GHEORGHE RANCU, OMUL TUTUTOR TIMPURILOR

O zi frumoasă de toamnă! Fusesem invitată în stațiunea Herculane la un eveniment extraordinar dedicat scriitorului Ion Florian Panduru, era un  simpozion omagial cu numele „Ion Florian Panduru” organizat cu sprijinul primăriei Mehadia, Liceului Hercules din stațiunea Herculane și Societatea Literar-Artistică Sorin Titel din Banat. Au participat mulți oameni dedicați culturii, oameni care iubesc cu adevărat literatura, istoria, credința, unii dintre ei au venit de la sute de kilometri depărtare, fiecare având un cuvânt de spus despre liderul evenimentelor din anul 1989 în orașele de la poalele Domogledului, scriitorul de pe Valea Cernei, profesorul Ioan Florian Panduru. Aici l-am cunoscut pe domnul profesor Gheorghe Rancu. Din primul moment, acest om calm, sigur pe el, un dascăl desăvârșit, mi-a transmis un gând de prietenie, am simțit respectul cu care trata simpozionul, dar și pe oamenii din jurul său. Simplu, onest, cu demnitate în ochi, domnul profesor Gheorghe Rancu mi-a oferit o zi plină de istorie și cultură, dar ce m-a făcut să-mi doresc a-l întâlni cât mai repede a fost povestea sa despre Muzeul pe care mi-a spus că îl deține în localitatea Șopotul Vechi, județul Caraș-Severin.

Nu a trecut mult timp și îndreptându-mă spre Topleț, localitatea copilăriei mele, împreună cu soțul meu Daniel Rogobete, am hotărât să mergem să vizităm Muzeul domnului Rancu.  Valea Almăjului este foarte frumoasă, nu degeaba se spune că județul Caraș-Severin este unul dintre cele mai pitorești locuri, turismul ar fi la cote maxime dacă s-ar investi în aceste localități, acest județ este „perla natură”  oferită de Dumnezeu pământenilor.  Ajunși în Șopotul Vechi, am bătut la ușa unei case pe care stătea zâmbind, ca o chemare, numele: Colecție privată de etnografie și arheologie „Almăjul”, apăruse dintr-o dată în fața noastră un loc în care trecutul își scria memoriile. Domnul profesor ne-a primit cu zâmbetul său frumos pe față și deodată stupoare, nu ne-a venit să credem ce găseam în această casă… Doamne Dumnezeule, aici locuiește trecutul!

