Activitățile ecologice au un rol esențial în formarea elevilor, contribuind nu doar la protejarea mediului, ci și la dezvoltarea lor personală și socială. Elevii învață să înțeleagă impactul acțiunilor lor asupra naturii și devin mai atenți la comportamentele zilnice (reciclare, economisirea resurselor, reducerea plasticului).
Multe activități ecologice la Liceul „Prof. Bora Tit Liviu” Baru – după cum susținea prof. Karina Hadadea (foto), în calitatea sa de director – se desfășoară în grup, ceea ce contribuie la dezvoltarea spiritului de echipă. Elevii învață să colaboreze, să comunice eficient și să respecte opiniile celorlalți. Astfel, în parteneriat cu Geoparcul Țara Hațegului, Asociația Drag de Hațeg și Rewilding România elevii noștriau derulat o serie de activități.
Activitățile de conștientizare au inclus discuții despre protejarea mediului și efectele poluării, vizionarea de materiale educative despre natură, realizarea de afișe cu mesaje eco.
Nu au lipsit ateliere în natură pentru a stimula curiozitatea copiilor și tinerilor și de a încuraja implicarea lor în protejarea apelor, prin cunoașterea ecosistemelor acvatice. Elevii au prelevat probe din Strei folosind plase speciale, apoi au explorat aceste probe cu ajutorul microscopului și al stereomicroscopului. Au identificat organismele descoperite cu ajutorul unui ghid vizual (determinator).
Reușite au fost activitățile experimentale„Detectivii apei – Cum verificăm dacă apa este curată?” Elevii au învățat cum să identifice caracteristicilor apei curate, despre calitatea apei de băut din surse alternative și să realizeze analize pentru verificarea parametrilor acesteia.
În atelierele creative „Zâna Viață și Monstrul din Plastic” au confecționat obiecte din materiale reciclabile, respectiv din plastic.
S-a dovedit astfel că activitățile ecologice nu sunt doar lecții despre natură, ci experiențe care formează elevi responsabili, implicați și conștienți de rolul lor în protejarea planetei.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
Curtea școlii noastre din Mărtinești – după cum remarca prof. Cîndea Lenuța Aurelia (foto), în calitatea sa de director – nu a mai răsunat doar de clinchetul clopoțelului, ci și de foșnetul hârlețelor și de zumzetul plin de entuziasmul și hărnicia celor mici, al părinților și al unor membri ai comunității. Am lăsat deoparte cataloagele și tabletele pentru a ne murdări mâinile cu pământ reavăn, într-un gest de dragoste pentru locul pe care îl numim „acasă”.
Nu am plantat doar meri, peri sau pruni. Am plantat promisiuni. Fiecare puiet așezat cu grijă în groapa săpată de mâini harnice reprezintă un elev al acestei școli. La fel ca acești pomi, copiii noștri au nevoie de rădăcini adânci în valorile satului românesc, de apă sub formă de cunoaștere și de soarele încurajărilor noastre pentru a înflori.
„Cine plantează un pom, deși știe că nu va sta niciodată la umbra lui, a început să înțeleagă sensul vieții.”
Privind fețele luminate de efort ale copiilor, am realizat că ziua plantării de pomi a fost, poate, cea mai importantă lecție din acest an școlar. Au învățat că lucrul bine făcut cere răbdare. Au învățat că natura nu ne cere permisiunea să existe, ci ne cere să o respectăm.
Peste ani, acești elevi vor trece prin dreptul gardului școlii, poate la braț cu propriii lor copii, vor arăta cu mândrie spre coroanele bogate ale pomilor și vor zice în gând: „Acești pomi au crescut odată cu mine”.
Le mulțumim tuturor celor care ne-au fost alături: profesorii Anca Arnăutu, Adriana Viscan, Denisa Dănciulescu, apoi Ioana Solomon și Ionel Telman, minunaților noștri părinți și reprezentanți ai comunității.
S-a pus astfel temelia unei livezi, dar mai ales, am consolidat temelia unei generații care știe să ocrotească viața.
Mulțumim domnului primar Adinel Ioan Botescu și domnului viceprimar Sorin Oprinescu pentru că ne-a susținut și ne-a oferit pomii.
