Gabriela Șerban în dialog cu profesorul Remus Crețan

Remus Crețan este un reputat profesor al Universității de Vest din Timișoara, care a publicat numeroase studii și cărți cu privire la aspectele socio-economice, istorice și geografice ale Banatului. Este un cercetător cunoscut și apreciat în mediul academic, un bănățean autentic și un bun cunoscător al problemelor cu care se confruntă comunitățile din Banat, iar despre acest subiect a oferit informații valoroase într-un interviu realizat de Radu Trifan pentru opiniatimișoarei.ro.

Însă, Remus Crețan este și unul dintre bocșenii de seamă, un vasiovean vrednic, harnic, talentat, drag prieten al bibliotecii și al cărților, care îmbină armonios pasiunea pentru literatură cu știința sociogeografică.

L-am invitat la „Povești în bibliotecă” (în biblioteca în care am crescut amândoi!) având credința că Remus Crețan este și poate fi în continuare un model pentru oricare dintre tinerii noștri.

 

Gabriela Șerban.  Domnuleprof. univ. dr. Remus Crețan, bine ați venit la „Povești în bibliotecă”! Pentru că îmi doresc să ascult poveștile prietenului Remus Crețan, vasioveanul care, copil fiind, poposea adesea în această Casă a Cărții și, de multe ori, purta discuții interminabile cu dl. prof. Ionel Furdui, adică, pentru că biblioteca îți este un spațiu deosebit de apropiat și cunoscut, îmi doresc să fim la ceasul mărturisilor ca între vechi prieteni, și mă voi adresa altfel: dragă Remus, bine ai revenit la bibliotecă! Iar, pentru cititorii noștri, care te cunosc mai puțin, încep cu întrebarea obișnuită: cine este Remus Crețan?

Remus Crețan. De multe ori mă întreb și eu cine sunt, dacă sunt cel care trebuia să fiu că așa a fost scris sau dacă, încă, nu sunt ceea ce ar fi trebuit să fiu… Sunt o boare de vânt, o rază de soare, o picătură de ploaie. Din toate acestea, sper că rămân o mângăiere de suflet pentru cei care m-au cunoscut.

M-am născut în orașul Bocșa în 26 februarie 1969. Am crescut pe strada Horia din Vasiova într-o familie multietnică – tata fiind român, iar mama un amestec de germani cu unguri și chiar și un bunic, care își avea originea la Udine în Italia. Rigurozitatea nemțească a cam dominat familia noastră, chestiuni precum punctualitatea, seriozitatea și perseverența în muncă le am din familie.

 În schimb, pentru școala „Tata Oancea” din Bocșa am un respect deosebit. Am avut formatori de caractere, profesori de înaltă ținută care mi-au fost model în viață. De la doamnele profesoare de engleză Karina Munteanu și Margareta Bivolan, până la profesorii de istorie (și aminteai tu deja de prof. Ionel Furdui), filosofie, limba română, fizică, matematică, biologie și geografie, am rămas cu nenumarate cunoștinte care m-au format. Sub aspect cultural, remarc Biblioteca „Tata Oancea”, Liceul „Tata Oancea”, Casa de Cultură din Bocșa Montană, cinematograful din Montana, Biserica Catolică din Montana, Mănăstirea „Sf. Ilie de la Izvor” Vasiova.  Toate aceste instituții mi-au dezoltat un spirit de apartenență la un loc cultural, un spațiu în care puteai crește ca individ.

Participarea la Olimpiada Națională de Limbi Străine de la Slobozia din 1987, când am luat premiul III pe țară la limba engleză, mi-a dat imboldul că se poate și merita să încerc să dau la facultate. Deși concurența la acea vreme era de 24 de persoane pe un loc, am reușit să intru de la prima încercare la Facultatea de Biologie și Geografie din Cluj-Napoca, secția Geografie-limbă străină (limba engleză).

La Cluj am avut parte de un alt colectiv de elită geografică și de mari specialiști pe limba engleză. Profesorii de la Litere din Cluj m-au făcut să îi iubesc pe Robert Frost, pe Shakespeare, iar geografii m-au învățat detaliile Geografiei Fizice și Geografiei Umane. N-am fost șef de promoție, dar am terminat al doilea în an și au fost profesori clujeni care m-au dorit ca asistent. Însă, după 1990 s-a reînființat Departamentul de Geografie la Universitatea de Vest din Timișoara și am preferat să candidez pe post de preparator în 1993. Pentru că postul de preparator nu s-a scos la concurs decât în 1993, din 1992 până în 1993 am fost profesor de geografie la Liceul „Tata Oancea” din Bocșa. Mi-am reîntâlnit profesorii la Bocșa, ce frumos a fost…în birou cu domnii Cioloș și Cătană, multe discuții interesante și clipe frumoase trăite ȋmpreună. Cu domnul profesor Cătană am organizat ȋn februarie 1993 o excursie cu elevii școlii ȋn Munții Semenic.

