Am primit de la preotul Radu Botiș, poet și editor, volumul de versuri ” Taina Poruncilor”, carte apărută la editura clujeană Napoca Star. Cartea se deschide cu un ”Argument ” semnat de autor în care poetul conchide: ”Această carte nu cere să fie acceptată, ci traversată. Nu impune sensuri, ci invită la reflecție. Iar dacă, în acest parcurs, cititorul va recunoaște o parte din propriile neliniști, din propriile întrebări sau din propriile tăceri, atunci taina acestor porunci va continua să lucreze dincolo de pagină”. Volumul se încheie cu o ”Postfață ”, semnată de prof. Ana-Cristina Popescu.

Amplu volum are două cicluri de poeme în care descopăr un adevăr: dacă nu ar fi întuneric nu ar exista lumina.

Din textele analizate, Radu Botiș se conturează ca un poet al așteptării active, al neliniștii fertile și al interogației existențiale trăite cu o sobrietate aproape sapiențială. Volumul Taina poruncilor  configurează o poetică a interiorității, în care versul devine spațiu de reflecție, iar poezia – instrument de cunoaștere și autodefinire.

Lirismul său se construiește pe o tensiune constantă între dilemă și speranță, între fragmentar și sens, între umbră și lumină. Poemele din ciclul Triumful așteptării relevă o filosofie a devenirii lente, în care triumful nu este un rezultat exterior, ci o stare interioară: „în fiecare pas neștiut, / în fiecare bătaie de inimă / care încă visează”. Așteptarea nu este pasivitate, ci exercițiu al răbdării și al credinței în sens.

Versul liber, alb, epurat de ornament, susține această poetică a economiei expresive. Imaginile sunt simple, dar încărcate simbolic: norii, răscrucea, pânza de păianjen, oglinda timpului, toate funcționând ca embleme ale fragilității existenței și ale instabilității alegerii. Repetițiile semantice și reluările tematice nu sunt redundanțe, ci semne ale unei conștiințe care revine obsesiv asupra acelorași întrebări fundamentale: cine sunt? ce vreau? încotro merg?

În poemele precum Aș vrea să fiu sau Tomuri de nopți, eul liric apare ca un căutător, prins între dorința de a-și construi destinul și presiunea incertitudinii. Timpul este perceput ca eroziune („tomuri de vremi, îngropate-n cenușă”), iar memoria ca spațiu al pierderii. Totuși, poezia nu alunecă în disperare: visul rămâne axul salvator, „lumina din întuneric”, singura formă de rezistență împotriva haosului.

Dimensiunea etică a volumului se exprimă discret, prin simboluri și alegorii, nu prin discurs demonstrativ.  Poruncile nu sunt imperative morale explicite, ci enigme ale conștiinței, repere fragile într-o lume dezorientată. Poetul nu oferă soluții, ci invită la reflecție și asumare interioară. Tăcerea, pauza, albul paginii devin componente esențiale ale sensului, semn că poezia lui Radu Botiș funcționează și prin ceea ce lasă nespus.

În ansamblu, Taina poruncilor  este o carte a inițierii prin neliniște, a maturității reflexive și a libertății interioare câștigate prin asumarea propriei fragilități. Poezia lui Radu Botiș cere un cititor atent, dispus să accepte că adevărul nu se oferă ca răspuns, ci ca ecou. Iar această disponibilitate la ecou este, poate, una dintre cele mai oneste forme de poezie contemporană și o mare reușită pentru Poet.