În aprilie 1925, publicistul „Mircea dela Mare” (alias Teodor Câmpianu*¹, preot, scriitor și publicist naționalist român bănățean din primele decenii ale secolului al XX-lea, original din Prigor), publica în ziarul Tribuna din Turnu Severin o pledoarie aprinsă pentru salvarea vestigiilor romane din Banat. Parcurgând drumul antic de la Dierna la Tibiscum, autorul deplângea distrugerea siturilor de către particulari și dezgroparea lor doar de către arheologi străini, formulând un vis îndrăzneț: exproprierea terenului de la Mehadia și dezvelirea completă a castrului Praetorium, după modelul Pompeii-ului.

La exact un secol distanță, privind articolul din perspectiva anului 2026, constatăm o schimbare profundă de paradigmă:

Referitor la castrul de la Mehadia, visul autorului s-a împlinit parțial în privința valorificării. Astăzi, Praetorium nu mai este un sit abandonat, ci un spațiu unde cercetarea științifică se desfășoară în interesul descoperirilor istorice iar spre deosebire de viziunea romantică a anilor ’20, arheologia modernă nu mai urmărește expunerea integrală cu orice preț, ci aplică principiul, pe baze științifice, al conservării primare și protecției structurilor, în pământ, sau prin montarea unor infrastructuri de protecție (acoperișuri).

În acest context, articolul, ce-l voi prezenta mai jos, rămâne un document de epocă interesant: o mărturie a frământărilor identitare post-1918 și o dovadă că eforturile de astăzi de la Mehadia reprezintă răspunsul peste timp, dat unei chemări făcute acum o sută de ani.

,,Comori îngropate – Pe drumul lui Traian dela Drobeta la Tibiscum 

Praetorium. Acest castru însemnat a fost ridicat la 4 kilom. îndepărtare și spre nord de Mehadia, pe teritoriul comunei Plugova, acolo unde se revarsă pârâul Bolovașnița în Belareca. Lungimea castrului a fost de 130 m. iar lățimea lui de 113 m. Marele istoric Momsen*² face o descriere amănunțită a acestui castru, iar generalul Cena l’a reconstruit și se află în muzeul său din Baile Herculane. La anul 1829 harnicul protopop al Mehadiei, Nicolae Stoica de Hațeg, îl descopere și îl descrie. Castrul acesta a fost zidit de Romani ca unul dintre cele mai tari în acest gen. Zidurile lui, a căror conturi se văd și azi din îndepărtare, iar mergând la fața locului se disting binișor, au fost construite din material solid, după cum se vede din surpăturile ce se desgroapă de pelângă ele. Șanțurile ce împrejmuiau castrul se zăresc și azi. După aceste ruine se poate deduce și cunoaște, cum erau construite castrele romane. Ele erau construite cu preferință în formă pătrată, cu ziduri puternice și lungi până la 200 m. la cele stabile sau permanente ; pe lângă aceea porțile și colțurile zidurilor erau întărite cu turnuri de apărare. Zidurile erau în afară bine împrejmuite cu șanțuri adânci, cam dela 3-10 metri, având o lățime de 20-30 metri și cari în timp de asediu se umpleau cu apă (T. Simu: Drumuri și Cetăți Romane în Banat, Lugoj 1924, pag. 24) În interior castrul se împărția în străzi paralele și drepte, iar dela o poartă până la alta, conducea câte o cale largă, având încrucișare la centru, dealungul cărora erau înșirate corturile legionarilor. Ceva mai la o parte, dar nu așa departe de centru, sau de piața numită: Forum, era praetorium-ul înconjurat de altarele zeilor, de tribunalul militar, de questor, de tribuni, centurioni etc. etc. (Traian Simu : Drumuri și Cetăți Romane in Banat. Lugoj 1924 p. 25) Aceeaș împărțire o aflăm la castru Praetorium. Ce lucru frumos și edificator ar fi, dacă s’ar expropria acest mic teren, și s’ar desgropa complect așa cum au desgropat Italienii Pompejii! Ce documente istorice prețioase s’ar putea aduce la lumină, care azi zac năroite sub pământ, nu din sărăcie, ci din nepăsare și lipsă de inițiativă, poate chiar și de lipsa de simț și mândrie națională (s.a.). 

