), monografia bibliotecii, medalie omagială și un volum al artistului plastic bocșean Maria Goian – „Măști și imagini”. Pe lângă aceste bogății, mapa mai conținea tot felul de materiale de promovare: pliant-program, pix personalizat, flyere etc. iar ambele volume au apărut în seria „Bocșa, istorie și cultură”. Am lucrat pentru acest eveniment într-un mod alert, intens, cot la cot cu maestrul Jurma și cu Tibi Șerban. Am început pregătirile din timp, însă a fost multă muncă. De la adunarea datelor și informațiilor pentru monografie (vizitându-l pe dl. Brătescu la Arhivele Statului), până la aranjarea cărții Mariei Goian; de la confecționarea medaliilor ( pentru grafică apelând la regretatul coleg Ion Bujor, iar pentru realizare la Muzeul din Timișoara), până la pixurile personalizate și reclama luminoasă așezată pe clădirea bibliotecii; de la redactarea revistei „Bocșa culturală”și a sutelor de diplome pregătite pentru colaboratori și cititori fideli, până la realizarea reportajului de către Vasile Bogdan și TVR Timișoara. Fiecare prieten al bibliotecii a muncit, într-un fel sau altul, dar Gheorghe Jurma extrem de mult! Și, da! Ne-am bucurat împreună de reușită!
De la acest moment – iunie 2003 – revista „Bocșa culturală” a intrat într-o anume normalitate, a devenit o revistă tipărită, copertată, trimestrială, a urmat „Gazeta Bocșei” – buletin de informare – la care am lucrat împreună cu maestrul Jurma în perioada 2007 – 2012, iar seria „Bocșa, istorie și cultură” deja se îmbogățea an de an! Astăzi vorbim despre 71 de titluri apărute în această serie, unele unice și irepetabile: Eugenia Oancea. Cărarea tinereţii; Carol Brindza. Viaţa şi activitatea pictorului şi sculptorului Tiberiu Bottlik ; Vi-l prezentăm pe Ioachim Perian; Constantin Tufan Stan. Zeno Vancea, etape biografice şi împliniri musicale; Dumitru Jompan. Folclorul şi etnografia în revista „Vasiova”; Petru E. Oance (Tata Oancea). Moartea călugăriţei fără noroc.
Cu acest cel din urmă volum din nou există o poveste interesantă și din nou Gheorghe Jurma face parte din ea.
După moartea lui Titus Oancea, ultimul fiu al lui Tata Oancea, familia care a cumpărat casa a făcut curățenie și a aruncat „multă hârtie”. Între aceste „deșeuri” se afla un manuscris al lui Tata Oancea, probabil neterminat, manuscris găsit de dl. Ion Săcuiu și dăruit bibliotecii. Împreună cu Gheorghe Jurma am lucrat câteva zile bune pentru a scoate la lumină o poveste frumoasă, marca Tata Oancea – nuvela „Moartea călugăriței fără noroc”.
Doresc oricărui slujitor al cărții (nu doar bibliotecar!), oricărui slujbaș pe tărâm cultural, să aibă, măcar o dată în viață, ocazia să lucreze la o carte alături de un scriitor și editor precum Gheorghe Jurma! E extraordinar! Omul e fabulous, iar tu nu ai cum să nu sesizezi cât de mic și neînsemnat ești! Dar și cât ești de binecuvântat de Dumnezeu cu un asemenea moment!
Nu în ultimul rând, trebuie amintit proiectul „Gânduri către Dumnezeu” pe care l-am inițiat în 2007 împreună cu primarul Mirel Patriciu Pascu și cu editorul Gheorghe Jurma și pot afirma cu bucurie că, împreună, am menținut acest frumos proiect în vremuri de tot felul, când mai bune, când mai rele… Și mai am o bucurie: dacă, la începuturi, maestrul Gheorghe Jurma nu prea a fost dus pe la biserică (la propriu!), astăzi, după 17 ani de „Gânduri către Dumnezeu”, domnia sa nu doar participă la evenimente religioase, ci chiar citește cu seriozitate literatură de acest gen!
Legăturile lui Gheorghe Jurma cu orașul Bocșa sunt mult mai vechi (în 1987, Gheorghe Jurma semnează un reportaj Bocşa într-o antologie Mereu în inima ţării), însă, de mai bine de 28 de ani, maestrul Gheorghe Jurma trudește la propriu pentru Bocșa! Iar Dumnezeu a rânduit ca eu să fiu martor în truda aceasta.
Cu zece ani în urmă organizam un simpozion aniversar denumit ”Gheorghe Jurma, cărturar în Cetatea Bocșei” și prezentam tinerilor un model de om, de profesionalism, care cugenerozitate îşi revarsă priceperea în tipărituri necesare, în volume de referinţă pentru istoria literară şi culturală în general şi a spaţiului bănăţean în special. Acest ciclu de tipărituri se îmbogățește în permanență prin grija maestrului Gheorghe Jurma și merită a fi consemnate măcar unele dintre proiectele editoriale de excelență: colecţia „Eminescu”, pentru care în anul 2000 a fost distins cu Medalia Mihai Eminescu de către preşedintele României (în această colecție au apărut până acum 20 de titluri); volumele care arată preocupare pentru mari scriitori precum Sadoveanu, Eliade, Iorga; dicţionarele şi monografiile realizate; volumele-album dedicate orașelor cărășene: Reşiţa, Anina, Bocşa, Caransebeș, Oravița și Oțelu-Roșu, bijuterii editoriale prin care, împreună cu Erwin Josef Ţigla, a încercat să scoată la iveală bogăţia culturală a acestor localităţi. De asemenea, colecția „Personalități culturale din Caraș-Severin”, din care au apărut patru titluri, între care, alături de „Trifoiul cărășan”, „Pavel Bellu” și „Molineștii”, există și un volum dedicat familiei realizatorului primei enciclopedii românești, născut la Bocșa, Corneliu Diaconovici și, nu în ultimul rând, volumele dedicate sculptorului Constantin Lucaci și fântânii de la Reșița.
Gheorghe Jurma este făuritorul unor proiecte de durată, cu continuitate, a unor proiecte necesare azi și importante pentru viitor. Reprezentativă rămâne revista „Semenicul”, care se află în anul 53 de apariție și care „rămâne o bornă într-o istorie a literaturii și a presei literare din această regiune.”[1] Iar Gheorghe Jurma este inițiatorul și realizatorul acesteia.
Din 1970 Gheorghe Jurma trudeşte pe tărâm cultural pentru Reşiţa şi pentru întreg Banatul şi, foarte repede, şi-a demonstrat puterea de muncă şi profesionalismul, devenind o piesă de rezistenţă în viaţa cultural-literară a judeţului. În scurt timp a devenit „omul pe care reşiţenii ar fi trebuit să-l inventeze dacă nu l-ar fi avut, fiindcă e un animator de vocaţie şi mare dăruire.” afirma poetul Ion Cocora în 1984.
La momentul la care împlinea venerabila vârstă de 70 de ani, Consiliul Judeţean Caraș-Severin a hotărât atribuirea Titlului de Cetăţean de Onoare al judeţului dlui. Gheorghe Jurma. Cu mândrie pot afirma că în anul 2022 și orașul Bocșa a răsplătit truda acestui om genial cu Titlul de Cetățean de Onoare.
În cei 28 de ani de colaborare am reuşit să realizăm lucruri importante pentru că, potrivit zodiei, vărsătorii „trăiesc pentru viitor” şi e important „ce lăsăm în urma noastră”.
Parafrazându-l pe Ion Cocora, pot afirma fără tăgadă că, dacă Gheorghe Jurma n-ar fi existat, ar fi trebuit să-l inventăm. Bocşa avea nevoie de profesionalismul lui Gheorghe Jurma, pentru a scoate la iveală istoria culturală locală, pentru a readuce în memoria locului oameni şi fapte de cultură prea devreme uitate sau ignorate. Fără Gheorghe Jurma am fi mult mai săraci! Mulțumim, maestre Gheorghe Jurma!
Îl rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să vă am alături încă multă vreme! Să vă dăruiască mulți ani binecuvântați, putere de muncă pe ogorul arid al cunoașterii și să biruiți încă mulți ani balaurul ignoranței! La Bocșa, la Reșița și în întreg Banatul!
La mulți și binecuvântați ani!
