(interviu cu jurist Mariana SUCIU, solistă de muzică populară)
– Pe scurt, prezentați-ne câteva date biografice.
– M-am născut într-o frumoasă zi de primăvară, în luna lui mărțișor, în comuna Lunca Cernii de Jos, satul Lunca Cernii de Sus, județul Hunedoara, din cei mai minunați părinți, Petru și Ana Neidoni. Sunt născută într-o familie cu trei frați. Petru, fratele meu mai mare cu trei ani dacât mine, apoi eu, Mariana și sora mea mai mică, Lucia, venită pe lume șapte ani mai târziu.
Școala am absolvit-o în satul natal, am urmat Liceul Agroindustrial din Blaj, secția horticultură, apoi am absolvit cursurile Facultății de Drept „Simion Bărnuțiu” din Sibiu.
M-am căsătorit cu soțul meu, Suciu Ioan, profesor și avem împreună doi copii, Suciu Ionuț – astăzi doctor în filologie și Suciu Radu Alexandru, masterand în economie.
Am lucrat la Primăria comunei Lunca Cernii de Jos, după care m-am stabilit în municipiul Hunedoara și lucrez la Biroul Registrul Agricol, Cadastru, Aplicarea Legilor Fondului Funciar, unde sunt șefă de birou.
– Sunteți născută într-o frumoasă localitate de munte. Ce înseamnă pentru dvs. satul, locul unde ați văzut lumina zilei?
– Așa cum am spus, sunt născută în satul Lunca Cernii de Sus, „cel mai frumos loc de pe Pământ” sau mai bine spus „Raiul meu”! Aici mă întorc de fiecare dată, „îmi încarc bateriile și plec din nou la drum”, pentru că așa cum spune un cântec de-al meu „Luncană-s, Luncană mor!”
O am încă pe mama, la căsuța părintească, în vârstă de 82 de ani și mi-aș dori să trăiască o veșnicie!
Satul copilăriei mele – Lunca Cernii de Sus – este așezat la poalele Munților Poiana Ruscăi, mai precis, în zona pădurenilor, la interferența cu Banatul de munte și Țara Hațegului, un sat cu case înșiruite de-a lungul râului Cerna, care își revarsă ulițele ca niște izvoare de munte, cu case văruite cu alb sau albastru, care abia se zăresc printre florile de măr sau liliac.
De altfel, eu cred că fiecare dintre noi purtăm în suflet un sat, fie satul copilăriei sau satul bunicilor sau un sat de vacanță, satul este un loc în care ne-am întoarce iar și iar…
– De când ați început să cântați și cum a fost debutul?
– Cred că am cântat de când mă știu. Cântecul descoperindu-l singură, acasă la joacă, când mergeam cu vitele, apoi la școală. Îmi amintesc că eram mică și mergeam cu vitele și toți copiii, pe toate dealurile, ne întreceam în a cânta. Dar „debutul” meu, să-i zic așa, a început în clasa I, când la un concurs organizat între școlile din comună, intitulat „Cernă, pe marginea ta” am luat premiul I, ceea ce mi-a dat mare încredere în mine și m-a adus în atenția domnilor profesori și consătenilor mei, care așteptau serbările școlare să mă audă cântând.
Mai târziu am început să colind satele, pe la oameni cu inima plină de of și jale, prin cătune ascunse, de unde am cules multe cântece, bucurându-mă de tânără de prețuirea acestora.
La serbările școlare eram de neîntrecut, dar debutul meu pe marile scene din țară a apărut mai târziu, când la îndemnul domnului Rusalin IȘFĂNONI, am participat la diferite festivaluri de folclor, intrând în atenția specialiștilor, a oamenilor de folclor, de la care am învățat foarte multe. Afirmarea a fost rapidă fiind invitată atât în țară, cât și în străinătate la diverse spectacole.
Având în vedere situația generată pe plan mondial de virusul COVID-19, la nivelul Asociației Pădurenilor – după cum ne spunea interpretul de muzică populară Bogdan TOMA (în foto), în calitatea sa de președintele al acesteia – s-a luat hotărârea de a sprijini acțiunea cadrelor medicale din Spitalul municipal „Alexandru Simionescu” Hunedoara.
Eugen ALBU în calitatea sa de președinte al Asociației epigramiștilor clujeni „Satiricon” este omul care se bucură de o mare putere în a crea, dar și de o autentică dăruire epigramei.
de presă Dolinescu din roman, îl cuprinde și pe tânărul gazetar Toma Pahonțu, un veritabil caz-școală de jurnalist veleitarist, a cărui ambiție de parvenire ia, treptat, locul onestității, al echilibrului și al simțului dreptării, propulsându-l în arena circului politic, plin de sălbatici și de sălbăticiuni (vezi junele extremist Ion A. Ionescu, ori mai versații Rotaru și Belcineanu). În acord cu primul, Pahonțu va practica o retorică a urii, susținând în articole virulente, dar și în discuțiile cu colegii, teorii aberante, în care„după experienţa dezmăţului individualist, după demagogia iubirii universale şi a egalitarismului tembel care ne-au dăruit tirania mulţimii informe şi destrăbălate, după carenţa pacifismului de fraze goale, trebuie să ne întoarcem la normal, la autoritate, disciplină şi ordine, trinitatea generatoare de civilizaţie ! Violenţa e obligatorie, fiindcă numai ea poate înfăptui selecţia naturală, înlăturând pe cei neputincioşi şi punând în locul lor pe cei vrednici!
Imaculat moralmente, la început, dar furat, mai apoi, de spectacolul turpitudinii politice, Pahonțu nu face, astfel, decât să cedeze interesului jurnalistic pentru dresura de primate din arena parlamentară, care ajunge apoi să-l abosoarbă însăcu totul în spectacolul de circ la care asistă, cu delicii meschine, chiar o întreagă nație, așa cum sesizează abil, într-o replică de la începutul romanului, o amfitrioană de serată mondenă („Nu, zău, m-ați amețit cu atâta politică!”) ori cum, exasperat, constată mai târziu același Dolinescu: „Civilizaţia nu începe cu politică în orice caz; cel mult sfârşeşte prin politică şi se destramă!… Ca la noi! Că am ajuns să nu mai facem decât politică şi să nu ne intereseze decât scandalurile ei!”.
UZPR CARAS SEVERIN 