Urmând pe drumul lui Traian mai departe ajungem la castrul: Ad-Pannonios, care s’a aflat la anul 1881 de către preotul rom. cat. din Orşova, Boleszny, un aprig cercetător istoric, la 3 kilom. îndepărtare de comuna Domașnea. Acest castru era situat pe pliscul unui deal ce desparte Valea Luncaviței de Valea Domașnei și avea frontul spre Cornea, o poziție strategică ireproșabilă. Urme despre acest castru azi nu se mai văd, deoarece proprietarul pământului l’a nivelat. Cu ocaziunea cercetărilor făcute de preotul Bolesny s’au găsit o mulțime de rămășițe din vechia clădire.

Gaganis. Acest castru puternic a fost construit în cotitura ce se formează prin scurgerea râului Hidecu în Timiș, lângă drumul ce conduce dela Teregova spre comuna Rusca. El se afă pe pământul agronomilor Dumescu No. cășii 273 din Teregova. Rămășițele lui se văd încă foarte bine. El a fost de 160 pași lungime și 120 lățime. Poziția lui ne arată scopul pentru care a fost construit: a veghia asupra cheii Timișului, care face aici o strâmtoare remarcabilă. De ambele părți dealuri înalte și piezişe, drumul și albia Timișului, iată tot accesul acestui difileu. Restul zidurilor acestei cetățui se mențin binișor până azi, ele sunt în unele locuri și până la 1 m. înălțime deasupra feței pământului. Dacă cineva și-ar lua ostăneală să facă desgropări, aici s’ar putea descoperi lucruri prețioase istorice. La anul 1828 s’a găsit aici o tablă de aramă, pe care se face amintire de împăratul Antonius Pius, care tablă, ca toate celelalte relicviii ce ne privesc pe noi Românii, se află în muzeul archeologic din Viena. Masclianis. După istoricul anonim din Ravenna numit și Masclunis, este un castru roman construit pe malul stâng al părâului Sadova în apropierea gării Slatina mică, la 600 pași de la drumul ce conduce spre Slatina veche. Și aceste ruine au fost cercetate mai întâiu de preotul Boleszny. La anul 1871 s’au găsit pe acest loc o peatră mormântală cu inscripțiune latină, dar în cursul transportării ei spre muzeul timișioran, căruia îi era destinat, s’a strivit pe drum. Archeologul Torma a mai făcut la anul 1881 cercetări, fiind însoțit de profesorul liceului rom. cat. din Timişoara, Ștefan Pontelli și de profesorul școalei normale din Caransebeş, Ioan Nemoianu, mai târziu primarul Caransebeșului, cu care ocaziune au stabilit pe deplin și definitiv locul și poziția castrului. De atunci până azi nimeni nu s’a mai interesat de aceste locuri. În continuarea drumului lui Traian spre Tibiscum, dăm în cale de comuna Vercerova, unde Romanii spălase aur, apoi Bolvaşnița, sub munții Caransebeșului, comuna Turnul și Borlova tot locuri unde spălase aur. În fine ajungem la Tibiscum. La 25 Martie 101 d. Chr. a plecat împăratul Traian din Roma, însoțit de o mulțime de beliduci și fruntaşi romani, ca să ieie singur comanda trupelor contra Dacilor, care nelinişteau imperiul. În Viminacium, capitala Moesiei de sus erau adunate oștirile, care erau destinate a lua parte în a cest răsboiu de așa mare însemnătate. Impăratul trecu Dunărea la Lederata (Rama) și luă direcțiunea peste Arzidava (Varadia), Centum-Putea (Surduc) Berzovia (Jidovini) Aizizis (Furlug) şi Caput-Bubali (Brebul sau Valea Boul) pentru a se întâlni cu M. Laberius Masimus, care venia cu alt corp de armată dinspre Tierna-Ad-mediam, în locul unde se revărsa Bistra în Timiș, și unde se deschide Valea Bistrei spre capitala Daciei. În acest loc se construi castrul Tibiscum de însuși împăratul Traian, ca mai târziu acest castru să devină cel mai de frunte municipiu a Daciei-Felix. Tibiscum era situat între comunele Jupa și Jaz și deveni în curând un centru important, și din motivul că era înconjurat de o mulțime de cetăți ca Gaganis (Slatina mică), la 20 kil. Caput Bubali. la 15 kil Agmonia (Ohababistra- Zăvoi), la 21 kil. și Pons-Augusti (Voislova) la 25 kil. Insemnălatea lui crescu în curând, căci deveni nu numai garnizoana principală în fața Sarmisegetuzei, ci cel mai important centru comercial și industrial și ca atare : metropola Banatului sub Romani. Mai multe inscripții desgropate aici ne dovedesc existența mai multor collegii (corporațiuni de ale industriașilor), cum au fost al negustorilor, așa numitul „collegium fabrum“, care cuprindea în sine mai ales pe lăcătuși și pe ferari. La Marga, aproape de Caransebeș s’a aflat o inscriptie, care amintește de „collegium utricularis“, adecă a luntrașilor și că a existat aici și un templu, ridicat în onoarea zeiței acestei bresle „Nemesis“.  