Sărbătoarea nașterii Domnului Iisus Hristos este un prilej de bucurie, de comuniune între trecut, pe care ni-l amintim an de an, odată cu celebrarea evenimentelor care au marcat venirea pe lume a Mântuitorului, dar și prin rememorarea Crăciunului de altădată, prezentul care nu ne lasă să ne uităm rădăcinile și tradițiile noastre, dar și între viitor, prin „promisiunea” pe care o facem cu ajutorul copiilor și nepoților noștri de a duce mai departe vestea nașterii Domnului Iisus.
Pe acest fond, la inițiativa Asociației CARP „Speranța” Hunedoara (președinte Rotar Delian Dorel), având sprijinul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (președinte Dan Constantin) s-a organizat, prin cercul de creație literară „Speranța” rezervat seniorilor, o dezbatere literară cu tema „Crăciunul – sărbătoarea sufletului și a religiei creștine”.
Prezentăm mai jos un scurt comentariu realizat de prof. dr. CRIȘAN Roxana Mădălina (foto).
Domnul Marin Aida vorbește despre nașterea lui Iisus Hristos ca fiind una dintre minunile care se află la baza religiei ortodoxe, pornind de la vestea dată de îngeri și ajungând până la minunea nașterii din fecioară, într-o iesle sărăcăcioasă. Acesta amintește despre tradițiile și obiceiurile religioase, dar și de cele laice, menite să bucure sufletul și să aducă liniște și pace.
Pentru domnul Ilie Dumitru, Nașterea lui Iisus reprezintă „zorii unei noi speranțe pentru lume”, vestea cea minunată, așa cum spune colinda. Domnia sa consideră Crăciunul o sărbătoare a familiei, marcată de „bucuria regăsirii”, o regăsire a sinelui, a celorlalți și nu în ultimul rând, trăirea credinței.
Despre minunea nașterii Domnului și sărbătoarea Crăciunului vorbește și domnul Gelu Dobrescu, sugerând că este o sărbătoare de care se bucură atât omul, cât și întreaga natură. Dumnezeu a ales pentru întruparea Fiului sânul mamei ca altar și familia ca loc de creștere în har și înțelepciune.
Doamna Mirela Munteanu consideră Crăciunul o îmbinare de tradiții și obiceiuri, un „prilej de înălțare spirituală, de apropiere de latura religioasă a ființei umane, o adevărată iluminare, pregătită prin post și curățenie sufletească”.
Gil Zăvoianu afirmă că vestea nașterii Domnului Iisus Hristos este cea mai frumoasă veste pe care a primit-o omenirea prin vocea îngerului Gavriil, dar nu uită să amintească despre datinile și obiceiurile laice, dar și religioase, specifice acestei sărbători, îndreptându-și cu precădere atenția asupra atmosferei Crăciunului în „satul de sub ape”, Cinciș, firul rememorării evenimentelor din trecut denotând nostalgie, dar și mulțumire sufletească.
Florica Florescu amintește greutățile la care a fost supusă Fecioara Maria pentru a-L naște pe Iisus, dar nu uită să precizeze bucuria pe care a produs-o și o produce an de an venirea acestuia în lume. De Crăciun în fiecare familie este sărbătoare. De fapt, familia este cel mai bun cămin, cea mai binecuvântată școală când arde pe vatra ei focul sfânt al virtuților religioase și morale.
Despre bucuria nașterii Domnului Iisus Hristos vorbește și doamna Silvia Mureșan, o venire vestită de îngerul Gavriil. Crăciunul este sărbătoarea creștină a vestirii nașterii lui Iisus, o sărbătoare a bucuriei și luminii. Pentru ziua de Crăciun adulții și copiii pregătesc colinde prin care slăvesc venirea lui Iisus pe lume, care este icoana, pilda și modelul de urmat pentru toți oamenii.
Doamna Muntean Aurelia relatează despre pregătirea mesei de Crăciun și preparatele specifice acestei sărbători. Nu de alta, dar niciuna dintre sărbători nu aduce atâta bucurie, lumină și cântec, însuflețire și voie bună în familie ca sărbătoarea nașterii Domnului.
Carmen Muntean consideră perioada sărbătorilor de Crăciun ca fiind o vreme a reculegerii, a pregătirilor pentru trup și pentru suflet, o sărbătoare a păcii și a bucuriei, amintind totodată și de necesitatea păstrării credinței pentru a putea fi mai buni, mai blânzi și mai smeriți.
Pentru Ileana Lucaci, Crăciunul este „sărbătoarea cea mai plină de bucurie”, o bucurie datorată venirii în lume a pruncului Iisus. Domnia sa prezintă o serie de datini specifice pădurenilor din satul Hășdău, aceasta afirmând că în urmă cu 50 de ani s-a format în sat un grup vocal care interpreta colinde, pricesne, cântece de nuntă și de înmormântare. Înainte de Crăciun, tinerii din acest grup și alți tineri din sat, se adunau și pregăteau colinde pentru Crăciun. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă se organizau baluri de Crăciun, petreceri la care se puteau auzi, conform spuselor doamnei, diferite strigături menite să îi amuze pe cei prezenți. Un alt obicei local despre care amintește, îl reprezintă prepararea Crăciuniței, o pâine specială, care se așeza pe masa de Crăciun. Sub ea se afla otavă și daruri pentru colindători.
Fie că vorbim despre obiceiurile și tradițiile laice, moștenite din strămoși și păstrate cu mare cinste până în zilele noastre, fie vorbim despre frumosul caracter religios al acestei sărbători, Crăciunul reprezintă un prilej de bucurie, de continuitate și împlinire sufletească.
Pentru Sonia Muntean, Crăciunul este ziua nașterii Întemeietorului religiei creștine și sărbătoarea familiei creștine. Crăciunul aduce bucurii care luminează chipurile oamenilor și mai ales ale copiilor. Este momentul în care bucuria, emoțiile și tradițiile se împletesc oferind o atmosferă unică. Colindele o transpun într-o stare de bucurie și nostalgie, purtând-o cu gândul la anii copilăriei.
Sărbătorind Nașterea Mântuitorului înțelegem că de fapt Biserica ne poftește în această zi să ne oprim, să medităm puțin la unul din momentele de pregătire a Maicii Domnului pentru slujirea ei de neînchipuit și unică, de mamă a lui Iisus.
„Veste minunată a venit de sus
Că spre mântuire S-a născut Iisus
Și nu-i dar mai mare,
Nu-i ceas mai frumos
Ca acela-n care S-a născut Hristos”. (Gelu Dobrescu)
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
Întâlnire în Advent: Poduri de prietenie între landleri, sași transilvăneni și germanii din Banatul Montan la Turnișor, ediția a IV-a.
Slujbă în a II-a duminică de Advent.
Înfrumusețare muzicală a Slujbei cu grupul coral din Turnișor (coordonator: pr. Dietrich Galter). După slujbă, în Sala comunității, cântece de Advent interpretate de Corul „Franz Stürmer“ Reșița (dirijoare: prof. Elena Cozâltea) și grupurile vocal-instrumentale „Intermezzo” (coordonator: Lucian Duca) & „Resicza” (coordonator: Iuliu Fazakas).
10 decembrie 2025, ora 10.15, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
„Colindătorii «Primăverii»“: Elevii Centrului Școlar de Educație Incluzivă „Primăvara” colindă și aduc atmosfera Sărbătorilor de iarnă la Biblioteca Germană.
10 decembrie 2025, ora 16.30, Centrul Social „Frédéric Ozanam” Reșița:
Nostalgii la gura sobei, cu Marianne & Petru Chirilovici.
7. Dezember 2025, 10:00 Uhr, Evangelische Kirche A.B. Neppendorf / Hermannstadt:
Freundschaftsbrücken zwischen den Landlern, Siebenbürger Sachsen und Banater Berglanddeutschen in Neppendorf, IV. Auflage.
Gottesdienst zum Zweiten Adventsonntag. Musikalische Mitgestaltung: die Neppendorfer Singgruppe (Koordination: Pfr. Dietrich Galter). Anschließend, musikalischer Advent im Gemeindesaal mit dem „Franz Stürmer“-Chor aus Reschitza (Dirigentin: Elena Cozâltea) und den Vokal- und Instrumentalgruppen „Intermezzo“ (Koordination: Lucian Duca) & „Resicza“ (Koordination: Iuliu Fazakas).
7. Dezember 2025, 17:00 Uhr, Online:
ADVENT II, ein musikalisches Online-Projekt des Kultur- und Erwachsenenbildungsvereins „Deutsche Vortragsreihe Reschitza“ und des Demokratischen Forums der Banater Berglanddeutschen (VI. Auflage). Adventslieder mit Marianne & Petru Chirilovici – an der elektronischen Orgel: Petru Chirilovici.
Kunstausstellung in der Adventszeit: Livia Frunză und Aurora David (†).
9. Dezember 2025, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
2025: Hommage-Jahr Kardinal Iuliu Hossu (*31. Januar 1885, Milaș / Bistritz-Nassod – †28. Mai 1970, Bukarest): Abschluss der Veranstaltungsreihe in Reschitza.
Dokumentationsausstellung von Bogdan Andrei Mihele und Erwin Josef Țigla.
10. Dezember 2025, 10:15 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
„Colindătorii Primăverii = Die Sänger des Primăverii-Zentrums“: Mitglieder des Schulzentrums für inklusive Bildung „Primăvara” Reschitza bringen die Advents- und Vorweihnachtsstimmung in die Deutsche Bibliothek.
10. Dezember 2025, 16:30 Uhr, „Frédéric Ozanam”-Sozialzentrum Reschitza:
Nostalgie am Ofenherd, mit Marianne & Petru Chirilovici.
