Marți 12 iulie, la ora 14.00, la sediul central al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (B-dul General George Magheru nr. 28-30) va avea loc un eveniment emblematic pentru „conservarea” în istorie a imaginii celui care a condus destinul UZPR în perioada 2012-2021, ca președinte al Uniunii, DORU DINU GLĂVAN: dezvelirea bustului său, realizat de sculptorul Romeo Protopopescu (firma NE&RO).
Lucrarea este un act de donație făcut de soții Daniela și Constantin Gumann, din Salzburg (Austria), care au suportat toate cheltuielile aferente. Daniela și Constantin Gumann sunt membri marcanți ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, dar și membri ai Asociației Scriitorilor Români din Austria.
Plecarea la cer a lui DORU DINU GLĂVAN ne-a lăsat profund îndatorați moral (din fericire, fără niciun fel de alte datorii!) față de el și față de Uniunea pe care a reconfigurat-o în termenii apartenenței istorice la un popor și la o țară.
Bustul lui Doru Dinu Glăvan va rămâne acolo, la intrarea în sediul Uniunii, nu doar ca o amintire ilustră, ci și ca un reper de conduită profesională și managerială, prilej de reflecție pentru toți cei care trec pe acolo, mai mult sau mai puțin întâmplător.
Sunt invitați să participe la eveniment toți cei care l-au iubit, l-au prețuit sau doar l-au cunoscut, pentru a da consistență și semnificație acestui binemeritat omagiu In memoriam.

Departamentul Comunicare

,,Seceta a ucis orice boare de vânt/ Toropit de căldură și gânduri/ Mă retrag cu Dumnezeu/ La umbra unui ecou de dor, lacrimă și cânt”!
Încerc să evadez din această atmosferă și dau curs invitației domnului profesor universitar Dumitru Mnerie de a ne întâlni la o terasă în oraș pentru a mai dezbate câte ceva despre preocupările noastre jurnalistice-culturale. Numai că în drum spre centrul orașului, trebuie să-l luăm cu noi și pe rapsodul popular Ion Crețeanu, recent sosit aici la hotelul ,,Moara cu noroc”, care ne amintește de Ioan Slavici, dintr-un turneu prin Europa. Aștept cu nerăbdare să-l cunosc pe acest ambasador cultural-spiritual al neamului românesc.
Un om simplu după port, echilibrat în toate, o pată de sânge cum ar spune poetul Nichita, care vorbește și suferă, gândind la incertitudinea ca stare de spirit în care cu toții supraviețuim sau și mai edificator,,N-am crezut că voi ajunge să pot cânta și plânge în același timp”.
Ion al cobzei, așa cum îl alintă slătineanca Felicia Filip, marea soprană a României, s-a născut la 8 ianuarie 1959 în Voineasa Oltului, cântă de la 3-4 ani, moștenire de la bunicul și tatăl său, culege folclor de peste 40 de ani și-l dăruiește cu generozitate semenilor, prin însuflețirea cobzei (lira tracică) și glasul său duios, profund, inconfundabil, care dincolo de meridianul durerii cu axa de simetrie prin sufletul neamului românesc, este momentul de revelație benefică și clipa de alinare. Cântecul său înlăcrimat este medicamentul cotidian care vindecă și repară suflete rătăcite prin labirintul vieții.
Inginer constructor, electronist, petrolist de cursă lungă dar și un energetician de forță la Porțile de Fier, acolo unde a deslușit multe din tainele curgerii Dunării, care ca și el vine din eternitatea unui timp tulburător și curge spre nicăieri călăuzit(ă) și binecuvântat(ă) de Dumnezeu. Prin cântec, crede că va rămâne mereu în sufletul oamenilor și nu mai așa dimensiunea spirituală va trezi în conștiința lor necesitatea ca oriunde am fi pe această planetă să nu uităm că suntem români și punctum.Pornim spre centrul orașului Timișoara, în stânga ne atrage privirile un panou multicolor ,,Festivalul inimilor” un eveniment de notorietate în viața cultural-artistică a Banatului. Ne bucură împreună, semn că suntem pe drumul cel bun.
Parcăm în apropierea Catedralei, mergem să vizităm unul dintre simbolurile Revoluției din 1989, pe care d-l Ion Crețeanu nu l-a mai văzut e vreo 10 ani, prea multe nu s-au schimbat. Contemplăm cu sfințenie arhitectura interioară, ne reculegem, facem câteva fotografii pentru album și în apropiere poposim la Terasa de pe malul drept al canalului Bega, un reper sentimental al tinereții și anilor de studenție al domnilor Ion Crețeanu și Dumitru Mnerie, în care și azi pe oglinda de apă mai plutesc amintirile. Între timp la masă se mai alătură și domnul inginer Dumitru Crețeanu, desigur o rudă apropiată a îndrăgitului nostru oaspete și invitat special Ion Crețeanu. În compania unei cafele cu parfum de poezie și muzică, dialogăm despre dor, lacrimă , cântec, cobză, doine, balade și spiritul nemuritor al poporului român, de renaștere continuă și supraviețuire cu toate încercările unui timp care nu ne aparține.
Așa cum și el Omul cu sufletul risipit prin oameni, suferind de o boală, pentru care, cu toate cuceririle științei medicale nu i s-a găsit încă leac, a avut puterea de a-l întâlni pe Dumnezeu și între viață și moarte a ales viața. Binecuvântat și călăuzit de Dumnezeu, cu credință în suflet prin cântec el transformă lacrimile de pe obrazul semenilor în bucurie și fericire. El cântă și plânge în Limba română, oriunde ar fi, pentru că dincolo de Matematică, Limba română rămâne în panteonul iubirii ,,Împărăteasa sufletului românesc”!
Ion Crețeanu este, dincolo de orice divagație, unul dintre puținii cobzari din România din câți mai sunt, vreo 20 cu Tudor Gheorghe cu tot, este o Enciclopedie vie de folclor, este un Mugur de tezaur românesc, un Orpheu al Olteniei, un strălucit mesager ce duce cu el peste tot în lume un ocean de cântece vechi de peste 800 de ani, el descinde din stirpea lui Anton Pann și Barbu Lăutaru. Conduce trei tarafuri, Morunglav (Olt), Grecești (Dolj), Albotina (Valea Timocului). A avut șansa de a cunoaște și lucra cu personalități marcante din domeniu, Constantin Arvinte, Aurelia Cosma și mulți alții.
S-a făcut răcoare, timpul trece, e noapte, ne despărțim, fiecare cu drumul său. Ne bucurăm cu toții că pentru câteva ore și nu numai am fost contemporani cu Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Eminescu, Brâncuși prin cântecele și mesajul unui rapsod, ce vine în viața noastră ca minune, ca o punte de lacrimi ce ne unește cu Dumnezeu.

