„Bocşa – istorie şi cultură” este un proiect editorial de cinstire şi omagiere a unor personalităţi şi fapte de cultură locale, zonale şi naţionale şi se înscrie, alături de revista „Bocşa culturală” şi alte liste bio-bibliografice, în Serviciul bibliografic şi de documentare al Bibliotecii Orăşeneşti „Tata Oancea” Bocşa.
În anul 2001, când se împlineau 120 de ani de la naşterea lui Tata Oancea, biblioteca bocşană a dorit să aducă un omagiu patronului său spiritual şi a realizat ceea ce a iubit cel mai mult în viaţa sa Tata Oancea – cartea. A realizat o carte. Mai precis, o plachetă, constituită din câteva studii şi evocări semnate de câţiva oameni care l-au cunoscut, l-au citit şi l-au admirat pe Tata Oancea. Această cărticică avea să devină deosebit de importantă în timp, deoarece a deschis calea unor alte astfel de tipărituri reprezentative pentru Bocşa şi oamenii săi, a deschis seria „Bocşa – istorie şi cultură”, în cadrul căreia au văzut lumina tiparului, până astăzi, 78 de volume importante şi reprezentative în plan local, zonal şi naţional.
La începutul lunii septembrie, în cadrul Festivalului de Film de la Bocșa, vom dedica o zi acestui moment aniversar îmbogățit cu noi titluri!
În istoria tăcută a Banatului de Munte, există nume care au strălucit prin rigoare morală, credință și un spirit civic ieșit din comun. Printre acestea, se află două figuri ale istoriei Banatului, din păcate, prea discret tratate, de istorie și de către comunitate. Readucerea în prim-plan a acestor două figuri ar fi motivată de faptul că o analiză a personalității lor are potențialul de a contura cititorului de azi imaginea tipică a unei intelectualități românești bănățene, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, clădită pe principii și valori morale. Aceste calități au permis națiunii noastre, fără un stat propriu la acea vreme, să supraviețuiescă și să se impună prin demnitate.
Familia Blidariu din Valea Bolvașnița – frații Mihail și Ilia cavaler de Blidariu – ocupă un loc de cinste în această istorie tăcută a Banatului, ilustrând perfect modelul elitelor românești care, prin muncă, disciplină și dragoste de neam, au ridicat prestigiul comunității lor, contribuind, în același timp, la progresul societății.
Susținând doi piloni importanți ai identității românești din acea vreme, în cadrul Imperiului: Armata și Biserica, cei doi frați au contribuit prin munca lor la păstrarea și consolidarea identității naționale, unul asigurând protecția fizică și administrativă, celălalt coeziunea spirituală și culturală a comunității.
Născuți la șapte ani distanță unul de celălalt – Ilia, în 1829 și Mihail, în 1836 – cei doi frați și-au început educația sub disciplina școlilor militare din Mehadia și Caransebeș. Deși educați în spiritul ordinii grănicerești, drumurile lor s-au separat simbolic la vârsta maturității: Ilia a ales „sabia”, rămânând pe terenul militar, în timp ce Mihail a ales „crucea”, intrând la Teologia din Vârșeț sub aripa iluminată a lui Andrei Șaguna.
Ilia Blidariu a urcat treptele ierarhiei militare cu o viteză remarcabilă. După ce în anul 1847 a primit gradul de caporal în regimentul de graniță Nr. 13 din Caransebeș, la 1 ianuarie 1849, la vârsta de doar 20 de ani, obține gradul de locotenent. În 1854 este transferat la regimentul de graniță Nr.12, din actualul Banat sârbesc și avansat la gradul de locotenent major. Tot aici, în anul 1866, este avansat la gradul de căpitan.