General Nicolae Cena (arhiva personală Iacob Sîrbu)
Astăzi, la doar câteva zile după ce am sărbătorit Ziua Națională, avem datoria de onoare să ne îndreptăm gândul către unul dintre cei care au făcut posibilă România Mare aici, în Banatul Montan. Se împlinesc astăzi 181 de ani de când, în casa locotenentului Nestor Cena din Mehadia, vedea lumina zilei cel care avea să devină un simbol al demnității românești: Generalul Nicolae Cena.
Nu este o simplă aniversare calendaristică, ci un moment de reculegere în fața unui destin exemplar. Nicolae Cena nu a fost doar ofițerul strălucit care a impresionat Viena, ci a fost, înainte de toate, românul care a refuzat titlurile nobiliare imperiale pentru că își cunoștea deja noblețea strămoșească.
Fie ca amintirea lui să fie o făclie vie pentru noi, cei de azi, care avem obligația să nu lăsăm praful uitării să se aștearnă peste numele ctitorilor de țară.
Constantin VLAICU, Mehadia, 03 decembrie 2025
Născut la Mehadia la 3 decembrie 1844, fiu al locotenentului de grăniceri Nestor Cena și al Saftei, generalul Nicolae Cena rămâne peste timp una dintre cele mai marcante personalități dăruite lumii de către localitatea noastră. Destinul său a fost unul de excepție, împletind rigoarea militară cu pasiunea pentru istorie și devotamentul pentru cauza națională.
Nicolae Cena a atins culmile ierarhiei militare, deținând cel mai înalt grad accesibil unui român în Armata Imperială și Regală Austro-Ungară (Feldmarschalleutnant), iar după Marea Unire a fost încadrat ca general de divizie în Armata Regală Română. Vocația sa pedagogică s-a manifestat prin îndeplinirea funcției de director al școlilor militare din Marburg, Kamenița (Kamenitz) și Timișoara, unde a format generații întregi de ofițeri.
În plan politic, a jucat un rol providențial în perioada tulbure de la sfârșitul Primului Război Mondial. A fost ales președinte al Comitetului Național Român din districtul Mehadia, organism politico-administrativ esențial care a gestionat tranziția și a susținut cauza reîntregirii teritoriilor românești. Acest comitet a funcționat între aprilie 1918 și februarie 1919.
După instalarea administrației românești și destrămarea Imperiului, generalul Cena a avut onoarea de a fi numit primul director român al stațiunii Băile Herculane, gestionând cu competență „perla” turismului bănățean.
După pensionarea sa din 1908 și retragerea în satul natal, Nicolae Cena nu a ales odihna, ci s-a dedicat unei munci asidue de cercetare. Pasionat de trecutul roman al locurilor, a efectuat săpături arheologice, în special la Castrul de la Praetorium (AdMediam).
Mehadia, strada principală-fotografie de epocă. În plan îndepărtat se distinge casa Generalului Nicolae Cena
Rezultatele muncii sale nu au rămas anonime: a construit machete și a întocmit comunicări științifice valoroase, una dintre ele fiind prezentată chiar la Academia de Științe din Viena, la 17 mai 1911.
Colecția sa impresionantă de vestigii a stat la baza înființării, în anul 1924 (la doi ani după moartea sa), a Muzeului de Istorie din Băile Herculane, instituție care astăzi îi poartă cu mândrie numele.
Generalul a fost un stâlp al comunității, membru activ în societatea ASTRA și susținător al Societății Femeilor Române Ortodoxe. A fost întemeietorul „Casinei Culturale” din Mehadia – precursorul Căminelor Culturale de mai târziu. Ca un omagiu adus acestei inițiative, Căminul Cultural din Mehadia îi poartă astăzi numele.
Un episod definitoriu pentru caracterul său este cel relatat de sursele vremii: datorită prestanței și carierei sale, autoritățile de la Viena i-au propus ridicarea la rangul de nobil al Imperiului. Răspunsul generalului a fost unul antologic, refuzând titlul cu mirarea: „…de a nu se fi știut încă în Austria că, fiind el român din moși-strămoși, noblețea o avea prin naștere” (citat din Liviu Jurchescu).
Ordinul COROANA ROMÂNIEI, acordat Generalului
Pentru meritele sale, a fost distins cu decorații importante: Ordinul Coroana de Fier (clasa a III-a), Crucea de Merit Militar și Signum Laudis. Recunoașterea supremă a venit la 2 decembrie 1921, când Regele Ferdinand I al României l-a decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Ofițer.
Generalul s-a stins din viață la 14 martie 1922. Din necunoscute motive, nu și-a întemeiat o familie și nu a lăsat urmași direcți, însă ne-a lăsat tuturor moștenire demnitatea sa de român adevărat.
Trupul său a fost înhumat inițial în cimitirul ortodox din Mehadia, alături de părinți. Din păcate, uitarea s-a așternut peste mormântul său, care, în anul 2011, ajunsese într-o stare deplorabilă. Acest fapt a fost semnalat de scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu, la recomandarea fermă, din acea vreme, a istoricului Dr. Costin Feneșan.
La inițiativa lui Petniceanu, cu sprijinul administrației locale și a primarului în funcție la acea dată-Iancu Panduru, cu binecuvântarea Episcopiei Caransebeșului, s-a demarat procesul de reparație morală. Prin implicarea categorică a preotului paroh Ciprian Danci Zărescu, osemintele generalului au fost deshumate și reînhumate cu onoruri în anul 2011, în curtea Bisericii Ortodoxe din Mehadia.
Un an mai târziu, pe 25 martie 2012, la locul reînhumării a fost dezvelit un monument impunător, menit să amintească trecătorilor că aici își doarme somnul de veci un „General al Neamului și al Reîntregirii lui”.
…este genericul proiectului realizat de către bibliotecar Angela Avramescu în colaborare cu învățătoarele Magdalena Prigoreanu, Claudia Jurjoni și educatoarele Camelia Avădanei și Mădălina Nanciu.
Scopul proiectului – după cum susținea prof. Liliana Loredana Leleșan (foto), consilier educativ la Școala Gimnazială Râu de Mori, este acela de a crea o legătură pozitivă între elevi și cărți, de la o vârstă fragedă, prin activități precum ascultarea poveștilor, vizite la bibliotecă și implicarea în evenimente culturale.
Proiectul și-a propus să stimuleze interesul pentru lectură, să familiarizeze copiii cu mediul bibliotecii și să încurajeze obiceiul de a citi.
La nivelul grădiniței, doamna bibliotecară le citește povești, copiii identifică personajele, iar pe baza unor imagini sunt stimulați să povestească și să pună în ordine evenimentele poveștii.
La clasele I și a II-a se desfășoară activitatea „Provocarea lecturii ”. Aceasta este menită să încurajeze elevii să citească mai mult, într-un mod plăcut și motivant. Participanții parcurg diverse cărți într-un anumit interval de timp, iar la final discută impresii, primesc feedback și uneori mici recompense. Scopul este dezvoltarea gustului pentru lectură și îmbunătățirea vocabularului și imaginației.
Doamna bibliotecară le citește povestea, identifică și explică termenii noi, îi stimulează pe elevi să povestească lectura citită. La finalul anului școlar „Cel mai bun cititor” şi „Cel mai bun povestitor” vor fi premiați cu cărți.
La clasa a IV-a a fost aleasă o altă metodă, atractivă pentru elevi. Aceștia, sub atenta coordonare a bibliotecarei, aleg și citesc câte o poveste colegilor mai mici din clasa pregătitoare. La finalul poveștii, copiii primesc fișe prin care trebuie să povestească desfășurarea acțiunii din lectura citită. De asemenea, se urmărește și stimularea creativității, deoarece elevilor li se cere să creeze o poveste pornind de la o imagine.
„Călătorie în lumea magică a cărților” s-a constituit o activitate extrașcolară menită să îi poarte pe elevi dincolo de paginile manualelor și să îi introducă într-un univers al imaginației, al aventurii și al cunoașterii. Prin jocuri, lecturi interactive și descoperirea unor povești fascinante, copiii sunt încurajați să își dezvolte creativitatea, vocabularul și dragostea pentru lectură, transformând fiecare carte într-o poartă către lumi noi și fermecătoare.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
Garda Naţională Română din Mehadia s-a constituit în 17 noiembrie 1918, în aceeaşi zi cu Consiliul Naţional Român local. Aceste două organisme de preluare a puterii locale în propriile mâini s-au înfiinţat la iniţiativa preotului-căpitan Iosif Coriolan Buracu, susţinut de o seamă de patrioți locali, între care și generalul Nicolae Cena. Pentru a se individualiza Garda Naţională Română din Mehadia, formată din voluntari, a utilizat drapel propriu.