Ca director, inima mi s-a umplut de bucurie văzând cum comunitatea se adună în jurul unei idei verzi. Școala din mediul rural rămâne acea cetate a spiritului unde viitorul se construiește cu răbdarea gospodarului și viziunea dascălului.
Au consemnat Ioan Vlad și Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR
În istoria ultimilor 85 de ani, petrolul a fost la baza unor mari conflicte militare. Războaiele sunt pregătite prin propagandă, prin motivarea unor ideologii adverse, dar substratul care alimentează agresiunile militare are mirosul „aurului negru”.
În 1941, Japonia a atacat la Pearl Harbor, unde se afla amplasată forța maritimă principală din Pacific a Statelor Unite, după ce la Washington s-a luat decizia opririi exportului de petrol către forța imperială ce voia să domine Asia. Agresiunea-surpriză, fără declarație de război, a provocat intrarea Americii în conflagrația mondială. Noul război din Golf are același substrat – petrolul.
CRIZA SUEZULUI, CU REPETIȚII. În 1956, naționalizarea Canalului de Suez, ruta cea mai scurtă pentru aprovizionarea Europei de Vest cu petrolul din Golf, declanșează atacul Franței și al Marii Britanii asupra Egiptului. Europa de Vest descoperă ce înseamnă penuria de carburanți. Războaiele din Orientul Mijlociu din 1967 și 1973 provoacă noi perturbări pe piața hidrocarburilor. Economia globală intră sub semnul „șocurilor petrolului” care s-au absorbit greu. Căderea Șahului aduce în 1979 un nou șoc, care bagă multe țări, inclusiv România, în recesiune. Dictatura religioasă instalată la Teheran va alimenta mari tensiuni geopolitice care nu au fost „capsulate” de războiul îndelungat cu Irak. În 1983 apare o nouă criză, pertractările dintre membrii OPEC asupra nivelurilor de producție din fiecare țară membră a organizației erau motivate de o stabilizare a prețului la barilul de petrol la 29 de dolari, sub cei 34 de dolari care era apreciat atunci ca un prag de la care se „sufoca” economia mondială. Urmează o prăbușire a prețului la 7 dolari, dar Irakul agresează la începutul anilor ’90, Kuweitul, micul vecin cu resurse mari de petrol și cu ieșire la apele Golfului. Știm ce a urmat, pentru că în „Furtuna în deșert”, armata română a făcut proba de interoperabilitate cu NATO.
NOUA ARMATĂ ROȘIE A RUSIEI. Istoria ultimelor decenii a confirmat aforismul că „petrolul este 10 la sută economie și 90 la sută politică”. Imperiul sovietic se baza pe exporturile de gaze și petrol, folosite ca o armă, dar va fi lovit sistematic de embargourile americane pe tehnologie, instituite de administrația Reagan, aplicate apoi și de alți președinți americani. Dependența în extindere a Europei de resursele energetice rusești au slăbit Uniunea Europeană, aflată în ultimii ani într-o criză a facturilor mari la energie. Preliminariile războiului Rusia-Ucraina au fost scrise pe un conflict al plăților la gaze.
PETROLUL SUVERAN. Cu tot avansul energiei regenerabile, petrolul a rămas materia primă de bază pentru economia mondială. Ca atare, foamea nestăvilită de energie a Planetei nu poate accepta nici variațiile, chiar și în procente mici, ale producției de hidrocarburi. Dacă sunt rupte rutele de aprovizionare din zonele cu producții substanțiale, deja piața globală intră în vrie, așa cum este cazul acum. Războiul din Iran a scos din circuitul comercial nu doar un mare producător, ci a blocat toate emiratele din Golf, duelul extinzându-se și spre Irak. Ca atare, chiar și nivelul de 100 de dolari barilul poate fi lăsat în urmă ca o amintire frumoasă.
După eliminarea ayatollahului Khamenei și raidurile aeriene cu răspunsuri în rachete, apare cu evidență că lupta se va concentra pentru controlul Strâmtorii Ormuz a cărui cheie o are Iranul. Închiderea acestei porți prin care treceau zilnic 20 de milioane de barili de petrol și derivate a provocat imediat inflamarea prețurilor la hidrocarburi. Eliberarea din rezerve a 120 de milioane de barili, decizie recomandată țărilor membre ale Agenției Internaționale pentru Energie, arată simpla matematică, este o compensare echivalentă cu 6 zile de trafic normal pe această rută.