O să spun o poveste adevărată, o poveste care mi-a hrănit speranța că totuși mai există români curați la suflet, harnici peste măsură și adevărați. Ne-au fascinat exponatele dispuse în cele patru încăperi ale acestei case, exponate care ne-au trimis din prima secundă în adâncul vremurilor. Cum poți să privești aceste nestemate ale tuturor timpurilor și să nu le mângâi? În minte îmi veneau zeci de gânduri, să fotografiez, să le ating, să pun urechea pentru a asculta povestea anilor trecuți peste ele, să întreb ce au însemnat toate acestea, dar pentru asta aveam nevoie de timp. Intrasem în lumea copilăriei mele, dar și a copilăriei strămoșilor mei, în acest loc binecuvântat de Dumnezeu erau adevărate colecții din gospodării țărănești, toate aranjate pe meserii și îndeletniciri specifice. În aceste patru încăperi am găsit istoria poporului român, fiecare lucru în parte avea suflet, oameni buni, români dragi, toate acele exponate astăzi sunt vii și vorbesc. Eram în mijlocul unei colecții cu peste 2000 de obiecte, înscrisuri, documente, costume populare, felurite feluri de mobilier, zeci de icoane pe sticlă, obiecte de uz gospodăresc, obiecte de cult, moșteniri și înscrisuri de familie, cărți rare, am văzut o expoziție a revistelor de cultură sătești, aici am regăsit istoria primului război mondial, o istorie atât de vie. M-am uitat la gesturile acestui domn, cu câtă bucurie ne prezenta obictele vechi, parte din neamul românesc, din ființa noastră, aici se măcina timpul, în această zonă care acum este împânzită de mori de apă, războaie de țesut, șpălțacuri. În jurul meu prindeau viață toate clipele, eram doar noi și istoria care ne prezenta un film cu trecutul. Simțeam sufletele strămoșilor noștri în acele pârlee, în vasele de lemn cu care se gospodăreau femeile, în presele pentru struguri, râșnițe, apoi melița pentru melițat cânepa, păpuși îmbrăcate în straie de sărbătoare, costumele populare parcă străluceau, dar câte lucruri de valoare nu se roteau în jurul meu. Cu inima deschisă și sufletul curat, colecționarul Gheorghe Rancu ne plimba prin aceste încăperi în care toate parcă trăiau în pace și prosperitate lăudând țăranul roman, apreciind țara românească, iată dragi oameni că în acest Muzeu se află spiritul poporului român. Trebuie să ai suflet mare ca să oferi istoriei ani, zeci de ani din viață, pentru a colecționa obiecte ce rămân la loc de cinste în viața tuturor românilor. Într-adevăr domnul profesor, colecționarul, omul de cultură Gheorghe Rancu a trăit în mediul sătesc, desfășurându-și activitatea peste 50 de ani, implicându-se în viața satului atât ca dascăl cât și ca cetățean, foarte important este că și-a luat numele și de Bodrog pentru a nu-și uita rădăcinile.

Am avut bucuria să-l avem ca invitat de seamă în localitatea Topleț, locul nașterii mele, atunci când am organizat lansarea de carte a poetului Gheorghe Băltean, am avut onorea să-l avem ca invitat și în orașul Lugoj, pot spune că a fost o mare sărbătoare pentru muzeul lugojean.

La acest eveniment deosebit din Lugoj, au participat foarte mulți membri ai Asociației Publiciștilor Presei din Banatul Istoric. Evenimentul fiind publicat  în paginile multor ziare și reviste din Lugoj, Timișoara, precum și cele din județul Caraș-Severin. Vizitele sale la Teatrul Municipal ”Traian Grozăvescu” Lugoj au făcut o mare bucurie actorilor lugojeni, mai ales doamnei Maia Voronca, actriță și regizoare a Teatrului ”Traian Grozăvescu”, aceasta având un deosebit respect pentru domnul profesor Rancu.

Spun cu fermitate, spun sincer și cu bucurie nemăsurată: la Șopotul Vechi, Gheorghe Rancu scrie o pagină de istorie în societatea românească, o pagină de istorie în care se oglindesc patru încăperi unde am putut să admir obiecte importante pentru poporul român, lucruri care mi-au rămas în minte pentru totdeauna, fiind un muzeu aparte în care fiecare exponat are povestea lui, iar diversitatea acestuia este uimitoare: râșnițe, pietre de râșnițe, obiecte personale ale episcopului Iosif Traian Bădescu, printre care brichetă de birou gravată și aurită. Perioada turcească ilustrată la Muzeul din Șopot, multe și minunate sunt tainele ce le ascund meleagurile de pe Valea Almăjului. De la Monede romane la flori de mina, de la costume populare la fragmente din epoca bronzului, de la unelte agricole la sute de fotografii și cărți, au fost toate adunate într-o viață de om, dar cu câtă dragoste și pasiune!