Drapelul Gărzii Naţionale Române din Mehadia
El a fost sfinţit la biserică, după datină, prilej cu care au participat numeroşi locuitori. Datorită vicisitudinilor acest drapel nu s-a păstrat. Însă s-a păstrat o fotografie (vezi ilustraţia) ce reprezintă un aspect de la ceremonia de sfinţire a drapelului: lângă biserică pe un podium împodobit, cu covoare şi flori, în mijloc preotul Iosif Coriolan Buracu în odăjdii cu banderola tricoloră pe braţul stâng, în dreapta acestuia plugarul fruntaş Matei Grecu, iar în stânga, un stegar ţinând cu ambele mâini hampa drapelului cu flamura larg desfăşurată. Înaintea lor pe o masă acoperită cu o frumoasă faţă de masă de culoare albă o cruce, un felinar, o carte bisericească şi un vas cu apă sfinţită. La picioarele mesei pe o bandă de hîrtie albă stătea scris: «Consiliul Naţional Român». Dincoace de masă, în stânga, doi soldaţi în uniformă militară austro-ungară cu banderolă pe braţul stâng, cel din dreapta cu arma la umăr. De o parte şi de alta fotografic, gardişti în uniformă militară austro-ungară şi mai mulţi bărbaţi cu capul descoperit sau purtând pălărie, femei, fete, băieţi şi copii, îmbrăcaţi de iarnă. Acest izvor istoric documentar (foto) reprezentând un aspect complet de la o constituire a unui consiliu, a unei gărzi naţionale române şi sfinţirie a unui drapel gardist este destul de rar, dacă nu unic. Astfel, pentru a afla cum arăta drapelul Gărzii Naţionale Române din Mehadia (forma, culorile și dispunerea lor etc.) acest document istoric este valoros.
Reconstituirea drapelului. Cum a arătat şi în ce loc a fost arborat ?
Pentru a reda cât mai fidel înfățișarea acestui steag tricolor românesc, l-am reconstituit* folosind mărturii vexilologice din acea vreme şi reprezentarea drapelului (foto) descrisă mai sus. Pânza drapelului (flamura) era confecţionată probabil dintr-o ţesătură (din bumbac, in, sau mătase) alcătuită din trei fâşii cusute între ele şi avea format dreptunghiular. Culorile flamurii erau aşezate perpendicular pe hampă, adică orizontal, cu roşu în partea superioară, galben la mijloc şi albastru în partea inferioară, cum erau dispuse şi pe alte steaguri tricolore din acea vreme. Hampa confecţionată din lemn era lungă. După cum am văzut, acest însemn tricolor distinctiv al gărzii a fost arborat pe podiumul ridicat la intrarea în curtea bisericii. Drapelul original al Gărzii Naţionale Române din Mehadia a fost probabil confecționat pe plan local. La 1918, el simboliza lupta pentru libertate și unitate a poporului român.
*Notă. Reconstituirea drapelului a fost făcută fără pretenţia de a fi epuizat în totalitate subiectul, aşteptând opiniile celor interesaţi, iar asupra reconstituirii prezentate ne rezervăm pentru noi şi altora dreptul de a relua subiectul.
Bibliografie selectivă:
Ziarul ,,Românul” (Arad) din 26/8 noiembrie 1918.
Iosif Coriolan Buracu, Cronica Mehadiei, 1924.
Iulian Lalescu, Anul 1918 la Mehadia; https:cronica mehadiei.wordpress.com/cronica-mehadiei-nr-1-2022/ (accesat: 30.11.2025).
Augustin Mureşan, Ioan Popovici, ,,Banderola tricoloră un însemn distinctiv al Gărzilor Naţionale Române”, în Historia Special (Bucureşti), an VII, nr. 25 decembrie 2018, pp. 47-49.
Elena Pălănceanu, ,,Steaguri din colecţia Muzeului de Istorie al Republicii Socialiste România”, în Muzeul Naţional, I, 1974, pp. 135-155.
Cunoscut profesor de limba şi literatura română, unul dintre dascălii de frunte ai Bocșei, doamna Stela Boulescu este și unul dintre iubitorii, dar și creatorii, de frumos, astăzi bucurându-se de timpul oferit prin pensionare și folosit cu creativitate și pasiune pentru a dărui adevărate lucrări de artă realizate prin croșetat.
Prefaţator al unor volume de creaţii literare, Stela Boulescu împletește armonios artele: arta lecturii și cea a condeiului, cu arta croșetatului, iar rezultatul este extraordinar! Tinerii bocșeni beneficiază de recomandări într-ale cititului, dar și încurajări într-ale creativității sub diverse aspecte. Nu puțini sunt elevii, deveniți astăzi specialiști în diferite domenii, care au fost îndrumați de prof. Stela Boulescu și care încă păstrează pasiunea pentru lectură și pentru cuvântul scris.
Stela Boulescu, fiica îndrăgitei învățătoare Elena Mureșan, s-a născut în 24 februarie 1958 la Bocşa, jud. Caraş-Severin, într-o familie de intelectuali. Este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara (1982), iar seriozitatea şi corectitudinea cu care și-a desfăşurat activitatea, rezultatele bune obţinute de elevii săi, o plasează între dascălii de frunte ai oraşului Bocşa.
De multă vreme Doamna Stela Boulescu este un apropiat colaborator al bibliotecii bocşene, această instituție bucurându-se de veritabil sprijin necondiționat din partea domniei sale, reușind împreună să realizeze proiecte culturale importante pentru oraș, dar, mai ales, importante pentru copii și tineri.
În mod voluntar, prof. Stela Boulescu îndeplinește funcția de preşedinte al juriului la concursul județean de creaţii literar-artistice „Gânduri către Dumnezeu” încă de la începuturile acestui proiect și până astăzi, semnând și prefața cărților Gânduri către Dumnezeu; de asemenea, susține rubrica „Să vorbim corect româneşte” în revista Bocşa culturală, un proiect care se bucură de aprecieri în rândul cititorilor, motiv pentru care s-au născut și două volume: Să vorbim corect românește!.- Reșița: TIM, 2019 (Bocșa – istorie și cultură; 46) și Reșița: TIM, 2024 (Bocșa, istorie și cultură; 69).
Referinţe despre prof. Stela Boulescu se pot găsi în: Bocşa culturală. An. XI. Nr. 1 (68)/ 2010; Cărăşeni de neuitat XVIII. / Petru Ciurea şi Constantin Falcă.- Timişoara: Eurostampa, 2012; Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2013 (Bocșa- istorie și cultură; 30); Dascăli bocșeni prezentați de Gabriela Șerban În: Dascăli bănățeni de ieri și de azi/ coord. Nicoleta Marcu.- Reșița: Editura Gheorghe Magas, 2019. Bocșa, un oraș ca o poveste. Vol. 2: Oameni, locuri, fapte din Bocșa de ieri și de azi/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2023 (Bocșa, istorie și cultură; 64) și altele.
Suntem deosebiți de onorați de prietenia acestei nobile doamne, nume de referință pentru învățământul bocșan! Iar pensionarea nu constituie un impediment în continuarea colaborării, dimpotrivă! Domnia sa a diversificat activitatea! În cadrul centrelor de tineret de pe raza orașului Bocșa, atunci când i se solicită ajutorul, prof. Stela Boulescu realizează cursuri de handmade-uri, pe lângă cercurile de lectură, iar în cadrul Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea” organizează expoziții de artă prin croșetat. Aceste lucrări de artă handmade, alăturate cărților, oferă privitorilor minunate expoziții tematice: primăvară, mărțișoare, sărbatoarea Paștilor, iarnă, sărbătoarea Crăciunului și încântătoare semne de carte!
Și, pentru că suntem în prag de sfinte sărbători ale Crăciunului și ne bucurăm de o nouă frumoasă expoziție dăruită de Steluța Boulescu pe acestă temă, am invitat-o la „Povești în bibliotecă”, de astă dată, ca dragă și apropiată prietenă a noastră, a tuturor celor care iubesc arta, cartea și poveștile!
Gabriela Șerban. Bine ai venit, draga noastră prietenă Stela Boulescu! Iată, din nou ne oferi prilejul să ne bucurăm de talentele cu care te-a înzestrat Dumnezeu! Am în mână cel de-al 18-lea volum „Gânduri către Dumnezeu”, care se deschide cu o prefață foarte frumoasă și care-ți aparține, dar am în față și o minunată expoziție de handmad-uri, adică minunății croșetate cu măiestrie de tine și dăruite bibliotecii, precum și celor care vizitează această expoziție! Așadar, sar peste carte și aș vrea să povestim puțin despre această pasiune a ta pentru croșetat. De când pasiunea pentru croșetat?
Stela Boulescu.Pasiunea pentru croșetat nu este veche; am descoperit-o cu doar câțiva ani înainte de a mă pensiona, dar dragostea pentru lucrurile handmade o am din copilărie: de la hăinuțele pentru păpuși la fețele de masă cusute pe etamină, de la colierele cu mărgele multicolore la mulțimea de tricotaje care mi-au adus bucurie și mi-au dat încredere că pot să îmi împlinesc visurile. Timp de aproape două decenii nu am mai tricotat. De ce? M-am dăruit rolului de soție, de mamă și mai ales celui de dascăl. Dar am simțit mereu nevoia de a mă întoarce la vechea mea pasiune. Când am luat în mână andrelele, am simțit că, deși au trecut atâția ani, nu am uitat tainele tricotatului. Apoi m-am împrietenit cu croșeta și de atunci mă bucur de fiecare lucru pe care îl fac și încerc să învăț modele și tehnici noi.
G.Ș. Te înțeleg perfect deoarece sunt și eu pasionată de tricotat, dar croșetatul mi se pare mult mai dificil, iar din mâinile tale ies adevărate opere de artă! Nu am să obosesc să-ți mulțumesc că împarți această pasiune cu noi! Ce frumos ai spus: „m-am dăruit rolului de soție, mamă și dascăl” ! Ceea ce mă face să întreb: cine este, de fapt, Stela Boulescu? Nu partea oficială, pe care o cunoaștem și am descris-o și eu, puțin…
S.B.Cine sunt eu? O întrebare care pare simplă, o propoziție interogativă formată doar din subiect și predicat nominal. Dar răspunsul adună o constelație de roluri, de trăiri, unele care ne întristează, altele care ne aduc zâmbete. Eu, Stela Boulescu, sunt fiică, soție, mamă, dascăl, prietenă, vecină și cu multe alte roluri în familie și în colectivitate. Înlăuntrul meu a fost, este și va fi o permanentă zbatere, o multitudine de emoții, unele trăite cu maximă intensitate, altele estompate în timp. În esență sunt om și trăiesc fiecare clipă cu speranță, cu dorința de a picura liniște în suflet și pace în viața celor dragi. Simt, însă, că nimic din ceea ce sunt și din ce am realizat nu s-ar fi înfăptuit fără ajutor divin. Și atunci, eu, Stela Boulescu sunt în primul rând creștină prin botez și prin gândurile și crezurile mele.
