• Președintele Filialei Presa Culturală, din UZPR, se destăinuie

Jurnalist de cursă lungă, critic literar și de artă, manager cultural, cercetător științific asociat la Academia Română, domeniul filosofie românească, doctor în Filosofie, din 2010, cu o teză despre „Analiza timpului în basmul tradițional românesc”, mai precis despre relația dintre timp și nemurire în opera lui Petre Ispirescu „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, senior editor la Revista Uniunii Ziariștilor Profesioniști și membru în comitetele de redacție ale mai multor reviste culturale din țară și din străinătate, unele apărute inclusiv sub egida UZPR, autor de manuale și ghiduri în domenii specializate precum biblioteconomia, muzeologia sau comunicarea publică, publicist activ, cu peste 10 cărți de autor (multe premiate), cu tematică diversă, comentarii filosofice, critică și istorie literară, eseuri, și, cu deosebire, cărți circumscrise jurnalismului cultural, interviuri, reportaje, publicistică diversă, editor al unor colecții importante de restituiri culturale și de valorificare a patrimoniului național, Președinte al Filialei Presa Culturală din UZPR și membru în Consiliul Director al Uniunii, responsabil cu evidența și evaluarea revistelor de cultură, în vederea acordării calității de Publicație care apare sub Egida UZPR, membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala de Critică, Eseistică și Istorie literară, Marian Nencescu (n. 1953), este la ora actuală o voce distinctă a publicisticii culturale de la noi, un model de eleganță, tenacitate și echilibru într-o presă mereu în căutare de repere. În același timp, este și extrem de activ, aș spune chiar ubicuu, susține conferințe, acordă interviuri, corespondează și discută curent cu colegii din țară și din străinătate, participă la manifestări culturale și publică aproape zilnic pe site-ul UZPR știri, comentarii și reportaje despre cele mai importante evenimente al comunității noastre jurnalistice. Ca șef de Filială, Marian Nencescu este și un coleg foarte empatic, se ocupă integral de gestionarea problemelor, deloc simple, ale relațiilor inter-colegiale și chiar inter-umane dintre membrii comunității noastre profesionale, colaborează la multe dintre publicațiile ce apar sub egida Uniunii, inclusiv la „Muzeul Presei Românești”, și desigur, răspunde la multe solicitări ce excedează adesea domeniul său de competență. Calm, elegant și moderat, are un răspuns pentru fiecare, un sfat bun, o îndrumare benefică. Aș spune chiar că, într-o lume excedată de egotism și autoconservare, Marian Nencescu deține cheia bunei convivialități, a generozității naturale și necondiționate.

În acest sens, chiar și interviul de față este o excepție de la protocolul curent, folosit în astfel de circumstanțe. Aflând că doresc să-i solicit un interviu pentru numărul festiv al „Muzeului Presei Românești”, Marian Nencescu mi-a venit în întâmpinare, mi-a oferit sugestii și piste noi de abordare, menționând că, profesional, dintre toate genurile publicistice, interviul îi este cel mai apropiat, el însuși publicând, la Editura UZP, o carte de interviuri (prefațată la data respectivă de regretatul jurnalist Șerban Cionoff, adaug eu) și scriind Prefața altei cărți de interviuri apărute în Revista „Astralis”, a colegei noastre Camelia Pantazi Tudor. În acest sens, interviul de față reprezintă o colaborare inedită între reporter și invitat, o formă de „îmblânzire” reciprocă, după modelul sugerat de Antoine de Saint Exupery în cartea sa „Micul prinț”. De aceea, am împărțit acest interviu în 5 secvențe tematice, pornind de la sugestia invitatului meu, care m-a asigurat, pe urmele regretatului academician Alexandru Surdu, autorul poate al ultimului (istoric vorbind) sistem filosofic original românesc din cultura noastră, „Filosofia pentadică”, anume că „Pentada este calea dreptei judecăți”, atât în artă cât și în viață. Așa s-a născut acest nou „Pentateuh” al creației, povestit de un „veteran” al presei culturale.

Geneza, vocație și destin

Tanța Tănăsescu: Vă mulțumesc pentru bunăvoința de a-mi acorda acest interviu, domnule Marian Nencescu! Ca să nu ne pierdem în amănunte, vă propun de la început să ne spuneți câte ceva despre relația dintre vocație și destin, în viață, în creația publicistică. Dumneavoastră ați avut această revelație. Când anume ați înțeles că aveți o cale de urmat, o datorie ca să-i spun așa, sau chiar o responsabilitate față de tot ce v-a oferit viața până în prezent?