CASA ALBĂ VREA ÎMPĂRȚIREA POVERII. Controlul Ormuzului devine astfel problema principală pentru administrația Trump, cu miză chiar mai mare decât denuclearizarea Iranului, motivul principal anunțat la declanșarea operațiunilor militare. Cum se va asigura deblocarea? Momentan, partea americană dorește să împartă povara cu aliații din NATO și cu statele asiatice, principalii utilizatori ai petrolului din Golf. Europenii suferă și ei de creșterea prețurilor, dar par puțin dispuși să deplaseze forțe militare pentru degajare, ceea ce a provocat iritare majoră la Casa Albă. Biroul Oval a devenit un studio de televiziune de la care se emit declarații care intră în regim de breaking news pe toate canalele media. China, Coreea de Sud, Japonia, India, marii perdanți economic din criza Ormuzului, nu se înghesuie nici ele să dea curs apelulului SUA.
ROMÂNIA, EXPERIENȚE LA STRÂMTORI. La București tema devine subiect de inflamare. Deja mulții analiști geostrategici care fac și desfac politicile militare ale țării lansează scenariile despre „ce” și „cum” ar trebui să ne poziționăm într-un caz ipotetic de cererea de ajutor din partea americană. Analiști care n-au trecut de poarta regimentului, bâjbâind pe hartă în căutarea Ormuzului, ne trimit soldații la luptă, să nu scăpăm ocazia de a ne fideliza odată în plus relația cu partenerul strategic. După bâlciul montat recent în Parlament de vuvuzelele Moscovei, avem spectacol asigurat pentru o repetare în cazul că ar fi nevoie de suport românesc la deblocarea autostrăzii maritime a petrolului. Creșterea rapidă a prețului carburanților la pompă spre bara psihologică de 10 lei litrul pare un combustibil bun să alimenteze campania militară care va rezolva problema strâmtorii. Nu au importanță mijloacele tehnice disponibile pentru operațiune, esențial este ca „armada tricoloră” să fie acolo, unde se joacă de fapt soarta acestui război neplanificat și neanunțat. Nu întreabă nimeni dacă ne lasă turcii să ieșim cu dragoarele prin Bosfor și Dardanele, ca să ajungem la locul faptei, cam după o lună de marș.
POARTA FOCȘANILOR. Până ne clarificăm cu lentoare pozițiile oficiale și pe acest subiect, este posibil ca americanii, în marea lor înțelepciune concentrată la Casa Albă, să găsească singuri o soluție în cazul Ormuzului. Noi ne vom apleca spre lecțiile de istorie militară, având propriile „strâmtori”, ca puncte obligatorii de trecere în conflictele armate, pentru a le aduce în actualitate. „Poarta Focșanilor”, de la Carpații de Curbură la Siret-Dunăre, ne-a ajutat în Primul Război Mondial să ținem piept nemților, păstrându-ne statalitatea în refugiul din Moldova. Bătăliile din 1917, de la Oituz, Mărăști, Mărășești, parte din epopeea „Porții”, sunt studiate în școlile militare. Ceaușescu a preluat planurile lui Antonescu de modernizare a fortificațiilor pe aceleași aliniamente, ca stavilă pentru un atac rusesc „prietenesc”. Acum, NATO adaptează scenariile de apărare pe acest culoar. Se nasc, în contextul actual de turbulențe majore, două întrebări. Prima: forțele de care dispunem sunt suficiente pentru a ține închisă „Poarta Focșanilor” până la activarea articolului 5? A doua: avem disponibilități de participare la deschiderea altor „porți”, când solidaritatea de grup aliat o cere? De aici pleacă dilema României – la Oituz sau la Ormuz? (jurnalul.ro)
• Președintele Filialei Presa Culturală, din UZPR, se destăinuie