Din 1993 până în 2007 am urmat toate treptele universitare (asistent, lector, conferențiar, profesor) prin concurs. În toamna anului 2007 am fost unul dintre cei mai tineri profesori univeristari din România, la vârsta de doar 38 de ani.

In 1998 mi-am susținut teza de doctorat la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, având tema legată de etnii, religii și comportament electoral în Banat.

 Din 2009 sunt coordonator de doctorat și, împreună cu alți doi colegi, am înființat Școala Doctorală de Geografie din UVT.

Am beneficiat de trei burse internaționale, care m-au ajutat mult în cariera profesională: o bursă guvernamentală de trei luni la Universitatea Vaxjo din Suedia în anul 2000, pe tema emigrației est-europenilor în Suedia; o bursă de cercetare la Universitatea Utrecht, pe o perioadă de șase luni, în 2005, (avand ca temă dezvoltarea economică regională ȋn zone defavorizate economic) și o perioadă de două săptămâni de cercetare la London School of Economics și la Universtatea din Leicester în 2001.

În cei 35 de ani de carieră universitară am colaborat cu numeroși profesori străini din Marea Britanie, Noua Zeelanda și Ungaria, cei mai cunoscuți fiind David Turnock, Duncan Light, Ronan Paddison, Philip Matthews, Leo Paul, Malovics Gyorgy și Thomas O’Brien.

Am publicat 10 cărți la edituri recunoscute din România și 70 de articole științifice internaționale, din care 40 de articole în reviste de top mondial (cotate Q1 și Q2 în Web of Science). Temele abordate includ memorie și patrimoniu turistic moștenit, identitate etnică (a carașovenilor, a romilor), marginalizarea persoanelor sărace, mișcări de protest, drepturile animalelor (cȃini vagabonzi din mediul urban și urși bruni din Carpați) și ecologie politică asupra exploatărilor miniere de la Roșia Montană, Moldova Nouă și a evacuărilor forțate de populație din perioada construcției Hidrocentralei de la Porțile de Fier I). Sunt în bordul editorial a 6 reviste internaționale de geografie și am făcut recenzii la peste 100 de articole academice. Am coordonat pe UVT și un proiect POSDRU pentru doctoranzi și postdoctoranzi în 2015 și am câștigat alte 2 proiecte științifice naționale. Am coordonat peste 20 de lucrări de gradul didactic I, cu mulți profesori din județul Caraș-Severin, și peste 200 de lucrări de licență și de disertație în ultimii 30 de ani.    

Disciplinele pe care le predau la Universitatea de Vest din Timișoara sunt Geografie economică, Toponimie geografică și etnografie, Geografia Europei și Justiție socială și tendințe actuale în turism.

În anul 2004 am publicat volumul de proză poematică numit „Puntea iubirii”, la editura Eikon din Cluj-Napoca. Timp de o săptămȃnă am fost prezent ȋn județul Suceava, cartea fiind lansată la Suceava, Vatra Dornei, Mălini și Cȃmpulung Moldovenesc – cu ocazia Zilelor dedicate lui Nicolae Labiș, unde am avut onoarea să o cunosc personal pe doamna Sofia Vicoveanca. Cartea a fost prezentată și la Reșița. Scriitorul Gheorghe Jurma a organizat acel eveniment facȃndu-mi surpriza de a-l invita și pe domnul Vasile Crețan. Cȃțiva ani mai tȃrziu, poetul Adrian Păunescu mi-a remarcat două poezii și le-a publicat pe site-ul său personal.

 

 

G.Ș. Wow! O activitate intensă și importantă, care are în spate foarte multă muncă, seriozitate și mult studiu! Înainte de a trece la pasiunea ta pentru literatură, aș vrea să povestești puțin, în linii mari, despre preocupările tale deosebite, care merită o atenție mărită, și despre câteva teme de cercetare care, cu siguranță, pentru mulți dintre noi și dintre cititorii noștri, sunt de domeniul extraordinarului!