[1] „Semenicul” Serie Nouă, anul LIII, Reșița, nr. 1/ 2024
4. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Kulturelle Dialoge: Eine Retrospektive, Dr. Ionel Bota und seine Publikationen, 2024;
Das Banater Bergland und seine Menschen; Das Geburtstagskind des Monats Februar: Dipl.-Ing. Anton Schulz (*1. Februar 1945, Reschitza): 80. Geburtstag;
Mit dem „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea) und mit der „Intermezzo“-Musikgruppe (Koordination: Lucian Duca).
Astăzi, 4 februarie, o sărbătorim pe Gabriela Șerban, un nume de referință în cultura Banatului Montan!
Asociația Națională a Bibliotecilor Publice din România a onorat-o, în anul 2020, pe cea care o sărbătorim astăzi cu Premiul „Monica Andriesei”. Iată ce scria despre ea, despre Gabriela Șerban, în Laudatio:
„Am ales anul acesta să decernăm premiul doamnei Gabriela Șerban, bibliotecar și manager la Biblioteca Orășenească Tata Oancea Bocșa, județul Caraș-Severin. Motivele sunt numeroase și țin mai ales de faptul că Gabriela Șerban a reușit să devină o persoană resursă și o sursă de inspirație pentru cei din jur, influențând și modelând comunitatea în care trăiește și lucrează.
Absolventă de biblioteconomie la Facultatea de Litere a Universității București, în 1994, Gabriela Șerban este dinamică și implicată. Bună cunoscătoare a comunității locale, a gândit și conceput programe pentru nevoile ei, adresându-se tuturor vârstelor. A inițiat și conduce revista Bocșa culturală și proiectul editorial Bocșa – istorie și cultură. Apreciem în mod deosebit contribuția la cunoașterea istoriei locale și stimularea creativității prin felurite concursuri, care au devenit repere permanente.
Extrem de muncitoare, atentă și profesionistă, izbutește anual să mobilizeze resursele locale, să inspire și să atragă oamenii, motivându-i și capacitându-i să facă tot mai mult și mai bine. Cu calități evidente de leadership, este persoana care inspiră pe alții și coagulează o comunitate în jurul bibliotecii, devenită punctul central al acesteia. Știe să descopere oportunități și participă la inițiative, transformând fiecare prilej în ocazii de excelență, de învățare și de perfecționare continuă. Om al cărții, este un suporter înfocat al lecturii și scrisului, cu credința că în educație și cultură se află soluția dezvoltării individuale și comunitare. Autoare, redactor, editor, este o jurnalistă care se manifestă plenar în publicistica culturală a zonei. În felul acesta, a creat și creează permanent legături, construind și crescând comunitatea cititorilor din Bocșa.
Pentru toate aceste competențe și pentru activitatea merituoasă în biblioteca orașului Bocșa, juriul a selectat-o pentru acordarea Premiului Monica Andriesei, considerând-o cel mai potrivit candidat la această distincție destinată biblioteconomiei românești.”
O întrebare pentru mine: oare ce aș mai putea adăuga la aceste cuvinte cu adevărat meritorii la adresa colegei și prietenei mele Gabriela?
Nu îmi pot imagina Bocșa și Banatul Montan fără de ea, fără implicarea ei în cultura spațiului și timpului… Fie că sălășluiește acasă, în Bocșa ei, fie că participă la diferitele evenimente literare și culturale din Banatul istoric și peste granițele sale, Gabriela Șerban este cea care ne face să simțim cu adevărat spiritul cultural al locului! Și faptul că ea ne unește, reprezintă plus-valoarea bucuriei de a fi împreună!
Pentru acestea și pentru multe altele, Gabriela Șerban este un exemplu meritoriu pentru noi, cei care suntem slujbașii cărții în special și ai culturii în general! Anul trecut, Gabrielei Șerban i-a fost înmânat, la 4 februarie, titlul de Membru de onoare al Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, o binemeritată onoare pentru ea și pentru noi de a o avea lângă noi!
3 februarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Proiect expozițional cu Bogdan Andrei Mihele: „Istoria Reșiței în secvențe pierdute”, partea a II-a.
4 februarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Dialoguri culturale: O retrospectivă: dr. Ionel Bota (Oravița) și cărțile sale apărute 2024;
Banatul Montan și oamenii locului; Sărbătoritul lunii februarie: ing. Anton Schulz (*1 februarie 1945, Reșița): 80 de ani;
Împreună cu Corul „Franz Stürmer“ Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea), cu Grupul muzical „Intermezzo“ (coordonator: Lucian Duca), cu Marianne & Petru Chirilovici și cu Grupul muzical „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).
5 februarie 2025, ora 16.00, Centrul German „Alexander Tietz“ = Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Scriitorii cetății: Gheorghe Jurma (*5 februarie 1945, Bobda / Timiș). O întâlnire literară cu scriitorul și omul de cultură Gheorghe Jurma, la împlinirea vârstei de 80 de ani.
Prezentare de carte: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, volum îngrijit de Erwin Josef Ţigla și apărut la Editura „TIM” Reşiţa, 2025.
Ziua Internațională a Cititului Împreună (World Read Aloud Day): 7 februarie 2025.
O activitate interactivă cu participarea elevilor care învață limba germană ca limbă maternă, clasa a II-a și a IV-a B, Colegiul Național „Diaconovici – Tietz“; coordonatori: prof. Daniela Schmidt & prof. Ramona Berar & prof. Sonia Maria Chwoika. În calitate de invitat: dr. ing. Christian Paul Chioncel.
7 februarie 2025, Muzeul Național de Artă Timișoara:
Vizitarea în grup a expoziției „Luminile lui Caravaggio. Începutul modernității în pictura europeană, capodopere din colecția Roberto Longhi”.
80 de ani de la începutul deportării germanilor în fosta Uniune Sovietică.
Slujbă religioasă, celebrată de păr. Walther Sinn (Semlac, jud. Arad);
Expoziție de artă plastică Anton Ferenschütz (*10.11.1927, Reșița – †25.04.2018, Bielefeld / Germania);
Incursiuni muzicale: Corul „Franz Stürmer” din Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea).
3. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Ausstellungsprojekt mit Bogdan Andrei Mihele: „Istoria Reșiței în secvențe pierdute = Geschichte von Reschitza in verschollenen Ansichten”, Teil II.
4. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Kulturelle Dialoge: Eine Retrospektive, Dr. Ionel Bota und seine Publikationen, 2024;
Das Banater Bergland und seine Menschen; Das Geburtstagskind des Monats Februar: Dipl.-Ing. Anton Schulz (*1. Februar 1945, Reschitza): 80. Geburtstag;
Mit dem „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea), mit der „Intermezzo“-Musikgruppe (Koordination: Lucian Duca), mit Marianne & Petru Chirilovici und mit der „Resicza“-Musikgruppe (Koordination: Iuliu Fazakas).
5. Februar 2025, 16:00 Uhr, Deutsches Jugend-, Dokumentations- und Kulturzentrum / Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Unsere Persönlichkeiten: Gheorghe Jurma (*5. Februar 1945, Bobda / Temesch), zum 80.! Literarische Begegnung mit dem Schaffen des Schriftstellers und Kulturmenschen;
Buchpräsentation: „GHEORGHE JURMA – un proaspăt optzecist”, herausgegeben von Erwin Josef Ţigla, Verlag „TIM” Reschitza, 2025.
Internationaler Tag des gemeinsamen Vorlesens (World Read Aloud Day): 7. Februar 2025.
Eine interaktive Veranstaltung der Schüler der deutschen Abteilung am „Diaconovici – Tietz“-Nationalkolleg (II. und IV. B-Klasse). Koordination: Prof. Daniela Schmidt & Prof. Ramona Berar, sowie Deutschlehrerin Sonia Maria Chwoika. Als Gast: Dr. Ing. Christian Paul Chioncel.
Gemeinsamer Besuch der Ausstellung „Luminile lui Caravaggio. Începutul modernității în pictura europeană, capodopere din colecția Roberto Longhi = Die Lichter von Caravaggio. Die Anfänge der Moderne in der europäischen Malerei, Meisterwerke aus der Sammlung Roberto Longhi”.
9. Januar 2025, 11:00 Uhr, Evangelische Kirche Reschitza:
80 Jahre seit dem Beginn der Russlanddeportation.
Gottesdienst mit Pfr. Walther Sinn, seitens der Evangelischen Kirche A.B. Rumänien;
Kunstausstellung der Reschitzaer Künstler Anton Ferenschütz (*10.11.1927, Reschitza- †25.04.2018, Bielefeld / Deutschland);
Musikalische Einlagen: Der „Franz Stürmer“-Chor Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea).