Dr. Marian Nencescu: Cu siguranță, privind azi înapoi, evident cu îngăduință deoarece nu am motive pentru altceva, pot spune că există un destin pentru fiecare, o Cale căreia grecii antici îi ziceau „hodos”, și care era chiar Calea destinului, pe care au și figurat-o concret, în Calea ce lega Templul lui Apollo, de la Delfi, de celelalte monumente, și care descrie, figurat, truda omului de a-și urma destinul. Astăzi spunem că finalitatea acestei Căi, simbolice, este un mister, și că, în loc să afle adevărul despre sine, despre lume, credinciosul, și prin extindere, creatorul, scriitorul, chiar și jurnalistul, oricine aspiră la un ideal în artă, în creația de orice fel, trebuie să treacă mai întâi prin investigarea propriei conștiințe. Până să se lămurească ce a vrut să le comunice Pythia, și cum au răspuns preotesele lui Apollo la întrebările celor care băteau la porțile Templului, oamenii citeau inscripția de pe frontispiciu, care spune simplu: Cunoaște-te pe tine însuți! Se pare însă că mulți citeau și puțini pricepeau. Secretul cunoașterii este în mintea și în conștiința fiecărui creator, iar cine spune că are sau a avut de la început în minte, dacă nu măcar imaginea, dar chiar și calea cum să-și atingă propriul ideal, este fie un mare mincinos, fie un fals profet. Cunoașterea nu e exterioară, nu e suma cunoștințelor și a aspirațiilor, individuale, ci este revelația propriei conștiințe, de aceea fiecare autor, fiecare om care bate la porțile artei, are propriul destin, propria Cale. Aici nu sunt nici rețete, și nici nu sunt valabile sfaturile, chiar și cele venite de la „specialiști”, în viața de zi cu zi de la criticii literari „agreați”, zic ei, de comunitatea profesională. Astăzi sunt mulți autori de cărți cu conținut tutorial, volițional, care ne învață care mai de care cum să ne căpătăm încrederea în sine, cum să dobândim inspirație și cum să ne croim succesul profesional. Vă spun ca unul care chiar am prefațat o astfel de carte care a avut, judecând după numărul de exemplare vândute, chiar oarecare succes. Una e însă cunoașterea teoretică, „dogma” cum îi spuneau grecii, apriorică după Kant, și alta e cheia succesului individual în artă, sau în orice alt domeniu al creației. Conștiința propriei valori, a „chemării” individuale nu te ajută prea mult. În artă, importante și chiar decisive sunt alte priorități: momentul, anturajul, întâmplarea. Sunt autori care au debutat devreme, apoi au capotat sub povara succesului, și alții care au publicat „târziu”, după criteriile de azi, prima lor carte, și care au rămas în istoria literaturii. La fel, în filosofie, în artă, autori cu o singură carte au avut mai mult succes postum decât poligrafii cu câte o sută de cărți și peste. Personal, fac parte dintre debutanții „târzii” pentru că nu m-am grăbit. Am trăit intens fiecare etapă a devenirii mele culturale, am privit atent în jur, am învățat de la cei mai experimentați, apoi, când am început să public, am avut conștiința că nu mai am ce adăuga. Și ar mai fi un aspect: ca să aspiri spre consacrare trebuie să scrii mult, și să publici, dacă se poate, mai puțin. E obligatoriu să practici scrisul ca pe un exercițiu individual, să cizelezi fraza, s-o asculți cum sună, să numeri dacă se poate silabele, și să nu te grăbești. Destinul are răbdare cu noi și perseverența nu e niciodată inutilă.

Exodul, intrarea în acțiune

T.T.: Așadar, când ați început să publicați și ce anume?