Spre deosebire de alte personaje militare de naționalitate română, a căror vitejie în slujba Imperiului a fost confirmată pe câmpul de luptă, căpitanul Ilia Bidariu nu-și câștigă gloria în bătăliile războiului, ci dintr-un act admirabil de salvare. În perioada serviciului său în Banatul istoric, în timpul unor inundații masive, a organizat construcția unor diguri uriașe care au salvat locuitorii și localitățile lor, aflate în jurul Petrovaradinului, de furia dezlănțuită a apei.
Pentru această realizare remarcabilă, a fost decorat cu Ordinul Coroanei de Fier clasa a III-a și ridicat la rangul de Cavaler, în 18 februarie 1872. Retras la pensie din motive de sănătate, la Mehadia, Ilia cavaler de Blidariu a rămas până la moartea sa, produsă în anul 1890, un simbol al onoarei și al competenței administrative.
Ilia Cavaler de Blidariu a fost căsătorit cu Anna (fiica lui Vasile Mikleu, și soră a căpitanului Ienachie Mikleu, din Mehadia). Au avut împreună trei fete. Prima fatã a fost Antonia, născută în iulie 1864, exact la un an de la căsătoria sa, la 28 iulie 1863. Antonia s-a căsătorit la 30 martie 1882, când avea vârsta de doar 17 ani, cu locotenentul Jiuban Grigoriu, în etate de 34 ani. Locotenentul Jiuban Grigoriu era de loc din Uzdin, una din cele mai mari localități românești din Banatul de la sârbi. Nași au fost protopopul Iovanoviciu și soția sa Sofia din Sălciția (Serbia).
A doua fată a fost Maria, născută în 1866, care se căsătorește în anul 1886 cu căpitanul în pensie Teodor Sandu din Năsăud, în etate de 45 ani. Teodor Sandu era de religie Greco-catolică. Această căsătorie nu a durat decât 7 ani, finalul căsniciei fiind consfințit prin sentința Prea Venerat Consistoriu Mitropolitan, emisă în 21 august 1893 la Sibiu.
Cea mai mica fiică dintre fetele Cavalerului, este Dragina, născută în 1870. Ea se căsătorește, după moartea tatălui său, la 30 decembrie 1895, când avea 25 ani, cu căpitanul Mihail Seracin din Ruieni. Nași la nunta lor au fost Lazăr Dimitrevici, căpitan pensionar din Caransebeș și Antonia, soția lui Geza Tamaș din Chizătău.
Ilia Blidariu se stinge din viață la 2 ianuarie 1890, la vârsta de 60 de ani. Este înmormântat înCimitirul ortodox din Mehadia.
(Informații obținute din Registru de cununi nr. 3/1864-1912 fila 49, al parohiei ortodoxe Mehadia. Arhivele Naționale Române Direcția Caraș-Severin, din Caransebeș – ,,Familia”, 26 ianuarie 1890).
La doar câțiva ani după ce fratele său primea titlul de cavaler, Mihail Blidariu devenea una dintre cele mai influente figuri ale vieții spirituale și sociale din zona Almăjului. Preot la Prilipeț timp de 40 de ani, Mihail a fost un „om al focului”. Temperament sangvinic și energic, așa cum îl descriu contemporanii săi, a lăsat în urmă o moștenire materială impresionantă comunității: o biserică monumentală, o casă parohială de preț și o comunitate prosperă.
Nu a fost doar un duhovnic, ci și un politician al neamului său. A fost deputat sinodal, membru în Comunitatea de Avere de la Caransebeș și un susținător neobosit al educației. La moartea sa, în anul 1900, peste 900 de oameni ,,și-au lăsat lucrul câmpului” pentru a-l petrece pe ultimul drum, într-o ceremonie cum „nu s-a mai văzut pe aici”- așa cum afirmă preotul Vasile Popovici*, în necrologul său, pe care îl voi reda integral mai jos.
Concluzionând la cele prezentate, putem susține că ceea ce frații Blidariu au lăsat în urmă depășește titlurile nobiliare sau distincțiile bisericești, ce ambii le-au primit: ei au demonstrat că românul bănățean putea fi, în același timp, un supus loial al administrației, dar și un apărător demn și aprig al propriei identități.