Ambasada Statelor Unite îl celebrează duminică pe matematicianul român Ciprian Foiaș, în onoarea căruia căruia americanii au instituit premiul care îi poartă numele, decernat anual în teoria operatorilor.
Ciprian Foiaș (20 iulie 1933-22 martie 2020) a fost unul dintre cei mai mari matematicieni români, membru de onoare al Academiei Române și apreciat la nivel mondial pentru contribuțiile sale în cercetare.
Ambasada Statelor Unite la București i-a dedicat duminică pe pagina de Facebook, unde amintește contribuția lui Ciprian Foiaș în matematicile aplicate.
null
”Ciprian Foiaș a fost un matematician româno-american de renume, apreciat pentru contribuțiile sale inovatoare în teoria operatorilor. Născut în Reșița, a studiat matematica la Universitatea din București, iar mai târziu a emigrat în Statele Unite, unde a predat la Indiana University și Texas A&M University
În 1995, a fost distins cu prestigiosul premiu Norbert Wiener pentru realizările sale în matematici aplicate. Impactul său a depășit sfera cercetării, iar în onoarea sa, Societatea Americană de Matematică a instituit Premiul Ciprian Foiaș în Teoria Operatorilor”, se arată în postarea Ambasadei SUA la București.
Profesor la Indiana University din 1983 până la pensionare Ciprian Foiaș a parcurs învățământul primar și secundar în orașul natal, unde s-a distins cu premii la olimpiadele de matematică, potrivit prezentării sale de pe Wikipedia. În 1955 este absolvent al Universității din București. Preia funcția de șef de cabinet al profesorului Miron Nicolescu la Catedra de Calcul Diferențial și Integral. În 1961 obține doctoratul în matematică.
În 1958 devine cercetător la Institutul de Matematică al Academiei, iar în 1962 lector. În 1963 prea funcția de conferențiar la Institutul Pedagogic de Trei Ani. În anul următor este numit șef de sector la Institutul de Matematică al Academiei.
A fost profesor la Catedra de Analiză Matematică la Universitatea din București (1966–1979), la Universitatea Paris-Sud 11 (1979–1983) și la Indiana University (din 1983 până la pensionare).
Începând cu anul 2000, a fost profesor și cercetător la Texas A&M University, unde a fost Distinguished Professor. A murit la Tempe, Arizona, pe 22 martie 2020.
Prin aşezarea Mehadiei în culoarul Timiș-Cerna, vestită trecătoare şi poartă străveche ce făcea legătura între Balcani şi Occident, unde marile şi puternicele armate romane au pătruns spre inima Daciei, la Sarmisegetuza, prin legendarul codru carpatin ce acoperea la acea vreme suprafețe întinse, putem spune că destinul oamenilor de aici s-a împletit strâns cu istoria locului și cu măreția codrului.
Teritoriul împădurit, în zona noastră, a Mehadiei, parte componentă a Banatului Montan, are o istorie veche şi frământată. Așa cum afirmam anterior, când facem referire la istoria locurilor și a oamenilor de aici, putem vorbi în același timp și de cea a pădurii, deoarece pădurea le-a fost strămoșilor noștri în permanenţă alături, de-lungul întregii lor istorii. Pădurea le-a oferit întotdeauna apă, hrană dar şi adăpost în faţa mulțimii și cruzimii cotropitorilor. În aceste momente de restriște, pădurea le-a fost mereu scut de apărare şi refugiu salvator propriilor vieți.
După înfiinţarea de către romani a provinciei imperiale, această arie datorită importanței ei strategice, a fost întărită de romani cu drumuri şi castre puternice, care au creat, de-a lungul timpului, o prețioasă pavăză pentru apărarea viitoarei civilizaţii europene.
După retragerea legiunilor romane de către împăratul Aurelian aici au rămas coloniştii şi vechii legionari demobilizaţi, care au fost împroprietăriţi, şi s-au legat prin căsnicii cu oamenii locului.
Odată cu năvălirile barbare viaţa liniştită a acestor oameni a fost din nou zdruncinată, și de această dată fiind nevoiţi, să apeleze din nou la protecţia codrilor, refugiindu-se în munți, în mijlocul pădurilor lor.
După perioada năvălirilor barbare, Cetatea Mehadia, cu forturile Sf. Andrei și Santze, mărturiseşte şi ea despre importanţa strategică a acestei porţi între Balcani şi Occident. Paznici ai acestei porţi, dar şi a împrejurimilor, oameni de munte înfrăţiţi prin destin cu codrul, care din vremuri străvechi le-a protejat existenţa, locuitorii Mehadiei au supravieţuit cu mult curaj tuturor încercărilor la care i-a supus soarta.
Este bine cunoscută lupta dârză a locuitorilor acestor meleaguri purtate sub conducerea cnejilor locali împotriva feudalilor unguri, care au contribuit la menţinerea, vreme îndelungată a autonomiei vechilor forme autohtone de organizare social – politică, cunoscute fiind districtele româneşti din sudul Banatului, în număr de opt, între care funcţiona şi districtul Mehadia (1387-1658).
După anul 1718, când Banatul devine parte integrantă a domeniului imperial al curţii de la Viena, istoria acestui loc este marcată de înfiinţarea ,,Regimentului de graniţă românesc iliric bănăţean nr.13’’, cu sediul în Mehadia până în anul 1777. Acesta avea înfiinţate 12 companii, dintre care una cu sediul în Mehadia, fiind una dintre unităţile care insumează multe fapte de vitejie în slujba Casei de Austria. Despre faptele de vitejie şi tributul de sânge pe care aceşti curajoşi şi iubitori de neam l-au dat în războaiele purtate, aminteşte şi crucea înălţată în anul 1862, în centrul Mehadiei, după reîntoarcerea lor din luptele duse în Italia în anul 1859. Ea este prezentă și azi în același loc, pentru a rememora posterității trecutul măreț și în același timp tumultuos al acelor vremuri apuse, oameni ai graniței, a căror fapte au scris bună parte din istoria acestor meleaguri.
Înfiinţarea acestei structuri cazone la Mehadia întăreşte tradiţia militară străveche a locuitorilor de aici, continuată pe un anumit segment cu începutul unei tradiții silvice, izvorâtă tocmai din relaţia apropiată ce o aveau aceşti oameni de munte cu cuprinzătorul codru.
Această ,,civilizaţie a grănicerilor bănăţeni”, a creat şi prima ,,armată verde” a pădurarilor şi brigadierilor silvici care ,,luptau” în slujba pădurii, asigurându-i gospodărirea, paza şi continuitatea. Faptul că mama vestitului general Traian Doda era fiica unui brigadier silvic din Mehadia spune foarte mult despre transmiterea şi moştenirea valorilor umane în rândul acestor grăniceri deprinşi atât cu disciplina militară cât şi cu dragostea şi grija pentru pădure.
În anul 1872 (9 iulie), prin decret imperial se desfiinţează graniţa şi prin aceasta toate instituţiile militare din regiune. Averea militară se împarte între locuitori, drept recompensă pentru vitejia lor în lupte. Astfel o parte din această avere trece în posesia statului maghiar iar cealaltă parte (egală) în a foştilor grăniceri.
În vederea acestei împărţiri, se convoacă, în anul 1874, la Mehadia, adunarea reprezentaţiei regimentale, care a ales o delegaţie de patru membrii, delegaţie numită ,,comisiune de segregare”. După segregare, populaţiei grănicereşti din cele 98 de comune grănicereşti cu un număr de 98.260 locuitori îi revine o suprafaţă de 223.376,96 jugăre de pădure (145.673,27 ha pădure, fâneţe, păşune, teren neproductiv, goluri de munte) Spre deosebire de alte regiuni grănicereşti, aceste păduri nu s-au împărţit pe familii; datorită stăruinţelor generalului Traian Doda, se hotărăşte administrarea în comun a acestei impresionante averi şi astfel se înfiinţează una din cele mai importante instituţii din acea vreme, în această zonă – ,,Comunitatea de Avere’’. Aceasta preia în administrare patrimoniul forestier al fostelor comune grănicereşti cu scopul de a asigura administrarea şi conservarea pădurilor, punerea lor în valoare cu respectarea regimului silvic.
Constituirea Comunităţii de Avere s-a făcut în baza unui Statut care conţine dispoziţiile privitoare la organismul şi sfera ei de activitate. Acest statut a fost aprobat de Ministerul de Interne la 24 august 1879, ca proprietate privată a grănicerilor, fiind trecută în Cartea Funciară sub numele de ,,Comunitatea de Avere a fostului regiment confiniar româno-bănăţean nr.13’’.
