A fi jurnalist în multe părți ale lumii a devenit o profesie cu risc ridicat, sub asaltul puterii de stat, al conflictelor armate, al presiunii economice și al erodării protecțiilor instituționale. Potrivit Comitetului pentru Protecția Jurnaliștilor (CPJ), 361 de jurnaliști au fost închiși și 124 au fost uciși la nivel global la sfârșitul anului 2024, una dintre cele mai mari cifre de când au început să urmărească datele. Între timp, în Indicele Mondial al Libertății Presei din 2025, Reporteri fără frontiere (RSF) a semnalat 34 de țări în care închiderile în masă ale instituțiilor media, exilul jurnaliștilor și represiunea sistemică s-au intensificat.
Atac la adresa dreptul publicului de a fi informat
Persecuția jurnaliștilor nu este doar un atac asupra indivizilor – este un atac asupra democrației, a transparenței, a echității și a dreptului publicului de a ști. Jurnalismul liber și independent joacă roluri cheie: dezvăluirea corupției, tragerea la răspundere a puterii, relatarea crimelor de război și acordarea unei voci celor fără voce și vulnerabili. Fără aceasta, abuzurile comise de guvern și de entitățile private și publice rămân necontrolate, minciunile proliferează, iar autoritarismul se răspândește. În autocrații, mass-media independentă este adesea printre primele instituții care se prăbușesc. Consecințele au un efect de descurajare la nivel global, autocenzura și frica devenind norma.
Jurnaliști încarcerați, torturați, exilați sau uciși
Instrumentele de represiune ale guvernelor autoritare sunt atât directe, cât și subtile. Potrivit weeklyblitz.net, lista 2025 a RSF include următoarele țări în care jurnaliștii au fost încarcerați, torturați, exilați sau uciși: Belarus, unde mass-media independentă a fost etichetată drept „extremistă”, iar jurnaliștii au fost arestați, torturați sau forțați să se exileze; Azerbaidjan, unde ultima instituție media independentă a fost închisă în februarie 2025, stat cunoscut pentru impunerea unor pedepse extrem de dure cu închisoarea pentru jurnaliști, pe baza unor acuzații complet inventate sau motivate politic; Iran, unde reportajul împotriva politicii guvernamentale este practic interzis, iar cei care depășesc limita se confruntă cu consecințe grave (în ultimii cinci ani, aici au fost arestați peste 100 de jurnaliști, mulți dintre ei fiind încă în închisoare); Arabia Saudită, cu aproximativ 20 de jurnaliști în închisoare; Rusia cu aproape 60 de jurnaliști arestați; China, cunoscută pentru atitudinea sa dură față de presă (regimul a închis aproape 200 de jurnaliști din 2019).
Hărțuire digitală, supraveghere, campanii de ură
Pe lângă arestări și crime, există și alte metode de persecuție pe scară largă a jurnaliștilor. Potrivit Centrului pentru Știri, Tehnologie și Inovație, aproape jumătate dintre jurnaliștii chestionați în 2025 au declarat că guvernele lor doresc „prea mult control” asupra reportajelor lor. Viabilitatea economică a jurnalismului independent este, de asemenea, sub presiune: RSF notează că fragilitatea economică este acum o amenințare semnificativă la adresa presei libere, la fel de mult ca represiunea politică directă.
Hărțuirea digitală este un alt element care intră în această ecuație – niveluri disproporționate de abuz online, supraveghere și campanii coordonate de ură… Închiderea internetului și transformarea dezinformării generate de inteligența artificială în arme erodează și mai mult spațiile sigure pentru jurnaliști. Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) raportează că hărțuirea împotriva jurnaliștilor este o tendință globală semnificativă, legând-o de agenda mai largă de împiedicare a liberei exprimări.
Iar în țările în care jurnaliștii sunt uciși sau reținuți, puțini făptași sunt trași la răspundere. Din cauza lipsei unor mecanisme judiciare sau internaționale eficiente, atacurile asupra libertății presei rareori duc la pedepse în justiție pentru cei vinovați.
Iar când jurnaliștii sunt uciși în zone de război, costul nu este doar personal, ci și colectiv – redacțiile se degradează, anchetele se opresc, iar comunitățile locale rămân în întuneric informațional. (redacția UZPR)
În anul 2016, Radio România Reșița lansa o campanie ce avea să devină un simbol al solidarității în Banatul Montan: „Muzică pentru Viață”. Ce părea atunci doar un experiment emoțional de Crăciun – o căsuță de sticlă amplasată în centrul orașului, transmisiuni live 24/24 și apeluri la umanitate – s-a transformat într-un veritabil fenomen social.
În fiecare an, în luna decembrie, Căsuța de Sticlă devenea locul în care vocea radioului se contopea cu vocile comunității: oameni care și-au învins boala, familii îndurerate, copii care visau la un viitor. Muzica devenea puntea dintre emoție și acțiune, iar campania reușea să strângă fonduri pentru cauze medicale și sociale.
2023 – Cancerul devine inamicul tăcut
În 2023, echipa Radio Reșița și-a îndreptat atenția spre o realitate greu de ignorat: în județul Caraș-Severin nu există un spital oncologic. În fiecare an, sute de pacienți din zonă sunt nevoiți să plece la Timișoara pentru tratamente istovitoare de chimioterapie sau radioterapie.
Campania „Muzică pentru Viață” a devenit, astfel, mai mult decât o strângere de fonduri. A devenit o platformă pentru conștientizare, pentru a aduce în discuție nevoia urgentă de tratamente oncologice aproape de casă. Radio Reșița a făcut pasul firesc: a anunțat obiectivul construirii unei clinici oncologice la Reșița, în parteneriat cu Asociația OncoHelp din Timișoara.
2024 – Comunitatea răspunde
Ediția 2024 a fost cea mai emoționantă de până acum. Oamenii au venit în număr record la Căsuța de Sticlă. Au donat, au povestit, au plâns, au sperat. Mulți au venit direct din spitale sau din diaspora, doar pentru a lăsa un gest de susținere.
„Pentru noi, ca organizatori, a fost un succes. Dar pentru societate, e un semnal de alarmă. Oamenii vin disperați pentru că nu mai au unde merge. Cancerul nu este doar un cuvânt – este o realitate care doare”, a spus Laura Sgaverdea, managerul Radio Reșița.