Jurnalist de cursă lungă, critic literar și de artă, manager cultural, cercetător științific asociat la Academia Română, domeniul filosofie românească, doctor în Filosofie, din 2010, cu o teză despre „Analiza timpului în basmul tradițional românesc”, mai precis despre relația dintre timp și nemurire în opera lui Petre Ispirescu „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, senior editor la Revista Uniunii Ziariștilor Profesioniști și membru în comitetele de redacție ale mai multor reviste culturale din țară și din străinătate, unele apărute inclusiv sub egida UZPR, autor de manuale și ghiduri în domenii specializate precum biblioteconomia, muzeologia sau comunicarea publică, publicist activ, cu peste 10 cărți de autor (multe premiate), cu tematică diversă, comentarii filosofice, critică și istorie literară, eseuri, și, cu deosebire, cărți circumscrise jurnalismului cultural, interviuri, reportaje, publicistică diversă, editor al unor colecții importante de restituiri culturale și de valorificare a patrimoniului național, Președinte al Filialei Presa Culturală din UZPR și membru în Consiliul Director al Uniunii, responsabil cu evidența și evaluarea revistelor de cultură, în vederea acordării calității de Publicație care apare sub Egida UZPR, membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala de Critică, Eseistică și Istorie literară, Marian Nencescu (n. 1953), este la ora actuală o voce distinctă a publicisticii culturale de la noi, un model de eleganță, tenacitate și echilibru într-o presă mereu în căutare de repere. În același timp, este și extrem de activ, aș spune chiar ubicuu, susține conferințe, acordă interviuri, corespondează și discută curent cu colegii din țară și din străinătate, participă la manifestări culturale și publică aproape zilnic pe site-ul UZPR știri, comentarii și reportaje despre cele mai importante evenimente al comunității noastre jurnalistice. Ca șef de Filială, Marian Nencescu este și un coleg foarte empatic, se ocupă integral de gestionarea problemelor, deloc simple, ale relațiilor inter-colegiale și chiar inter-umane dintre membrii comunității noastre profesionale, colaborează la multe dintre publicațiile ce apar sub egida Uniunii, inclusiv la „Muzeul Presei Românești”, și desigur, răspunde la multe solicitări ce excedează adesea domeniul său de competență. Calm, elegant și moderat, are un răspuns pentru fiecare, un sfat bun, o îndrumare benefică. Aș spune chiar că, într-o lume excedată de egotism și autoconservare, Marian Nencescu deține cheia bunei convivialități, a generozității naturale și necondiționate.
În acest sens, chiar și interviul de față este o excepție de la protocolul curent, folosit în astfel de circumstanțe. Aflând că doresc să-i solicit un interviu pentru numărul festiv al „Muzeului Presei Românești”, Marian Nencescu mi-a venit în întâmpinare, mi-a oferit sugestii și piste noi de abordare, menționând că, profesional, dintre toate genurile publicistice, interviul îi este cel mai apropiat, el însuși publicând, la Editura UZP, o carte de interviuri (prefațată la data respectivă de regretatul jurnalist Șerban Cionoff, adaug eu) și scriind Prefața altei cărți de interviuri apărute în Revista „Astralis”, a colegei noastre Camelia Pantazi Tudor. În acest sens, interviul de față reprezintă o colaborare inedită între reporter și invitat, o formă de „îmblânzire” reciprocă, după modelul sugerat de Antoine de Saint Exupery în cartea sa „Micul prinț”. De aceea, am împărțit acest interviu în 5 secvențe tematice, pornind de la sugestia invitatului meu, care m-a asigurat, pe urmele regretatului academician Alexandru Surdu, autorul poate al ultimului (istoric vorbind) sistem filosofic original românesc din cultura noastră, „Filosofia pentadică”, anume că „Pentada este calea dreptei judecăți”, atât în artă cât și în viață. Așa s-a născut acest nou „Pentateuh” al creației, povestit de un „veteran” al presei culturale.
Geneza, vocație și destin
Tanța Tănăsescu:Vă mulțumesc pentru bunăvoința de a-mi acorda acest interviu, domnule Marian Nencescu! Ca să nu ne pierdem în amănunte, vă propun de la început să ne spuneți câte ceva despre relația dintre vocație și destin, în viață, în creația publicistică. Dumneavoastră ați avut această revelație. Când anume ați înțeles că aveți o cale de urmat, o datorie ca să-i spun așa, sau chiar o responsabilitate față de tot ce v-a oferit viața până în prezent?