G. Ș. Răspunsul scontat! Mulțumesc, Steluța! Apropos: te-ai născut aici, ești fiică a acestui burg bănățean, cum era Bocșa Steluței Mureșan în copilărie și adolescență?
S.B.Când m-am născut, Bocșa a fost o comună, care mai apoi a devenit oraș, împărțit în cartiere. Oamenii erau mai tihniți, mai apropiați unii de alții, mai dornici să-și împărtășescă și bucuriile și necazurile. Nu erau pe vremea copilăriei și a adolescenței mele telefoane mobile, nici internet, nici rețele de socializare. Duminica si la sărbători, țin minte că femeile ieșeau pe bancă în fața caselor și discutau, priveau tinerii care ieșeau la plimbare. Era o legătură vie, reală între oameni. La școală, elevii ieșeau în pauze cu senvișurile în mână sau cu un caiet și se priveau în ochi când vorbeau. Dar Bocșa de odinioară nu avea apă curentă, centrale pe gaz, șosele astfaltate, nu se bucura de tehnologia zilelor noastre. Pot spune că trecutul avea farmecul lui, însă și prezentul ne poate face fericiți, dacă știm să găsim în sufletele noastre bucuria de a trăi.
G. Ș. Ai o amintire dragă legată de familie pe care ai vrea s-o împărtășești cu noi? Sau, poate, mai multe amintiri …
S. B. „Amintirea e o seră a fericirilor trecute” spunea Lucian Blaga. Și ce am fi noi, oare, fără amintiri? Cele mai dragi momente pe care eu le păstrez în minte și în suflet sunt cele cu familia. Și am fost binecuvântată de Dumnezeu cu o familie numeroasă: o soră, părinți, bunici și străbunici. Multe sunt amintirile care îmi înseninează viața, dar mă voi opri la două dintre ele.
Prima e din perioada studenției când, de Paști, am venit la Bocșa cu două colege care nu au putut să se bucure de Sărbătoare cu familiile lor. Bunica a făcut, ca de fiecare dată, torturi, prăjituri, sarmale, friptură, drob de miel, ouă roșii. Toate erau puse în cămară, la răcoare. Una dintre colege, care era din Muntenia, văzând bunătățile, ne-a spus: „ – Aș vrea să mă închideți aici și să pierdeți cheia!” Am râs cu poftă toți și ne-am bucurat de Învierea Mântuitorului.
O altă amintire e legată de fiica mea, darul meu cel mai de preț. Îmi amintesc cu emoție și acum de ziua în care am participat la cursul festiv al terminării facultății. Știam că a învățat foarte bine, că a fost șefă de promoție, dar, atunci când dna. profesoară a venit la noi, ne-a îmbrățișat și ne-a spus că avem o fiică minunată, de care putem să fim mândri, am trăit, poate, cea mai mare bucurie, sigur după cea a nașterii ei.
G.Ș. Eram sigură că vei aminti ceva despre minunata noastră Adriana, fiindcă, aproape întotdeauna, copiii oferă cele mai frumoase amintiri și satisfacții și sunt sigură că mai ai multe povești care-ți bucură sufletul despre și în legătură cu Adriana. Dar, pentru că ai amintit de studenție, poate ai o amintire deosebită și din acea perioadă, din studenția ta, și vrei s-o împărtășești cu noi?
S. B. Din studenție mi-au rămas momente dragi pe care le voi purta cu mine toată viața. Îmi aduc aminte de un asemenea moment. Eram în anul I, în primele zile, abia am reușit să-mi cunosc colegii, deși eram doar 25. Aveam curs de literatură cu dl profesor Tohăneanu, într-un amfiteatru. Ne-am mirat că am fost repartizați, noi, cei 25 de boboci, într-o sală atât de mare. Când am intrat, altă surpriză! Amfiteatrul era plin de tineri. Doar cele doua rânduri din față erau libere. La început am crezut că am greșit sala, dar ne-am lămurit că am intrat unde trebuia. Acei mulți tineri erau studenți la Politehnică, la Medicină și la alte facultăți. Nu știam ce caută ei la un curs de literatură? A intrat dl. profesor Tohăneanu, și-a luat un scaun, s-a așezat lângă fereastră (eram la parter)și a început să ne vorbească despre Eminescu. Ascultam vrăjiți cum curg ideile, dar mai ales versurile. Două ore au trecut pe nesimțite și atunci am înțeles de ce era amfiteatrul plin!
G.Ș. Aha! Acum înțeleg eu mai bine dragostea ta pentru Eminescu! În afară de Eminescu, ce pasiuni mai ai?
S.B. Nu am foarte multe pasiuni. Îmi place să citesc, să bucătăresc, uneori fac și experimente culinare. Mă uit la filme, dar numai la cele care mă relaxează, fără violență și fără obscenități, ascult muzică și sigur croșetez și tricotez.
G. Ș. Ai uitat o pasiune: limba română! Și nu vreau să deschidem o discuție pe această temă acum fiindcă, fiind filolog, o să-mi vii cu argumente de tot felul din toți marii noștri scriitori! Poate, odată, vom povesti doar pe această temă atât de generoasă și de frumoasă! Acum vreau să te întreb doar despre proiectul „Să vorbim corect românește”, o rubrică excepțională, rară în revistele de cultură, cu o mare apreciere din partea cititorilor, mai ales a scriitorilor. Inițiativa îți aparține și s-a dovedit a fi de succes!
S.B.Cred că e foarte important pentru toți, dar în special pentru copii și pentru adolescenți să citească și să își vorbească corect limba. Dacă ar fi să recomand o carte, atunci aș spune Biblia. Dar foarte importante sunt și operele valoroase din literatura noastră și din cea universală. Poate părea surprinzător pentru unii, dar i-aș îndemna pe tineri să citească poezie: Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu sunt poeții mei preferați. E foarte bine să cunoască și scriitori actuali pentru că în operele lor este creionată imaginea unei realități contemporane.
G.Ș. Ce ai vrea să transmiți tinerilor? Un gând și pentru cititorii revistei „Bocșa culturală”?
S.B. Pentru tineri aș avea câteva îndemnuri: să fie sinceri cu ei înșiși, dar și cu cei din jur, să aleagă calea cea dreaptă, chiar dacă e mai dificilă, să nu se lase influențați de falși prieteni, să nu cadă în capcana viciilor, să creadă în ei și în visurile lor, să se înconjoare de oameni care le vor binele, să nu uite să se bucure de viață, dar mai ales să fie buni creștini, să creadă cu sufletul în ajutorul lui Dumnezeu, să fie recunoscători, toleranți, empatici, să iubească frumosul, dreptatea și adevărul!
Să nu uite îndemnul lui Tata Oancea: „Munciți, cetiți călătoriți! “
G.Ș. Mulțumim, Doamnă prof. Stela Boulescu! Mulțumim, draga noastră prietenă Steluța Boulescu, pentru cuvintele tale frumoase, pentru îndemnurile tale și pentru toată susținerea Bocșei culturale! Și nu mă refer doar la revistă, ci la întreg ansamblul cultural și literar-artistic al orașului nostru! Ești creatoare de Frumos – fie prin condei, fie prin andrele și croșetă – și, evident, ești un model demn de prezentat copiilor și de urmat de către tinerii de toate vârstele! Mulțumim că ne ești aproape!
Un moment de vârf în viața UZPR, totodată și de bilanț al creației jurnalistice, îl reprezintă decernarea premiilor de excelență. Datorită numărului mare de propuneri făcute de filiale, juriul a prelungit, cu acordul Consiliului Director, perioada de analiză și de selecție a acestor propuneri.
Juriul a încheiat această etapă de evaluare și este în măsură să prezinte NOMINALIZĂRILE pentru fiecare categorie a PREMIILOR UZPR „Excelența în jurnalism”.
Anunțarea și decernarea premiilor se vor face în cadrul unei gale dedicate. Urmează să dăm amănunte și informații despre acest eveniment, după ce se vor rezolva detaliile de organizare.