Sunt foarte mulți ani de când îl cunosc pe ”Omul tuturor timpurilor”-Gheorghe Rancu Bodrog, ne-am întâlnit la multe evenimente culturale, prezența dânsului mă onorează astăzi și mă încurajează să continui tot ce mi-am propus, acest om nemaipomenit de binevoitor dă speranță tuturor care îi împărtășesc ideile culturale. Ca român mă bucur enorm că îl cunosc pe domnul Rancu, pentru că am avut ocazia să intru în lumea unui trecut, o lume care îmi oferă tot ceea ce am crezut că am pierdut, sau am uitat, sau a dispărut și anume: valoarea, să ai un lucru și să-i dai valoare înseamnă foarte mult pentru existența noastră ca popor. De câte ori îl privesc îmi dau seama câtă dragoste are acest om pentru țară, pentru Almăj, pentru oameni, pentru familie, spun asta gândindu-mă la munca sa, la nopțile nedormite, la zile, luni, ani, chiar zeci de ani trăiți sub semnul căutării acestor obiecte de o foarte mare valoare, câtă muncă de lămurire cu sătenii și nu numai, câte drumuri, intervenții, chiar și bani oferiți acelora care dețineau obiectele. Oare câți români mai sunt în țara noastră de talia domnului Rancu? Din suflet m-aș bucura să existe un număr mare de asemenea oameni dedicați istoriei, tradiției, credinței, culturii noastre.

 Omul sfințește locul, așa se spune din vechi timpuri, într-adevăr ”Omul tuturor timpurilor”, Gheorghe Rancu –Bodrog- sfințește în fiecare zi  locul unde trăiește, prin tot ceea ce face, domnul profesor pune pe harta țării noastre importanța unui sat care strălucește atât prin  frumusețea dată de la Dumnezeu cât și prin activitățile, realizările, acestui om minunat și într-adevăr realizarea care onorează cel mai mult activitatea de dascăl de țară este deschiderea *Colecției de etnografie și arheologie „Almăjul”* organizând pe parcursul anilor expoziții la nivel local, județean, interjudețean, national și international.

 Minunatul domn profesor Gheorghe Rancu  a fost adus pe pământ cu un scop și acest scop ne definește pe noi ca oameni care iubesc viața și poate de aceea facem lucruri benefice societății, iar activitatea sa competentă atât în plan profesional cât și în aceea de scriitor, publicist, monografist arată un caracter puternic, frumos, demn.

 Și dacă tot am vorbit de caracter, spunea odată poetul antic Horațiu: ”Trei lucruri arată caracterul unui om : cărțile, prietenii și cadourile”

        Stimă și respect, domnule Gheorghe Rancu Bodrog!

Maria ROGOBETE – Membru UZPR 

GABRIELA ȘERBAN: In memoriam înv. Ioan Marcu – 175 de ani de la naștere

Unul din dascălii de mare vocaţie şi prestigiu ai Banatului a fost Ioan Marcu din Bocşa Montană. S-a născut în 25 ianuarie 1848 în Satul Mic (astăzi Victor Vlad Delamarina) din judeţul Timiş. A murit în 1932 şi a fost înmormântat în cimitirul din Bocşa Montană.

A învăţat în satul natal şi la Lugoj. A absolvit Preparandia din Arad. Imediat după absolvire a fost numit învăţător la Bocşa Montană unde, sub strădania episcopului Ioan Popasu, s-a înfiinţat în 1876 Şcoala confesională română. Bucurându-se de o apreciere deosebită, de tânăr a fost numit (1870) Comisar şcolar în conducerea conferinţelor învăţătoreşti din tractul Mehadiei. A succedat apoi în conducerea şi a celorlalte: tractul Caransebeşului (1871), tractul Bisericii Albe (1872), tractul Buziaşului (1873). A fost desemnat ca membru în Adunarea eparhială şi asesor consistoral în Senatul şcolar.

În cadrul Reuniunii învăţătorilor din Episcopia Caransebeşului a fost apreciat şi astăzi ca „unul dintre cei mai valoroşi învăţători români din Banat, cu merite incontestabile în cimentarea prestigiului reuniunii învăţătorilor din dieceza Caransebeşului”. (Constantin Brătescu, Episcopul Ioan Popasu şi cultura bănăţeană).