Comunitatea de Avere a separat fondul forestier în: – serii grănicereşti, destinate satisfacerii nevoilor locale, ale coproprietarilor grăniceri, în lemn de lucru şi foc, şi – serii de valorificare, a căror lemn era destinat comercializării.
Ca organizare teritorial-administrativă, Comunitate de Avere era împărţită în 5 ocoale silvice, care, la rândul lor, erau administrate pe brigăzi şi cantoane silvice, toate conduse de o ,,Direcţiune silvică’’ cu sediul în Caransebeş.
Pe raza actualului ocol silvic Mehadia, funcţionau (data de referinţă: mai 1930) 5 brigăzi silvice (brigăzi de controlă), aflate sub îndrumarea (conducerea) unui prim codrean şi 15 cantoane silvice, gestionate la rândul lor de codreni (cl. I, II, şi III) sau ajutori de codreni.
La aceeaşi dată, respectiv între cele două războaie mondiale, Comunitatea de Avere continuă gospodărirea pădurilor respectând, în general, prevederile Codului silvic din 1910, pădurile fiind supuse regimului silvic, sub îndrumarea şi controlul Direcţiei Pădurilor Persoane Juridice din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.
Amenajamentele din 1923, adoptă ca baze de amenajare: regimul codru, tratamentul tăierilor succesive şi rase, ciclul de producţie de 80 ani, cu patru perioade de câte 20 de ani. O nouă revizuire a amenajamentului are loc în anul 1933.
Alături de participarea directă a coproprietarilor Comunității la produsele forestiere constând din: lemn de foc gratuit, lemn pentru construcțiile nou ridicate sau distruse de incendii, lemnul necesar pentru școli, biserici, pășunat, ghindărit, etc., în anul 1906 ia ființă și prima intreprindere de industrializare a lemnului la Mehadia: ,,Societatea Anonimă Forestieră Bistra”, cu sediul în Timișoara. Obiectul activității acestei societăți consta în exploatarea lemnului din pădurile Mehadiei, în special de pe valea Sfârdinului și prelucrarea lui în gatere și circulare. Aceste instalații erau amplasate în apropierea râului Bela Reca și a gării din Mehadia, calea ferată fiind una dintre principalele modalități prin care se putea valorifica și transporta materialul rezultat prin prelucrare (denumirea locului – ,,La feriz” -cunoscută locuitorilor sub aceeași formă și azi, reprezintă un indiciu clar asupra acestui amplasament). La inființare societatea lucra cu un număr de 110 muncitori, conducătorul acestei filiale a societății a fost Iosif Wener. De asemenea, pe valea Sfârdinului se mai aflau amplasate un număr de trei gatere private, a unor cetățeni din Iablanița (Pățan, Rada și Loga), a căror principiu de funcționare se baza pe puterea apei Sfârdinului.
Primul bazin forestier de exploatare a lemnului a fost Eloca. De la Eloca, lemnul era transportat cu ajutorul vagoneților tractați de cai, pe o linie ferată cu ecartament îngust, pânã în depozitul final, amplasat între stația C.F.R. Mehadia și râul Bela Reca, unde se aflau amplasate și instalațiile de debitare. O lucrare impresionantă executată în cadrul acestui obiectiv, este traversarea stâncii de la ,,Piatra Tăiată”, prin care astăzi trece drumul forestier, lucrare executată în mare parte manual.
Următorul obiectiv al exploatării lemnului a fost exploatarea de pe versanții superiori ai văii Sfârdinului, în care arboretul ajunsese la vârsta exploatabilității. Un impediment major al transportului masei lemnoase rezultate de aici era distanța foarte mare. Imensitatea bazinului de exploatare Sfârdin presupunea o distanță de transport din partea superioară a bazinului de peste 20 de kilometri. În această situație singura modalitate de indeplinire a respectivului obiectiv cu capacitățile tehnice limitate ale vremii, forța fizică și ingeniozitatea omului fiind cele mai uzuale capacități. În acest caz, s-a apelat la sprijinul naturii, respectiv forța dezvoltată de apă, a apei pârâului Sfârdin. Pentru început, fiind stabilit traseul, s-au delimitat 5 puncte importante în construcția instalației de-a lungul Sfârdinului. Acestea erau: 1 – Porcăreața, 2 – Doiu, 3 – Treiu, 4 – Foștaus (Eloca) și 5 – Ruciuri (gura Suiacului, respectiv Podul lui Busuioc). În toate aceste puncte se construiesc din bușteni așa-zise ,,bãltoace” (opusturi), ce aveau rolul de a acumula apa, care mai apoi sã dezvolte puterea de a transporta lemnul pe canalul de apa (,,rol”). Acest canal era construit din scândurã îmbinatã în lungul ei, formând un jgheab în formã de triunghi. La îmbinare se folosesc mușchi de pãdure pentru a nu se scurge apa. La fiecare din acele 5 puncte, pentru a comunica între ele, era in stalat un telefon prin care cel din punctul amonte amonte transmitea cã lemnul a plecat din bãltoc înspre punctul următor din aval. Pe parcursul canalului, la circa 2 km distanțã unul de altul, patrulau așa-zișii ,,postași”, care erau dotați cu un cârlig special. Ei aveau rolul de a preîntâmpina producerea ,,baurilor” (aglomerãri ale lemnului pe canal). Legătura telefonică era asigurată printr-un fir telefonic ce era întins din arbore în arbore, aceștia ținând locul obișnuiților stâlpi. Specialist în telefonie era Gheorghe Lalescu (Cojocariu), bunicul autorului acestui articol, el asigurând zilnic asistența tehnicã de telefonie. Formația de transport a materialului lemnos era condusã de Costa Cincheza. Dintre ceilalți poștași amintesc: Enache Alexa, Pãtru Ananie, Ghițã Anchescu, Ion Suciu, Ilã Crudu.
Urmând traseul lemnului, ajuns la punctul nr. 5 (Ruciuri), în aval de cascada de la Bobot, lemnul este încãrcat în vagoneții ce îl transportau pe linia îngustã (C.F.F) pânã în depozitul final aflat în apropierea gãrii C.F.R. din Mehadia, unde era prelucrat sau încãrcat în formă brută mai departe în vagoanele C.F.R. În timp linia este modernizatã, patronul achiziționând o locomotivã de o putere mai mare, cunoscutã în termeni populari ,,mocăniță”. Aceasta tracta cca 8-10 vagonete, special construite, un vagon având o capacitate de aproximativ 10 metri steri. Plecarea trenului din depozit se producea în jurul orei 6, locomotiva fiind condusă de Vasile Crudu. Mocănița a supraviețuit pânã în anul 1960, când s-au dat în folosință drumurile forestiere de la Mehadia-Eloca (Sfârdinul Inferior) și apoi Sfârdinul Superior, via Iardaștița.
Revenind la întreprinderile care s-au ocupat de activitățile de exploatare, după Iosif Wesner societatea, împreună cu această activitate, este preluată, în perioada interbelică, de o firmă de familie, cu tradiție îndelungată și vastă experiență în activitatea de exploatare a lemnului, condusă de frații Alexandru și Gheorghe Morariu. Societatea, denumită ,,Industria Forestieră”, deținea și alte exploatări în zona localității Marga. Aceasta cuprindea în sfera activității sale, pe lângă exploatarea lemnului în pădure și activități de debitare și prelucrare primară a lemnului exploatat. Acestea se desfășurau aproape în întregime în zona gării din Mehadia, deoarece transportul feroviar era unica cale posibilă de expediere a materialului lemnos.
Familia Morariu în perioada anilor interbelici
Activitatea Industriei Forestiere din Mehadia se desfășoară până în anul 1948, când pădurea este naționalizată, trecând în proprietatea statului. De asemenea, toate societățile private se deființează, inclusiv cele de exploatare a lemnului, întregul patrimoniu al acestora intrând în proprietatea statului prin procesul de naționalizare. Exploatarea lemnului de aici înainte se va executa doar prin întreprinderi de stat.
Despre familia Morariu, din informațiile primite de la unul dintre descendenții acesteia, domnul Ioan Serghie Morariu, fiul lui Gheorghe Morariu, am aflat că Alexandru Morariu, de profesie avocat, notar public la Caransebeș, a fost un patriot, militant al afirmării identitare și un luptător al reîntregirii neamului, fiind unul dintre reprezentanții Caransebeșului la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la Marea Unire, fiind membru al Marelui Sfat Național Român (MSNR). Acesta s-a dedicat profesiunii sale, afacerea de la Mehadia fiind condusă de fratele său, Gheorghe Morariu.