Dan Constantin
PRESĂ SCRISĂ
·Graiul Maramureșului (apariție 1989), Filiala Baia Mare ·Revista Moldova – Chișinău – condiții grafice ·Ateneu Bacău – 100 ani
CARTE
·Ștefan Melinte – Jurnalismul freelancer – Filiala Olt ·Valentina Mic – Învățarea comunicării, ghid jurnalism, Filiala Serbia ·Mircea Pospai și Rodica Pospai Păvălan – volum N. Dragoș, filiala Dolj
RADIO
·Petronela Cotea – Radio Iași ·Radio France International (Moldova zoom, țările din jur) ·Maria Măndiță – RRA Galați
TELEVIZIUNE
·Euronews – Adriana Stoian „Euroeducația” ·Alina Grigore – TVR Info, emisiunea Front ·Vâlcea TV – Daniela Ștefăneț, emisiunea „Sănătatea azi”
Petru Fotoc s-a născut în Mehadica (Caraș Severin), în familia învățătorului Iosif Fotoc (1865–1906) – cel care a educat copiii satului timp de 20 de ani – și a Mariei (fiica grănicerilor Iacob și Elisabeta Șandru-Jurcăscu de la comunionul Nr. 343/165), fiind cel mai mare dintre cei patru copii. A urmat un traseu academic de elită: Școala civilă din Orșova, gimnaziul la Caransebeș și Seghedin, iar studiile superioare la celebra Academie de Silvicultură din Șemniț (Schemnitz/Banská Štiavnica), ca bursier al Comunității de Avere. Înainte de război, Petru Fotoc era deja o figură respectată, devenit inginer silvic în cadrul Comunității de Avere, lucrând pentru administrarea fondului forestier al fostului Regiment de Graniță. În 1912, îl găsim la Mehadica întâmpinându-l pe viitorul Patriarh, Miron Cristea (pe atunci episcop), alături de elitele locale. Făcea parte din „cercul de aur” al intelectualității din Caransebeș, alături de personalități precum protopopul Mihail Gașpar sau profesorul Iuliu Vuia, contribuind la renașterea culturală a orașului. Petru Fotoc a fost pilonul Comunității de Avere, urcând toate treptele ierarhice, de la simplu practicant până la gradul suprem de Inspector General. A ocupat, timp de opt ani, funcția de șef de Ocol la Teregova, perioadă în care a coordonat vaste lucrări de împădurire care dăinuie și azi: Valea Slatinei, Valea Timișului, Râul Alb, Igegul. Șef autoritar dar părintesc, Petru Fotoc a fost un om al terenului, care cunoștea și rezolva cu dreptate problemele localnicilor. Pe lângă activitatea sa profesională, Petru Fotoc a fost și un remarcabil om de litere, pășind cu deosebită îndrăzneală inclusiv pe tărâmul jurnalismului, ca redactor la „Gazeta Oficială a Comunității de Avere”. O bună perioadă de timp a redactat-o aproape singur, adesea lucrând nopțile, însă fără a se afișa ca autor. De o mare importanță este vizita sa în casa generalului Nicolae Cena, în primăvara anului 1913, în urma căreia a rezultat valorosul articol „Din ogorul neamului”, pe care l-am prezentat într-un material anterior. Drama războiului l-a trimis pe fronturile imperiale, experiență care i-a relevat sensibilitatea artistică. A luptat pe frontul italian (Isonzo, Piave, Doberdo), locuri cunoscute pentru ferocitatea bătăliilor, de unde a trimis corespondențe pentru ziarul ,,Lumina„. Însemnările sale (,,Icoane de la front„) denotă o profundă umanitate și dor de casă. Un citat memorabil, prezent într-una dintre scrierile transmise de pe front, rămâne mărturie peste timp: ,,Oricât de nepăsător s-ar crede ostașul, inima, inimă rămâne…„. Scrisorile sale vorbesc despre puterea crucii și a credinței în fața morții iminente: ,,Aici, unde ne rânjește moartea, e bine să știi că nu ești singur”. S-a întors acasă cu 11 medalii, dovadă a curajului său, deși a luptat pentru o cauză străină (Austro-Ungaria). Momentul de cotitură al vieții sale este trecerea în slujba României. După prăbușirea imperiului, se alătură Armatei Române și participă la campania din Ungaria (războiul româno-ungar din 1919) împotriva regimului bolșevic al lui Bela Kun. Intră în Budapesta în calitate de adjutant al generalului Traian Moșoiu, unul dintre eliberatorii Transilvaniei, aceasta fiind o poziție de mare încredere și onoare. În ceea ce privește viața sa personală, revenit din război, pe 12 iulie 1919, se căsătorește cu Nela, fiica preotului Ion Grozăvescu din Cornereva, destinul unind astfel două familii importante din zonă. Petru Fotoc a rămas mereu legat de satul său natal, Mehadica, dovadă stând faptul că documentele îl menționează printre „fiii comunei” care au sprijinit financiar renovarea bisericii între 1923-1933, alături de generalul Mihail Șandru. Personalitatea sa a depășit granițele profesiei, devenind un lider al comunității: a fost deputat în Parlamentul României în timpul guvernării Generalului Alexandru Averescu și membru în Consiliul Județean Severin. În ultimii ani de viață, a îmbrățișat cu entuziasm tineresc mișcarea „Străjeria”, fiind comandant al cohortei de străjeri din Caransebeș. Purta uniforma cu mândrie, văzând în ea o continuare a tradiției militare bănățene. Petru Fotoc a fost un intelectual rafinat și un spirit cosmopolit. O lucrare monumentală, la care a lucrat neîncetat, a fost „Monografia Comunității de Avere”, care, din păcate, a rămas în stadiul de manuscris la moartea sa. O altă lucrare importantă a fost „Pe pământul făgăduinței” – un jurnal de călătorie plin de căldură sufletească, rezultat al pelerinajului său la Ierusalim. A vizitat o mare parte a Europei și Orientului: Austria, Cehoslovacia, Germania, Danemarca, Olanda, Belgia, Franța, Italia, Iugoslavia, Turcia, Palestina, Egipt și Ungaria. A fost un apărător fervent al ortodoxiei și al tradițiilor grănicerești, fiind deputat în Congresul Național Bisericesc și în Sinodul Eparhiei Caransebeșului. A luptat cu dârzenie pentru menținerea Episcopiei Caransebeșului, reușind să vadă, înainte de a pleca dintre noi, că aceasta nu a fost desființată. S-a stins din viață în dimineața zilei de 15 mai 1940, la Caransebeș. În cadrul ceremoniei de înhumare a avut parte de onoruri deosebite, prohodul fiind oficiat la Caransebeș de un sobor de 8 preoți, pe 16 mai 1940. Cortegiul l-a condus până în satul natal, Mehadica, unde astăzi își doarme somnul de veci. Pe sicriul său, în loc de coroane pompoase, colegii au așezat ramuri de brad din pădurile plantate și îngrijite de el, și ramuri de stejar – simbolul tăriei și al serviciului credincios. Ca silvicultor, Petru Fotoc a fost un profesionist desăvârșit care a lăsat păduri falnice în urma sa. Însă nu a fost numai atât – a fost un patriot care a luptat în războaie și în parlament, și un creștin desăvârșit. Prin toate acțiunile și meritele sale, Petru Fotoc rămâne o figură emblematică pentru istoria Banatului Montan. El reprezintă destinul generației Marii Uniri din Banat: format la școlile străine, supraviețuitor al tranșeelor de pe ,,Isonzo„, scriitor sensibil și, în final, ofițer victorios al armatei române la Budapesta. Petru Fotoc este exemplul perfect al modului în care „Comunitatea de Avere” a reușit să creeze o clasă intelectuală capabilă să conducă destinele Banatului după 1918.
01 decembrie 2025, Constantin VLAICU/ UZPRCaraș Severin
Bibliografie selectivă: ,,Luceafărul” – Revista „Astrei Bănățene „, 1941 – ,,Trecute vieții în granița bănățeană” de dr. Cornel Corneanu ,,Revista Pădurilor„, mai 1940 I. Iana: ,,Moartea fruntașului bănățean – inginer Petru Fotoc din Caransebeș” (,,Universul, 20 mai, 1940)
În aceste zile de fervoare naţională se cuvine să ne amintim de eroii noştri pârvoveni, căzuţi în Primul Război Mondial, pentru realizarea visului secular al românilor, unirea tuturor principatelor româneşti, într-o singură patrie, România Mare ! Istoria neamului românesc s-a realizat prin cultură, prin fapte eroice, dar mai ales prin jertfa soldaţilor căzuţi pe câmpul de luptă. De aceea, datori suntem a ne aduce aminte de jertfelnicia lor, de cei care și-au vărsat sângele hrănind glia strămoşească, pentru ca noi să avem o patrie. România Mare s-a înfăptuit cu jertfele tuturor românilor. Pentru realizarea acestui deziderat s-au jertfit peste 535.706 de români, din care aproape 500 numai din Craina Bănăţeană. Din satul Pârvova au fost mobilizaţi pentru marele război 283 de oameni , 43 au căzut pe câmpul de luptă, 20 au fost mutilaţi, iar numărul prizonierilor s-a ridicat la 60 de oameni. Amintim cu smerenie şi plecăciune numele eroilor căzuţi în Primul Război Mondial 1914-1918, din localitatea Pârvova: Canea Damian, Canea Isale, Canea Radu, Craia Ioţa, Craia Pavel, Gheorghescu Gheorghe, Gheorghescu Petru, Iocşa Vasile, Ionescu Ilie, Ionescu Matei, Ionescu Petru, Ionescu Petru, Megheleş Ion, Miulescu Ilie, Miulescu Iosif, Miulescu Isale, Miulescu Mihai, Miulescu Petru, Miulescu Petru, Năslău Ionică, Niţu Nicolae, Nicolicea Traian, Paidola Alimpe, Paidola Alimpe, Paidola Andrei, Paidola Grigore, Paidola Ion, Paidola Iosif, Paidola Marian, Paidola Mihai, Petrovici Franţ, Popescu Samailă, Ţunea Dumitru, Ţunea Ilia, Ţunea Ilie, Ţunea Nicolae, Ţunea Petru, Urecheatu Gheorghe. La data de 24 noiembrie 1918 are loc