Pornim spre centrul orașului Timișoara, în stânga ne atrage privirile un panou multicolor ,,Festivalul inimilor” un eveniment de notorietate în viața cultural-artistică a Banatului. Ne bucură împreună, semn că suntem pe drumul cel bun.
Parcăm în apropierea Catedralei, mergem să vizităm unul dintre simbolurile Revoluției din 1989, pe care d-l Ion Crețeanu nu l-a mai văzut e vreo 10 ani, prea multe nu s-au schimbat. Contemplăm cu sfințenie arhitectura interioară, ne reculegem, facem câteva fotografii pentru album și în apropiere poposim la Terasa de pe malul drept al canalului Bega, un reper sentimental al tinereții și anilor de studenție al domnilor Ion Crețeanu și Dumitru Mnerie, în care și azi pe oglinda de apă mai plutesc amintirile. Între timp la masă se mai alătură și domnul inginer Dumitru Crețeanu, desigur o rudă apropiată a îndrăgitului nostru oaspete și invitat special Ion Crețeanu. În compania unei cafele cu parfum de poezie și muzică, dialogăm despre dor, lacrimă , cântec, cobză, doine, balade și spiritul nemuritor al poporului român, de renaștere continuă și supraviețuire cu toate încercările unui timp care nu ne aparține.
Așa cum și el Omul cu sufletul risipit prin oameni, suferind de o boală, pentru care, cu toate cuceririle științei medicale nu i s-a găsit încă leac, a avut puterea de a-l întâlni pe Dumnezeu și între viață și moarte a ales viața. Binecuvântat și călăuzit de Dumnezeu, cu credință în suflet prin cântec el transformă lacrimile de pe obrazul semenilor în bucurie și fericire. El cântă și plânge în Limba română, oriunde ar fi, pentru că dincolo de Matematică, Limba română rămâne în panteonul iubirii ,,Împărăteasa sufletului românesc”!
Ion Crețeanu este, dincolo de orice divagație, unul dintre puținii cobzari din România din câți mai sunt, vreo 20 cu Tudor Gheorghe cu tot, este o Enciclopedie vie de folclor, este un Mugur de tezaur românesc, un Orpheu al Olteniei, un strălucit mesager ce duce cu el peste tot în lume un ocean de cântece vechi de peste 800 de ani, el descinde din stirpea lui Anton Pann și Barbu Lăutaru. Conduce trei tarafuri, Morunglav (Olt), Grecești (Dolj), Albotina (Valea Timocului). A avut șansa de a cunoaște și lucra cu personalități marcante din domeniu, Constantin Arvinte, Aurelia Cosma și mulți alții.
S-a făcut răcoare, timpul trece, e noapte, ne despărțim, fiecare cu drumul său. Ne bucurăm cu toții că pentru câteva ore și nu numai am fost contemporani cu Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Eminescu, Brâncuși prin cântecele și mesajul unui rapsod, ce vine în viața noastră ca minune, ca o punte de lacrimi ce ne unește cu Dumnezeu.

