În anii ’90 am fost la mitinguri și proteste. Eram tânără jurnalistă, într-o țară care învăța, uneori brutal, ce înseamnă libertatea de a vorbi, de a contesta sau de a ieși în stradă. Nici atunci nu te simțeai întotdeauna în siguranță, știam deja din zilele Revoluției că mulțimile sunt imprevizibile și tensiunea se propagă rapid. Ca reporter la diverse evenimente descoperisem că reportofonul sau camera de filmat nu sunt un scut. Dar exista, încă, sentimentul că presa este acolo ca să vadă și să consemneze, nu ca să fie împinsă afară din cadru.

Ce s-a întâmplat la protestul din 15 septembrie din Piața Victoriei arată că această regulă nescrisă s-a erodat grav.

Jurnaliști care își făceau datoria au fost înjurați, amenințați, agresați, echipamentele le-au fost distruse în timp ce filmau sau relatau de către persoane care aruncau cu pietre spre cordonul de jandarmi. Echipa Realitatea Plus, formată din Cristiana Chițu și Ruben Lighezan, a fost agresată în timpul unei transmisiuni, iar redacția a anunțat că cei doi au avut nevoie de îngrijiri medicale și a depus plângere. Au fost făcute publice și alte relatări: fotograful Gabriel Kolbay spune că a fost lovit și că aparatul i-a fost distrus; Anna Constantin, de la Recorder, a fost hărțuită obscen, iar David Muntean, colegul ei, a fost și el ținta agresorilor.

Nu știm încă cine sunt agresorii, dar știm suficient pentru a trage o concluzie referitor la modul în care a in(e)voluat relația cu presa: în Piața Victoriei, jurnaliștii nu au fost tratați ca observatori ai unui eveniment de interes public, ci ca adversari care trebuie intimidați, umiliți sau eliminați. Această atitudine este în primul rând o problemă de democrație.

Presa nu are nevoie să fie iubită. De cele mai multe ori, dacă își face treaba, nici nu va fi. Are însă nevoie să poată lucra fără ca reporterul să fie amenințat pentru întrebarea pusă, cameramanul lovit pentru imaginea surprinsă, iar fotograful sancționat pentru că a fost exact în locul în care agresorul nu voia să existe un martor.

Mai ales într-un moment în care mulțimea pare decisă să împartă presa în „a noastră” și „a lor”, este necesar să reafirmăm cu tărie că protecția jurnalistului nu trebuie să depindă de sigla de pe microfon.

Nu contează dacă ești de acord cu linia editorială a unei televiziuni, dacă citești sau nu o publicație, dacă reporterul ți se pare incomod, părtinitor ori prea insistent. Poți critica presa, poți cere corecturi, poți răspunde cu argumente, poți refuza un interviu. Dar sub nicio formă nu poți lovi, amenința, scuipa un jurnalist sau distruge un echipament. Nu într-o societate care pretinde că își apără libertatea.

Violența fizică nu apare, de regulă, din neant. Violența este mereu precedată de cuvinte repetate până când ajung să ni se pară firești: presa „vândută”, jurnalistul „trădător”, reporterul „dușman al poporului”, instituția media redusă la o etichetă murdară și aruncată în fluxul rețelelor sociale.

Sunt conștientă că nu orice insultă produce o agresiune, desigur. Dar un discurs public care transformă jurnalistul într-un țap ispășitor oferă agresorului justificarea de care are nevoie. El nu mai vede un om care muncește, ci un simbol pe care își permite să-l lovească.

Aici este diferența pe care o simt față de anii ’90. Și atunci exista violență, exista furie, existau manipulări grosolane și confruntări reale. Astăzi, însă, violența se formează într–un mediu mult mai rapid și mai toxic: o minciună este împinsă algoritmic, o emoție este amplificată, o comunitate digitală este convinsă că are în față un dușman, iar strada devine locul în care resentimentul acumulat online caută un corp concret. Camera jurnalistului este vizibilă, incomodă și, tocmai de aceea, vulnerabilă.Nu platforma aruncă piatra. Nu algoritmul smulge microfonul. Responsabilitatea este a omului care lovește. Dar ar fi o formă de naivitate instituțională să pretindem că infrastructura digitală nu are niciun rol în pregătirea climatului în care asemenea gesturi devin posibile, uneori chiar admirate de cei care le privesc de la distanță.

Din păcate, România nu este un caz izolat. Consiliul Europei a avertizat, în raportul său din 2026, că presa europeană rămâne supusă amenințărilor juridice, agresiunilor fizice și intimidării. În Serbia, 2025 a adus 209 încălcări documentate ale libertății presei, care au afectat 359 de jurnaliști sau entități media – o escaladare care nu s-a produs într-o singură zi, ci prin acumularea unor atacuri mici, repetate, insuficient sancționate.

Evident că România nu este Serbia și nici fiecare protest violent, deși reprobabil, nu anunță o prăbușire a democrației. De fapt, democrația nu se degradează spectaculos, cu muzică de fundal și anunț prealabil. Se degradează atunci când începem să tratăm ca inevitabil ceea ce ar trebui să fie inacceptabil: amenințarea, hărțuirea, agresiunea, lipsa de răspuns.

Autoritățile au anunțat că 30 de persoane cu comportament violent au fost conduse la secții, iar verificările continuă. Este necesar, dar nu e suficient. Avem nevoie ca investigațiile privind agresiunile asupra jurnaliștilor să fie rapide, serioase și inteligibile public: cine a fost identificat, ce fapte sunt cercetate, ce probe au fost conservate, ce s-a întâmplat cu plângerile depuse. Altfel, „ne-am autosesizat” riscă să rămână una dintre acele formule administrative care liniștesc o zi și lasă problema exact unde era.

Standardele europene în acest domeniu nu cer nimic imposibil. Recomandarea Comisiei Europene privind siguranța jurnaliștilor vorbește despre prevenție, protecție, investigare și sancționare, inclusiv despre puncte de contact și mecanisme de reacție rapidă. OSCE subliniază că forțele de ordine au obligația de a permite jurnaliștilor să relateze liber și în siguranță de la adunările publice.

Tradus din limbaj instituțional: la protestele cu risc trebuie să existe un ofițer de legătură pentru presă, cunoscut redacțiilor înainte de eveniment; echipele de jurnaliști trebuie să poată cere sprijin și să poată ieși dintr-o zonă violentă fără să fie împinse într-un ţarc care le limitează capacitatea de a relata; imaginile de pe camerele de supraveghere și de corp trebuie conservate imediat; iar telefoanele, camerele și materialele jurnaliștilor nu pot deveni, sub pretextul ordinii publice, o scurtătură spre sursele lor.

Redacțiile au și ele o responsabilitate pe care nu ar trebui să o trateze exclusiv birocratic. Reporterii trimiși în teren ostil trebuie să aibă un plan de lucru, comunicare constantă cu redacția, colegi în apropiere, o strategie de retragere și, atunci când situația o cere, echipament de protecție.

Nu există presă liberă fără jurnaliști care pot merge în piață, între oameni, cu întrebările lor, cu microfonul, camera sau reportofonul. Iar dacă am ajuns să considerăm firească imaginea unui reporter amenințat pentru că filmează o agresiune, problema nu mai este doar a presei.

Este a tuturor celor care vor să știe ce se întâmplă, înainte ca realitatea să fie rescrisă de cel care a avut cea mai puternică voce, cel mai mult dispreț și suficientă violență ca să-i reducă pe ceilalți la tăcere.

Foto generată cu ajutorul AI