Suma strânsă: peste 211.000 de lei – un record absolut al campaniei.
Spitalul oncologic din Reșița – din vis, în realitate
Cu sprijinul administrației locale, clinica va funcționa în fosta clădire a Institutului de Proiectări. Proiectul OncoHelp prevede o unitate medicală completă, cu:
Ambulatoriu de specialitate
Secții de spitalizare de zi și continuă
Imagistică, laborator, farmacie
Îngrijiri paliative
Tratamente gratuite, exact ca în centrul OncoHelp din Timișoara
Clinica va oferi servicii de oncologie, hematologie și specialități conexe, într-un spațiu modern, adaptat standardelor europene.
Viitorul le aparține celor care donează
Laura Sgaverdea a lansat un apel simplu, dar extrem de puternic: „Dacă 50.000 de oameni din Caraș-Severin ar dona lunar 2 euro, am putea construi acest spital în doi ani.”
Finalul? Încă nu. Doar un nou început
„Muzică pentru Viață” nu e o campanie cu dată de încheiere. Este o stare de spirit. Este dovada că vocea comunității poate schimba lumea. Spitalul oncologic din Reșița va fi construit. Nu doar cu bani, ci cu fiecare mesaj, fiecare cântec, fiecare clipă de empatie. (radioresita.ro)
O discuție antrenantă despre provocările cu care se confruntă jurnalismul în prezent, comparativ cu alte epoci, în special anii ’90. Dezinformarea și inteligența artificială, într-o perioadă de schimbări globale și apariție a noilor medii de socializare. Forumul de la Chișinău, un eveniment dedicat jurnalismului și provocărilor globale.
Sunt doar câteva dintre subiectele interesante abordate în emisiunea ,, Dincolo de aparențe” – Banat TV: Daniel Botgros, avându-l ca invitat pe jurnalistul Mario Balint.
Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 organizează, în cursul zilei de 27 noiembrie 2025, începând cu ora 10.00, Simpozionul Științific Internațional intitulat Căderea Zidului Berlinului, eveniment premergător Revoluției Române din Decembrie 1989.
Manifestarea se va desfășura în Sala de Festivități a Consiliului Județean Timiș în prezența președintelui Consiliului Județean Timiș, Alfred Robert Simonis, a primarului Timișoarei, Dominic Samuel Fritz, și-a IPS Ioan, Mitropolitul Banatului, și se va bucura de prezența unor personalități ale lumii politice, academice și științifice din România, Republica Moldova și spațiul academic al UE, respectiv fostul președinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, fostul președinte al României, Emil Constantinescu, istoricul și politologul Anneli Ute Gabanyi, prof. univ. dr. Vasile Neacșa, membrii Colegiului Național al IRRD 1989 și ai Consiliului Științific, istorici, profesori din mediul preuniversitar, reprezentanți ai mass-media, membri ai Asociaților revoluționare timișorene.
Îmi este foarte greu să scriu aceste cuvinte la trecut, acum când ne despărțim de draga noastră Ioana Mihăiescu, arhitect și artist plastic pentru care Reșița a însemnat totul…
În după-amiaza zilei de 6 iunie (anul acesta) ne-am reunit cu toții, cei care o apreciam, în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz” din Reșița pentru a participa la o expoziție cu totul specială: Ioana Mihăiescu ne-a prezentat o parte din lucrările ei de arhitectură, printre care cele din Timișoara (Palatul Neuhausz), Băile Herculane (Hotel „Carol“) și Reșița (Școala Pittner), în prezența primarului, ing. Ioan Popa, a ing. Marius Dan Pescariu – președintele Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice Banat, a multor prieteni arhitecți și artiști plastici din Reșița și Timișoara, dar și a oamenilor simpli care o apreciau și respectau. Mulți dintre cei prezenți nu cunoșteau atunci faptul că organizarea acestei expoziții a fost realizată cu eforturi mari de către Ioana, având în vedere starea ei de sănătate precară. Ea emana însă o stare de bucurie și speranță, de mulțumire sufletească pentru tot ceea ce s-a întâmplat atunci. Și nici unul dintre noi, participanții, nu ne gândeam că va fi ultima… Cât își mai dorea ea o expoziție la Școala Pittner, dar la care nu s-a mai ajuns…
Cea care se năștea la 5 noiembrie 1954 în județul Vâlcea, arhitecta și artista plastică devenită reșițeancă prin trăire, convingere și dăruire, Ioana Mihăiescu ne-a părăsit pe drumul veșniciei în 25 noiembrie, acasă la ea, în urbea noastră. Rămân în urma ei peste 500 de lucrări arhitecturale, expozițiile de grup și personale din Reșița (1985 – 2025), Câmpulung Muscel, Năsăud, Târgoviște, Curtea de Argeș, Sibiu, Băile Herculane, Lugoj, Neustadt von Coburg, Rodental în Germania.
Etnia germană din Reșița a putut să-i fie gazdă la multe expoziții de artă, precum cele din 2004, 2009, 2014, 2015, 2018, 2025, fie că erau organizate în interiorul sau în curtea Bibliotecii Germane „Alexander Tietz“, fie la Centrul Social „Frédéric Ozanam“, ea ne-a sprijinit în realizarea unor logo-uri pentru Reșița 250, pentru Monumentul Herglotz de pe Dealul Crucii și nu în ultimul rând, pentru manifestările comemorative dedicate Revoluției din Decembrie 1989 desfășurate în Reșița. În ultimii ani a fost membră a juriului concursului nostru cu caracter internațional „Copiii desenează ținutul natal“.
În urma ei rămân, ca puncte de neuitare pentru viitor, adevărate opere de arhitectură precum restaurările sediului Episcopiei Caransebeșului, a Monumentul Herglotz de pe Dealul Crucii reșițene, Școala Pittner, ultimul ei proiect de suflet, la care a ținut foarte mult și a rămas mândră de reușită! Dacă participăm astăzi la ședințe și întâlniri culturale în Sala „Sorin Frunzăverde” a Palatului administrativ județean, ne vom aminti de Ioana Mihăiescu, întrucât ea a realizat integral designul acesteia. Desigur că mai există multe alte exemple ale trecerii creionului ei pe planuri și schițe din județ.