În despărţământul Astrei la Bocşa a primit demnitatea de preşedinte, misiune pe care şi-a îndeplinit-o cu conştiinciozitate. „Câştigându-şi merite nepieritoare pe teren bisericesc şi şcolar, neobosit cum  a fost toată viaţa, îl găsim tot timpul la datorie (…) După Unire a fost răsplătit pentru intransingenţa şi lupta ce a dus-o împotriva asupritorilor – prin alegerea sa ca senator în primul parlament al României Mari.” (Iacob Creţiu, Ioan Marcu, în Foaia diecezană)

Ioan Marcu a trudit pe altarul şcolii timp de 35 de ani înfruntând greutăţile şi neajunsurile unei meserii care era îmbrăcată în sacrificiul apostolatului. Pentru truda lui a fost răsplătit cu meritate elogii (G.B. Învățătorul Ioan Marcu. În: Bocșa culturală. Anul IX, nr. 2 (61)/ 2008, p. 18).

Referinţe:  Întoarcerea numelui. Oraşul Bocşa în timp/ Ioana Cioancăş. Reşiţa: Timpul, 1997;  Istorie şi artă bisericească/ Gheorghe Jurma și Vasile Petrica.- Reşiţa: Timpul, 2000; Oameni şi locuri din Bocşa/ Iosif Cireșan-Loga și Tiberiu Popovici.- Reşiţa: Timpul, 2006; Revistele Bocşa culturală; Valea Bârzavei; Cărăşeni de neuitat vol. III./ Petru Ciurea,  Constantin Falcă. Timişoara: Eurostampa, 2010;  Ionel Bota. Un epistolar: Iosif Vulcan – Ioan Marcu În: Bocșa culturală. Anul XI, nr. 1 (68), 2010, p. 5-6/45 (Documente bocșene); Biblioteca, între datorie și pasiune/ Gabriela Șerban, Reșița: TIM, 2013 (Bocșa, istorie și cultură; 30); Cărăşeni de neuitat vol. XXV./ Petru Ciurea,  Constantin Falcă. Timişoara: Eurostampa, 2015; Dascăli bocșeni prezentați de Gabriela Șerban În: Dascăli bănățeni de ieri și de azi/ coord. Nicoleta Marcu.- Reșița: Editura Gheorghe Magas, 2019.

GABRIELA ȘERBAN: In memoriam IOSIF VASILE GAIDOȘ – 25 de ani de neuitare

„Fiecare zi o încep în atelier unde uit de toate.

Am dus și duc o viață cumpătată, dar în care  pictura este stăpână…

Doresc să aduc o bucată de cer în casele oamenilor”

(Iosif Vasile Gaidoș 1919- 1998)

În 3 martie 2023 se împlinesc 25 de ani de la plecarea „în lumea cea fără de dor” a artistului plastic Iosif Vasile Gaidoș.

S-a născut în 7 iulie 1919 la Ardud, Satu Mare, şi a murit în 3 martie 1998 la Bocşa Montană, Caraş-Severin. A urmat cursuri de specializare în tehnica mineritului la Brad şi Petroşani. A lucrat specialist în minele din Şuncuiuş, Teiuş, Lueta şi Bocşa (Caraș-Severin) unde s-a stabilit în 1963.

Era pasionat de pictură și  absolvent al  Şcolii de Pictură din Baia Mare. Ca artist a lucrat în ulei, acuarelă şi pastel, pictând exclusiv peisaje. Ca manieră artistică se înscrie în post – impresionism (după cum mărturisește)[1], îmbinând elemente clasice cu cele moderne, armonizate în lucrări originale. Lucrările i-au fost inspirate din natură. Îi plăcea să picteze afară, să surprindă atmosfera și să o redea cât mai plastic. Alteori, făcea schițe pe care le prelucra în atelier. [2]

A organizat peste o sută de expoziţii în ţară şi străinătate (111), fiecare cu aproximativ 100 de lucrări, de fiecare dată fiind expuse altele, noi. Ultima expoziție a fost în noiembrie 1997, în cadrul Zilelor Culturii Bocșene, o expoziție mai mică, la invitația și la sediul Bibliotecii Orășenești „Tata Oancea”.

