SMÂLZUL (măsuratul oilor): între rânduiala arhaică a satului românesc și asaltul modernității

2 martie 20262 martie 2026 / uzpcarasseverin

Asaltul modernității asupra tradiției creează azi una dintre cele mai complexe și tensionate întrebări asupra existențialității. Adesea greșit înțeleasă, modernitatea este privită mai mult din perspectiva avantajelor sale imediate. Consumul rapid, în contextul unei uniformizări globale, duce în multe cazuri la o negare a trecutului, din simpla dorință de a fi în pas cu vremurile. Astfel se uită trecutul, cu elementele sale tradiționale, cele care au pus temelia conștiinței și a unității poporului nostru. Promovând o asemenea mentalitate, riscăm să înlocuim elementele tradiționale cu forme noi, care nu au nici o legătură cu edificiul nostru moral sau spiritual. Sub acest asalt, chiar și limba străbună sărăcește, deoarece modernitatea ne aduce termeni noi, împrumutați din idiomuri străine, înlocuind cuvintele bătrâne care purtau în ele miros de cetină și de caș proaspăt. Din păcate, un popor care își uită termenii prin care a interacționat cu pământul său își pierde treptat dreptul de proprietate spirituală asupra acelui pământ.
Cu toate acestea, din fericire, nu tot ce este modern este distrugător. Aplicată cu discernământ, modernitatea poate fi transformată într-un amplificator, printr-o adaptare armonioasă la noile forme de expresie. De exemplu, referindu-mă la elementele tradiționale, căci acesta este și scopul acestei expuneri, acestea pot fi ,,traduse’’ pentru mintea omului contemporan, cu precizări precise ale contextului și scopului lor inițial, neaterându-i-se esența și puritatea. În acest fel, modernitatea devine slujitorul tradiției și nu stăpânul ei, permițând esenței naționale să supraviețuiască.
În acest context al analizei, am găsit potrivit cu momentul din calendar în care ne aflăm, a relua și a prezenta un articol publicat in urmă cu câțiva ani în revista VESTEA, din Mehadia. Textul face parte dintr-un proiect mai amplu al autorului, care cuprinde descrierea amănunțită a mai multor obiceiuri locale din satul Valea Bolvașnița, pe care însuși autorul le-a trăit de-a lungul vieții sale, că urmare, acuratețea descrierilor fiind una categorică, trecută prin filtrul prețios al experienței personale.
În această secvență, ,,Taica” Iosif Mihan, din Valea Bolvașnița, ne povestește despre Smâlzul (măsuratul oilor), un obicei azi dispărut în arealul Mehadiei. Măsuratul oilor reprezintă un ritual aparte, extrem de important, moștenire a unei viețuiri străvechi și a continuității locuitorilor Banatului de Munte, fiind parte a unui proces mai amplu, vital al satului românesc:transhumanța. Smâlzul, în ansamblul elementelor sale, se constituie într-un sistem arhaic economic și coerent de gestiune a întregului și complexului proces al transhumanței.
Datorită importanței sale, acest moment nu reprezintă doar o simplă operațiune tehnică de gestiune a laptelui, ci se constituie într-un adevărat „moment zero” al anului pastoral, transformat într-o sărbătoare cu valențe ritualice, marcată cu mese comune și rugăciuni. Era clipa sacră în care omul cerea permisiunea naturii, și binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru a beneficia de roadele turmei.
Această semnificație profundă, este redată de autor într-un mod extrem de colorat, printr-un pitoresc lingvistic de o frumusețe aparte, pe care o redau cu multă satisfacție în cele ce urmează.

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin, vicepreședinte zonal APPR Banat

________________

TAICA – IOSIF MIHAN
povestește: ”DIN AMINTIRILE BUNICULUI”

TAICA – IOSIF MIHAN – s-a născut în satul Valea Bolvașnița, comuna Mehadia, județul Caraș Severin, România, la data de 23 aprilie 1936, din părinții Ilie și Călina – fiind al treilea copil al familiei. A crescut alături de două surori mai mari: Floarea și Paraschiva;
Ajuns la vârsta respectabilă de 75 de ani, s-a gândit să lase nepoților și strănepoților familiei, precum și tuturor celor care trăiesc și locuiesc în satele de munte ale Banatului, amintirile sale despre tradițiile și obiceiurile satului, așa cum le-a trăit el și așa cum și le amintește, de când era copil și până astăzi, spre a nu fi uitate de generațiile care sunt și care vor veni;
[…]