În 15 martie 2018 participam la invitația ei, la o expoziție organizată în Primăria Sibiu, de către Uniunea Arhitecților din România. Și acum am în fața ochilor mei bucuria și mândria ei de atunci, acceași ca și la ultima ei expoziție, cea din 6 iunie a acestui an.
Reșița și Caraș-Severinul au pierdut o importantă personalitate multivalentă prin trecerea ei în eternitate! Rămâne ca noi, cei care suntem azi în viață, să-i păstrăm memoria vie, să facem astfel ca trecerea ei prin această lume să fie un exemplu viu pentru ziua de astăzi, atât de săracă în repere!
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) a prezentat pe 25 noiembrie, în cadrul ședinței Comisiei pentru cultură și media a Senatului, reprezentată prin președintele Gheorghe-Ioan Bota, setul său de amendamente la proiectul Legii Audiovizualului (L292/2024), aflat în procedură parlamentară.
Din partea UZPR au participat Dan Constantin, președinte al UZPR, Andreea Crețulescu, membru al Consiliului Director, Monica Cercelescu, reprezentant al Departamentului Juridic al UZPR.
Propunerile transmise vizează alinierea legislației naționale la standardele stabilite prin Regulamentul european privind libertatea mass-mediei (EMFA – 2024/1083), Digital Services Act, precum și modernizarea și corectarea unor prevederi care pot afecta libertatea presei, independența editorială și protecția surselor jurnalistice
Principalele amendamente prezentate de UZPR
Actualizarea terminologiei europene. UZPR a solicitat înlocuirea referințelor la vechiul organism european ERGA cu noua structură EBMS – European Board for Media Services, prevăzută de EMFA.Această schimbare este obligatorie, întrucât ERGA nu mai funcționează în legislația europeană actuală.
Consolidarea protecției surselor jurnalistice. UZPR propune o rescriere a articolului privind protecția surselor, astfel încât:
– protecția să decurgă din Constituție și art. 10 CEDO, nu „din prezenta lege”;
– să fie interzisă orice formă de constrângere directă sau indirectă asupra jurnaliștilor;
– dezvăluirea surselor să fie posibilă doar în situații strict necesare, prin hotărâre judecătorească motivată;
– să existe garanții suplimentare pentru percheziții, interceptări și măsuri ce pot conduce la identificarea surselor.
Aceste completări sunt conforme jurisprudenței CEDO și standardelor europene în materie.
Adaptarea legislației la Digital Services Act. UZPR a evidențiat neconcordanțele articolelor privind intervenția CNA asupra conținutului online, solicitând adaptarea textelor la regimul unic introdus de DSA, care:
– nu permite sancționarea directă a utilizatorilor de platforme;
– nu acordă CNA prerogative de eliminare a domeniilor, suspendări nelimitate sau obligații tehnice directe;
– instituie notificarea furnizorilor de servicii intermediare, nu mecanisme de control pre-DSA.
Propunerile urmăresc evitarea incompatibilităților cu legislația europeană, a riscului de cenzură și a suprapunerii cu atribuțiile ANCOM.
Introducerea unor criterii clare și cuantificabile în licentierea furnizorilor de servicii mass-media. UZPR arată că standardele europene – în special Regulamentul european privind libertatea mass-mediei (EMFA) – impun statelor membre să aplice:
– criterii obiective, măsurabile și nediscriminatorii;
– evaluări transparente;
– decizii motivate;
– acces public la fundamentarea deciziilor.
Documentul precizează explicit că aceste norme europene cer motivarea și transparența integrală a procedurii de licențiere . Amendamentul concret: se propune ca, în locul criteriilor generale și vagi, licențierea să se realizeze pe baza unei fișe de evaluare standardizate.
Reguli de sancționare proporționale și respectarea dreptului la apărare. UZPR a propus mai multe corecturi privind sancțiunile:
– contestația depusă împotriva unei sancțiuni să suspende de drept executarea;
– obligația de difuzare a sancțiunii pe post să fie aplicată doar după soluționarea definitivă a contestației, pentru a evita prejudicii de imagine.
UZPR: „Amendamentele propuse sunt necesare pentru protejarea libertății presei și pentru modernizarea legislației audiovizuale”
Reprezentanții UZPR au subliniat, în cadrul discuțiilor, că actualizarea legislației audiovizualului este obligatorie pentru conformarea cu normele europene, pentru protejarea independenței editoriale și pentru adaptarea la noile realități digitale. „Amendamentele prezentate sunt fundamentate juridic și în deplină concordanță cu standardele europene privind libertatea mass-mediei. UZPR rămâne deschisă dialogului instituțional, în interesul protejării profesiei de jurnalist și al unui cadru legislativ modern și echilibrat”, a declarat Dan Constantin, președinte al UZPR.
17 noiembrie 1918, constituirea Consiliului Național Român al districtului Mehadia. Pe podium: preotul Iosif Coriolan Buracu și plugarul fruntaș Matei Grecu, din Mehadia
La începutul lunii noiembrie 1918, pe fondul prăbușirii Imperiului Austro-Ungar, haosul a cuprins întreaga regiune a Banatului. În aceste condiții, Armata Regală Sârbă a trecut Dunărea în zona Orșova-Turnu Severin, având ca obiectiv ocuparea Banatului, conform convențiilor de armistițiu „generalii de la Belgrad, profitând de situația favorabilă pe frontul de sud, au dat ordin armatei sârbe regale să ocupe Banatul până la Lugoj”.
Trupele sârbe au înaintat rapid pe valea Cernei și a Timișului. Mehadia, punct strategic aflat în proximitatea vechii granițe, a fost ocupată militar în prima parte a lunii. Administrația de ocupație a încercat rapid preluarea controlului civil, dizolvând structurile românești și confiscând arhive sau bunuri, acțiuni ce au generat tensiuni majore în rândul populației care își dorea cu ardoare împlinirea idealului său de reîntregire națională, respectiv unirea cu România.