R.C. Ca teme de cercetare sau deosebite ca abordare, sau ceva ce merită atenție și dezvoltare din domeniul geografiei, ar fi următoarele: în tumultul de schimbări sociale, economice și politice pe care le traversăm, cu perioada de coronavirus și emergența fracțiunilor extremiste la nivel mondial, mi-aș dori să abordez orice aspect care să vindece problemele de inechitate socială. Dar aș face-o astfel încât vocea mea să nu rămână răstignită în cuvânt, ci să mă audă cei care iau decizii sociale și economice. Scopul final este justiția socială, o lume mai bună. Mă întreb de multe ori: oare merită efortul de a scrie despre justiție socială și să nu se ia în seamă ceea ce scriu? Am totuși speranța că, dacă nu azi, poate mâine, va găsi cineva scrierile mele și poate va pune în practică ceea ce scriu.

Temele mele actuale de cercetare includ elemente legate de mediul bănățean. Am scris recent la revista „Mobilities” despre decelerație ca formă de turism lent. Am abordat formele de percepție ale călătorilor cu trenul Oravița-Anina pentru a aduce în atenție că nu doar viteza, rapiditatea, sunt importante, ci și decelerația, deplasarea lentă e relevantă în turism. Prin turism lent înțelegem orice formă de deplasare lentă pe care o face un turist, de exemplu cu vaporeto pe râul Bega, cu mocănița în zonele montane, chiar și când ne plimbăm ca turiști în centrul orașelor este tot o formă de turism lent.

O altă temă inovativă, să îi zic așa, ar fi justiția tranzițională și postmemoria, adică forma de justiție postsocialistă pentru persoanele care au decedat sau au suferit în trecut și felul în care postmemoria, sau memoria trunchiată a tinerei generații față de acele evenimente din trecut, poate contribui la recunoașterea aspectelor care să nu se mai întâmple niciodată în viitor. Mă interesează mai ales atrocitățile comunismului și Holocaustul. Am abordat felul în care tinerii percep persoanele care au fost închise la Sighetu Marmației, modalitatea în care generațiile Y si Z percep Revoluția din 1989, am făcut o analiză pe memoria depotaților în Bărăgan. Acum am un student și facem o analiză pe situația închisorii din Pitești și mărturiile vii ale celor care au suferit în acea închisoare.

 

G.Ș. Interesant! Și… deosebit de importante cercetările tale! Cum se împacă geografia cu literatura?

R.C. Se împacă bine. Știu că sunt și discipline precum Geolingvistica, Geografie literară, care se predau la universități în occident și la noi în țară. De altfel, un lucru bun care exista în universitățile din perioada comunistă a fost cel al dublelor specializări. Eu am absolvit geografie-limba engleză, pentru că îmi plăceau engleza și geografia încă din școala generală. Engleza mi se părea exotică. În clasa a IV-a trebuia să aleg limba pe care să o urmez. Am ales engleza și pentru că profesoara Karina Munteanu era cunoscută ca având vocație și era profesoară foarte bună. Limba engleză mi-a deschis calea spre cultura anglofonă. În schimb, geografia a pornit din pasiunea de a ști capitalele lumii, de a cunoaște peisaje montane, urbane, rurale. Îmi plăcea de mic copil să merg pe Dealurile Bocșei, la cules de măceșe toamna, să jucăm fotbal pe Dealul Zeicu, să culegem alune, castane… Deseori făceam trasee până la Capelă sau ajungeam la lacul Vârtoape, iar la Medreș mergeam adeseori vara. Mi-e dor de Bocșa de odinioară.

Cred că sensibilitatea mea interioară și acest blend al locației pitorești a Bocșei cu deschiderea culturală pe care o vedeam în limba engleză au făcut posibilă combinația dintre geografie și literatură. Și, ca să-l reamintesc pe Robert Frost, nu-mi pare rău de drumul ales în pădurea îngălbenită a vieții.

 

G.Ș. De când pasiunea pentru literatură și poezie?

R.C. Pasiunea pentru literatură și poezie cred că mi-a fost insuflată și de profesorii de elită pe care i-a avut Liceul „Tata Oancea”: domnul Furdui – în vacanțele mele studențești petreceam ore întregi de discuții filosofice cu dl. Furdui; dirigintele meu din liceu – dl. Cioloș, un om de cultură filosofică vastă; doamna Doina Dăneț- care ne dădea să facem lecturi în vacanța de vară.

Poezie de sertar scriam și în liceu, în facultate…Dana, soția mea, de fiecare dată îmi reamintește cum am cucerit-o prin scrisori poematice trimise în perioada studenției mele la Cluj.