A înfiinţat la Bocşa un cerc de pictură denumit “Tiberiu Bottlik” pentru instruirea şi încurajarea tinerilor artişti plastici bocşeni.

Era un om cult, vorbea câteva limbi străine, asculta muzică simfonică și citea literatură cu nesaț. L-a avut profesor pe Lucian Blaga al cărui îndemn nu l-a uitat niciodată: „să înveți limba noastră dragă”. A avut doi copii cărora le-a transmis această dragoste pentru frumos. Fiica sa, Victoria Antoneta Gaidoș Cioacă este cunoscută nu doar ca un foarte bun profesor, dar și ca o talentată poetă, iar nepoata este o foarte bună pianistă.

„Doresc să aduc o bucată de cer în casele oamenilor” mărturisea artistul în anul 1997 când dascăli precum Minerva Trandafir sau Rodica Țene l-au intervievat pentru publicațiile bocșene ale vremii, respectiv „Puls”, periodicul social-cultural al Asociației „Tata Oancea”, care avea ca supliment literar-artistic foaia „Vasiova”, și revista culturală „Ramuri”, care se va transforma, după doar câteva numere, în „Bocșa culturală”.

Despre începuturile artistice, povestește în destăinuirile prilejuite de  întâlnirea cu doamna prof. Minerva Trandafir (în 1997): „Contactul meu cu pictura a fost legat de o întâmplare. Mă aflam într-o vacanță la un unchi din Baia Mare, care avea acolo o moară. Pe vremea aceea, prin anii 1935 – 1936, în Baia Mare era o școală renumită de pictură. Întâmplarea a făcut ca pe la noi la moară să treacă o personalitate a locurilor, pictorul Phorma. Acesta m-a remarcat, mi-a cerut să fac o schiță, după care a conchis simplu: « ai stofă de pictor». La 19 ani luam astfel contact cu pictura …”

Cu aceeași ocazie, povestește despre front, dar și despre stabilirea la Bocșa: „Tot întâmplarea mă va aduce și la Bocșa, spune artistul. Era în 1960 când  fostul director al Întreprinderii Miniere Bocșa, Puwack, m-a întrebat dacă n-aș vrea să vin la Bocșa. Îl întâlnisem la Deva. Pentru că a acceptat câteva condiții modeste impuse de mine, serviciu pentru soție și locuință, am venit.”

Despre preferințe în artă, pictorul Gaidoș mărturisește: „Pictez mai ales peisaje și flori. Am bătut cu pasul, când am putut, diferite zone ale țării și am cunoscut frumuseți nebănuite. Zona Apusenilor (Câmpeni, Baia de Arieș) este tema multora dintre tablourile mele. Vă spun ceva care pare ciudat: acolo, în aceste regiuni, am avut sentimentul că am mai trăit într-o altă viață. Am pictat toate anotimpurile, dar prefer toamna pentru bogăția de culori, tonuri și nuanțe.”

Iosif Vasile Gaidoș s-a stins la Bocșa în anul 1998 și-și doarme somnul de veci în Cimitirul Catolic din Bocșa Montană. Lucrările sale însă au rămas în multe din casele noastre ca mărturie a talentului său despre, care  artistul Ioana Mihăiescu scria atât de frumos: „… Iosif Vasile Gaidoș a fost credincios sie însuși toată viața. Lucrările lui, care au îmbrăcat sălile galeriilor bănățene, naționale sau străine, au respectat întotdeauna aceleași reguli compoziționale, aceleași subiecte, aceeași gamă cromatică. Natura a fost pentru pictorul bănățean muza permanentă a lucrărilor sale. Aproape niciodată dumnealui nu a surprins natura în zbuciumul ei, căci colțurile pitorești rămase în picturile sale sunt liniștite, încremenite într-o dulce împăcare cu ireversibila trecere a timpului. Pânzele de ape, pictate de nenumărate ori, sunt netede, netulburate de niciun fior, primind cu dărnicie și fidelitate imaginea crângurilor înconjurătoare. Natura este plină de sevă, surprinsă în miez de anotimpuri vii, în clipe de o duioasă amorțeală, subliniind stabilul, siguranța, liniștea.” (Împreună, miternander, együttesen. Nr. 17, iulie 2004, p. 10).