Cu toate acestea, sub presiunea ocupației, românii din Mehadia au dat dovadă de o organizare exemplară. Momentul cheie l-a reprezentat ziua de 17 noiembrie 1918, când s-au constituit Consiliul Național Român local și Garda Națională Română. Sufletul acestei mișcări a fost Preotul-căpitan Iosif Coriolan Buracu, alături de o seamă de patrioți locali, între care și generalul Nicolae Cena. Acesta a reușit reînființarea „Districtului Mehadia” (pe 18 noiembrie), grupând 16 comune sub autoritate românească și sfidând autoritatea trupelor de ocupație.
Cronica Mehadiei, publicată de preotul Buracu în anul 1924, ne oferă o mărturie vie a acelor zile tensionate: „chemați de câțiva ticăloși, sosește de la Domașnia un escadron de sârbi, sub comanda unui «poruncic» (locotenent) și rămâne ca trupă de ocupație. Sârbii au dispus ștampilarea banilor prin ofițerii lor”.
Deși trupele regale sârbe au părăsit definitiv Banatul abia la 29 iulie 1919, Mehadia a fost eliberată mult mai devreme. Același I.C. Buracu consemnează cu ușurare: „1919 Februarie 14, pleacă Sârbii, iar ordinea în comună e susținută de Garda Națională”.
Litigiul teritorial dintre România și Regatul Sârbo-Croat-Sloven a fost soluționat diplomatic prin Tratatul de la Trianon (1920) și protocoalele ulterioare de delimitare a frontierei. A fost un proces dificil, care a umbrit temporar relațiile tradiționale de prietenie dintre poporul român și cel sârb, dar care, odată încheiat, a permis revenirea la buna vecinătate istorică.
Acesta a fost, fără îndoială, un episod negru al istoriei locale, un moment de cumpănă care, deși a umbrit temporar bucuria eliberării de dominația Imperiului, nu a putut frânge voința locuitorilor Mehadiei de a fi parte din România Mare.
S-au scurs 25 ani de când basul Nicolae Florei s-a stins, însă, în memoria multor bocșeni, amintirile cu acesta sunt încă vii. Mulți dintre vasioveni și-l amintesc cu plăcere ca fiu „al satului Vasiova”, și-l amintesc interpretând pricesne și colinde, cu timbrul său grav, în biserica satului, și-l amintesc zăbovind pe la câte un prieten la un „pahar de vorbă”, glumind în felu-i caracteristic sau încurajându-i pe cei tineri. Într-o discuție cu tenorul Lucian Krasznek, acesta își amintește ca pe o întâmplare deosebită întâlnirea cu maestrul Nicolae Florei: „Domnul Nicolae Florei venea la biserică și cânta și în duminicile alea nu aveam eu voie să cânt „Tatăl Nostru” și eu, copil fiind, mă tot gândeam de ce ar vrea oamenii să-l audă pe omul ăsta bătrân, de ce neapărat pe el și, la un moment dat m-am gândit că poate și pe mine o să mă asculte oamenii cândva. Doamna înv. Petcu ne-a invitat la masă și era acolo și dl. Florei. El știa că eu cânt și m-a încurajat. Mi-a dat un disc (de vinil) și mi-a scris pe el dedicația: „Pentru Lucian și îi doresc să devină un cântăreț mare!” și placa o am, chiar dacă nu mai am pick-up.”
În cei din urmă ani de viață, datorită primarului Victor Creangă, maestrul Nicolae Florei și soția sa s-au adăugat prietenilor bibliotecii bocșene, vizitându-se de câteva ori și participând la unele evenimente. Unul dintre aceste evenimente a fost de amploare, maestrul Nicolae Florei inaugurând, prin lieduri, noul sediu al bibliotecii germane, filială a Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea”, eveniment desfășurat în anul 1997, la Bocșa Română, alături de colegul Erwin Josef Țigla și oficiali ai Ambasadei Germane în România.
În anul 2015, prof. univ. dr. habil. Marius Manyov, demn urmaș al basului Nicoale Florei prin carieră și talent, fiu al Bocșei Montane, redutabil profesor în cadrul Facultății de Muzică din Timișoara, dar și un nume de referință în domeniul interpretării muzicii vocale clasice românești și universale, a avut inițiativa organizării la Bocșa a unui Festival Național-Concurs de Interpretare a Romanței și a Liedului care să poarte numele basului Nicolae Florei. Acest lucru s-a și înfăptuit până în perioada pandemiei, când au fost întrerupte multe activități culturale și prea puține au fost reluate.
Însă, Nicolae Florei rămâne acel „Oedipe” din capodopera omonimă enesciană, datorită căruia faima sa internațională s-a consolidat, rămâne îndrăgitul interpret de romanțe și cântece populare (mai ales din folclorul bănățean!), dar și vasioveanul care intonează cu smerenie cunoscute pricesne în biserica din Vasiova! Sunt amintiri care nu pot fi șterse de nicio pandemie și de niciun alt cataclism natural sau indus.
La 25 de ani de la plecare ni-l amintim pe basul Nicolae Florei cu recunoștință, îi ascultăm cântecele și-l rugăm pe bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumină! Veșnica lui pomenire!
Nicolae Florei s-a născut în 10 noiembrie 1927 la Bocşa Vasiova, Caraş-Severin, acesta fiind locul în care copilăreşte şi care-i va rămâne până la moarte „acasă”, și s-a stins în 25 noiembrie 2000 la Bucureşti.
A studiat la Timişoara, apoi la Bucureşti, cu mari profesori care-i vor marca strălucita carieră: Sabin Drăgoi, Nicolae Ursu, Vadim Sumski, Petre Ştefănescu—Goangă, Jean Ranzescu şi Jean Bobescu.
Înainte să-şi pună în valoare excepţionala voce de bas, Nicolae Florei a fost profesor de muzică la Bocşa şi dirijor la Timişoara.
În 1950 a debutat la Teatrul „Excelsior” din Bucureşti, în cadrul Ansamblului de cântece şi dansuri „Ciocârlia”, sub bagheta lui Viorel Doboş. Primul său succes l-a obținut interpretând cantata „Pe malurile Prutului” de Ciprian Porumbescu.