M.N.: Primul meu loc de muncă de „scriitor la ziar”, cum se spune, a fost în 1986, așadar acum patru decenii. Aveam deja o experiență de birocrat al scrisului, călduț și academic, la Institutul de Istoria Artei, unde fusesem repartizat după terminarea Facultății, dar scrisul la ziar a fost altceva. Recent, am compus Argumentul pentru o viitoare carte personală de reportaje culturale, o aniversare a celor 4o de ani de presă activă. Spuneam acolo că atunci când generația mea a fost chemată să descrie succesele realismului socialist, rațiunea de a fi a presei vremii, mulți gazetari au început să interpreteze realitatea într-un mod subiectiv, să scrie cu alte cuvinte despre oameni și trăirile lor, și mai puțin despre măreția unor astfel de succes economice și sociale. Așa s-a născut o literatură mascată, o formă de rezistență prin scris, o încercare a gazetarilor de a suporta și a accepta, realitatea. La fel, mulți condeieri s-au retras în așa zisa literatură de specialitate, adică au scris altceva decât cărți angajate, singurele care îți asigurau pe atunci succesul și accesul în breaslă. Eu, de pildă, am scris o duzină de manuale, „ghiduri” și îndrumare pe teme diverse, bune pentru cei care lucrau în cultură. Temele erau diverse, și îmi erau la îndemână: biblioteconomie, muzeologie, comunicare prin imagine. Nu m-aș lăuda că am inventat „apa caldă și mersul pe jos”, cum se spunea cândva despre soldatul rus, dar așa erau vremurile, mulți scriitori importanți de azi s-au retras în anii aceia în zona traducerilor, a textelor satirice, sau pur și simplu au lucrat în arhive, în biblioteci, atât pentru a supraviețui, la propriu, cât și ca să-și recapete filonul inspirației. La fel, în vremurile acelea tulburi a înflorit în viața noastră publică așa-zisa boemă literară. De ce să fiu ipocrit, m-a atras și pe mine acel suflu de libertate absolută, am avut și am prieteni care au trăit efectiv sub acel halou al fericirii iluzorii. Unii au plătit cu sănătatea și chiar cu viața asemenea excese, alții s-au lecuit la timp, dar realitatea e cum scria Miron Costin, că „Omul e sub timpuri, iar nu timpurile sub om”. Am publicat prima mea carte „literară”, ca să spun așa, abia în 1990, un volum de reportaje de la Revoluție. Din păcate, valul schimbării a fost imens. Până să ridic drepturile de autor de la casierie, onorariul devenise bacșiș. Așa am înțeles iar că „nu e momentul”, cu scrisul. Că să vă răspund însă integral la întrebare, am început să public efectiv critică literară, în mod profesionist, abia după 2010, când, printr-un joc al destinului, am ajuns să conduc o revistă de cultură, pe care am ridicat-o cât am putut, și la care, vrând-nevrând am ajuns să fiu și „judecător literar” sau, mai simplu, „Cititor de control”, după titlul primei mele cărți importante de critică literară.

Leviticul, înfăptuirea, ctitoria

T.T.: Spuneați că ați condus o revistă de cultură. După câte știu, au fost mai multe reviste de acest gen, pe care nu doar le-ați condus, ci de-a dreptul le-ați luat de la zero, ați coagulat în jurul dumneavoastră colective de ziariști culturali, multora le-ați dat aripi ca să zboare spre înălțimi.

M.N.: Frumos spus, și în parte adevărat, în parte, hai să-i spunem, o frumoasă „legendă urbană”. E adevărat, într-o etapă din viața mea profesională am avut ocazia să semnez „actul de naștere”, ca să zic așa, al mai multor publicații, să spunem de specialitate, cum le consideram eu atunci, în fapt partea mea dintr-un proiect, asumat pe persoană fizică, nu-i așa?, pentru revitalizarea a ceea ce numeam pe atunci „cultura profesională” a unor categorii de funcționari publici care aveau nevoie să evolueze, să treacă pragul afirmării. Marea mea satisfacție este că mulți au folosit acea oportunitate, au publicat la acele reviste „de nișă”, apoi, unii, mai curajoși, au mers mai departe, s-au înscris la doctorate, cu alte cuvinte au confirmat. Azi e o realitate: una dintre cele mai numeroase Filiale ale UZPR este alcătuită din foști publiciști care au început să scrie la acele gazete „de armă” pe care am avut onoarea să le înființez sau, dacă vreți, să contribui la constituirea lor. Mai mult, nu toți au rămas la acel stadiu. Au crescut, azi sunt șefi de Filiale, condeieri consacrați. Important e să-ți vină ideea, să le deschizi și altora poarta spre succes. Asta e, după mine, adevărata vocație a scrisului dăruit de Dumnezeu. Nu poți fi scriitor de unul singur. Important e contextul, mediul, compania în care te afli. Mă întâlnesc adesea cu foștii colegi mai tineri, care azi primesc și indemnizație de la UZPR pentru munca lor de la acele redacții și nu mi-e rușine. Aș spune chiar că nu mă ascund, cum fac unii confrați care au ținut pentru ei secretul afirmării. Glumim, vorbim, suntem nostalgici, dar am sentimentul că am făcut ceva pentru breasla noastră, că generația mea și-a împlinit astfel destinul. La fel am procedat și cu colegii din redacțiile care mai târziu s-au asociat Presei Culturale. Ideea mea a fost să-i adun, să-i pun laolaltă, să avem cu toți sentimentul apartenenței la o familie unică: scrisul profesionist și de calitate.