Astăzi, mormintele lor – unul în cimitirul ortodox din Mehadia, și celălalt în Prilipeț – stau mărturie unor vremuri în care „meritul” era singura monedă cu care se cumpăra nemurirea numelui.
Recuperarea memoriei fraților Ilia și Mihail Blidariu nu este doar un exercițiu de arheologie biografică, ci un demers cu multiple semnificații pentru comunitatea actuală, reprezentând în esență reconstrucția acelui model de demnitate care a funcționat timp de secole în Banat. Această demnitate o identificăm foarte lesne la toți înaintașii noștri, inclusiv la Mehadia, care nu a dus lipsă de asemenea exemple, cele mai elocvente fiind al Generalului Nicolae Cena, sau al preotului Coriolan Buracu.
Pe lângă demnitate, exemplul dat de frații Blidariu este acela de a nu rămâne un simplu spectator al timpului tău, atitudinea și fapta fiind cele care au potențialul de a face diferența dintre „a locui într-un sat”, și „a aparține unei istorii”.
Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin
Mehadia ianuarie 2026
*Preotul Vasile Popovici (Vasilie Popoviciu, 1885-1929) face parte dintr-o familie preoțească numeroasă, care scrie prima lucrare monografică din Banat: Monografia comunei Pătaș (Nerapattaș), Caransebeș, 1914, lucrare originală în posesia autorului. Această lucrare este dedicată Dr. Elie Miron Cristea: ,,un semn de adâncă venerațiune dedic această lucrare ilustrității Sale Prea Sfințitului Părintelui Dr. E. Miron Cristea, Episcopul Diecezei Caransebeșului ”- nota aparține lui Gheorghe Rancu Bodrog, în articolul: PREOT ICONOM STAVROFOR IOSIF CORIOLAN BURACU (1888-1964)
,,Mihai Blidariu. Natura cere tributul seu, şi nu ar trebui să avem nimic contra, după ce prea bine cunoaştem cursul ei, totuşi adesea trebuie să recunoaştem uimiţi, când acest tribut se pretinde la timp nepotrivit. Comuna Prilipeţ a îmbrăcat doliu, şi multe lucrămi au curs şi vor mai curge, pentru că, tăria, energia dragostei, fala şi speranţa lui Mihail Blidariu… nu mai sunt! S’a stins Mihail Blidariu şi a apus tocmai pe când aveam mai mare lipsă de dînsul; dar lipsa lui o simte nu numai familia şi comuna bisericească din Prilipeţ, ci o simţim toţi, câţi l-am cunoscut. Preotul Mihail Bidariu, născut la 1836 în Valea-Bolvaşniţa, lângă Mehadia, a studiat şcoalele militare din Mehadia şi Caransebeş după cum era situaţiunea pe atuncia ; de aci se desparte de fratele seu Ilia, care rămâne pe terenul militar şi câştigă titlu de cavaler, iar Mihail întră în teologia din Vârşeţ, unde are norocirea a asculta prelegerile fericitului Şagana. La anul 1859 s’a sfinţit de diacon pe lângă protopresbiteral fericitul Iacobescu din Mehadia, ca un ban ceremonier, iar la 1860 de preot capelan în Orşova. La anul 1861 se trimite ca preot în comuna Prilipeţ şi la 1862 se provede cu gramata arhierească. Aici desvoltă dînsul o activitate, care pentru mult timp nu poate fi uitată. Martori vor sta, o casă a bisericei de mult preţ, cancelaria parochială, pământuri şi peste toate o biserică, cum puţine se mai pot vedèa înprejur. El a luat parte activă la toate mişcările poporului. De un temperament sangvinic şi pornit, se entuziasma până la foc, şi se revolta până la cuţit… A fost membru la scaunul protopresbiteral, asesor consistorial în senatul bisericesc, şi deputat în sinodul eparchial, distins cu brâu şi blană roşie; apoi representant la Comunitatea de avere şi revisor în comitetul acesteia, representant în congregaţiunea comitatensă, membru la Asociaţiune etc. etc. — a servit altarul Domnului 40 ani.