Debutul său la Opera Română s-a produs în 1955 cu „Rigoletto” de Verdi. Până în anul 1984 a avut o fabuloasă carieră pe prima scenă lirică a ţării. S-a impus în faţa publicului şi a criticii prin roluri din opere celebre din repertoriul universal interpretate cu deosebit talent şi măiestrie, într-un mod de excpeție: „Bărbierul din Sevilla”, „Traviata”, „Aida”, „Faust”, „Carmen”, „Tosca”, „Boema” şi alte multe astfel de piese. Un moment deosebit al carierei sale l-a constituit interpretarea rolului titular din „Oedip” de George Enescu, în montarea operei din Viena. Dar, dincolo de Viena, faima sa internaţională s-a consolidat în turnee efectuate în Cehoslovacia, URSS, Polonia, Belgia, Germania, Australia, Noua Zeelandă.
Glasul de aur şi talentul interpretativ ce l-au impus pe Nicolae Florei n-au cucerit numai publicul de operă, ci şi pe cel atras de romanţe şi cântece populare, iar pricesnele, cântece religioase interpretate cu har, i-au sporit considerabil popularitatea.
Nicolae Florei este Cetățean de Onoare al Orașului Bocșa, al locului în care, mai ales de sărbători, revenea cu bucuria reîntoarcerii acasă, acolo unde își dorm somnul de veci moșii și strămoșii săi.
Referinţe: Întoarcerea numelui. Oraşul Bocşa în timp/ Ioana Cioancăş. Reşiţa: Timpul, 1997; Istorie şi artă bisericească/ Jurma Gheorghe şi Vasile Petrica. Reşiţa: Timpul, 2000; Oameni şi locuri din Bocşa/ Iosif Cireşan Loga. Reşiţa: TIM, 2005; Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2000 – 2009/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2009 (Bocșa – istorie și cultură); Cărăşeni de neuitat III/ Petru Ciurea şi Constantin Falcă. Timişoara: Eurostampa, 2010; Cărăşeni de neuitat XI/ Petru Ciurea şi Constantin Falcă. Timişoara: Eurostampa, 2011; Istorie şi administraţie la Bocşa multiseculară/ Mihai Vişan şi Daniel Crecan. Timişoara: Mirton, 2011; Muzicieni din Banat: lexicon/ Ioan Tomi.Timişoara: Eurostampa, 2012; Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2013 (Bocșa- istorie și cultură; 30). Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2009 – 2013/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2014 (Bocșa – istorie și cultură); Banat. Miscellanea musicologica /Constantin-Tufan Stan. Timișoara: Eurostampa, 2018; Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2014 – 2018/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2019 (Bocșa – istorie și cultură); Tangențe. Autografe și poveștile lor/ Adalbert Gyuris.- București: eLiteratura, 2019; Cărășeni de neuitat. Partea a XLIV-a/ Constantin C. Falcă.- Timișoara: Eurostampa, 2023; Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64); Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2019 – 2023/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2024 (Bocșa – istorie și cultură; 71).
24 noiembrie 2025, ora 17.00, Școala Pittner, Reșița:
In memoriamAugust Pittner (*7 decembrie 1879, Reșița – †17 noiembrie 1965, Reșița): O dezbatere culturală privind trecutul, prezentul și viitorul Centrului Cultural „Școala Pittner”.
Expoziție „De prin timpuri trecute…“: Din istoria aparatelor de radio, a pick-up-urilor și a casetofoanelor. Din colecția: George Band (Tormac).
O sărbătorim împreună pe Sfânta Ecaterina (25 noiembrie) cu grupul vocal-instrumental „Resicza“ (coordonator: Iuliu Fazakas).
23. November 2025, 16:00 Uhr, Tormac = Rittberg, Kreis Temesch:
Ausstellung „Von anno dazumal…“: Aus der Geschichte der Radioapparate, der Pick-ups und der Kassettenrecorder. Aus der Sammlung von George Band (Tormac).
Vorfeier der Heiligen Katharina (25. November) mit der Musikgruppe „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).
Artur Silvestri (Bucureşti, 19martie 1953–Viena, 30 noiembrie 2008)
„În anii de până acum, mulţi sau puţini, aşa cum o vrea Dumnezeu, nu am avut decât năzuinţa de a privi în jur cu atenţie şi cu bună-voire, înţelegând că, dacă viaţa ne-a fost dată ca un mister inexplicabil, nimic nu o face mai bine purtătoare de înţeles ireductibil decât rezultatul viu şi definit, Fapta, de orice greutate. De-aceea, atât „ieri ” cât şi azi – şi, dacă voi avea zile, şi mâine – am simţit că dacă dincolo de orice prejudecăţi, reţinere nepăsătoare şi individualism sterp, voi afla, precum în nisipul râurilor mari, pepita de aur şi o voi arăta şi altora, ajutând, pe cât pot, să se scoată mai lămuritor în evidenţă, nu voi fi trăit fără rost; şi nădăjduiesc că nu am greşit”.
Prof. Dr. Artur Silvestri
27 Aprilie 2008 – Învierea Domnului (Sfintele Paşti)
Totul a început sub semnul unei coincidențe care, privită acum prin prisma anilor, pare mai degrabă o așezare firească a destinului. Era finele anului 2007. Într-o lume care se grăbea să sărbătorească trecerea într-un nou an, un simplu schimb de mesaje electronice avea să devină temelia unei relații spirituale definitorii pentru viața mea. Ceea ce a debutat cu o urare protocolară și un dar digital neașteptat s-a transformat într-o punte între două lumi aparent opuse: liniștea pădurilor din Mehadia și efervescența culturală a Bucureștiului, mediate de figura tutelară a lui Artur Silvestri.
Despre Artur Silvestri auzisem inițial prin intermediul scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu, un colaborator vechi al domniei sale încă de pe vremea revistei „Luceafărul”. Însă, pentru mine, Artur Silvestri nu era încă „Domnul Profesor” – așa cum avea să devină în inima mea – ci un nume impozant, creatorul Asociației Române pentru Patrimoniu (ARP) și al rețelei „Intermundus Media”. Într-o perioadă în care internetul în România era încă un teritoriu vast și neexplorat de mulți intelectuali, Silvestri a avut viziunea uluitoare de a construi o catedrală digitală. El a reunit scriitori, istorici și preoți, oameni ai tradiției, și i-a adus pe toți pe ecranul computerului, înțelegând înaintea multora că bătălia pentru cultură se va da și în mediul virtual.