Numeri, neamurile, semințiile

T.T.: Și totuși, când simte un scriitor, un gazetar, că a ajuns pragul de sus al carierei, al afirmării depline? Și cine îi confirmă această realitate?

M.N.: Am avut mereu sentimentul că destinul unui scriitor, al unui creator în orice domeniu care ar încerca să se afirme, este ca un drum pe sub munți. În singurătatea lui, creatorul speră, visează să iasă la lumină. El străbate adâncurile propriei conștiințe, sapă după filoanele de inspirație, suportă surpări și genuni, și deodată, ca o revelație, are sentimentul că a descoperit sala cu diamante a inspirației și hornul secret către cer. „Cerul înstelat deasupra mea, și conștiința morală din mine”, idealul etic kantian. Când, în ce moment al carierei sale se întâmplă acest moment unic, nimeni nu știe și nimeni nu poate garanta că așa stau lucrurile. Pentru unii revelația e timpurie, alții așteaptă o viață ca să vadă „cerul limpede”, alții se pierd pe drum. Important e că nu poți atinge acest moment de unul singur. De aceea ai nevoie, mai mult decât orice, în carieră, de „neamuri”, de confrați care să-ți confirme că mai ești încă pe drum, că nu ai rămas blocat sub muntele de steril. „Neamurile” criticului, cum scrie la Pentateuh, sunt chiar autorii despre care scrie. De aceea, am spus mereu că există o simbioză, o alianță tainică între critic și autori, între confrați, la fel ca și între gazetari și cititorii de presă „Neamurile te ridică, neamurile te coboară”. Am auzit vorba asta mai demult, pe când umblam prin Maramureș după folclor autentic, de la un primar care-și câștigase mandatul cu numai câteva voturi diferență. „Ați avut noroc”, am îndrăznit eu. „Da de unde, m-am bazat pe neamuri”. Culmea, primarul de atunci este azi unul dintre cei mai puternici gospodari din județ, fiind deja la al treilea mandat. „Neamurile”, colegii, confrații pe care i-ai ajutat sunt și aceia care te țin mereu sus, iar eu, la Presa Culturală, mă bazez în primul rând pe cei de același sânge literar cu mine.

Deuteronul, nașterea unei lumi noi

T.T.: În încheiere, ați dori să transmiteți un gând și pentru cititorii revistei „Muzeul Presei Românești?”

M.N.: Când am înființat, acum șase ani, Filiala Presa Culturală din UZPR, am fost convins că situația precară a acestui gen publicistic este temporară și că va veni, cândva, de undeva, un reviriment, un impuls. Între timp, s-au născut noi publicații, altele se pregătesc acum să iasă la lumină. Poate că acum „e momentul”, poate că e nevoie de o astfel de presă. Un exemplu de reușită și de perseverență, pentru că presa este și o probă de anduranță, este și „Muzeul Presei Românești”, publicația pe care o conduceți împreună cu colegul și confratele meu, Dan Toma Dulciu. Sunt bucuros să public în paginile acestei reviste, sunt onorat să fim colegi și contemporani și mă bucur că în lumea noastră concurențială există și excepții. Publicațiile culturale sunt surori, nu rivale. De aceea, urez „Muzeului Presei Românești” viață lungă, colaboratori valoroși și să nu-și uite niciodată menirea: o gazetă, culturală sau nu, este și o școală publică. „Cinste, demnitate și gramatică”, era cândva deviza unei gazete efemere de educație ostășească. Merită reținute aceste cuvinte și înscrise ca motto pe coperta viitoarei Istorii a presei contemporane.

T.T.: Vă mulțumim mult, stimate domnule Marian Nencescu, pentru aceste destăinuiri!

(Muzeul Presei românești, nr. 21/2026)