constituirea Consiliului Naţional şi a Gărzii Naţionale Române precum şi depunerea jurământului de credinţă Marelui Sfat Naţional Român în comuna Pârvova. În acest act încheiat la acea dată scria următoarele: Proces-verbal, Luat în 24 noembrie, în comuna Pârvova, la adunarea românilor din această comună, din incidentul(cu ocazia) constituirii în Consiliul Naţional Român şi Gardă Naţională. ,,Dl. părinte Eugeniu Călţun mulţămind oamenilor pentru participarea într-un număr aşa mare şi de frumos, şi arătând scopul întrunirii deschide adunarea. Dl. locotenent Octavian Rădulescu clarifică situaţia de azi a românilor din Monarhie, de pe memorie, făcând atenţi pe oameni a se folosi înţelept de dreptul de libera dispoziţie (dreptul de autodeterminare). Pentru apărarea marilor interese ale românilor din comună propune, a se alege un Comitet Executiv. Propunerea d-lui locotenent O. Rădulescu, se primeşte alegându-se de preşedinte dl. părinte Eugeniu Călţun, iar ca membrii în Comitet: Petru Ruscan, Alexă Canea, Teodor Miulescu, Mazim Ţunea, Ilie Călţun, Teodor Canea, Petru Nicolicea, Ion Georgescu, Nicolae Miulescu, Ion Jurchescu. Dl. sublocotenent Isac Rădulescu, arătând necesitatea organizării unei garde locale, pentru asigurarea ordinei publice, propune Consiliului Naţional a se organiza în Gardă Naţională. Se înfiinţează Garda Naţională în chipul următor: Pe lângă cei (scrişi) străjeri ce sunt în permanenţă, în fiecare zi mai fac serviciu trei inşi, rânduindu-se după numărul caselor. Dl candidat de preot Iancu Călţun provoacă Consiliul, ca să fie la înălţimea chemării lui, în zilele acestea de glorie ale neamului românesc, delăturând orice motive, ură şi vrajbă personală, iar pentru a da un colorit sărbătoresc acestei zile, zile de sărbătoare, provoacă (convoacă) să pună jurământ Marelui Sfat Naţional al Românilor din Ungaria şi Transilvania. Consiliul face jurământ cu mare entuziasm. Ne mai fiind altele de pertractat(perfectat), se încheie şedinţa. Semnează: Iancu Călţun, notarul esmişilor (trimişilor) Consiliului Naţional din Caransebeş. Eugeniu Călţun, preşedintele Consiliului comunei Pârvova; Octavian Rădulescu, locotenent, trimisul Consiliului Naţional din Caransebeş; Isac Rădulescu, sublocotenent, trimisul Consiliului Naţional din Caransebeş; Despre situaţia din Pârvova la anul 1918 povesteşte directorul şcolii Iacob Berzanescu, în luna iulie 1934: ,,În acele vremuri locuitorii satului erau disperaţi de lunga durată a războiului, de prădăciunile armatei austro-ungare, care le a luat lâna, cânepa, fânul, cerealele, trăsurile, vitele, nici cele patru clopote de la biserică nu au scăpat de jecmăneala ungurească. Apoi, ca şi când nu ar fi fost destul cu batjocura, populaţia era tratată josnic, aruncându-le în faţă tot felul de epitete denigratoare, soldaţi de pe front erau aruncaţi în linia întâi, în locurile cele mai expuse unei morţi sigure. Odată cu terminarea războiului soldaţii pârvoveni s-au întors acasă, având cu ei armele ce le avuseră pe front. Soldaţi împreună cu populaţia indignată de purtarea ungurilor se revoltă împotriva jandarmilor unguri, împotriva notarului ungur Bagoly Bela, cât şi împotriva negustorului Zaharia Miulescu, numai intervenţia învăţătorului Berzanescu îi scapă de linşare pe reprezentanţii guvernului. Aşadar alipirea Banatului la patria mamă a fost pentru locuitorii comunei Pârvova o bucurie nedescrisă, o exaltare sufletească ce rezulta din realizarea idealului naţional”. Nu puteam trece cu vederea eroi pârvoveni din Al Doilea Război Mondial, pur şi simplu era o blasfemie să nu-i enumerăm și să nu-i amintim în aceste rânduri. Iată numele acestor eroi: Babeu Ion, Canea Petru, Fuicu Ion, Gheorghescu Nicolae, Iliescu Pavel, Iliescu Pricop, Ionescu Nicolae, Iovănescu Mihai, Megheleş Ion, Miulescu Filip, Petrovici Pişta, Popescu Samailă, Străinescu Zaharia, Ţunea Nicolae. Satul Pârvova a avut un reprezentant de seamă la marele act de la Alba Iulia, pe numele său Traian Călţun, din marea familie preoţească a Călţunilor. Acesta s-a născut în anul 1881, după terminarea Academiei de teologie din Caransebeş este hirotonit preot de către episcopul Nicolae Popea la 8 martie 1904, contrar voinţei sale (asemenea străbunicului său Ilia Călţun) pe seama parohiei Valea Mare, deoarece socrul său, Nestor Damşa avea mare trecere la Episcopia Caransebeşului. În 1910 se transferă la parohia Borlovenii-Noi, deoarece voia să fie mai aproape de satul de baştină Pârvova. A participat la marele act al Unirii de la Alba Iulia, fiind secretar al istoricului Ioan Sârbu din Rudăria. Numele lui trebuie dăltuit în istoria satului, pentru că dacă îl lăsăm pradă uitării, o să ne trezim că noi nu am avut nici un reprezentant la Alba Iulia, el fiind oarecum antamat de alte localităţi. După ultimele cercetări, se pare că şi contabilul Constantin Călţun, participant şi el la marele act de la Alba Iulia, din partea Societăţii române de lectură din Caransebeş, are rădăcini în familia Călţun din Pârvova. În amintirea eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale pentru apărarea patriei au fost construite două monumente ale eroilor. O cruce monument este așezată în centrul satului, frumos împrejmuită cu gard de fier forjat, fiind construită în anul 1992. Pe cele două faţete ale monumentului sunt înscrise numele tuturor eroilor căzuţi din satul Pârvova, iar celălalt monument se află în curtea bisericii şi este construit la iniţiativa directorului Iacob Trăilescu şi a preotului Ion Văluşescu, fiind ridicat în anul 1994. La final, nu trebuie uitați nici eroii noștri pârvoveni înrolați în Regimentul de Granița nr. 13, ce au murit la Revoluția din 1848, pe frontul italian. O să-i amintim aici cu pioșenie, pentru ca locuitorii satului să nu-i uite nici pe ei, așa cum nu i-a uitat nici pe eroii din cele două războaie mondiale. Acești eroi sunt următorii: Iohann Iokșa-27 ani, Gavrilă Ionescu-22 ani, Pau Ionescu-29 ani, Dumitru Paidolla-24 ani, George Ionescu – 28 ani, Teodor Iokșa (Iocșa) – 22 ani și Anton Paidolla – 20 ani. Iată ce ne spune marele Iorga despre marele act al Unirii: Unitatea naţională nu este un succes diplomatic, o izbândă militară, o cucerire a forţei, isprava unei cugetări individuale ori a unei acţiuni de grup, ci rezultatul firesc al unei stări de spirit permanente. La mulți ani, România mea !
Deși numismatica a fost numită adesea în trecut „hobby-ul regilor”, ea este, în realitate, una dintre cele mai importante „ferestre” prin care privim istoria. Oamenii colecționează monede încă din antichitate (împăratul roman Augustus fiind un cunoscut colecționar), însă termenul în sine, cu rigoarea pe care i-o atribuim astăzi, s-a cristalizat mult mai târziu. Cuvântul „numismat” provine din latinescul numisma (monedă), care își trage originea din grecescul nomisma. Interesant este că rădăcina grecească merge și mai adânc, la nomos, care înseamnă „lege” sau „obicei”. Acest lucru ne indică faptul că, încă de la început, moneda nu era doar o bucată de metal, ci un obiect validat prin lege și convenție socială. Termenul de „numismatică”, definit ca disciplină științifică, a început să fie folosit frecvent în Europa secolelor XVII-XVIII, odată cu Iluminismul, când studiul istoriei a devenit mai riguros. Totuși, „părintele” spiritual al numismaticii este considerat poetul renascentist Petrarca (sec. XIV), cel care folosea monedele romane pentru a ilustra istoria și portretele împăraților. În vocabularul uzual occidental, termenul de „numismat” (persoana care studiază, nu doar adună) a intrat în prima parte a secolului al XIX-lea (aprox. 1820-1830). Este esențial să subliniem că a fi numismat înseamnă mult mai mult decât a fi un simplu colecționar. Esența termenului rezidă în studiu, cercetare și interpretare; din această perspectivă, numismatica este o veritabilă știință auxiliară a istoriei.
În istoriografia românească, titlul onorific de „prim numismat științific” îi este acordat, de regulă, lui Dimitrie A. Sturdza (1833–1914), supranumit „părintele numismaticii românești”. Inițial un colecționar pasionat, Sturdza a inițiat un vast proces de clasificare, rezultatele fiind publicate în lucrări de referință. Prima sa lucrare majoră a apărut în 1872, la Viena, în limba germană, oferind o privire de ansamblu asupra monedelor emise de Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVIII. Alături de Sturdza, alți doi „giganți” au consolidat acest domeniu: Mihail C. Șuțu (Sutzu) (1841–1933): Considerat primul numismat român cu recunoaștere internațională majoră, expert în monede antice și metrologie, și primul președinte activ al Societății Numismatice (înființată în 1903). Constantin Moisil (1876–1958): Numit „părintele școlii românești de numismatică”, cel care a format generații de specialiști și a condus Cabinetul Numismatic al Academiei.