În privința lui Gheorghe Morariu, din cele amintite de unii bătrâni, din memoria colectivă a locuitorilor Mehadiei trăitori ai acelor vremuri, transmisă ulterior descendenților, remarcăm atenția deosebită acordată condițiilor de lucru ale muncitorilor. Grija fațã de muncitorii angajați și față de nevoile familiilor lor, a fost mereu în atenția patronului. În acest sens, fost construitã cabana Doiu, ce avea 7 (șapte) camere, construitã din cãrãmida crudã, ce a fost fabricatã pe loc, și acoperiș din șindrilã. Tot în sprijinul muncitorilor, a fost construit un cuptor pentru pâine, iar alimentele și cele trebuincioase se transportau în desagi cu ajutorul a 5 cai, proprietatea patronului. Aceștia, pe poteca special amenajatã, parcurgeau traseul Ruciuri-Piatra Tăiată-Foștaus-Coricovac-Treiu. De aici pânã la Doiu, se continua drumul pe o potecã amenajatã prin pãdure, care și în prezent este vizibilã. Tot pe această potecă, manipulantul Schvainer se deplasa cu calul său alb pentru a inspecta formațiile de muncitori. Pentru muncitorii din depozit era asigurat un magazin de alimente cu plata la salariu. Oamenii mai în vârstã povesteau cã patronul era foarte omenos cu muncitorii sãi, le înțelegea nevoile, îi ajuta, în special doamna Helene Morariu, care cu ocazia diferitelor sãrbãtori oferea cadouri în alimente și haine familiilor mai nevoiașe.
Proprietară a trei imobile în Mehadia, familia Morariu este deposedată de acestea, prin naționalizarea lor în urma acțiunii noului regim comunist instalat, cunoscută sub numele de Marea Naționalizare, în iunie 1948. În anii 90, foștii proprietari și-au redobândit dreptul de proprietate, cele trei imobile cu terenurile aferente, revenind în posesia celor de drept.
În anul 1948, prin aceeași Lege 119 din 11 iunie 1948, a naţionalizării, întreaga pădure a Comunității de Avere trece în patrimoniul statului, creându-se noi structuri de administrare. Astfel ia naștere, în anul 1948, actualul Ocol Silvic Mehadia, care preia sarcina de a gospodări prin administrare o parte din pădurile statului ce aparţineau în trecut Comunităţii de Avere. Astfel, suprafaţa de pădure administrată, la efectuarea primei amenajări, de Ocolul Silvic Mehadia a aparţinut în proporţie de 85% Comunităţii de Avere, restul de 15%, suprafaţă împădurită a aparţinut particularilor cu gospodării relativ mici. Pădurile preluate de către ocol au fost amenajate în cadrul marilor unităţi forestiere bazine (M.U.F.B.) prin constituirea unităţilor de producţie (U.P.). Primele amenajări se fac în anul 1948 şi se continuă după acest an astfel: – în anul 1948 U.P.II Pârvova şi U.P. III Mehadica în cadrul M.U.F.B. Crușovăț; în anul 1949 U.P. I Sfârdin şi U.P. V Cornereva în cadrul M.U.F.B. Cerna.
La înfiinţare, Ocolul Silvic Mehadia cuprindea în structura sa administrativă 4 unităţi de producţie (U.P.- uri): Sarcaștița, Iardaștița, Sfârdin şi Cornereva; aceasta până în anul 1957, când două dintre aceste U.P.- uri – Sarcaştiţa şi Iardaştiţa – trec în administrarea Ocolului Silvic Băile Herculane iar Ocolul Silvic Mehadia prin fuziune cu Ocolul Silvic Cruşovăţ – Cornea, preia U.P.- urile Pârvova şi Mehadica, la care s-a adăugat şi Domaşnea, care era constituit în majoritate din proprietăţi particulare, formate din trupuri izolate, cu întinderi relative mici, aflate în raza comunelor Domaşnea, Luncaviţa şi Cornea. Acestea au fost ,,uitate’’ la prima amenajare, dar amenajate la cea de-a doua, a constituit amenajamentul U.P. IV Domaşnea.
Prin reorganizarea teritorial-administrativă a ocoalelor efectuată în anul 1957, Ocolul Silvic Mehadia predă către Ocolul Silvic Herculane U.P.-urile Sarcaştiţa şi Iardaştiţa, şi preia U.P.- urile Pârvova, Mehadica şi Domaşnea de la Ocolul Silvic Cruşovăţ – Cornea, care se desființează.
Schimbările politice ale anilor ’40 nu au afectat decât într-o foarte mică măsură activitatea silvicultorilor. Astfel prin preluarea pădurilor de către stat a fost preluat şi corpul silvic al fostei structuri, astfel continuându-se nobila tradiţie a silvicultorilor grăniceri iubitori de pădure, care și-au făcut meseria cu aceeaşi sârguinţă, destoinicie şi competenţă profesională şi sub noul regim.
Astăzi Ocolul Silvic Mehadia administrează o suprafaţă de 23.142 ha, aceasta împărţită în patru unităţi de producţie (U.P.-uri), pădurile aparţinătoare ocolului, din punct de vedere administrativ, ocupând cca. 40 % din teritoriu.
Pădurea din U.P. I Sfîrdin, azi rod al muncii mai multor generații de silvicultori, denumiți de-a lungul timpului: șumari, codreni, pădurari, etc.
Vis a vis de secvențele textuale prezentate pânǎ aici, se poate spune ca istoria Mehadiei este strâns legată de codru, de pădure, care nu de puține ori le-a oferit strămoșilor noștri apă, hrană și adăpost în fața hoardelor barbare sau a dorințelor de expansiune teritorială a imperiilor străine, însoțind-o de-a lungul întregii sale existențe. Cu toate acestea, Mehadia a dăinuit de-a lungul acestor veacuri cu toate vicisitudinile lor, devenind în timp o așezare cu oameni respectați datorită statorniciei și a credinței lor. Elemente esențiale ale existenței sale, păstrarea credinței și a identității, au făcut posibil ca Mehadia să fie capabilă de a oferi prin fiii săi remarcabile valori umane, aportul lor la progresul societății noastre fiind unul de necontestat, la fel ca și locul lor în istorie.
Constantin VLAICU, inginer silvic,membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
BIBLIOGRAFIE :
Pr. Coriolan I. Buracu – CRONICA MEHADIEI – Ed. Ramuri – Tr. Severin 1924,
,,GAZETA OFICIALA’’ ( Nr. / 1930) editata de Comunitatea de avere a fostului Regiment Confiniar Româno Bănățean nr. 13 Caransebeș – Tipografia Diecezană Caransebeș,
– Broșura editată cu ocazia aniversarii a 50 ani de la inființarea Ocolului Silvic Mehadia 1998 – Ag. Media Star Reșița,
– Revista ,,Vestea” – Mehadia, nr.30, 31, iulie 2009 (articol PaginaVerde – ,,Mocănița de Mehadia”- autor Costa Vlaicu, pensionar Ocolul Silvic Mehadia).
Surse fotografii: Arhivele personale Constantin Vlaicu și Ioan Serghie Morariu
Putem presupune că viața culturală și spirituală a Mehadiei a luat ființă odată cu întemeierea episcopiei „Ad-Aquas” la Mehadia, aproximativ în anul 535, prima şi singura episcopie cunoscută pe teritoriul Daciei Traiane, a cărei existență deși apare într-o serie de documente istorice, din păcate nu a putut fi dovedită cu certitudine a fi fost amplasată pe teritoriul localității Mehadia de azi, în special datorită lipsei unor dovezi arheologice. Totuși, luând în considerare o asemenea supoziție, putem presupune că existența acestei episcopii a putut da naștere, alături de o puternică viaţă religioasă și unui imbold vieții culturale – precum se știe activitățile ce le desfășurau prelații bisericești aveau și o puternică influenţă în procesul de culturalizare a maselor populare. Un important contribuitor la zestrea istorică și spirituală a Mehadiei, de această dată cu limpede certitudine îl putem evidenția pe istoricul și cronicarul Nicolae Stoica de Hațeg, Protopop de Mehadia între anii 1772-1833. Stabilit la Mehadia începând cu anul 1795, Nicolae Stoica de Hațeg este un promotor al fenomenului de deșteptare spirituală națională și mișcare culturală la Mehadia, recunoscut ca un pionier al istoriografiei iluministe în Banat [1] și un militant pentru afirmarea identității naționale. Nicolae Stoica de Hațeg a răspândit de-a lungul întregii sale vieți, în rândul oamenilor, a enoriașilor săi, cunoștințe referitoare la formarea poporului român și la continuitatea noastră pe aceste locuri. Recunoscut poliglot, cunoscător al limbilor română, germană, sârbă și latină, având cunoștințele necesare și de a scrie curent în alfabetele chirilic, latin şi gotic, Nicolae Stoica de Hațeg a tradus și apoi a scris cărți, atât în limba română (ex.,,Cronica Banatului”) cât și în limba germană (ex.,,Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane”). Prin preocupările sale, a desfășurat o intensă activitate de culturalizare a populației. Ca prim și important inițiator cultural, educator și părinte spiritual al Mehadiei, Nicolae Stoica de Hațeg este omagiat de către posteritate, printre altele, acordându-se numele său Liceului din Mehadia.