În acest vast proiect vizionar a fost inclusă și publicația noastră locală, „Vestea” din Mehadia, la care trudeam și eu la acea vreme, alături de scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu. Îmi amintesc și acum emoția mesajului primit în Ajunul Anului Nou 2007:
31 Decembrie 2007, Ajunul Anului Nou
Draga Domnule Vlaicu,
Multumesc de urari. Sa stiti ca aveti din partea mea un dar de Craciun si de Anul Nou: am pus on-line revista VESTEA la pagina web http://vestea.wordpress.com
Urmand ca in urmatoarele zile sa definitivam aspectul ei folosind din materialele trimise. […]
As avea nevoie si de un numar de telefon al Domniei Voastre pentru a tine un contact direct in teme ce tin de aceasta editie electronica.
Urari si ganduri de bine catre toti cei ce va sunt apropiati, […]
” La multi si buni ani !”
Silvestri
Acest gest de generozitate a fost scânteia. Fără să ceară nimic, Artur Silvestri ne dăruise o voce globală.
Primăvara anului 2008 a adus cu sine o nouă etapă. Pe fondul extinderii proiectelor sale, Artur Silvestri a lansat un apel pentru redactori și colaboratori tehnici. Am răspuns, deși ezitarea îmi era mare. Cine eram eu să mă alătur unei elite culturale? Eram silvicultor la un ocol silvic, un om obișnuit cu asprimea naturii, nu cu finețurile editoriale sau cu platformele web.
Totuși, am fost acceptat. Mai târziu am aflat că, dincolo de recomandările unor oameni de seamă precum profesorul Alexandru Nemoianu sau profesorul Pavel Panduru, ceea ce a contat decisiv a fost intuiția lui Artur Silvestri. Avea acest dar teribil de a „radiografia” sufletul omului, de a vedea calitatea umană dincolo de un CV tehnic.
Așa a început „dubla mea viață”. Ziua îmi aparținea pădurii, cu toate responsabilitățile mele de silvicultor, iar seara, începând cu ora 19:00, intram într-o altă dimensiune. Mă așezam la calculator și, sub coordonarea directă a Domnului Profesor, învățam să construiesc în mediul virtual.
Era o perioadă de muncă asiduă. Veneam obosit de pe teren, dar în momentul în care intram în contact cu echipa de redacție, oboseala dispărea ca prin farmec. Artur Silvestri crease un mecanism perfect, dar care nu funcționa rece, ca o mașinărie, ci cald, ca o familie. Pe măsură ce pătrundeam în tainele platformei „WordPress”, el era acolo, ghidându-mi pașii.
Îmi răsună și acum în minte vorbele sale, venite adesea târziu în noapte, când mă vedea zăbovind prea mult pe platformă pentru a finisa un articol: > „Costel, nu mai sta căci e târziu, eu sunt fiară bătrână… tu mergi la odihnă.”
Această blândețe părintească m-a dezarmat și m-a reconstruit. Îmi spunea mereu: „Vei fi un foarte bun tehnoredactor”. Poate părea o simplă încurajare, dar pentru mine, a fost catalizatorul care mi-a dat încrederea că pot face mai mult. Nu simțeam oboseala muncind alături de el, pentru că energia sa era contagioasă.
O amintire sfâșietoare: Când dealurile Ceahlăului au întâlnit pădurile Mehadiei
Există un moment anume care îmi definește relația cu Artur Silvestri, un moment pe care l-am descoperit abia după ce el nu a mai fost printre noi, citind cartea sa postumă „Frumusețea lumii cunoscute”.
Soția sa, doamna Mariana Brăescu-Silvestri, a publicat în acest volum pagini din jurnalul intim al scriitorului, ținut în ultimele sale 50 de zile de viață. Răsfoind cartea cu inima strânsă, am dat peste data de 1 octombrie. Acolo, negru pe alb, Artur Silvestri scria despre mine. Este copleșitor să afli că mentorul tău te purta în gânduri cu o asemenea intensitate: > „De la Constantin Vlaicu din Mehadia (căruia apropiaţii îi spun „Costel“, un cognomen delicat, care i se potrivește) primesc zilnic scrisori profesionale… Costel scrie întotdeauna ceremonios, în fraze ample şi politicoase… Dar astă-seară, de fapt târziu, către miezul nopţii, „Costel“ mi-a scris că va lucra foarte puţin fiindcă e ostenit şi îşi petrecuse toată ziua în pădure… Apoi, a continuat: „Toamna pădurea e frumoasă…. Mă linişteşte, nu ştiu ce m-aş face fără ea….“ şi într-o clipă am văzut dealurile mele de la Ceahlău, frunzele arămii, colinele dulci. Ce aş fi putut spune?”
Această însemnare este, pentru mine, o „amintire sfâșietoare„, așa cum a intitulat-o chiar el. Printr-o simplă mărturisire a oboselii mele, am reușit, fără să știu, să-i trezesc dorul de locurile natale. Artur Silvestri a văzut în cuvintele mele despre pădurea Mehadiei propriile sale dealuri ale Ceahlăului. A fost momentul în care sufletele noastre s-au întâlnit cu adevărat, dincolo de relația tehnică, strict profesională. A fost momentul în care „epistograful ceremonios” a fost văzut și înțeles în profunzime.
O lecție de sacrificiu
Vara anului 2008 mi-a oferit singura ocazie de a-l întâlni fizic. Ziua de 21 iulie rămâne gravată în memoria mea. Am petrecut patru ore la sediul ARP din București, patru ore care au valorat cât ani de studiu. Am stat în preajma unui Om Mare, a cărui înțelepciune curgea firesc, fără ostentație.
Nu știam atunci că timpul său se scurgea implacabil, spre un final neașteptat.
Toamna a adus umbrele bolii. Problemele de sănătate deveneau evidente în mesajele sale. Ne scria tot mai des că întrerupe lucrul mai devreme: „…nu stau la lucru pentru că nu am o stare bună, dacă sunt întrebări…”. Îngrijorarea mea creștea cu fiecare email, dar răspunsurile lui încercau mereu să ne protejeze: unul dintre ultimele mesaje, adresate personal, primit prin poşta electronică suna astfel : ,,buna seara , costel sper ca esti bine… am vazut situl, ai aranjat bine …(…) la mine sunt inca probleme de sanatate si va mai dura dar sunt mai bine, nu intru in detalii… dar important e ca sunt ceva mai bine”.