 

G.Ș. Care este scriitorul preferat? Care este cartea preferată?

R.C. Scriitorul meu preferat este Feodor Dostoievski. Cartea preferată este „Frații Karamazov”. Aici cred că un loc deosebit l-a avut Biblioteca „Tata Oancea” din Bocșa. Aveam abonament încă din clasele gimnaziale și știu că „Fratii Karamazov” am citit-o de patru ori! Cartea avea pagini deja îngălbenite de câte persoane citiseră deja acea carte. Această bibliotecă m-a ajutat foarte mult. Am descoperit scriitori britanici și americani. Știu că „Vin Ploile” de Louis Bromfield am recitit-o de trei ori. M-au impresionat descrierile despre natură, inundațiile din sezonul ploios din India. Mai erau așa-numitele cărți citite, în perioada comunismului, pe „sub mână”, cele care erau ‚hot topic’ și circulau în căminele studențești: „Tess d’Urberville” de Thomas Hardy, „Numele trandafirului” de Umberto Eco, cărțile surorilor Bronte, „Cel mai iubit dintre pământeni’ de Marin Preda. Mai tarziu, știu că urmăream în librării aparițiile volumelor „Shogun”.

Veneam de la Cluj și, împreună cu prietenul meu Nelu Nicorici, aveam seri lungi de discuții pe temele cărților lui Mircea Eliade (mai ales „Romanul adolescentului miop”) și Constantin Noica.

Vizitam zilnic anticariatul din centrul orașului Cluj-Napoca pe vremea studenției. Toate cărțile de geografie și literatură le cumparam! Și nu erau ieftine – renunțam să-mi cumpăr haine mai scumpe, pentru a-mi lărgi biblioteca.

  

 

G.Ș. Ce frumos m-ai purtat prin amintiri…prin copilărie, adolescență… Îți amintești și prima carte citită?

R.C. Prima carte citită a fost „Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu. Cred că, de atunci, am o sensibilitate mare pentru protecția animalelor. Știu că îmi doream să am abțibilduri cu urși albi, dar nu se prea găseau în comunism.

 

G.Ș. Ce alte pasiuni ai? Sau, mai ai timp de hobby-uri?

R.C. Poate cea mai mare pasiune a mea este șahul. Când vreau să mă odihnesc, joc șah pe internet. Să joc șah am învățat de la bunicul meu pe la 6 ani. Șahul îmi întreține mintea trează, îmi dezvoltă imaginația. Când greșesc la șah sau când pierd, îmi dau seama că am mintea obosită.

O altă pasiune este fotbalul. Am și jucat fotbal în adolescență la „Autoforesta Bocșa” și urmăresc meciurile naționalei și ale echipelor de club românești în competiții europene. Iar la Poli Timișoara aveam ‚policard’, adică acel card de intrare la meciuri oficiale. Împreună cu dl. scriitor Daniel Vighi aveam locul nostru în tribună și trăiam cu pasiune meciurile echipei. Fotbalul mi-a dezoltat creativitatea. Știu că aveam clasoare cu poze de fotbaliști în perioada unor campionate mondiale de fotbal. Dacă aveam două poze cu același fotbalist, căutam colegi în Bocșa cu care să  fac schimb, adică să iau la schimb alți fotbaliști. Fotbaliștii germani și brazilieni erau mai scumpi, pentru că echipele lor ajungeau în semifinala sau în finala de campionat mondial.

Îmi mai place să am grijă de animale, mai ales de păsări, să fie cât mai colorate și să cânte frumos. Ele îmi inspiră libertate, bucuria de a trăi, energia zborului. Îmi amintesc că în copilarie dl. Zoller, prieten de familie, mi-a dăruit de ziua mea un cânepar și, după câțiva ani, când a murit, l-am îngropat în curte, i-am făcut o cruce mică de lemn.

Cândva, prin liceu, am avut și pasiunea de a colecta timbre. Făceam schimb de timbre în liceu, cumpăram timbre… Era un hobby și acesta.

 

G.Ș. Ce proiecte ai de viitor? Măcar câteva să le împărtășești cu noi.

R.C. Am multe proiecte. Doar să fiu sănătos și să le duc la capăt.

Un proiect mai mare de tip Horizon, proiect european în care sunt lider UVT, a urmărit să transpunem experiențele Muzeului Războiului din Sarajevo într-un muzeu similar în Ucraina. Adică, experiențele fostului război din Iugoslavia să fie transpuse în Ucraina, dar nu oarecum, ci prin instalarea unor console de jocuri video pentru tineri, jocuri în care să fie explicată justiția socială la nivelul tinerei generații. Proiectul n-a fost câștigător anul acesta, pentru că doar trei proiecte din o sută au câștigat, dar suntem perseverenți și îl redepunem în toamnă, când va fi mai bun, mai performant.

