În urmă cu 104 ani, la data de 15 noiembrie 1922, lua ființă la Mehadia „Grădina de copii la sate”, denumită la acea vreme „școală froebeliană”, precursoarea grădiniței de azi din Mehadia. Unele surse afirmă a fi prima instituție preșcolară din ruralul românesc de la acea vreme, din zonele Banat și Ardeal, fiind realizată prin inițiativă particulară.

Proiectul a fost concretizat integral prin efortul financiar și inițiativa membrelor Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române (SONFR) – Filiala Mehadia, alături de implicarea activă a preotului I.C. Buracu, vicepreședinte și unul dintre fondatorii Societății.

Clădirea originală, pusă la dispoziție de către primărie, a funcționat pe locul unde astăzi se află spitalul și policlinica din Mehadia. Aceasta a fost demolată în anul 1941 pentru a face loc construcției unei băi comunale.

​După instaurarea noului regim, terenul și clădirile existente au fost cedate de primărie Direcției de Sănătate. În acest context, baia comunală a fost transformată în dispensar medical, structură ce a precedat construcția actualei policlinici.

​După anul 1941, activitatea grădiniței s-a desfășurat succesiv în mai multe locații. Prima dintre ele a fost clădirea comerciantului I. Weisell (casa aflată ulterior în proprietatea familiei Gore și Lenuța Hrelescu), unde a funcționat până în anul 1944. Ulterior, grădinița a fost mutată în clădirea fostei școli a grupului etnic german, situată lângă Biserica Catolică.

Mai târziu, pentru a permite ridicarea noului edificiu al Poștei și Telefoanelor (PTTR), instituția a fost strămutată pe strada „Mala Mică”. Aici a funcționat până în anul 2018, când a fost inaugurat noul sediu al grădiniței, în care își desfășoară activitatea și astăzi.

Ce este o școală „froebeliană”?

Școlile froebeliane sunt instituții de învățământ preșcolar bazate pe principiile pedagogice ale lui Friedrich Fröbel (1782–1852), un celebru pedagog german care a revoluționat educația timpurie și a creat conceptul modern de „grădiniță” (Kindergarten).

Metoda sa plasează copilul în centrul procesului educațional și susține că dezvoltarea celor mici se realizează cel mai bine prin joc liber, activități practice și contact direct cu natura.

Principiile fundamentale ale pedagogiei froebeliene se sprijină pe patru piloni esențiali:

– Învățarea prin joc: Jocul nu este privit ca o simplă recreere, ci ca activitatea supremă prin care copilul explorează, înțelege lumea și își dezvoltă inteligența și creativitatea.

– „Darurile” și „Ocupațiile” (Froebel Gifts): Fröbel a creat un set de materiale didactice speciale („daruri”), compuse din forme geometrice simple din lemn (sfere, cuburi, cilindri), introduse treptat pentru a-i ajuta pe copii să înțeleagă concepte matematice, spațiale și structurale. „Ocupațiile” implicau activități practice precum împletitul, cusutul, modelajul sau desenul.

– Auto-activitatea și libertatea: Copilul nu este un vas gol care trebuie umplut cu informații, ci o sămânță care crește natural. Rolul educatorului este doar de a ghida și de a crea mediul potrivit (asemenea unui grădinar – de unde derivă cel mai probabil și termenul de „Grădină de copii”, mai târziu transformat în „Grădiniță”).

– Legătura cu natura: Activitățile în aer liber, îngrijirea plantelor și a micilor animale sunt vitale pentru dezvoltarea spirituală și fizică a copilului.

În spațiul românesc, modelul froebelian a avut o importanță istorică majoră. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, primele grădinițe înființate în Regatul României și în Transilvania au adoptat oficial această metodă.

Instituțiile erau numite adesea „școli froebeliane” sau „institute froebeliane”, iar educatoarele erau formate în spiritul acestei pedagogii pentru a asigura o trecere blândă a copilului de la mediul familial la cel școlar.

Astăzi, deși grădinițele moderne au evoluat, elementele fundamentale ale pedagogiei froebeliane rămân baza educației timpurii la nivel mondial.

O analiză fascinantă în acest context este metamorfoza, în limba română, de la „grădină de copii” la „grădiniță” – o evoluție lingvistică și culturală remarcabilă. Nu este vorba despre o simplă prescurtare, ci despre modul în care societatea românească a asimilat și a umanizat un concept pedagogic revoluționar.

​Sintagma inițială, „grădină de copii”, apărută ca o traducere mot-à-mot a termenului german „Kindergarten” creat de Friedrich Fröbel, suna în limba română ușor rigid, solemn și strict descriptiv. Din acest motiv, trecerea la forma diminutivală „grădiniță” demonstrează, încă o dată, flexibilitatea și căldura limbii române. Prin adăugarea sufixului -iță, termenul a dobândit o dimensiune afectivă esențială: grădinița a devenit un spațiu primitor și ocrotitor, o adevărată extensie a mediului familial. Totodată, termenul a pierdut din sobrietatea unei instituții oficiale, adaptând semantic spațiul la scara și lumea celor mici.

Astfel, în timp, termenul „grădiniță” s-a impus în mod natural în vocabularul colectiv. Deși astăzi cuvântul este perceput adesea pur instituțional, el poartă în codul său genetic aceeași metaforă superbă a lui Fröbel: un loc în care cei mici sunt lăsați să înflorească prin joc și libertate.

 

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin 

 

Referințe bibliografice: 

1. BURACU, Coriolan I. – Muzeul General Nicolae Cena în Băile Herculane și Cronica Mehadiei, Tipografia „Ramuri”, Turnu-Severin, 1924.
2. BĂCILĂ, I. – Monografia Mehadiei, Editura Marineasa, Timișoara, 1997.
3. CUCOȘ, C.(2017). – Istoria Pedagogiei. Iași: Editura Polirom
4. COMPAYRÉ G. (1921) –  Froebel și Grădinile de Copii. Bucureşti: Editura Librăriei H. Steinberg & Fiu
5. FLORENTIN, I.P. (1887). – Educațiunea froebeliană. Iași: Editura Librăriei Şcoalelor Frații Şaraga