Dacă despre existența Episcopiei Mehadiei (după unele documente: 535-1428) nu putem oferi date certe, despre funcționarea Protopopiatul Mehadiei, între anii 1726-1928 în cadrul Episcopiei Caransebeșului, există suficiente documente care să certifice existența și funcționarea acesteia. Protopopii Mehadiei: Constantin Dure, George lliescu, Dimitrievici Ștefan, Nicolae Stoica de Hațeg, Lazăr Radac, lacob Popovici, Dimitrie Iacobescu, Mihai Popovici, loan Ștefanovici, Dionisie Popovici, Dr. loan Sârbu, loan Popa. Protopopiatul avea în jurisdicție un număr de 36 parohii. Observăm astfel dimensiunea și viabilitatea centrului bisericesc de la Mehadia, care a reprezentat timp îndelungat un important nucleu de ortodoxie. Născut încă din zorii ortodoxiei, existența acestuia constituie o dovadă certă a continuității și a statorniciei noastre identitare.
Activitatea culturală și spirituală, prin diferite forme de manifestare, a continuat la Mehadia. Voi aminti câteva, alese în mod selectiv, considerându-le reprezentative temei abordate. Astfel, în anul 1889 se înființează la Mehadia un cor, sub conducerea învățătorului Grama, iar din anul 1898 sub conducerea învățătorului Nicolae Mergea. Prin intermediul și cu participarea corului, se organizează la Mehadia o mulțime de manifestări cultural artistice în toată această perioadă. Într-o vie atmosferă culturală națională, în anul 1912, la Mehadia ia ființă filiala ,,Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului” din Sibiu, având înscriși un număr de 41 membrii. În martie 1913, se deschide prima bibliotecă parohială, având în inventarul său 293 de opere românești. În perioada anilor 1912-1914, viața culturală a Mehadiei este animată și impulsionată în mod deosebit de preotul Iosif Coriolan Buracu, care întreprinde o vastă activitate culturală în spiritul promovării identității naționale, și a idealurilor românești în Banat, activitate mai puțin agreată de oficialitățile maghiare ale vremii, fapt care îi aduce arestarea, în ziua de 26 iulie 1914, fiind întemniţat la Caransebeş, alături de generalul Nicolae Cena, unul din mentorii săi. În acest context, activitatea culturală, sprijinită în masă de locuitorii Mehadiei, prin manifestări naționale, îmbracă o conotație politică care duce la arestări a participanților la aceste manifestări, în special a unor influente personalități locale. Alături de preotul Buracu, regăsim pe generalul Nicolae Cena, doctorul Virgil Nemoianu, Nicolae Chiticean, Miron Cozma și Dimitrie Cerbu (,,Foaia diecezană”, 4 sept. 1921), cu toții învinuiți de acțiuni de uneltire ,,împotriva integrității statului maghiar”.
În preajma evenimentelor premergătoare Marii Uniri, la 17 noiembrie 1918, la Mehadia a fost constituit Consiliul Național Român și Garda Națională sub președenția preotului Coriolan Buracu. La 18 noiembrie s-a reînființat ,,Districtul Mehadia”, cuprinzând 16 comune, sub președenția aceluiași preot C. I. Buracu.
În anul 1921, de sf.Ilie s-a organizat la Mehadia prima ,,Expoziție de industrie casnică și de antichități istorice”, organizată de generalul de divizie Nicolae Cena și pr. C.I.Buracu. Cu acest prilej, a avut loc și o serbare cu jocuri naționale și un concert susținut de corul ,,Doina” din Drobeta Turnu Severin, condus de renumitul muzician, profesor I.Șt.Paulian. La această manifestare culturală au participat și o mulțime de artiști amatori din Mehadia.
În data de 3 august 1923, filiala Orșova a ,,Astrei” a organizat la Mehadia ,,prima adunare generală cercuală” de după constituire în anul 1922, sub președenția lui I.C. Buracu. Între invitați regăsim pe profesorul universitar, vestitul matematician, Traian Lalescu. Lucrările adunării sunt urmate de o frumoasă serbare populară cu participarea unor tineri și a artiștilor amatori din Mehadia care au recitat poezii și au prezentat piesele teatrale: „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”,„Principesa Curcanilor” şi „Arvinte şi Pepelea.”
În anul 1923 a fost inaugurată casa culturală ,,General Nicolae Cena” din Mehadia în memoria generalului care decedase în anul 1922.
Intensa activitate culturală desfășurată între anii 1912-1923, s-a datorat în cea mai mare măsură preotului Coriolan Buracu.În numărul 31 al Foii Diecezane, din 12 august 1923, regăsim în încheierea articolului ,,Serbările de la Mehadia” dedicat uneia dintre manifestările culturale desfășurate aici: ,,Satul Mehadia împodobit cu atâtea reminiscenţe valoroase s’a împodobit cu opere noi devenind cu adevărat un centru cultural unde să munceşte cu sârguinţă şi cu rezultate eficace. Încă câteva zecimi de asemenea cetăţui la satele noastre şi neamul va face salturi rodnice.” (Foaia Diecezană, 12 august 1923)
La 15 mai 1924, animatorului vieții culturale din Mehadia i se oferă postul de conducere a Palatului Cultural din Dr. Tr.Severin. Prin plecarea preotului Coriolan I.Buracu de la Mehadia, activitatea culturală de aici este mult diminuată, însă continuă. Astfel, în anul 1925 ia ființă la Mehadia formația muzicală ,,Floarea României”. În programul formației regăsim compoziții vocale de Schubert, Ciprian Porumbescu, arii din opere, etc. Formația se destramă în anul 1929 (I. Băcilă – ,,Monografia Mehadiei”).
În anul 1924, preotul Coriolan Buracu descoperă printre cărțile și manuscrisele bisericii ortodoxe din Mehadia, un fragment dintr-o psaltire slavo-română scrisă pe pergament, fiind compusă din patru foi (Pr. Coriolan I. Buracu – CRONICA MEHADIEI – Ed. Ramuri – Tr. Severin 1924). Nicolae Iorga o găsește la Mehadia și o publică în facsimile în volumul ,,Observații și probleme bănățene”, în anul 1940.În același timp, Iorga o datează cu aproximație între anii 1580-1600.
În luna aprilie 1932 s-a constituit un comitet de iniţiativă pentru dinamizarea vieţii culturale. Comitetul era alcătuit din următorii: Ion Băcilă, Gheorghe Crăciunescu, Liviu Dragalina, Fabius Nemoianu. A fost convocată o adunare generală în care s-a analizat situaţia şi s-a ales un colectiv de conducere. A devenit preşedinte dr. Mihai Lalescu, secretar – Ion Băcilă, cărora li s-au adăugat încă trei membri. Planul de muncă a cuprins reactivarea bibliotecii, a formaţiei de teatru, a corului şi alcătuirea unui colectiv pentru ţinerea de conferinţe. Au fost puse în scena piesele de teatru Slugă la doi stăpâni şi Piatra din casă. S-au remarcat prin zelul lor Gheorghe Crăciunescu, losif Bardac şi Livius Dragalina.