Dr. Marian Nencescu: Cu siguranță, privind azi înapoi, evident cu îngăduință deoarece nu am motive pentru altceva, pot spune că există un destin pentru fiecare, o Cale căreia grecii antici îi ziceau „hodos”, și care era chiar Calea destinului, pe care au și figurat-o concret, în Calea ce lega Templul lui Apollo, de la Delfi, de celelalte monumente, și care descrie, figurat, truda omului de a-și urma destinul. Astăzi spunem că finalitatea acestei Căi, simbolice, este un mister, și că, în loc să afle adevărul despre sine, despre lume, credinciosul, și prin extindere, creatorul, scriitorul, chiar și jurnalistul, oricine aspiră la un ideal în artă, în creația de orice fel, trebuie să treacă mai întâi prin investigarea propriei conștiințe. Până să se lămurească ce a vrut să le comunice Pythia, și cum au răspuns preotesele lui Apollo la întrebările celor care băteau la porțile Templului, oamenii citeau inscripția de pe frontispiciu, care spune simplu: Cunoaște-te pe tine însuți! Se pare însă că mulți citeau și puțini pricepeau. Secretul cunoașterii este în mintea și în conștiința fiecărui creator, iar cine spune că are sau a avut de la început în minte, dacă nu măcar imaginea, dar chiar și calea cum să-și atingă propriul ideal, este fie un mare mincinos, fie un fals profet. Cunoașterea nu e exterioară, nu e suma cunoștințelor și a aspirațiilor, individuale, ci este revelația propriei conștiințe, de aceea fiecare autor, fiecare om care bate la porțile artei, are propriul destin, propria Cale. Aici nu sunt nici rețete, și nici nu sunt valabile sfaturile, chiar și cele venite de la „specialiști”, în viața de zi cu zi de la criticii literari „agreați”, zic ei, de comunitatea profesională. Astăzi sunt mulți autori de cărți cu conținut tutorial, volițional, care ne învață care mai de care cum să ne căpătăm încrederea în sine, cum să dobândim inspirație și cum să ne croim succesul profesional. Vă spun ca unul care chiar am prefațat o astfel de carte care a avut, judecând după numărul de exemplare vândute, chiar oarecare succes. Una e însă cunoașterea teoretică, „dogma” cum îi spuneau grecii, apriorică după Kant, și alta e cheia succesului individual în artă, sau în orice alt domeniu al creației. Conștiința propriei valori, a „chemării” individuale nu te ajută prea mult. În artă, importante și chiar decisive sunt alte priorități: momentul, anturajul, întâmplarea. Sunt autori care au debutat devreme, apoi au capotat sub povara succesului, și alții care au publicat „târziu”, după criteriile de azi, prima lor carte, și care au rămas în istoria literaturii. La fel, în filosofie, în artă, autori cu o singură carte au avut mai mult succes postum decât poligrafii cu câte o sută de cărți și peste. Personal, fac parte dintre debutanții „târzii” pentru că nu m-am grăbit. Am trăit intens fiecare etapă a devenirii mele culturale, am privit atent în jur, am învățat de la cei mai experimentați, apoi, când am început să public, am avut conștiința că nu mai am ce adăuga. Și ar mai fi un aspect: ca să aspiri spre consacrare trebuie să scrii mult, și să publici, dacă se poate, mai puțin. E obligatoriu să practici scrisul ca pe un exercițiu individual, să cizelezi fraza, s-o asculți cum sună, să numeri dacă se poate silabele, și să nu te grăbești. Destinul are răbdare cu noi și perseverența nu e niciodată inutilă.
Exodul, intrarea în acțiune
T.T.:Așadar, când ați început să publicați și ce anume?
