Din fericire, noi oamenii nu suntem singurele vietăți de pe Pământ, însă nici Pământul nu este al nostru, așa cum trufia noastră ne îndeamnă a crede. E adevărat, Dumnezeu a creat omul, după chipul și asemănarea Lui, așezându-l, ca piesă dominantă a măreței Sale Creații, alături de celelalte vietăți, în acest minunat și unic leagăn al vieții care este Pământul, dându-i și menirea de a-l stăpâni. Totuși, contrar chemării sale, omul pare că își dorește azi o altă cale, un alt rol, diferit de cel atribuit prin nativitate de către creator, alimentat de dorința lui nemărginită de dominație, de putere, de depășire a condiției sale umane, într-un grandios și absurd egoism. Urmărindu-și  năzuințele, în calea sa spre măreție nu i se zărește decât țelul, indiferent dacă acesta presupune epuizarea mijloacelor pentru a-l atinge.

Evoluția omului, și implicit a societății pe care el a creat-o, a fost bazată încă de la începuturile sale, pe consum. Acest consum s-a axat în principal pe resursele naturale oferite de mediul înconjurător, în special de bogățiile planetei: cărbune, petrol, lemn, ș.a. Pe măsură ce populația planetei a crescut, cerințele pentru aceste resurse, s-au mărit și în același timp s-a diversificat și modul lor de utilizare. Din nefericire, această utilizare intensivă și în cantitate din ce în ce mai mare a devenit în zilele noastre o importantă sursă de poluare, și implicit de alterare a mediului în care trăim. Rezultatul arderii combustibililor fosili (cărbune, petrol, și derivații lor, lemnul, etc.), diversele tehnologii de producție industrial, ce emană reziduuri atât în atmosferă cât și în sol, afectează în mod grav, uneori ireversibil, mediul înconjurător. Acestora li se asociază consumul produselor rezultate prin prelucrarea chimică, grație progresului tehnologic, cum sunt cele din plastic, a căror utilizare se finalizează cu producerea deșeurilor care, prin gestionarea lor defectuoasă, otrăvesc în mod constant întreg mediul nostru de viață, cu cele trei elemente esențiale vieții: apa, aerul și solul. Prin urmare, iată că omul, prin activitățile sale, prin omniprezența și modul său de viață, devine nociv propriului său habitat, provocând o serioasă amenințare asupra însăși existenței sale.

Urmând un tipar de viață, alert, precipitat, dedicat îndeplinirii unor atribuții considerate vitale, și care, datorită rutinei zilnice, ne aduce în preajma posturii unor roboți care trudesc, într-o deplină și egală supunere sub impulsul unei comenzi unice, puțini dintre noi observăm că tot acest timp prezent este derulat sub spectrul acestor amenințări asupra vieții, asupra viitorului ei, oferit de indolența și lipsa de înțelegere a mecanismului de funcționare a acestui perfect ecosistem de susținere a vieții, atribuit genezei și Creatorului nostru, fără de care viața nu mai poate fi aidoma celei oferite omului. Atât pericolul, cât și amploarea lui, nu sunt percepute la adevărata lor dimensiune, și asta în cele mai multe situații datorită plasării potențialului pericol într-un orizont de timp aflat la o anumită depărtare, prea puțin apreciabil pentru timpul prezent. Motivele acestei neputințe a priceperii sunt diferite, ele fiind determinate, în general, de gradul de cultură si educație, de nivelul social în care habitează individul, sau cel economic în care își desfășoară activitatea mare parte din membrii societății. În plus, și din păcate, indiferent de zona în care se plasează individul, aceste percepții sunt marcate, în general, de un caracter autist, individualist, în care primează interesul propriu, sau în unele cazuri, cele de grup.

Evident, există, și asta este un lucru pozitiv, o reacție a societății, prin unele organizații, sau prin vocile unor persoane cu vastă reputație în viața publică, potențiali formatori, care iau atitudine, însă insuficient pentru a mișca masa de oameni încremenită în indolență. La nivel de națiuni, negocierile, în cazul așa numitelor summit-uri, sunt anevoioase, acestea sunt influențate de diverși factori ce țin de anumite interese ale marilor actori economici, cel mai des interconectate cu politicul, având în vedere că măsurile propuse, ca necesare a se lua, implică fatalmente o garantată diminuare a profiturilor activităților economice generatoare de poluare. Egoismul, duplicitatea și indiferența acestora aduc din păcate prejudicii sănătății oamenilor și implicit a căminului nostru, unicul leagăn al vieții, cunoscut nouă, care este Pământul. În acest context, putem evidenția și unele strategii guvernamentale de diminuare a efectelor poluării, derulate la nivel național, însă acestea sunt mult prea timide în contextual actual în care planeta, epuizată de resursele sale, ne dă semnale atât de evidente, în special prin schimbările climatice, care după modul în care se manifestă pot fi considerate, într-un anumit context, un ,,început al sfârșitului”. Dacă ele nu vor fi luate în seamă, și stopate, sau cel puțin limitate, efectele sale ne vor copleși și ne vor complica viața, atât a noastră, cât îndeosebi a generațiilor viitoare. În acest context, în care societatea, prin liderii ei, este neputincioasă în a rezolva aceste probleme, este necesară formarea unui puternic curent în rândul maselor. Acest curent trebuie să conste într-o mobilizare viguroasă care să conțină în esența sa o conștientizare individuală a gravității situației, care să se concretizeze în o schimbare a modului de viață propriu, îndreptat spre limitarea maximă, sau chiar renunțarea, a oricărui consum care implică epuizarea resurselor naturale și duc în același timp la emisiile de noxe care poluează mediul înconjurător, precum și acordarea unei mai mari atenții asupra felului în care își produce și gestionează propriile deșeuri..

Dacă nu ne vom îndrepta atenția temeinic asupra acestor aspecte ale vieții noastre cotidiene, vom îngreuna mult viața generațiilor ce ne vor urma, care vor ,,onora” nota de plată și ne vor judeca aspru pentru indolența și neputința noastră.

A sosit vremea, ,,ceasul al doisprezecelea”, în care omul trebuie să înțeleagă că e timpul să și ofere, în schimbul a tot ceea ce a primit până acum, acordând deplina sa condescendență Creației, din care el însuși face parte, și șansă existenței sale, vieții în arhetipul său.

Constantin VLAICU/UZPR