La 26 Septemvre v. a. c. la 5 ore dimineaţa — după un morb şi grele suferinţe — adormi şi scăpa de suferinţe, şi-a păstrat însă graiul şi mintea, până la cele din urmă. Înmormântarea s’a făcut Mercuri la 2 oare cu cooperarea a 12 preoţi sub conducerea plenipotenţiatului preot dl Dr. C. Dure din Mehadia, care cu o voce prea plăcută a mângăiat publicul. Ordinea înmormântării s’a sevîrşit în frumoasa biserică din localitate, unde s’a rostit şi predica de preotul V. Popovici din Pataș. Public din localitate şi jur a fost peste 900. Ţerani în haine de sârbătoare lăsară lucrul câmpului şi alergară să facă onoare falnicului preot Mihail Blidariu. Răspunsurile le-a cântat corul din localitate, sub conducerea d lui învăţător Ion Bojincă. Mult au ostenit şi învăţătorul Chirilă şi Sofroniu Sârbu, epitrop în frunte cu Martin Zarva şi comitetul parochial. Sicriul era înfrumseţat cu mai multe cununi, între cari străluciau a d-lui Dr. I. Popovici şi a comunei bisericeşti. A fost, peste, tot o înmormântare, cum nu s’a mai văzut pe aici.— Neconsolata preoteasă Ancuţia (Anca Blidariu – n.n.) cu sora-sa Ana Şerbescu (soţia comerciantului Iacob Şerbescu, din Iablaniţa – n.n.) şi recunoscătorul nepot, prea stimatul Dr. Ion Popovici (fiul Măriuței și a preotului din Tufări, Ioan Popovici n.n.) din Orşova, nu cruţară nici grijă, nici osteneală, pentru ca toate să apară cuviincios şi demn neuitatului lor soţ, cumnat şi unchiu Mihail Blidariu. Uşoară să fie ţărîna şi eternă memoria!
Vasile Popovici, preot. *
(TRIBUNA POPORULUI, Arad, nr.185, oct. 1900)
––-
Bibliografie:
Publicațiile: ,,TribunaPoporului” (Arad) și ,,Familia”(Oradea) – anii 1890-1900.
Gheorghe Rancu Bodrog: ,,Preot Iconom Stavrofor Iosif Coriolan Buracu (1888-1964)”.
Fotografii:
Căpitanul Ilie Blidariu și blazonul familiei (Revista ,,Vestea”, din Mehadia);
Locul de veci al familiei Ilia cavaler de Blidariu din Cimitirul Ortodox din Mehadia (foto: Constantin VLAICU).
Istoria presei din Timișoara este una dintre cele mai relevante oglinzi ale evoluției urbane din Banat. Spre deosebire de alte centre românești, presa nu apare aici ca expresie culturală sau militantă, ci ca instrument administrativ, într-un oraș de frontieră al Imperiului Habsburgic.
Prima publicație periodică timișoreană apare în limba germană, în 1771, sub titlul Temeswarer Nachrichten. În acel moment, Timișoara era Temeswar, un nod militar și administrativ imperial, iar presa funcționa în primul rând ca mijloc de comunicare oficială și comercială pentru burgul german.
Presa germană se consolidează în secolul al XIX-lea, prin titluri majore precum Temesvarer Zeitung (1852), care reflectă maturizarea vieții urbane și rolul central al comunității germane în structura orașului.
Presa în limba maghiară se afirmă mai târziu, odată cu schimbările politice aduse de Compromisul austro-ungar din 1867. În acest context apar publicații precum Temesvári Hírlap (1883), expresie a urbanizării și a politicilor administrative ale epocii dualiste.