M.N.: Primul meu loc de muncă de „scriitor la ziar”, cum se spune, a fost în 1986, așadar acum patru decenii. Aveam deja o experiență de birocrat al scrisului, călduț și academic, la Institutul de Istoria Artei, unde fusesem repartizat după terminarea Facultății, dar scrisul la ziar a fost altceva. Recent, am compus Argumentul pentru o viitoare carte personală de reportaje culturale, o aniversare a celor 4o de ani de presă activă. Spuneam acolo că atunci când generația mea a fost chemată să descrie succesele realismului socialist, rațiunea de a fi a presei vremii, mulți gazetari au început să interpreteze realitatea într-un mod subiectiv, să scrie cu alte cuvinte despre oameni și trăirile lor, și mai puțin despre măreția unor astfel de succes economice și sociale. Așa s-a născut o literatură mascată, o formă de rezistență prin scris, o încercare a gazetarilor de a suporta și a accepta, realitatea. La fel, mulți condeieri s-au retras în așa zisa literatură de specialitate, adică au scris altceva decât cărți angajate, singurele care îți asigurau pe atunci succesul și accesul în breaslă. Eu, de pildă, am scris o duzină de manuale, „ghiduri” și îndrumare pe teme diverse, bune pentru cei care lucrau în cultură. Temele erau diverse, și îmi erau la îndemână: biblioteconomie, muzeologie, comunicare prin imagine. Nu m-aș lăuda că am inventat „apa caldă și mersul pe jos”, cum se spunea cândva despre soldatul rus, dar așa erau vremurile, mulți scriitori importanți de azi s-au retras în anii aceia în zona traducerilor, a textelor satirice, sau pur și simplu au lucrat în arhive, în biblioteci, atât pentru a supraviețui, la propriu, cât și ca să-și recapete filonul inspirației. La fel, în vremurile acelea tulburi a înflorit în viața noastră publică așa-zisa boemă literară. De ce să fiu ipocrit, m-a atras și pe mine acel suflu de libertate absolută, am avut și am prieteni care au trăit efectiv sub acel halou al fericirii iluzorii. Unii au plătit cu sănătatea și chiar cu viața asemenea excese, alții s-au lecuit la timp, dar realitatea e cum scria Miron Costin, că „Omul e sub timpuri, iar nu timpurile sub om”. Am publicat prima mea carte „literară”, ca să spun așa, abia în 1990, un volum de reportaje de la Revoluție. Din păcate, valul schimbării a fost imens. Până să ridic drepturile de autor de la casierie, onorariul devenise bacșiș. Așa am înțeles iar că „nu e momentul”, cu scrisul. Că să vă răspund însă integral la întrebare, am început să public efectiv critică literară, în mod profesionist, abia după 2010, când, printr-un joc al destinului, am ajuns să conduc o revistă de cultură, pe care am ridicat-o cât am putut, și la care, vrând-nevrând am ajuns să fiu și „judecător literar” sau, mai simplu, „Cititor de control”, după titlul primei mele cărți importante de critică literară.
Leviticul, înfăptuirea, ctitoria
T.T.: Spuneați că ați condus o revistă de cultură. După câte știu, au fost mai multe reviste de acest gen, pe care nu doar le-ați condus, ci de-a dreptul le-ați luat de la zero, ați coagulat în jurul dumneavoastră colective de ziariști culturali, multora le-ați dat aripi ca să zboare spre înălțimi.
M.N.: Frumos spus, și în parte adevărat, în parte, hai să-i spunem, o frumoasă „legendă urbană”. E adevărat, într-o etapă din viața mea profesională am avut ocazia să semnez „actul de naștere”, ca să zic așa, al mai multor publicații, să spunem de specialitate, cum le consideram eu atunci, în fapt partea mea dintr-un proiect, asumat pe persoană fizică, nu-i așa?, pentru revitalizarea a ceea ce numeam pe atunci „cultura profesională” a unor categorii de funcționari publici care aveau nevoie să evolueze, să treacă pragul afirmării. Marea mea satisfacție este că mulți au folosit acea oportunitate, au publicat la acele reviste „de nișă”, apoi, unii, mai curajoși, au mers mai departe, s-au înscris la doctorate, cu alte cuvinte au confirmat. Azi e o realitate: una dintre cele mai numeroase Filiale ale UZPR este alcătuită din foști publiciști care au început să scrie la acele gazete „de armă” pe care am avut onoarea să le înființez sau, dacă vreți, să contribui la constituirea lor. Mai mult, nu toți au rămas la acel stadiu. Au crescut, azi sunt șefi de Filiale, condeieri consacrați. Important e să-ți vină ideea, să le deschizi și altora poarta spre succes. Asta e, după mine, adevărata vocație a scrisului dăruit de Dumnezeu. Nu poți fi scriitor de unul singur. Important e contextul, mediul, compania în care te afli. Mă întâlnesc adesea cu foștii colegi mai tineri, care azi primesc și indemnizație de la UZPR pentru munca lor de la acele redacții și nu mi-e rușine. Aș spune chiar că nu mă ascund, cum fac unii confrați care au ținut pentru ei secretul afirmării. Glumim, vorbim, suntem nostalgici, dar am sentimentul că am făcut ceva pentru breasla noastră, că generația mea și-a împlinit astfel destinul. La fel am procedat și cu colegii din redacțiile care mai târziu s-au asociat Presei Culturale. Ideea mea a fost să-i adun, să-i pun laolaltă, să avem cu toți sentimentul apartenenței la o familie unică: scrisul profesionist și de calitate.