P.S. A doua zi l-am ascultat în direct la TV Nova Timiș, unde a fost invitat de către confratele nostru Tiberiu Ciobanu la emisiunea ”Convergențe”. În încheiere a cântat balada închinată lui Brâncoveanu, o interpretare dumnezeiască, sunt convins că a bătut recordul de audiență în tot Banatul și în Europa. Felicitări.

P.S. Cunoaște activitatea UZPR și este interesat de o colaborare viitoare, respectiv organizarea unor evenimente sub egida UZPR.

Dumitru BUȚOI, UZPR / Timiș

Muzeul Trenulețelor „Valentin Banciu”, amenajat în orașul de pe Cerna (B-dul Libertății, nr.4) – după cum ne spunea tânăra Carmen Trifu (foto 1) este într-o locație privată și a fost înființat în amintirea fostului pilot de automobilism hunedorean, Valentin Banciu, (foto 2) și care a participat la peste o sută de raliuri începând cu anul 1994, fiind câștigător de mai multe trofee, inclusiv titlul de campion național.

Valentin Banciu a colecționat de-a lungul vieții sale sute de machete de trenuri și mașini, iar soția sa, Delia Banciu (foto 3), a decis să  amenajeze acest muzeu.

Povestea acestui muzeu își are începuturile cu jumătate de veac în urmă, când Valentin a primt de la un unchi din Austria – inginer feroviar, un trenuleț care i-a plăcut atât de mult, încât a dat naștere unei pasiuni. Colecția muzeului cuprinde piese în miniatură din diferite epoci, achiziționate din diferite țări, pe parcursul a aproape 40 de ani.

Muzeul marchează pasiunea de-o viață a regretatului pilot hunedorean, o pasiune care nu s-a pierdut și nu se pierde, din contră va stârni provocări și pentru alții.

Timp de un an și șase luni s-a muncit zi de zi ca acest muzeu să fie atrăgător, desigur din dorința de a oferi celor interesați această experiență unică.

Într-o zonă centrală, un cap de locomotivă este portalul către o lume magică. De la primul pas vizitatorul va observa că a pășit într-un loc unic unde o mulțime de omuleți deapănă povești de-a lungul unei căi ferate în miniatură.

Călătoria devine tot mai fascinantă de îndată ce va intra în sala de diorame. Mai bine de 120 de metri liniari de cale ferată se întind pe parcursul a patru anotimpuri. Trenurile ies opintit din inima muntelui, străbat viaducte amețitoare, se strecoară pe coastele înflorite și prin păduri de brad, prin locuri atât de minuțios aranjate încât te-ai aștepta să prindă viață.

Traseul locomotivei numită mocănița te poartă printr-un peisaj peste culmile munților. Parapantiștii s-au lansat în zbor. Avioanele străbat înaltul cerului.

Sunt atât de multe detalii, că este o adevărată provocare să le surprinzi pe fiecare. Unele te emoționeză, altele te surprind, dar sunt și cele care te fac să zâmbești. De fapt nu există un loc unde să învârți privirea și să nu descoperi ceva frumos. A fost o muncă de echipă, s-a trudit enorm la toate dioramele, s-a pus mult suflet visându-se la un muzeu unic în țară.

Doamna Dana Ille este cea care a realizat partea de peisagistică, ea a avut răbdare și imaginție să creeze poveștile de pe diorame, măiestria și talentul ei spunându-și cuvântul în fiecare detaliu.

Dacă un copil sau un tânăr își vor găsi aici pasiunea, asemenea lui Valentin Banciu, dacă indiferent de vârstă un pasionat va fi încântat de ceea ce va întâlni în acest muzeu, atunci o parte din el va trăi pentru totdeauna.