În anul 1933 a fost pregătită revista satiric-umoristica Tănase tot Tănase la care au luat parte Nicolae Olariu, Enache Lalescu, Grigore Nedelea şi alţii. S-au satirizat abateri de la morala social-politică şi de la bunele moravuri. Tot în această perioadă, la iniţiativa lui Ioan Marghetici, un pasionat susţinător al activităţii culturale, s-a constituit o formaţie muzical-coregrafică. Sub îndrumarea unei entuziaste a frumosului, Ada Marghetici, s-au desfăşurat acţiuni bogate, cu participarea tinerilor Ion Dragalina, a surorilor Iorgovan, a Elisabetei Petchescu.
Tot în anul 1933, în luna aprile, apare primul număr al gazetei ,,Grănicerul”, cea dintâi publicație din mediul rural al Banatului de Munte.
Recomandându-se pe frontispiciul său ca ,,Organ pentru apărarea tuturor intereselor locale”, gazeta avea ca director și proprietar pe Ioan Margetici (tatăl scriitorului Nicolae Mărgeanu) din Mehadia, iar colaboratori pe învățătorul Nicolae Roșeți, Gheorghe Crăciunescu și Ion Dragalina. Aceasta apare neîntrerupt până în anul 1935, pentru ca apoi, după o întrerupere de doi ani, să reapară la Timișoara, din anul 1937 (12 septembrie), până la izbucnirea războiului.
După anul 1935, în urma demisiei de la Casa de cultură a doctorului Mihai Lalescu, a fost ales ca preşedinte Ion Urechiatu. Era perioada premergătoare războiului, caracterizată de frământări politice. Ca atare, activitatea s-a axat pe educaţia patriotică, ceea ce era greu de realizat, deoarece obştea era dezbinată şi dezorientată. Au urmat anii celui De-al Doilea Război Mondial, ani în care nu se mai poate vorbi de o viață culturală la Mehadia.
După terminarea conflagraţiei, începând din 1946, prin intermediul învăţătorului Ion Băcilă, acțiunile culturale la Mehadia încep să prindă viață din nou. În anul 1950 este reactivat corul, din care fac parte acum 70 de corişti. Unii dintre aceştia sunt susţinători asidui, gata să sacrifice unele interese personale ca să ia parte la pregătiri. Pot fi amintiţi printre aceştia Nicolae Bocicariu, un bun tenor, Nistor Lalescu sau farmacistul Nicolae Gaşpar. De asemenea şi Riţi Delapicolla, bună cântăreaţă şi exemplu de dăruire.
Corul din Mehadia, reînființat in anii ’50
Dirijori ai corului au fost profesorii Gheorghe Malaş – de care foştii corişti îşi amintesc cu drag – Nena, Ion Mustaţă, N. Chilian şi Ilie Popescu. Datorită muncii acestora, corul din Mehadia a fost aplaudat cu ocazia a numeroase spectacole şi concursuri, a fost premiat la fazele raionale şi a obţinut menţiune la faza regională, fiind cotat în rândul formaţiilor bune.
Echipa de teatru, înfiinţată în anul 1959, i-a avut ca instructori-regizori pe Eufemia Gaşpar, Valeria Ghinea şi Cornelia Micu. Repertoriul echipei a cuprins piesele Cei care rămân singuri, Zori de zi, Cum semeni aşa culegi, Steaua fără nume. Dacă activitatea pe scenă a crescut, meritul revine in primul rând instructoarelor, iar dintre acestea trebuie evidenţiată contribuţia Corneliei Micu. Aceasta a condus formaţia, a regizat piesa Steaua fără nume şi a interpretat rolul domnişoarei Cucu. Spectacolul a promovat până la faza regională. Buni şi pasionaţi interpreţi au fost Elena Trapcea, Livia Guleran, Ilie Popescu, Alexandru Vlad, Nicolae Lalescu, Gheorghe Zaberca, Constantin Vlaicu. Şi sub îndrumarea profesoarei Eufemia Gaşpar s-a muncit mult şi s-au obţinut rezultate bune. Din colectivul de artişti amatori de sub îndrumarea acesteia îi amintim pe Ioana Zaberca, Gheorghiţa Coman, Ştefania Zarescu, Miţi Rădulescu, Lucia Cincheză şi M. Moroşan.
Echipa de dansuri, înfiinţată în anul 1950, i-a avut ca instructori pe Constantin Ionescu, Cornelia Feneşan, Vasile Nichescu, învăţătoarele Maria Dop şi Floarea Giagim. S-a desfăşurat o bună şi frumoasă activitate, prin pregătirea unor suite de dansuri bănăţene, prin susţinerea a numeroase spectacole şi prin participarea la diferite concursuri.
Brigada artisticăa luat fiinţă la 1 decembrie 1959 şi i-a avut ca instructori pe Cornelia Feneşan (1961), Dumitru C. Dumitru (1962-1963), Maria Dop (1964-1966), Elena Băcilă (1966-1967). Pe lângă aceştia, au mai activat şi profesorii Livia Stângu şi Nistor Dop. Repertoriul brigăzii a cuprins temele ”Te cântăm, Patrie”, „La şezătoare”, „1 Mai”, „Vitejii Neamului” şi altele.
Formaţia instrumentalăs-a înfiinţat în anul 1962, avându-l ca dirijor pe Dumitru C. Dumitru, care a primit un sprijin preţios de la saxofonistul Valeriu Pârvu. Acesta a sprijinit şi formaţia de dansuri. în anul 1963 i s-a adăugat formaţiei instrumentale una de muzicuţe, instruită de Cornel Zarescu. Ambele au prezentat programe la căminul cultural.
În anul 1962 a luat ființă liceul din Mehadia. Vorbind despre viața culturală a Mehadiei nu putem omite importanța școlii în viața culturală a Mehadiei, multe dintre activitățile culturale fiind promovate și prin intermediul școlii prin educația culturală și implicarea elevilor în actul cultural la nivel local.
Formaţia de muzică uşoarăa luat fiinţă în anul 1966, dirijor fiind prof. Ion Urechiatu, iar solistă vocală – educatoarea Elena Firu. În anul 1967, această formaţie a fost dotată cu chitare electrice şi staţie de amplificare. A prezentat spectacole în localitate şi în căminele culturale din Pecinişca, Plugova, Orşova. A fost răsplătită cu aplauze de către public şi cu premii de către juriile concursurilor la care a participat. În anii 1968-1969, activitatea culturală a continuat sub îndrumarea lui Ion Sitaru, iar din 1969 până in 1982 – sub aceea a învăţătorului Petre Stângu. Instruită de profesorii Didina Malanca, Elena Stângu și llie Popescu, formaţia de teatru a avut în repertoriu piesele: Întrebări, O noapte furtunoasă, Escu, Nota zero la purtare. Echipa a obţinut în anul 1974 premiul I la faza zonală a festivalului „Cântarea României’.
Grupul coral cameral, compus din 27 de membri şi avându-l ca dirijor pe profesorul Achim Martin, a obţinut premiul al II-lea în ediţia a doua a „Cântării României“, faza judeţeană. Tot locul al doilea l-a obţinut în anul 1976 şi brigada artistica, ai cărei instructori au fost profesorii Livia Stângu, Stamina Belchite şi Elena Stângu. În anul 1976, căminul cultural din Mehadia a organizat manifestări la care au participat 8.620 de spectatori. La susţinerea programelor au contribuit cinci formaţii artistice, solişti vocali și instrumentiști cu un total de şaizeci de membri.
Succese remarcabile sunt repurtate în anul 1980, când corul cameral câştigă locul doi în faza judeţeană, echipa de căluşari – locul trei, ca şi soliştii vocali şi instrumentali, iar brigada artistică – o menţiune. În acelaşi an au fost organizate în comună, de către 10 formaţii artistice, cu 90 de membri, manifestări culturale la care au participat 9.897 de spectatori.
Grup de intelectuali, fii ai Mehadiei, în anii ’70
Un eveniment deosebit a avut loc la 19 iulie 1981, când a fost organizată Întâlnirea cu fiii satului. Deschiderea şedinţei festive a făcut-o primarul comunei, cu alocuţiunea Mehadia şi perspectiva de dezvoltare. Au urmat expunerile: Oameni de seamă din Mehadia (prof. Nistor Dop), Ziarişti din Mehadia (prof. Enache Nedelea), Contribuţia şi participarea „meginților” la pregătirea şi înfăptuirea Unirii celei Mari (Nicolae Grecu), Silvicultura şi fondul forestier (ing. Nicolae Cionca) Meseriaşii din Mehadia (Gheorghe Giagim), Activitatea spirituală și munca culturală în trecut şi in prezent (înv.Ion Băcilă) A urmat un program artistic în decursul căruia Elena Băcilă Drăghici şi Sabin Opreanu au recitat poezii din creaţia proprie. Masa comună s-a ţinut la restaurantul Ad Mediam.