Numeri, neamurile, semințiile
T.T.:Și totuși, când simte un scriitor, un gazetar, că a ajuns pragul de sus al carierei, al afirmării depline? Și cine îi confirmă această realitate?
M.N.: Am avut mereu sentimentul că destinul unui scriitor, al unui creator în orice domeniu care ar încerca să se afirme, este ca un drum pe sub munți. În singurătatea lui, creatorul speră, visează să iasă la lumină. El străbate adâncurile propriei conștiințe, sapă după filoanele de inspirație, suportă surpări și genuni, și deodată, ca o revelație, are sentimentul că a descoperit sala cu diamante a inspirației și hornul secret către cer. „Cerul înstelat deasupra mea, și conștiința morală din mine”, idealul etic kantian. Când, în ce moment al carierei sale se întâmplă acest moment unic, nimeni nu știe și nimeni nu poate garanta că așa stau lucrurile. Pentru unii revelația e timpurie, alții așteaptă o viață ca să vadă „cerul limpede”, alții se pierd pe drum. Important e că nu poți atinge acest moment de unul singur. De aceea ai nevoie, mai mult decât orice, în carieră, de „neamuri”, de confrați care să-ți confirme că mai ești încă pe drum, că nu ai rămas blocat sub muntele de steril. „Neamurile” criticului, cum scrie la Pentateuh, sunt chiar autorii despre care scrie. De aceea, am spus mereu că există o simbioză, o alianță tainică între critic și autori, între confrați, la fel ca și între gazetari și cititorii de presă „Neamurile te ridică, neamurile te coboară”. Am auzit vorba asta mai demult, pe când umblam prin Maramureș după folclor autentic, de la un primar care-și câștigase mandatul cu numai câteva voturi diferență. „Ați avut noroc”, am îndrăznit eu. „Da de unde, m-am bazat pe neamuri”. Culmea, primarul de atunci este azi unul dintre cei mai puternici gospodari din județ, fiind deja la al treilea mandat. „Neamurile”, colegii, confrații pe care i-ai ajutat sunt și aceia care te țin mereu sus, iar eu, la Presa Culturală, mă bazez în primul rând pe cei de același sânge literar cu mine.
Deuteronul, nașterea unei lumi noi
T.T.:În încheiere, ați dori să transmiteți un gând și pentru cititorii revistei „Muzeul Presei Românești?”
M.N.: Când am înființat, acum șase ani, Filiala Presa Culturală din UZPR, am fost convins că situația precară a acestui gen publicistic este temporară și că va veni, cândva, de undeva, un reviriment, un impuls. Între timp, s-au născut noi publicații, altele se pregătesc acum să iasă la lumină. Poate că acum „e momentul”, poate că e nevoie de o astfel de presă. Un exemplu de reușită și de perseverență, pentru că presa este și o probă de anduranță, este și „Muzeul Presei Românești”, publicația pe care o conduceți împreună cu colegul și confratele meu, Dan Toma Dulciu. Sunt bucuros să public în paginile acestei reviste, sunt onorat să fim colegi și contemporani și mă bucur că în lumea noastră concurențială există și excepții. Publicațiile culturale sunt surori, nu rivale. De aceea, urez „Muzeului Presei Românești” viață lungă, colaboratori valoroși și să nu-și uite niciodată menirea: o gazetă, culturală sau nu, este și o școală publică. „Cinste, demnitate și gramatică”, era cândva deviza unei gazete efemere de educație ostășească. Merită reținute aceste cuvinte și înscrise ca motto pe coperta viitoarei Istorii a presei contemporane.
T.T.:Vă mulțumim mult, stimate domnule Marian Nencescu, pentru aceste destăinuiri!