Deși istoricii consemnează cu fermitate aceste trei personalități drept pionieri, consider un act de dreptate istorică completarea acestui cerc prin menționarea lui Nicolae Stoica de Hațeg. Cronicarul bănățean trebuie privit ca un premergător al numismaticii noastre, poate chiar primul numismat în adevăratul sens al cuvântului, plasându-se cronologic înaintea preocupărilor științifice oficiale din Vechiul Regat. O primă dovadă a activității sale apare chiar în însemnările sale din anul 1813: „De mai mulți ani, începând îndeosebi cu 1813, când, din ordin, domnul de Jakabfy, vicecomite al Carașului, a venit la mine pentru a cumpăra 24 monede antice pentru noul Muzeu Național de la Pesta, le-am dăruit, ca iubitor de neam și patriot. Am devenit astfel cunoscut prin ziare ca numismat…” Deși termenul de „numismat” putea părea pretențios pentru acea epocă, activitatea lui Stoica de Hațeg întrunește toate criteriile științifice. El nu a fost un simplu „căutător de comori”, ci un cercetător care a folosit monedele ca izvoare istorice. În Cronica Mehadiei, găsim date amănunțite despre bogata sa colecție (Secțiunea I, paragraful IV). Mai mult, există un document crucial: un catalog din 12-14 martie 1831, alcătuit de cronicar în limba germană și trimis, alături de o scrisoare, mitropolitului din Carlovăț. Acest catalog cuprindea 129 de tipuri de monede: grecești, macedonene, geto-dace, romane republicane și imperiale, bizantine și medievale. (cf. Damaschin Mioc și Costin Feneșan, în ,,Scrieri: Nicolae Stoica de Hațeg„, scrisoarea și catalogul fiind traduse de către cei doi importanți istorici români). O dovadă indubitabilă a valorii științifice a colecției ne este oferită de istoricul Damaschin Bojincă, în urma vizitei sale la Mehadia din anul 1830. Impresionat de ceea ce a văzut, Bojincă nota: „Asămine ban am văzut între altele pe care este scris «Roma Condita»… Această monetă și altele foarte multe romanești se află și le-am văzut la anul 1830 în vestita numismatică romană a domnului protopresviter din Mehadia, Nicolae Stoica de Hațeg. Acest vrednic și pentru nația sa foarte zelos bărbat s-au sîrguit din tinerețele sale a aduna banii vechi… Pe lîngă marele număr de monete vechi românești, grecești, încă de la Filip și Alexandru Machedon, au adunat acest preacinstit bărbat și o mulțime de monumenturi, adecă inscripții de pe table de morminturi…” (Damaschin T. Bojincă, Anticile Romanilor, Buda, 1832) Argumentului cel mai solid în a-l identifica pe Nicolae Stoica de Hațeg ca un veritabil numismat, este elementul cheie care validează statutul său științific și anume: interpretarea. Nicolae Stoica de Hațeg nu doar a adunat monedele, ci le-a „făcut să vorbească”: a folosit monedele romane descoperite în castrul Ad Mediam (Praetorium), și la Băile Herculane, pentru a stabili cronologia stăpânirii romane în zonă. Remarcabil este că Nicolae Stoica de Hațeg a dat dovadă de cunoștințe de iconografie identificând corect efigiile împăraților (de la Traian și Hadrian până la ultimii împărați romani), demonstrând o cultură solidă. Pe plan local, Stoica de Hațeg a acționat ca o „instituție”, inițiativele sale având capacitatea de a ocroti patrimoniul istoric local. Cumpărând monedele găsite de localnici, nu pentru îmbogățire, ci pentru a le salva de la topire sau înstrăinare, casa sa parohială a devenit, practic, un muzeu privat, unde demonstra vizitatorilor străini vechimea și continuitatea elementului românesc/latin în Banat. Faptul că a trimis piese valoroase către Cabinetul Numismatic Imperial din Viena – și că acestea au fost acceptate – dovedește că avea discernământ științific, știind să deosebească piesele comune de cele rare. Până la el, interesul pentru monede în Țările Române fusese mai degrabă o curiozitate nobiliară sporadică. La Stoica de Hațeg vedem, în schimb, o preocupare sistematică. El a transformat moneda din „banvechi” în „argument istoric”.
În lumina tuturor acestor evidențe, considerarea lui Nicolae Stoica de Hațeg drept primul numismat român nu este doar un act de patriotism local, ci o necesară ,,Restitutio Historica„. El merită așezat, dacă nu în fruntea listei, cel puțin în rândul părinților fondatori ai acestei discipline la noi, fiind cel care a demonstrat, cu rigoare și pasiune, că istoria unui neam poate fi citită și în metalul monedelor sale.
C. VLAICU/UZPR Caraș Severin
Bibliografie selectivă: Iliescu, Octavian – „Dimitrie Alexandru Sturdza și numismatica românească”, în „Buletinul Societății Numismatice Române”, Academia Română, 1996. Stoica de Hațeg, Nicolae – „Scrieri – Cronica Mehadiei și a Băilor Herculane”, ediție îngrijită de Damaschin Mioc și Costin Feneșan, Timișoara. Bojincă, Damaschin T. – „Anticile Romanilor”, Buda, 1832-1833. Resurse online: Wikipedia – Mihail C. Șuțu.
In Memoriam Artur Silvestri (19 martie 1953 – 30 noiembrie 2008) Astăzi, 30 noiembrie 2025, se împlinesc 17 ani de când scriitorul, istoricul civilizațiilor și managerul cultural Artur Silvestri a trecut la cele veșnice. A fost o personalitate complexă și enciclopedică, un om care a crezut cu tărie în forța „faptei” culturale. Ca fondator al Asociației Române pentru Patrimoniu și al numeroase proiecte editoriale, Artur Silvestri a militat neobosit pentruredescoperirea valorilor identitare, a istoriei „secrete” și a modelelor umane care au clădit România. A lăsat în urmă nu doar cărți și studii de o erudiție rafinată, ci mai ales o viziune: aceea că patrimoniul nu este doar trecut, ci o resursă vitală pentru viitor. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
–––––––––
Prof. dr. Artur Silvestri şi premiile ARP
Vestea nominalizării pentru primirea Premiului de Excelenţă al Patrimoniului Naţional pentru anul 2006 am primit-o în februarie 2006, veste ce mi-a făcut o mare surpriză şi o deosebită plăcere. După o corespondenţă de 2 ani cu regretatul prof. dr. Artur Silvestri, prin care arătam despre mine că mă preocupă istoria ţării, în general, şi a Banatului, în mod special, viaţa culturală, etnografia, folclorul şi tradiţia românească la graniţa dintre imperii, fără a căuta glorii deşarte, am creat pilde demne de urmat pentru tineri, din faptele de arme ale strămoşilor noştri, care şi-au lăsat oasele pe câmpurile de bătaie ale Europei, aducându-şi din plin contribuţia la realizarea marelui vis al românilor – România Mare. Dorinţele mele de a căuta rădăcinile, izvoarele culturii la români, au coincis cu activitatea Asociaţiei Române de Patrimoniu imobiliar, istoric şi cultural, de sub auspiciile povăţuitorului nostru, dr. Artur Silvestri, de reîmprospătare a suflului spiritualităţii româneşti, al culturii noastre vechi, pentru a se păstra viu sentimentul de românism. Pe lângă activitatea la catedră, am scris zeci de articole şi studii despre istoria locurilor, etnografie şi folclor, viaţa culturală a Banatului de Munte. De asemenea, am scris monografii ale unor localităţi şi personalităţi culturale, militare şi preoţi .. Ca urmare a acestei activităţi pe tărâm cultural, cred că dr. Artur Silvestri şi ARP m-au nominalizat şi mi-au acordat Premiul de Excelenţă pe anul 2006 „pentru studiile şi volumele de istorie locală şi ca o recunoaştere publică a stăruinţei admirabile ce aţi arătat, pentru a se şti şi a se dezvolta ceea ce românii înfăptuiră în istoria lor presărată de sacrificii„. (Dr. Artur Silvestri) Ziua de 17 martie, când a avut loc ceremonia de decernare a premiilor, mi-a produs o puternică emoţie; a fost ca un vis frumos. Am văzut acolo o agora, un for academic cu oameni providenţiali care au contribuit şi contribuie la zidirea culturii româneşti, cu un grandios laborator de teme. Când credeam că poporul român şi înfăptuirile sale sunt în pericol, a apărut îndemnul şi povaţa savantului enciclopedist Artur Silvestri, cu rol mesianic, şi am simţit că Dumnezeu ne-a trimis un povăţuitor şi un reazăm pentru a nu ne simţi singuri şi fără leac la boala pierderii identităţii. Geniul Domniei Sale se revărsa benefic asupra tuturor celor prezenţi, electrizând şi luminând inimile cu darul de a rupe rădăcinile răului şi a schimba în bine pe cei din jur. Am simţit atunci şi acolo duhul atâtor spirite luminate care vine de dincolo de vremi, spirite ce luminează prezentul, asigurând un viitor pentru români şi românism. Premiul ARP a fost un dar divin, o încununare a muncii de zeci de ani printre oameni şi pentru oameni. A devenit un izvor pururea viu al cuvântului care zideşte, o încurajare, un îndemn spre faptă, talisman şi prilej de apreciere şi mândrie. În el se găseşte alinare şi călăuză pentru liniştea sufletului în zbaterile vremurilor, atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi laureaţi pe care i-am cunoscut cu acel prilej. Cărturarii premiaţi, adunaţi din toate colţurile lumii într-o „Românie tainică„, au contribuit şi contribuie la recuperarea adevăratelor valori naţionale şi au creat „Omul Mare” prin fapte, acţiuni, scrieri, ajutor pentru cei mulţi, dedicate binelui coletiv. Au fost şi sunt exemplu şi model de mare valoare morală pentru cei de azi şi pentru cei de mâine, fiind