II. MĂSURATUL OILOR (SMÂLZUL)

Aşa cum rezultă şi din denumire, smâlzul îşi trage obârşiile încă din vremea dacilor.
Acest obicei a fost o bucurie, o mândrie şi totodată o concurenţă între proprietarii oilor în a dovedi cine are oi mai multe şi mai bune, mai îngrijite la măsurat, care oi dau lapte mai mult. În satul Valea Bolvaşniţa erau cca. 2000-2500 de oi, fiecare casă având între 10 şi 100 de oi, după posibilităţi şi putere de muncă.
Încă de prin luna februarie, când iarna încă-şi mai ţinea mantia de zăpadă pe pământ, se adunau stăpânii (bacii) să se vorbească unde vor face stâna, câte oi să se adune în pâlc, cu cât să se plătească ciobanii, cine va merge în “ţară” adică în fostul regat românesc (la Podeni, Gornenți, Izverna, Baltă) să tocmească ciobanii pe perioada de la 1 mai până la 25 septembrie (să negocieze plata ciobanilor) – de regulă, de exemplu, Moş Luca avea oi mai multe, dar Moş Sucitu avea oi mai bune şi era mereu concurenţă în stabilirea baciului mare, care era o mândrie, o fală deosebită.
La această vorbire se dădea şi o căpară, de către fiecare baci, în funcţie de numărul oilor cu care venea în pâlc, bani cu care se “căpărau“ ciobanii, se cumpăra sarea drob pentru oi, se plătea vatra focului, se plăteau taxele de păşunat la primărie sau la ocolul silvic, etc.
De la 15 aprilie se oprea ţarina, adică nu se mai putea păşuna pe locurile de producere a fânului în anul respectiv, aşa că fiecare proprietar ieşea cu oile proprii la munte şi se stătea 2 săptămâni (până la măsurat) în ciopoare mici, de 60-70 de oi. Fiecare ciopor avea un bordei improvizat, fiecare baci avea cuciuma de dormit, de regulă făcută din păr de capră, cu care dormeau şi în ploaie pentru că nu prindea apa. Cuciuma era prevăzută la un capăt cu glugă, în care noaptea se băgau picioarele, iar ziua când era vânt şi sloată (ploaie, zăpadă) se punea pe cap.
Pentru orice baci era obligatoriu să aibă găleată de muls, care era confecţionată din lemn de tisă – un lemn foarte rar, care se găsea într-un singur loc în munte. Lemnul de Tisă era un lemn foarte fin, rezistent (tare) şi se spăla foarte uşor. De asemenea în orice bordei se găsea un “foale” de făină, adică un “botuş de oaie” (piele) cusut şi argăsit, iar din picioare se făceau baiere de legat. În acest botuş se păstra făina de cucuruz pentru mămăligă şi se ţineau şi ouăle să nu se spargă. Lângă orice vatră de foc din bordei se găsea “băgicul”- o raină de tuci cu trei picioare şi mâner care se punea la vatră pe jar – în care se pregătea “balmăjul”. Acesta se făcea din caş şi smântână care se prăjeau pe foc şi se amestecau permanent până când respectivul amestec se îngroşa suficient, adăugând puţină făină de mălai în ,,ploaie”. O oală de pământ, în care se făceau urzicile cu matcă (un vârf de brad la care se legau crenguţele invers şi avea rolul unui mixer manual), ceaunul (căldarea) de făcut mămăligă, lingura de lemn de paltin şi scafa (farfuria) din lemn de fag.
Mămăliga se făcea în tuci pe cocaie, adică pe un par cu o creangă înspre vatră.
La fiecare ciopor de oi erau şi 2-3 miei de lapte care trebuiau tăiaţi la smâlz, în seara de dinaintea măsuratului, ca să nu sară din coteţ să sugă oaia în ziua de măsurat.
Băciţele veneau o dată la o săptămână să aducă haine curate şi să ia brânza, veselindu-i şi pe baci.
Evoluţia vremii se urmărea după cântatul huhurezului; când cântă huhurezul în vale se ştia că vine vremea rea, iar când cântă huhurezul în vârf se face vreme bună.