Expoziție Viorica Ana Farkas (Reșița), membră a Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”.
24 martie 2026, ora 16.00, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
„Iubindu-L pe cel Răstignit, ne îndreptăm spre Sărbătoarea Luminii” (ediția a XIX-a): manifestare ecumenică pregătitoare a marii Sărbători a Învierii Domnului.
Invitați: pr. dr. Ionuț Cătălin Blidar (membru de onoare al Academiei Pontificale, preot-paroh al Parohiilor greco-catolice din Dumbrăvița și Giarmata) și pr. Walther Sinn (preot-paroh al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din Semlac / Arad, și preot evanghelic pentru întreaga regiune a Banatului).
Expoziția de fotografii „Sfântul Mormânt în Ierusalim”, cu fotografii realizate de pr. Petru Berbentia (Biserica Ortodoxă Română Reșița).
25 martie 2026, ora 16.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
Prezentarea volumului „Bomboane acrișoare“, autor Daria Dalin din Orăștie (membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu), volum apărut în 2026 la Editura „Eikon“, București.
26 – 29 martie 2026, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
„Zilele Literaturii Germane la Reșița“, ediția a XXXVI-a (manifestare în limba germană).
28 martie 2026, ora 15.30, Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ Reșița:
„Zilele Literaturii Germane la Reșița“, ediția a XXXV-a (manifestare în limba germană).
Înmânarea titlului onorific „Europeanul anului 2026 în cadrul comunității germane din Banatul Montan”, dlui dr. Paul Jürgen Porr, președintele Forumului Democrat al Germanilor din România – Laudatio susținută de Erwin Josef Țigla și cuvinte de mulțumire din partea onoratului(manifestare în limba germană).
28 martie 2026, ora 19.30, stația finală din cartierul Muncitoresc, în interiorul stației intermodale „Reșița Montană”:
„Zilele Literaturii Germane la Reșița“, ediția a XXXV-a (manifestare în limba germană).
Decernarea Premiului literar „Rolf Bossert“ pentru anul 2026, în cartierul unde a văzut lumina zilei și unde a urmat primii ani de școala Rolf Bossert (manifestare în limba germană).
Ora Pământului = Earth Hour 2026, un eveniment internațional, organizat în ultima sâmbătă a lunii martie a fiecărui an, care are ca scop sensibilizarea utilizatorilor de energie electrică față de problema dioxidului de carbon emis în atmosferă la producerea energiei electrice.
Sunt invitați să citească la lumina lumânării scriitorii și iubitorii de poezie reșițeni.
31 martie 2026, ora 12.00, Galeria Direcției Județene pentru Cultură Caraș-Severin, Reșița:
Expoziție de artă plastică dedicată Sărbătorii Învierii Domnului. Expune Maria Tudur (Reșița), membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România / Filiala Reșița și al Cercului de pictură „Deutsche Kunst Reschitza”.
24. März 2026, 12:00 Uhr, Galerie der Kulturbehörde des Kreises Karasch-Severin, Reschitza:
Ausstellung Viorica Ana Farkas (Reschitza), Mitglied von „Deutsche Kunst Reschitza“.
24. März 2026, 16:00 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
„Den Gekreuzigten liebend“ (XIX. Auflage): Ökumenische Vorbereitungsveranstaltung zum Osterfest, mit Pfr. Dr. Ionuț Cătălin Blidar (Ehrenmitglied der Päpstlichen Akademie, Pfarrer der Griechisch-Katholischen Pfarreien Dumbrăvița und Jahrmarkt) und Pfr. Walther Sinn (Pfarrer der Evangelischen Kirche Augsburger Bekenntnisses in Semlak / Arad und zuständig für das gesamte Banat).
Foto-Ausstellung „Das Grab Jesu Christi Jerusalem”, von Pfr. Petru Berbentia (Rumänisch-Orthodoxe Kirche Reschitza).
25. März 2026, 16:30 Uhr, Deutsche „Alexander Tietz“-Bibliothek Reschitza:
Buchvorstellung: „Bomboane acrișoare“ der Autorin Daria Dalin aus Broos / Orăștie, erschienen 2026 im Verlag „Eikon“, Bukarest.
UZPR CARAS SEVERIN 