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

Dumnezeu în atotînțelepciunea și nemărginita Sa iubire de oameni a rânduit prin Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos ca prin Biserică să fie mai multe mijloace de mântuire dintre care și Sfânta taină a Botezului care se mai numește izvor sfânt, luminare, sfințire, taina apei sau baie mântuitoare.

Întreita cufundare și spălare în apă sfințită este semnul văzut al nașterii din nou, botezul fiind unul și nu se mai repetă.

Botezul, eveniment unic în viața omului a devenit, nu de mult, parcă o obișnuință, o dorință a se desfășura cu mare credință și la Schitul „Sf. Nectarie” – Nandru, jud. Hunedoara unde activează părintele Nifon.

Am notat astfel botezul micuței Zaira Cristina, aici, adusă tocmai din București de părinții ei trupești, Hurmuz Rafael și Hurmuz Bunea Maria.

Părinții duhovnicești fiind ec. Carmen Pusok și jurist Sandor Tobias Pusok, aceștia garantând credința și viața creștină a celei botezate.

De fapt, Carmen Pusok a specificat faptul că ea, ca nașă, are datoria să poarte de grijă de buna purtare și creștinească trăire a finei sale recent botezată, s-o întărească în credința creștin-ortodoxă.

Au consemnat Ioan Vlad, Georgeta-Ileana Cizmaș/ UZPR

DINCOLO DE…

„Dincolo de dimensiunile 

subiective ale vieții,

dincolo de „eu”,

dincolo de „aici”,

dincolo de „acum”

dincolo de limitele 

orișicărei logici,

am descoperit 

o dimensiune ilogică

pe care, cu asumpția 

de a deveni „lunatic”

am ales să o pătrund 

ușor, ușor…

și astfel am trecut 

de la frustrare la împlinire,

de la neliniște la pace,

de la tristețe la bucurie,

de la frică la iubire.”

Atât de bine se vede realitatea în poeziile Mirelei Cocheci, atât de sincere sunt versurile, până și rima își pune în scenă in fiecare zi o piesă de teatru, anotimpuri  care își povestesc iubirile,  nopți dezamăgite de cântecul întunericului, dimineți trezite în râsetele florilor dezbrăcate, dans în rouă…

” Vibrează-n falduri violet

O stea, o sferă, un secret, 

Lumina lor încet pătrunde,

Mă poartă pe-ale sale unde…”

În lacrimi de înger se mângâie apusul verii, chiar dacă acestea sunt prefăcute în rouă. Poeziile Mirelei exprimă atât de multă bucurie încât regăsirea își pregătește rochia de mireasă, invitați din toate colțurile lumii își tămâiază fântânile cu mireasmă de struguri și îmbracă zarea în haină ruginie. Cântă universul!!!

Valsul frunzelor în culori aurii și galben-roșcat curge ușor, ușor…întreaga lume este pregătită de voioșie. Incântare, iubire, dorință, speranță, toate sub un cer pictat de mâini  le celor care iubesc viața. 

Așa  cum spune poeta:

„Plutesc și ove și lumini

Și se prefac în mii de crini,

Plutesc și eu cu ele-n gânduri 

Și slova-mi curge rânduri…rânduri.”

Găsesc tot ce îmi doresc în poeziile Mirelei, mai mult de atât mi s-a încărcat sufletul cu dragoste de țară, o aveam  însă astăzi am primit mai mult și pot spune că de bucurie am cântat Hora Unirii, singură într-un crâng al copilăriei. 

VENIȚI ROMÂNI 

La Vatra strămoșească vin copoii 

Să-și vâre colții-n glie, nesătui,

Și bântuie mai rău decât strigoii 

Pământul țării și chemarea lui.

Însă a noastră Vatră-i glie sfântă 

Pământ în care odihnesc eroi

Și n-o putem lăsa să fie-nfrântă

Români, să punem capăt la copoi.

La Sfânta noastră Vatră strămoșească 

Veniţi români, topoarele-ascuțiți 

E-ntreaga Românie doar a noastră 

Să ne luăm țara înapoi, români veniți.”

Simbolistica tematică a noilor sale creații plastice   ne trimite dincolo de existență, dincolo de timpuri și orizonturi, aceste tablouri cimentează evoluția omenirii într-un decor încărcat cu amintiri, trăiri, sentimente, oxigenează mințile, dă strălucire ochilor, oferă meditației un rol important în călătoria tuturor ființelor prin Univers.

Lumini și umbre, fericiri și tristeți, speranțe și dezamăgiri, toate acestea  le găsim în curcubeul strofelor de unde răsare mereu soarele. Felicitări, Mirela COCHECI!!!

Mia ROGOBETE/ UZPR