ieşiţi din înţelepciunea populară. În opera lor găsim esenţialitatea în simplitate ce exprimă sacrul. Ea ne este spre învăţătură, dar şi spre desfătare şi zidire, devenind altar al recunoştinţei în inimile contemporanilor şi urmaşilor. Operele exprimă duhul locurilor, subliniind rolul naturii şi al spaţiului românesc în definirea omului cu bună cuviinţă şi măsură, azi,, când o parte din pseudo-cărturari nu găsesc decât cuvinte de ocară şi denigrare la adresa poporului. Întâlnirea cu Maestrul Artur Silvestri s-a făcut prin scris, fiind recomandat de către scriitorii N. D. Petniceanu, Ion Marin Almăjan şi Alexandru Nemoianu, însă întâlnirea directă a avut loc la ceremonia de premiere din 2006, când am întâlnit o personalitate ieşită din comun care mi-a schimbeat cursul vieţii, dându-mi încredere şi speranţă. Activitatea dr. Artur Silvestri de mare om de cultură şi om al faptei a fost şi va fi un izvor de lumină, inspiraţie şi speranţă pentru a merge înainte, sfinţind timpul vieţii noastre. Cărturarul patriot şi savantul cu activitate enciclopedică a fost şi va fi un real sprijin pentru datina străbună, pentru credinţa noastră milenară, devenind personalitatea de fundament pe care poporul român o are în aceste vremuri de aprige contestaţii, sensibilizând conştiinţa naţională în a se păstra şi respecta tradiţiile de cultură şi simţire românească, esenţiale pentru istoria noastră. Alături de alţi oameni mari, şi-a pus viaţa în slujba Sfintei Tradiţii a culturii româneşti, dându-i nemurire. Trăia în propria lui lume. Rolul eminent ocupat în ultimele decenii în viaţa publică românească de Artur Silvestri, complexitatea fiinţei sale, enciclopedismul său, i-au atras preţuirea miilor de oameni adevăraţi. A fost una din acele prezenţe prin care spiritualitatea noastră şi-a dovedit vitalitatea, puterea de a învinge vicisitudinile vremurilor de azi, de a face ca valorile culturale şi umane să devină o permanenţă a vieţii noastre. Rolul pe care l-a avut Artur Silvestri pe acest tărâm a fost, de-a dreptul, ieşit din comun, ţinând seama de multitudinea prezenţei sale, preocupărilor sale, care nu a exclus nici o cale de comunicare, nici o categorie a publicului. Dr. Artur Silvestri a fost un om de o mare delicateţe sufletească şi un spirit aristocrat, spirit practic şi histrionic. La el am întâlnit o risipă de iubire ce îi. detaşa de ceilalţi. Iubea munţii româneşti, unde este sacralitatea neamului românesc – lamura. El a scris despre „o lume dintr-o altă lume, dintr-o altă dată„. Poate, cea mai bună caracterizare este o mărturisire a sa: ,,Eu nu am pasiuni, am datorii morale, Scriu cu pasiune, dar aceasta fiindcă am o datorie faţă de cultura ce m-a îngăduit în cuprinsul ei” – pildă urmată de toţi cei care l-au cunoscut şi iubit. Mulţumim lui Dumnezeu că a rânduit să intre în viaţa noastră prin opere şi fapte personalitatea dr. Artur Silvestri şi ARP, devenind un far călăuzitor, trezindu-ne la realitate şi asigurându-ne că nu suntem singuri în idei şi speranţe. Cu trudă şi migală, prof. dr. Artur Silvestri a creat Asociaţia Română pentru Patrimoniu pentru binele colectiv al românilor, o instituţie care reprezintă, în mod incontestabil, cel mai puternic simbol unificator de suflete curate şi cinstite, doritoare de a se pune în slujba culturii adevărate, instituţie care şi-a propus să recupereze valorile ignorate de politicieni şi cultumicii oficiali, devenind un impresionant izvor de cunoştinţe şi detalii semnificative pentru spiritualitatea şi scrisul românesc. ARP a devenit creuzetul stării de efervescenţă create de Artur Silvestri, menit să menţină unitatea poporului român şi să afirme vechimea şi identitatea românească în acest spaţiu. Sub conducerea dr. Artur Silvestri, ARP a reîmprospătat suflul spiritualităţii româneşti şi a culturii noastre vechi pentru a se păstra viu sentimentul de românism şi de unitate naţională în spaţiul mioritic al Carpaţilor. Are darul de a trezi la realitate poporul român prin păstrarea şi cultivarea tradiţiei creştine. Opera dr. Artur Silvestri şi a ARP este o construcţie culturală cu o altitudine valorică de anvergură, de natură sacerdotală. Mentorul şi creatorul ARP a înfiinţat un număr mare de reviste on-line care au devenit un izvor de cunoştinţe pentru toţi iubitorii de cultură. De asemenea, în cadrul ARP, a fost creat grupul Intermundus Media în care dr. Artur Silvestri, un mecena al scrisului, a publicat tinere talente prin surse proprii, cât şi numeroase alte cărţi ale membrilor ARP. Cu generozitate şi efort, dr. Artur Silvestri şi ARP au donat cărţi pentru biblioteci din ţară şi străinătate, generozitate de care s-au bucurat şi şcolile din „Ţara Almăjului” (Caraş-Severin). Prin revistele ARP se cultivă tradiţia vie în cultură, tradiţia morală, creând un ideal de care oamenii aveau nevoie. Au devenit coloană de lumină şi cultură a neamului românesc creştin şi ortodox. Asociaţia Română pentru Patrimoniu, pilon a identităţii noastre româneşti, a creat o stare de spirit, devenind un nucleu de rezistenţă format din oameni cinstiţi, cu credinţă în Dumnezeu şi speranţă spre normalitate, după modelul mentorului – prof. dr. Artur Silvestri.
În 30 noiembrie, credincioșii catolici de rit apusean (latin) intră în perioada numită Advent. În organizarea actuală a liturghiei romane, Adventul se plasează la începutul anului bisericesc. Anul liturgic începe cu prima duminică a Adventului, deoarece totul începe în Biserică cu venirea lui Cristos. Termenul latin „adventus” înseamnă „sosire” și semnifică o perioadă de pregătire dinaintea Crăciunului. Cei care cunosc obiceiurile tradiționale ale catolicilor de rit apusean știu faptul că în această perioadă ei își pun în casă o coroniță din brad cu patru lumânări, de cele mai multe ori de culoare roșie. Cele patru lumânări reprezintă cele patru duminici de Advent. În fiecare duminică se aprinde câte o lumânare în plus, în așa fel încât, în ultima duminică, vor arde toate cele patru lumânări. Acest obicei cu coronița de advent se regăsește și în multe case catolice din Banatul Montan.
…Sub acest generic, membrii cercului de creație literară „Speranța” – elevi ai Școlii Gimnaziale Nr. 2 din orașul de pe Cerna – Hunedoara (director, prof. Anca Maria Lucaciu), în organizarea Asociației CARP „Speranța” (președinte Rotar Delian Dorel) cu sprijinul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (președinte Dan Constantin), au participat la o reușită dezbatere dedicată Zilei Naționale a României.
Au vorbit seniorii: prof. Alimpescu Gheorghe, prof. Cizmaș Georgeta-Ileana și consilierul Borza Gelu, activitatea finalizându-se cu un inedit moment cultural punctat de poezie patriotică și colind strămoșesc, semnatari fiind eleva Muntean Lăcrămioara și seniorul Ilie Dumitru.
Totul a fost o reușită. S-a menționat momentul Unirii, ziua în care cu toții ne cinstim trecutul și valorile, însuflețindu-ne prin speranțe către un viitor mai optimist.
S-au apreciat sacrificiile și curajul înaintașilor care au luptat pentru înfăptuirea unui ideal comun, aducându-se un omagiu de recunoștință a acestora – adevărată floare din buchetul de virtuți care îmbogățesc sufletul fiecărui român.
De pe fețele celor prezenți am desprins respectul față de istoria noastră din adâncul timpului sub chipul românului viteaz, dârz și neînfricat, un omagiu pentru trecutul glorios al poporului nostru – permanent reper de suflet și credință strămoșească.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România își exprimă îngrijorarea față de înmulțirea situațiilor în care jurnaliștii sunt împiedicați să își exercite profesia, fiind fie obstrucționați în activitatea lor, fie supuși unor presiuni și amenințări.
Presa liberă reprezintă un pilon fundamental al democrației și rolul jurnaliștilor este acela de a informa corect publicul, de a semnala probleme reale și de a contribui la funcționarea transparentă a instituțiilor. Orice încercare de intimidare a celor care își fac meseria cu profesionalism afectează direct dreptul cetățenilor la informare.
UZPR atrage atenția că, într-un context marcat de campanii de dezinformare care divizează societatea și subminează încrederea publicului, sprijinirea jurnaliștilor devine mai importantă ca oricând. Protejarea libertății presei și a independenței profesionale a reporterilor este esențială pentru ca aceștia să poată oferi informații verificate, corecte și echilibrate.
UZPR face apel la toate autoritățile să trateze presa cu respectul cuvenit, să renunțe la atitudinile ostile și să înțeleagă că critica și întrebările incomode fac parte din funcția democratică a jurnalismului. Jurnaliștii nu trebuie să se teamă să semnaleze aspecte care necesită corectare; aceasta este, dintotdeauna, menirea lor.
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România își reafirmă solidaritatea cu toți jurnaliștii care își exercită profesia cu bună-credință și profesionalism și le solicită instituțiilor statului să garanteze condițiile necesare pentru desfășurarea liberă și în siguranță a activității jurnalistice.
UZPR CARAS SEVERIN 