Presa românească intră ultima în spațiul tipărit timișorean. Prima publicație românească stabilă este Luminătorul (1880), cu profil confesional și cultural. Apariția sa marchează intrarea comunității românești în tiparul urban prin educație și identitate, într-un oraș unde accesul instituțional fusese multă vreme limitat.
În anii următori, presa românească capătă tot mai multă consistență civică: Dreptatea (1894) și Poporul Român (1904) anunță maturizarea gazetăriei românești bănățene la începutul secolului XX.
Privită în ansamblu, cronologia comparată evidențiază un decalaj de peste un secol între începutul presei germane (1771) și apariția presei românești (1880). Acest fapt nu este un detaliu marginal, ci o cheie de lectură fundamentală: la Timișoara, presa a fost mai întâi voce a imperiului, apoi voce a comunităților și, în cele din urmă, voce a identității românești.
Istoria presei timișorene rămâne, astfel, o istorie a orașului însuși: un spațiu multietnic în care tiparul a fost, multă vreme, o formă de putere înainte de a deveni o formă de expresie publică.
Formația vocal-instrumentală „Intermezzo”, activă sub tutela Forumului Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și a Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților Reșița, a apărut în public pentru prima oară sub acest nume, la Reșița, în 20 ianuarie 2016. De atunci până în prezent, „Intermezzo” a participat la aproape toate manifestările importante ale etniei germane din Banatul Montan, fiind totodată invitată și în Austria, Ungaria și Slovenia. În perioada 20 ianuarie 2016 – 26 ianuarie 2026 a apărut de peste 250 de ori în cadrul unor manifestări în țară și peste hotare.
Dintre realizările formației până în prezent se pot enumera cele două imprimări: în anul 2018 imprimă alături de corul „Franz Stürmer” un CD de muzică tradițională germană din Banatul Montan, sub genericul „Salutări din Banatul Montan / Gruss aus dem Banater Bergland, Nr. 3”, iar în anul 2020 apare, sub aceeași denumire, volumul 4, de data aceasta cu înregistrări interpretate doar de „Intermezzo”. Acum 5 ani, Forumul Democratic al Germanilor din județul Caraș-Severin și Asociația Germană de Cultură și Educație a Adulților Reșița au realizat un plic ocazional, obliterat cu o ștampila specială adiacentă evenimentului. Același lucru s-a întâmplat și acum, când, la 20 ianuarie, întreaga corespondență care a plecat în acea zi de la Oficiul Poștal Reșița 1, a fost obliterată cu o ștampila ocazională care să amintească de împlinirea a celor 10 ani de existență.
La edițiile din anii 2023 și 2024 ale concursului „Tradiții Cărășene”, „Intermezzo” a fost premiată cu Premiul I, prin acestea remarcându-se autenticitatea repertoriului ales, dar și interpretarea membrilor formației.
Componenții formației au fost de-a lungul celor 10 ani de activitate până în prezent: Lucian Duca (coordonatorul formației) / chitară, Marianne Chirilovici / voce, pr. János Várga / voce, Camelia Duca / voce, Elena Cozâltea / voce, Letiția Sabău / voce, Florica Fetescu / voce, Petru Chirilovici / orgă electronică, Walter Carol Fleck / orgă electronică precum și Corina & Harald Bouda / percuție și chitară.
Luni, 26 ianuarie 2026, la Biblioteca Germană „Alexander Tietz”, formația vocal-instrumentală a sărbătorit, împreună cu prietenii și iubitorii de muzică reșițeni, împlinirea celor 10 ani de activitate, cu un concert împărțit în două părți: prima cu muzică tradițională germană din Banatul Montan, iar cea de a doua parte, cu melodii din repertoriul internațional. Protagoniștii concertului au fost Marianne Chirilovici, Elena Cozâltea, Letiția Sabău și Lucian Duca (coordonatorul formației).
„Intermezzo“ merge mai departe, încântând și de acum încolo iubitorii de muzică germană și nu numai din această parte de țară!
UZPR CARAS SEVERIN 