Consilieri ai Bisericii ortodoxe Române din Mehadia, în perioada anilor ’80
La 24 aprilie 1985 s-a organizat un simpozion cu următoarele expuneri: Carmen Cornelia Grămadă, preşedinta Comitetului de Cultura si Educaţie Socialistă a judeţului Caras-Severin, Cultura româneasca din Banat: Petre Lăzărescu, Comuna Mehadia, două decenii de măreţe înfăptuiri şi ample transformări revoluţionare: Dr. Damaschin Mioc (Bucureşti), Oameni şi locuri din Mehadia şi Băile-Herculane în opera cronicarului Nicolae Stoica de Haţeg; Dr. Costin Feneşan (Bucureşti), Pagini din trecutul învăţământului la Mehadia in secolele XVIII-XIX; Dr. Vasile Creţu (Timişoara), Banatul românesc dincolo de notaţiile griseliniene.
După evenimentele din decembrie 1989, în anii 90, activitatea culturală a Mehadiei intră într-o etapă de stagnare care se prelungește timp de un deceniu, până la începutul anilor 2000. Totuși în acest deceniu a existat și o sclipire, din păcate cu o scurtă durată, produsă în anul 1992. În anul 1992, în urma hotărârii Consiliului de Administrație al Casei de Cultură ,,Nicolae Cena”, în 5 august ia naștere gazeta sătească AD MEDIAM. Gazeta își propune să înfățișeze în paginile ei aspecte culturale, economice și sociale ale comunei Mehadia, precum și a localităților învecinate. Drept urmare, în octombrie 1992 apare primul număr al ziarului ,,Ad Mediam” (,,Periodic al comunei Mehadia”), având ca redactor șef pe scriitorul Nicolae Marghetici – Mărgeanu. Colectivul redacțional este format din: prof. Ioan Băcilă – un foarte activ animator al vieții culturale a Mehadiei, autor al ,,Monografiei Mehadiei”, prof. Ilie Popescu, Ion Ionescu (Bloju), prof. Enache Nedelea, prof. Gruia Cinghiță. Datorită resurselor financiare insuficiente, publicația nu apare decât de-a lungul a trei numere. În cele trei numere, în paginile gazetei s-au regăsit aspecte ale realităților cotidiene ale comunei; activitatea administrativă a Primăriei, a educației în liceul de la Mehadia, probleme legate de activitățile economice ce se desfășoară pe raza comunei Mehadia (mina de cărbuni, cariera de piatră, etc.). De asemenea s-au abordat și aspectele legate de istoria locală. De remarcat că gazeta ,,Ad Mediam” a fost prima publicație locală din mediul rural al județului Caraș Severin, apărută după anul 1989.
Acestei perioade îi urmează o reînsuflețire a vieții cultural-spirituale, datorată sosirii în Mehadia a scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu, la începutul anilor 2000. Amprenta lăsată de vajnicul om de cultură și prolific scriitor, marchează încă una dintre înfloritoarele perioade de efervescență culturală, care în contextul celor prezentate anterior nu este altceva decât o continuare a unei tradiții a cărei temelie a fost clădită cu mult timp în urmă la Mehadia. Numeroasele proiecte culturale împlinite aici la Mehadia, la inițiativa lui Nicolae Danciu Petniceanu, cu sprijinul nemijlocit al administrației locale, poartă amprenta puternică a viziunilor sale. Între acțiunile culturale organizate la Mehadia, în această perioadă, se remarcă cele 13 ediții ale ,,Simpozionului Cetății”, organizate periodic în fiecare an, prin rotație în câte una dintre localitățile aparținătoare comunei Mehadia, prima ediție având loc la 19 ianuarie 2008. La aceste manifestări culturale organizate sub egida simpozionului, au participat personalități de marcă ale vieții cultural-tradiționale din întreg Banatul, inclusiv cel istoric. În aceeași perioadă s-au organizat comemorări care au scos la iveală fapte și personalități aproape uitate, în memoria cărora s-au montat plăci omagiale sau comemorative, s-au ridicat monumente în cinstea lor. Toate aceste simboluri comemorative s-au dezvelit de fiecare dată în modul firesc creștinesc, deoarece credința este unul dintre pilonii principali ai păstrării identității și a statorniciei noastre, în numele și cu sprijinul credinței înfăptuindu-se toate idealurile înaintașilor noștri.
La inițiativa lui Nicolae Danciu Petniceanu, în decembrie 2006 apare primul număr al unei noi publicații purtând tilul VESTEA. Având ca fondatori pe scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu și primarul în funcție din acea perioadă, Iancu Panduru, publicația a primit finanțare exclusivă din partea Primăriei și Consiliul Local al comunei Mehadia. Începând cu anul 2013, la redactarea și editarea publicației consemnăm participarea Editurii ,,Cetatea Cărții”, prima editură înființată la Mehadia de către Constantin Vlaicu, redactor al revistei începând cu anul 2008, radactor on-line și redactor șef, începând cu anul 2017. Revista apare neîntrerupt, timp de 14 ani, până în anul 2020, însă cu o periodicitate oscilantă, până la întreruperea apariției sale în anul 2020. De-a lungul celor 14 ani de apariție, revista a evoluat îmbogățindu-se permanent în consistență și în aspect grafic, cu unele modificări asupra formatului, a graficii, a titlului (,,Vestea de Mehadia” din octombrie 2012, până în ianuarie 2017, după care revine la ,,Vestea”). Începând cu anul 2008, aceasta a pătruns și în mediul on-line, fiind prezentă și pe Internet, unde a căpătat o largă răspândire și o temeinică cunoaștere, în special prin parteneriatul cu ,,Asociația Română pentru Patrimoniu”, fondată și condusă de istoricul și cărturarul Artur Silvestri. De asemenea, prin intermediul redactorului șef, Constantin Vlaicu, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, s-au creat legături strânse cu această importantă asociație profesională din România, iar prin intermediul ei, cu o serie de membrii ai săi care au publicat articole valoroase în paginile acestei publicații.
Iubitor și creator de carte, Nicolae Danciu Petniceanu a înființat, sub egida Societății Literar-Artistice „Sorin Titel” din Banat, prima bibliotecă privată numită „Casa Cărții – Casa Daria” în Mehadia. În casa sa din Mehadia, strada Pădurii (așa cum îi plăcea să o numească într-un mod personal) la nr.389, funcționa și redacția revistei ,,Eminescu”, al cărei editor era Nicolae Danciu Petniceanu.
Prin decesul său în anul 2020, Mehadia a pierdut unul dintre cei mai mari animatori culturali din întreaga istorie a sa, figura proeminentă a scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu putându-se alătura celorlalte figuri culturale locale, incontestabile personalități ale Mehadiei.
Continuând drumul pe tărâm publicistic, în anul 2021, la Mehadia, primarul în exercițiu al comunei, inginerul silvic Grigore Petru Bardac, adună în jurul său un colectiv, formând un grup de lucru în vederea înființării unei noi publicații. Astfel ia naștere publicația ,,Cronica Mehadiei”, titlul acordat fiind un tribut și o aducere aminte a celui care a fost primul editorialist al Mehadiei, biograf al vremurilor sale și excepțional patron spiritual al Mehadiei, Nicolae Stoica de Hațeg, autorul lucrării ,,Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane”. Primul număr al respectivei publicații apare în luna ianuarie a anului 2022.
În finalul acestei expuneri, concluzionând putem remarca că statornicia locuitorilor Mehadiei sub toate vicisitudinile vremurilor, se datorează atât credinței nestrămutate și a păstrării identității naționale cultural-tradiționale, cât și aportului nemijlocit al cultivării culturale și spirituale a populației de aici. Aceasta s-a realizat prin intermediul tuturor acelor păstori religioși, culturali sau politici, parte dintre ei rememorați aici, care prin acțiunile și viziunile lor au contribuit la progresul cultural-spiritual al societății în toate etapele dezvoltării ei.
Constantin VLAICU/UZPR
[1]Tiberiu Ciobanu: NICOLAE STOICA DE HAŢEG CRONICARUL BANATULUI
Bibliografie alternativă: Ion Băcilă – ,,Monografia Mehadiei”, Editura Marineasa, Timișoara 1997
O zi de sărbătoare la începutul secolului trecut – horă în centrul Mehadiei
UZPR CARAS SEVERIN 