Era o concurenţă înverşunată în găsirea păşunilor nemaiumblate, cu cânepă în floare- iarbă de munte grasă şi lăptoasă, iar bacii dacă aveau câini buni şi puţin noroc mai prindeau câte un pui de căprioară sau un godac de mistreţ – din care făceau câte o tocăniţă de te lingeai pe degete, garnisită cu bureţi proaspeţi sau cu salată de leurdă.
După două săptămâni de stat în ciopoare, cu o zi înainte de măsurat, se adunau 10 -15 baci, după cât era stâna de mare. Seara împreunau oile la stâna veche şi fiecare baci îşi făcea un scaun la uşa strungii, pregătea găleata pentru muls şi mulgeau întregul pâlc de oi împreună, dar nu aveau voie să-şi mulgă propriile oi, pentru a nu le lăsa cu laptele în pulpă pentru măsuratul de a doua zi.
După ce se termina mulsul oilor, seara, baciul care era organizatorul stânii împărţea funcţiile pentru ziua de măsurat (smâlz): Luca, Moş Sucitu, Trailă şi vreo câţiva băieţi mai tineri dornici, vor merge cu oile în dimineaţa următoare la păşunat, iar Pătru, cu Vasile şi cu Ianăș vor merge în pădure să aleagă un fag bun de crăpat pentru a aranja strunga, iar după ce termină vor merge la izvor şi vor verifica vadra (o găleată mai nouă şi mai uşoară) cu care se va măsura laptele toată vara.
Vadra trebuie să aibă 10 oche (10 litri), se face şi se stabileşte “țancul“, se aşează vadra pe un loc drept, se ciopleşte un băţ, se căleşte un pic în foc pentru a fi rumen, se pune în vadră o jumătate de litru de apă cu o sticlă gradată, se dă cu țancul în vadră şi se înseamnă cu cuţitul pe țanc locul până unde ajunge apa, făcând un semn mai mic, iar la a doua sticlă de apă pusă în găleată se face un semn întreg pe tanc, măsura de 1 litru, și așa mai departe până la măsura de 10 litri (oche) – sau o vadră.
Pavel, Gheorghe şi Matei, vor merge în poiană să aducă ferigă pentru acoperit (învelit) palăncile unde dorm oile. Baciul Costa se ocupa de lemnele uscate pentru proţapul unde se frig mieii umpluţi cu slănină, usturoi şi leuştean.
În dimineaţa măsuratului urcau la munte din vale (de acasă) băciţele şi copiii, cântând şi chiuind pe poteci, îngânând cântatul cucului şi susurul izvoarelor reci, gustând frunza crudă-acrișoară de fag şi inspirând aerul tare de munte cu miros de primăvară. Natura îşi revărsa bogăţia culorilor prin albii ghiocei, prin albastrul mixelor şi violetelor, galbenul cânepii sălbatice şi alb-violetul brebeneilor.
Odată ajunşi la stână, pun pe iarbă crudă câte un ţol şi se odihnesc, fetele şi junii se vorbesc de nunţi pentru toamnă, copiii zburdă pe poiană, caută bureţi sau melci.
Băciţele caută câte un loc la vatra focului pentru a pune la fiert oalele cu sarmale şi ciorba de miel. Fetele merg în pădure şi adună flori, se întrec să-şi facă coroniţe.
Baciul Costa face un foc mare pentru jar, unde se pune proţapul să frigă mieii, apoi verifică sarcineriul să vadă dacă a fost bine bătut în pământ, să nu cadă caşul.
Sarcineriul este un lemn cu multe crengi, curăţat bine şi fixat în faţa stânii, în care se pun străcătorile cu caş pentru a se scurge de zer.
În jurul prânzului ajung şi ciobanii cu oile de pe coastă, copiii le iau în primire şi au sarcina să nu lase oile să se culce pentru a nu se mulge singure, timp în care ciobanii şi oamenii care i-au însoţit la oi servesc o ciorbă de miel până se pune prânzul. În acest timp ajung la stână (ca invitaţi) brigadierul şi codreanul (pădurarul). Baciul şi organizatorii îi întâmpină cu o sticlă de rachie de a bătrână, apoi anunţă că este vremea de muls oile, codreanul (pădurarul) trage un foc de armă, semn că începe mulsul, să se audă şi la alte stâni, aşa era datina, din moşi strămoşi.