Mai sunt implicat într-un proiect cu colegi de la Universitatea din Szeged. Dl. profesor Malovics Gyorgy m-a abordat în urmă cu zece ani să colaborez cu echipa lor pe aspecte de cercetare activ-participativă asupra populațiilor sărace de romi din Szeged. Până acum am publicat șase articole în reviste academice de top (Habitat International, Cities, Area etc) pe tema mixajului social, atașamentului de loc și a justiției socio-environmentale.

Alte proiecte le am cu doctoranzii mei. Am șase doctoranzi români și un italian. Cu ei lucrez pe teme de memorie colectivă a Holocaustului, memoria zonei de graniță cu fosta Iugoslavie, pe teme de urbanism tactic și dezvoltare urbană participativă în Timișoara, analize despre hrana alternativă și analiza critică a piețelor din Timișoara, un studiu pe dezvoltarea conacelor de pe Valea Mureșului Inferior (sector Deva-Lipova) pentru includerea în circuite turistice, analiza spațială pe adaptarea locuitorilor din peri-urbanul timișorean la dezvoltarea haotică a comunelor și la naveta spre locurile de muncă.

Am mai publicat despre Morile de la Rudăria, despre suveniruri turistice. Un proiect început de câțiva ani cu profesorul Duncan Light de la Universitatea Bournemouth, are în vedere analiza critică a situației turistice de la Băile Herculane și analiza identitară și de turism nerecunoscut de stat a castelului regal de la Săvârșin.

În ultimii doi ani am coordonat și doi postdoctoranzi – o colegă de la Universitatea din Iași și un coleg de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu teme pe antreprenoriatul de suveniruri și comportamentul cumpărătorilor de suveniruri, dar și pe mișcări sociale de protest.

În general, studiile mele sunt critice, poststructuraliste, orientate împotriva curentului neoliberal actual.

 

 

G.Ș. Pe când un nou volum de literatură? Poezie sau proză?

R.C. În sistemul universitar actual dacă nu scrii, rămâi în urmă, devii necompetitiv. Așa că, deocamdată, sunt nevoit să scriu articole academice. Poate la pensie o să îmi rezerv timp să public poezie și proză. Iubesc proza scurtă, îmi place jocul de idei metafizice și beția cuvintelor profunde.

 

 

G.Ș. Sincer ca întotdeauna! Vrei să transmiți un gând pentru tinerii noștri? Un gând pentru cititorii revistei „Bocșa culturală”…

R.C. Tinerii să încerce să citească cât mai mult. Cărțile sunt ferestre culturale, deschid orizonturi de gândire. Tinerii să se întoarcă și către cartea în format tipărit, nu doar să citească cărți online. Și să încerce un echilibru între citit și recreere, platforme de rețele sociale și întruniri (nevirtuale) de socializare. Dacă păstrăm echilibru în tot ceea ce facem, vom fi mai sănătoși mental, vom fi mai creativi.   

Pe cititorii revistei „Bocșa culturală” îi îndemn să citească în continuare această revistă. În această revistă vor regăsi literatură și poezie, istorie și geografie locale, vor învăța despre oamenii de cultură ai Bocșei, personalități bănățene, care au lăsat în urma lor o fărâmă de cultură. Gândul meu către cititori este să nu-și uite niciodată orașul, să se mândrească că sunt bocșeni sau bănățeni, să contribuie la bunăstarea culturală a Bocșei și să nu uite că o simplă prezență la lansarea unei cărți sau o simplă părere propusă la o dezbatere culturală locală contează! Contează – pentru că, prin ei, Bocșa răsuflă cultural, prin ei Bocșa este recunoscută la nivel regional și național.

 

G.Ș. Mulțumesc, Remus, pentru că ai acceptat acest rol de povestitor. Că ai împărtășit cititorilor și colaboratorilor noștri din amintirile tale, din experiența ta și, cel mai important, că ai subliniat încă o dată cât sunt de importante seriozitatea, munca și perseverența în orice activitate, devenită, adesea, pasiune. Tu ai făcut o adevărată pasiune din cercetare, ai îmbinat domeniile științifice și ai realizat un mixt de preocupări frumoase și interesante.  Îți doresc sănătate și rodnic spor în toate! Iar Bocșa să-ți rămână mereu acasă!