Despre o poezie a culorilor, o „poezie a momentului transfigurat” vorbește și Ion Crișan în revista „Orizont” din Timișoara, în 1977: „Purtând pecetea unui poet al culorii, care oficiază frumosul cu sentimentul unei armonioase identificări cu natura, picturile, acuarelele și pastelurile lui Vasile Gaidoș încântă. El a urcat cerul adâncului pe pânzele sale inspirate, oferindu-ne însă și crâmpeie de tărâmuri de legendă și vis, care au denumiri cu o rezonanță tulburătoare: Valea Frumoasei, Lancrăm, Rășinari, Valea Arieșului, Detunata. Le-am numit doar pe acestea, căci acest om pasionat, a peregrinat prin multe locuri pitorești ale țării, întorcându-se de fiecare dată cu o prețioasă «comoară de suflet». Indiferent de tehnica utilizată, pictorul bocșean surprinde diverse ipostaze ale devenirii peisajului industrial, citadin, dar și arhitectonica tradițională specifică satului nostru. Linia sa de o cuceritoare simplitate, însoțită de tonuri calde și multă lumină, vădesc o rară sensibilitate și un simț al observației îndelung și temeinic cultivate. Tendința spre perfecțiunea expresiei, demonstrează cu prisosință travaliul său impresionant, care dă roade. Trăsătura definitorie a trudei sale artistice mi se pare a fi însă contribuția indiscutabilă la educarea estetică a celor mulți, care se perindă în sălile de expoziție, unde lucrările sale se constituie ca un cald omagiu într-un «peisaj al peisajelor românești» ”.

Referinţe: Oameni şi locuri din Bocşa/ Iosif Cireşan Loga şi Tiberiu Popovici. Reşiţa: TIM, 2005; Bocşa culturală. Anul X. nr. 3 (66)/ 2009; Bibliografia revistei „Bocșa culturală” 2000 – 2009/ Gabriela Șerban.- Reșița: TIM, 2009 (Bocșa- istorie și cultură);  Cărășeni de neuitat IV/ Petru P. Ciurea și Constantin Falcă.- Timișoara: Eurostampa, 2010;  Biblioteca, între datorie și pasiune. 60 de ani de lectură și bibliotecă publică la Bocșa/ Gabriela Șerban. Reșița: TIM, 2013 (Bocșa- istorie și cultură; 30); In memoriam Iosif Vasile Gaidoș de Ioana Mihăiescu în: Bocșa: Viziuni/ Gheorghe Jurma și Erwin Josef Țigla. Reșița: Banatul Montan, 2014, p. 65-66; Bibliografia revistei „Bocșa culturală”2009 – 2013/ Gabriela Șerban .- Reșița: TIM, 2014 (Bocșa – istorie și cultură); Gabriela Șerban. In memoriam Iosif Vasile Gaidoș În: Bocșa culturală. Anul XX, nr. 3 (110)/ 2020, p. 20 – 21.


[1] „Doresc să aduc o bucată de cer în casele oamenilor”. Interviu realizat de prof. Minerva Trandafir în 1997 în „Vasiova”, supliment literar-artistic al periodicului social-cultural „Puls” al Asociației „Tata Oancea” Bocșa;

[2] Bocșa culturală. Anul X, nr. 3 (66)/ 2009, p. 28 – 29