Ceea ce a urmat este o lecție de sacrificiu suprem. Chiar și de pe patul de spital, dintr-o clinică din străinătate, Artur Silvestri a continuat să fie căpitanul corabiei. Primeam SMS-uri de o luciditate și o grijă cutremurătoare: > „Sunt.la.o.clinică.în.străinătate.pentru.un.tratament.îndelungat.pentru.o.boală.grea.sper să.putem.continua.colaborarea.cele.începute.dacă.aveți.întrebări.comunicăm.prin.sms.succes.Silvestri.” (17.11.2008 ora 21:06)
Unul dintre ultimele gânduri împărtășite cu redactorii și colaboratorii sai, rămâne, peste timp, o îmbrățișare de rămas-bun și un adevărat testament spiritual: „Sper să fiţi bine cu toţii pentru că nu trebuie să vă simţiţi singuri şi nici nu sunteţi!”. Chiar și în acele clipe de grea încercare, grija lui nu se îndrepta spre propria suferință, ci spre echipa pe care o construise, spre colaboratorii săi, spre creația sa culturală, oferind certitudinea că legătura creată poate transcende dispariția fizică.
Scrisoare către un mentor, la 17 ani distanță
Astăzi, privind în urmă la cei 17 ani care s-au scurs de la plecarea sa, simt nevoia să închei acest cerc. Este momentul să ofer răspunsul meu la pagina de jurnal pe care nu am apucat să îl citesc decât prea târziu și, mai presus de toate, să-mi exprim gratitudinea pentru mentoratul său, care a avut o contribuție decisivă asupra evoluției mele, a destinului meu profesional.
Dragul și neuitatul meu Domn Profesor Silvestri,
Au trecut 17 ani de când ați plecat. E o viață de om în această perioadă, dar pentru mine, amintirea acelor nopți de lucru, în care transformam în realitate digitală viziunea dumneavoastră, rămâne la fel de vie.
Îmi amintesc perfect acea seară de toamnă, când v-am scris despre osteneala din pădure și despre liniștea pe care o găseam printre frunzele arămii. Ați reușit să pătrundeți, dintr-o singură frază, în sufletul meu de „silvicultor” și să mă înțelegeți. Ați văzut dealurile de la Ceahlău în rândurile scrise de mine, din Mehadia, la sute de kilometri distanță, deoarece ăsta era geniul dumneavoastră: să conectați oamenii, locurile și ideile, chiar și pe mine, „epistograful ceremonios”, așa cum mă numeați.
Vă sunt profund recunoscător, nu doar pentru șansa de a lucra la Intermundus Media, ci pentru darul pe care mi l-ați făcut mie, „începătorului”: acela de a mă forma. Mi-ați deschis uși nebănuite, dincolo de munca mea și de formația mea profesională de silvicultor. Fără încurajarea dumneavoastră și fără răbdarea acelei echipe minunate, poate că nu aș fi avut niciodată curajul să explorez această latură. Faptul că lucrați și ne trimiteați mesaje prin SMS de pe patul de spital, din străinătate, demonstrează sacrificiul total pe care l-ați făcut pentru visul dumneavoastră – ARP și Intermundus Media.
Și astăzi, când mă simt ostenit sau nesigur, mă gândesc la blândețea și înțelepciunea dumneavoastră, care a depășit limitele oricărui formalism.
Sper că, acolo unde v-ați găsit liniștea „în umbra altarului unei mănăstiri”, ați putut vedea cât de multe din semințele culturale pe care le-ați plantat au înflorit. Eu am rămas același „Costel” din Mehadia, care scrie ceremonios, dar care, atunci când se face târziu, știe că liniștea cea mai adâncă nu o găsește pe internet, ci în inima pădurii.
Cu profund respect și neuitare,
Constantin Vlaicu, silvicultorul și redactorul dumneavoastră!
Timpul, așa cum spunea Shakespeare, nu se oprește pentru nimeni. Dar există oameni care, prin forța spiritului lor, reușesc să facă timpul să curgă altfel. Artur Silvestri a fost un astfel de om, iar eu sunt onorat că am fost, pentru o scurtă dar intensă vreme, martor la trecerea sa luminoasă prin această lume.
Mehadia, 23 noiembrie 2025
Constantin VLAICU/UZPR Caraș Severin
Artur SILVESTRI – Repere biografice
Artur Silvestri a fost o personalitate complexă și efervescentă a culturii românești contemporane, recunoscut ca scriitor, istoric al civilizațiilor, editor și promotor cultural, cu o activitate publicistică intensă, curmată prematur la doar 55 de ani.
Născut pe 19 martie 1953, în Drăgănești-Vlașca, județul Teleorman, și trecut în neființă pe 30 noiembrie 2008.
A studiat Filologia la Universitatea din București. A debutat în critica literară în 1972. A fost cronicar literar permanent (din 1975) și redactor al prestigioasei reviste „Luceafărul”, un mediu cultural esențial al epocii.
Artur Silvestri s-a remarcat printr-o operă vastă și variată care acoperă eseistică, istoria civilizațiilor, proză și chiar aforisme, reflectând o adâncă preocupare pentru originismul cultural și spiritualitatea românească.
Titluri Reprezentative (Selecție)
– Semne și peceți. Șapte lecții despre originism
– Arhetipul călugărilor sciți. Eseuri despre Bizanțul paralel
– Memoria ca un concert baroc
– Prostologhikon – Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar
Probabil cea mai vizibilă „faptă culturală” a sa a fost viziunea sa de promotor cultural, concretizată în:
– Asociația Română pentru Patrimoniu (ARP): O fundație dedicată promovării și susținerii valorilor culturale, istorice și tradiționaliste.
– Rețeaua Intermundus Media: O platformă pionieră de reviste culturale online. A lansat o pleiadă de publicații digitale într-o perioadă în care media online abia se dezvolta în România, demonstrând o înțelegere precoce a potențialului Internetului ca mijloc de diseminare culturală. Aceste publicații au reunit colaboratori din cercuri care susțineau literatura de inspirație tradiționalistă, religioasă și națională.