Din săpăturile făcute s’a constatat, că în Tibiscus au staționat legiunea XIII Gemina, legiunea IX Flavia, Cohors I Ubriorum, Ala Viviorum, Milites I decuriae, Numerus Palmunerorum, Numerus Mauretanorum Tibiscensium etc. etc. Relicviile cele mai prețioase aflate aici sunt în muzeul din Viena și numai unele mai puțin însemnate se află în Muzeul Bănățan din Timișoara. Pe zidurile bisericei rom. cat. din Caransebeș încă se află câteva inscripții. Și azi găsesc locuitorii din satele învecinate diferite vase de lut, urne, bani și alte fragmente, dar cel mai mare păcat este, că se lase să se scoată tot felul de materiale pentru folosința lor proprie, fără ca să-i deie cuiva în gând să-i oprească dela astfel de devastațiuni barbare. Pentru a ne edifica pe deplin în aceasta privință, voiesc să amintesc numai următorul fapt. Ungurii, care cu toate mijloacele ce le aveau la dispoziție, căutau să facă să dispară de pe pământ ori ce urmă, prin care s’ar putea dovedi dreptul nostru autohton, dar mai cu seamă, prin care s’ar putea dovedi originea noastră romano-dacică, desgropând din întâmplare ruinele amfiteatrului dela Sarmisegetuza, au aflat de cuviincios, și nu de dragul nostru, să îngrădească acest loc sfânt pentru noi cu un gard de funii de sârmă, funii groase de corabie, ca să nu intre vitele și să se facă murdării. Așa le-am aflat în anul 1919. A trebuit să le luăm noi, strănepoții în administrare, ca după câțiva ani să nu mai aflăm nici urmă de vre-o frânghie sau gard; ba ce e mai mult, fiind vis-a-vis de amfiteatru localul unei cârciume, pe acest loc sfânt, se aruncă toate gunoaiele și toate murdăriile. Dacă Societatea archeologică română din București n’a străbătut să ajungă până la Sarmisegetuza și să vază aceste păcătoșenii, rușinea cade pe autoritățile administrative românești cât și pe Românii de prin împrejurime, care de altmintrelea să bat pe piept ca mari Români. Am arătat deci, că pe un teritoriu de 120 kilometri, cât este dela Severin până la Caransebeș, câte comori prețioase din punct de vedere istoric pot sta îngropate, și am făcut-o în nădejdea și în convingerea, că omul când își dorește ceva și se roagă, către Răsărit se întoarce, înzadar o spun unii, că dela Apus vine cultura și civilizațiunea, eu însă sunt pe deplin convins, că pentru noi Românii tot numai dela Rasarit rasare lumina. Mircea dela Mare. „

TRIBUNA – Tr.Severin (G.Focșan), aprilie 1925

_____________

*¹ Teodor Câmpianu (cunoscut mai ales sub pseudonimul literar ,,Mircea dela Mare„) a fost un preot, scriitor și publicist naționalist român bănățean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Deși s-a născut și a copilărit în zona Prigorului (unde ruda sa, preotul Iosif Câmpeanu, i-a editat și sprijinit primele lucrări), el a devenit cunoscut la nivel național ca un apărător înfocat al cauzei românilor și aromânilor din afara granițelor țării, în special a celor din Balcani (Albania, Macedonia) și din Valea Timocului (Serbia).

(https://old.biblacad.ro/bnr/brmautori.php?aut=c&page=720&&limit=10)

*² Theodor Mommsen (1817–1903), este un istoric, scriitor, jurist și profesor german. El a primit Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1902 pentru celebra sa operă „Istoria romană”. Este singurul istoric, din toate timpurile, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Theodor_Mommsen)

Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin

Mehadia, august 2026