Bacii treceau pe locurile lor la muls, iar copiii prindeau oile şi le duceau la muls. Bacii mai trăgeau câte o duşcă de rachie şi trăgeau cu coada ochiului la găleata vecinului, să vadă cât lapte a muls. Când toţi bacii terminau de muls, se trecea la măsuratul propriu zis, de regulă începea măsuratul cel care avea cel mai mult lapte muls. Se umplea vadra (stasul) de mai multe ori, până se măsura tot laptele baciului respectiv, apoi se măsura la următorul şi tot aşa până se măsura laptele la toţi bacii prezenţi, stabilindu-se ierarhia: cine-i “baciul mare”, cine-i baciul al doilea ș.a.m.d. Această ierarhie stabilea şi ordinea în care “luau de la oi”, adică ordinea în care veneau la stână şi luau laptele de la întregul efectiv de oi, proporţional cu laptele muls şi măsurat la smâlz. Ciobanul avea lista tuturor bacilor şi urmărea ca fiecare să-şi ia partea corespunzătoare de lapte, în ordinea stabilită, iar când se termina seria se relua de la baciul mare până la ultimul, cam de 3-4 ori pe an. Baciul mare avea obligaţia să organizeze areţii, toamna la alesul oilor din pâlc.
Băciţele aşezau masa în poiană, de obicei în formă de potcoavă, fiecare punând pe ştergare noi bucatele cele mai bune, de la ciorbă, sarmale, friptură, plăcinte, vin şi rachie, încât se lăsa cu o petrecere în toată regula.
După ce se termina masa, urma predarea oilor, fiecare băciţă se ducea la cioban cu un colac şi un ou şi zicea: ”eu îţi dau oul şi colacul întregi, aşa să-mi dai şi tu oile la toamnă”, iar păcurarul (ciobanul) răspundea: “aşa să dea Dumnezeu”.
După terminarea festivităţilor, doi baci mai în vârstă, care ştiau rosturile stânii şi locurile de păşunat, îi arătau ciobanului pe unde poate merge cu pâlcul la păşunat. Tineretul continua petrecerea, trecând la joc, iar alţii se ocupau de făcutul caşului şi fiertul zerului, să scoată urda.
Locul unde era organizată stâna era un loc de o rară frumuseţe, numit Zănălăț, într-o poiană largă, cu locul drept ca-n palmă, împrejmuită de pădure seculară de fag, plină de flori crude de primăvară, păsărele de toate neamurile şi culorile, care umpleau aerul de melodiile lor. Cucul venea şi completa ca un contrabas şi se întrecea cu ciusul sau cu sunetul vulturilor ce zburau la mare înălţime.
În apropierea stânii era un pârâu cu apă rece şi cristalină, care nu seca niciodată, oricât de secetoasă era vara, loc de unde se adăpau oile şi de unde se lua apa pentru gătit, pentru spălat vasele, pentru spălatul oamenilor de la stână sau apă de băut.
În asfinţitul soarelui se termina petrecerea şi toată lumea adunată pleca spre vale chiuind, fetele ţinându-se de mână cu feciorii “să nu alunece”, la stână rămânea doar baciul mare cu ciobanii şi cu câinii, care erau mereu de veghe.
Vremurile acelea, atât de dragi mie, s-au dus demult. Au rămas, însă, vii în suflet amintirile, pe care doresc să le transmit nepoților și strănepoților mei, pentru a le dezvălui câteva crâmpeie din copilăria și viața mea. A fost o viață trăită la țară, într-un mediu natural și liber, dar nu lipsit de greutăți: am cunoscut multe nevoi, am depus sacrificii și eforturi mari. Ne câștigam existența crescând oi, vaci, porci, cai și găini, și muncind pământul cu boii și cu brațele noastre.
Acest mod de viață a fost o moștenire, o continuare firească a existenței bunicului meu, Moșu Ion Durac – un om mic de statură, dar iute ca piperul până la sfârșitul vieții, care s-a stins la 86 de ani fără să știe ce-i aceea boală sau medicamente – și a părinților mei, Călina și Ilie Mihan. De altfel, pentru toți locuitorii din această zonă de deal și munte, întreținerea familiei nu oferea, pe atunci, altă alternativă în afară de creșterea animalelor și mica agricultură.