Pe lângă activitatea literară, Artur Silvestri a avut și o carieră notabilă în domeniul imobiliar, implicându-se activ în fondarea și conducerea principalelor organizații profesionale și patronale din acest sector (precum Uniunea Patronală Imobiliară și Federația Asociațiilor Imobiliare din România – FAIR), fiind un promotor al licențierii profesionale.
Artur Silvestri nu a fost doar un scriitor, ci un ctitor cultural și un mentor, descris de apropiați ca un om liber, excentric, naiv și idealist, care s-a consumat intens pentru proiectele și oamenii în care credea. Moartea sa, în plină efervescență creatoare, a lăsat în urmă o operă vastă, completată postum, prin publicarea mai multor volume, de către soția sa, Mariana Brăescu-Silvestri, inclusiv mărturii, precum cea din jurnalul său: „Frumusețea lumii cunoscute”, amintită în articol.
,,Impresionat de atașamentul profund al enoriașilor (din Mehadia – n.n.) față de Sfînta Briserică, de patriotismul lor luminat și constant, rog pe Tatăl Ceresc să le răsplătească vrednicia și să-i binecuvînteze.” Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, Mehadia, 4 iunie, 1972
Fotografia este realizată anul 1972, și reprezintă vizita arhierească a Mitropolitului Banatului Nicolae Corneanu, la Mehadia. Aceasta este o vizită extrem de importantă deoarece leagă istoria veche de cea contemporană, dovedind că și în comunism, la Mehadia, viața bisericească pulsa la un nivel înalt. (Fotografie prezentă în arhiva personală Ion Ionescu, Mehadia)
Vizitele arhierești în parohia Mehadia au o istorie îndelungată și bogată, reflectând importanța strategică și istorică a localității (o primă episcopie, fost sediu de district și protopopiat, loc de graniță și punct de legătură între Banatul de Munte și zona de câmpie). Prin faptul că Mehadia are una dintre cele mai vechi biserici zidite din zonă, începuturile ei sunt legate de prezența episcopilor vremii în mijlocul enoriașilor de aici.
O primă mare vizită canonică, atestată documentar pentru actuala biserică, este la 20 Iulie 1781, a Episcopului Vichentie Popovici. Episcopul Vichentie Popovici al Vârșețuluiși Caransebeșului a oficiat târnosirea (sfințirea) bisericii nou-construite, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Proroc Ilie”.
La 6 Mai 1796, după ce biserica a fost incendiată de turci în anul 1788 (în timpul războiului austro-turc) și apoi renovată în 1794, a fost necesară o nouă sfințire. Aceasta a fost făcută de Episcopul Iosif Ioanovici Șacabent.
În perioada modernă, dat fiind că Episcopia Caransebeșului a fost desființată abuziv de către comuniști în anul 1949 și reînființată abia în 1994, Mehadia a fost, în această perioadă, sub directa păstorire a Arhiepiscopiei Timișoara, respectiv a Mitropoliților de la Timișoara.
În aceste circumstanțe, în anul 1972, anul său jubiliar, Mitropolitul Nicolae Corneanu a făcut o vizită pastorală importantă la Mehadia. Contextul este unul istoric, având în vedere, pe de o parte, aniversarea a 10 ani de mitropolie, deoarece se împlineau exact 10 ani de la instalarea sa ca Mitropolit, în anul 1962. Pe de altă parte, vizita Mitropolitului cărturar – Nicolae Corneanu, care nu era doar un prelat, ci un om de o vastă cultură, devenit (mai târziu) membru de onoare al Academiei Române, cunoscând în detaliu istoria Banatului, vizita sa poate fi interpretată și ca o recunoaștere a istoriei culturale și spirituale a Mehadiei. În plus, alegerea Mehadiei pentru o vizită în anul său jubiliar, cu siguranță nu a fost întâmplătoare, mitropolitul Corneanu știind temeinic că pășește pe urmele protopopului cronicar Nicolae Stoica de Hațeg și ale unui alt prelat cărturar, personalitate importantă a Banatului Montan: preotul Iosif Coriolan Buracu, și, nu în ultimul rând, ale generalului Nicolae Cena.
În concluzie, vizita din iunie 1972 a fost „un moment de grație și de reafirmare a demnității locale”. Într-o vreme în care istoria se rescria politic, prezența Mitropolitului Nicolae Corneanu a reînnodat firul istoriei reale a Mehadiei, legând comunitatea de marile tradiții ale Banatului istoric. Fotografia care însoțește acest succint material, este mărturia vizuală a acestei demnități.
După reînființarea Episcopiei Caransebeșului, vizitele au devenit mai frecvente, Mehadia fiind o parohie de frunte. Preasfințitul Părinte Lucian este o prezență constantă în mijlocul enoriașilor și în viața spirituală a Mehadiei.
Grație părintelui Ciprian Danci, parohul Mehadiei de azi, am obținut din „Cronica Parohială” înscrisul, consemnat în Sfintele Evanghelii, privind vizita canonică a Mitropolitului Banatului Nicolae Corneanu, de la Mehadia, în ziua de 4 iunie 1972, pe care o prezint mai jos.
,,Astăzi 4 iunie 1972, Duminica Tuturor Sfinților*, am vizitat canonic vechea parohie Mehadia, pastorită în prezent de D.L. Părinte Ioan Urechiatu. Am săvârșit serviciul vecerniei și am avut prilejul de a mă întâlni cu factorii de conducere ai comunei, cu corporațiile parohiale și cu bunii credincioși de aici. Impresionat de atașamentul profund al enoriașilor față de sfînta Briserică, de patriotismul lor luminat și constant, rog pe Tatăl Ceresc să le răsplătească vrednicia și să-i binecuvînteze.„
+Nicolae
Mitropolitul Banatului
__________________
*Duminica Tuturor Sfinților este o sărbătoare ortodoxă ce are loc în prima duminică după Rusalii, închinată cinstirii tuturor sfinților. În prima duminică după Rusalii (Pogorârea Duhului Sfânt), oamenii își amintesc și îi cinstesc pe toți sfinții din toate timpurile și din toate locurile, ca un rezultat al pogorârii Duhului Sfânt.
UZPR CARAS SEVERIN 