Contribuția istoricului Costin Feneșan la cunoașterea istoriei Banatului este considerată fundamentală de către specialiști, el fiind cel care a „redat” publicului românesc izvoare istorice esențiale care, până la intervenția sa, erau accesibile doar cercetătorilor vorbitori de limbi străine (în special germana, latina sau maghiara).
Prin traducerea și editarea scrierilor călătorilor străini, Costin Feneșan a depus un efort uriaș în traducerea unor cronici și jurnale de călătorie care oferă detalii prețioase despre demografia, economia și viața cotidiană din Banat. Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără:
Johann Jakob Ehrler, „Banatul de la origini până la 1774” (editată în 1982 la Editura Facla): Este una dintre cele mai importante surse despre administrația și organizarea Banatului sub stăpânirea habsburgică. Ehrler a fost un funcționar imperial, iar scrierea sa oferă o perspectivă „din interior” asupra colonizărilor și resurselor regiunii.
Maximilian Franz von Habsburg, „Jurnal de călătorie prin Banat (1777)”: O altă sursă esențială care documentează vizitele înaltelor fețe imperiale în regiune.
Costin Feneșan: „Banatul văzut de străini (1770–1800)”, este o lucrare recentă, apărută la sfârșitul anului 2025, despre care am mai scris, la a cărei lansare am avut onoarea de a participa, în 10 decembrie 2025, la Caransebeș. Această lucrare compilează impresiile mai multor vizitatori din acea epocă, oferind o imagine de ansamblu asupra modului în care Banatul era perceput la acea vreme.
Johann Kaspar Steube, „Nouă ani în Banat (1772–1781)”. O lucrare pe care C. Feneșan nu doar că a tradus-o, dar a și îngrijit ediția, apărută la Editura de Vest, în anul 2003, însuși autorul oferind un studiu introductiv care pune în context observațiile lui Steube despre viața din Banat, la sfârșit de secol XVIII, lucrare asupra căreia voi reveni.
Arhivist de excepție, cu o bogată experiență acumulată ca Director General al Arhivelor Naționale ale României, dr. Costin Feneșan a cercetat intens arhivele din Viena, Budapesta, Istanbul și Germania. Mare parte dintre lucrările sale, de o importanță excepțională se bazează pe informații prețioase obținute pe această cale.
Cu o acribie de excepție, istoricul a studiat și tradus inclusiv documente administrative. O lucrare de referință, rezultată din această cercetare, care lămurește de ce Banatul arăta într-un anumit fel în secolul al XVIII-lea, este lucrarea: ,,Administrație și fiscalitate în Banatul Imperial (1716–1778)”. Aceasta explică mecanismele prin care Imperiul Habsburgic a reorganizat regiunea după plecarea turcilor (spre deosebire de Transilvania, Banatul nu a fost unit cu Ungaria imediat după plecarea turcilor. Împăratul de la Viena l-a declarat domeniu al Coroanei (Kameralbesitz), fiind administrat direct de la Viena de către o administrație condusă de generalul Claudius Florimund Mercy, numit în 15 aprilie 1718, prin decret imperial, general comandant al Banatului, apoi guvernator administrativ al Banatului, unde și-a făcut renume în reconstrucția și cultura Banatului).
Prin traducerile sale, Costin Feneșan a reușit să elimine barierele lingvistice, scoțând la lumină documente, multe dintre ele necunoscute ce zăceau prin arhive prăfuite. Astfel, o mulțime de asemenea documente au devenit citibile pentru studenți și pasionați de istorie din România.
De remarcat este că traducerile lui Costin Feneșan, deloc superficiale, ci extrem de riguroase, oferă dovadă a experienței și a competenței sale profesionale. Exemplu elocvent, alături de informațiile brute, istoricul asigură adeseori și substratul informativ, făcând conexiunile cu elemente adiacente, care să asigure cititorului fundamentul unei informări solide. Astfel, scrierile sale sunt adesea însoțite de note de subsol care explică termeni arhaici sau unități de măsură imperiale (măsuri de greutate/suprafețe/monede etc), detalii istorice asupra personajelor, locurilor, evenimente istorice, inclusiv trimiteri către lucrări de specialitate, utile unei documentări și informări consistente.
Prin toate lucrările sale Costin Feneșan a valorizat identitatea locală, scoțând la lumină detalii despre locuri, limbă, obiceiuri, despre structurile de conducere (,,Cnezi și obercnezi in Banatul Imperial 1718-1778„) arătând că românii aveau structuri de conducere bine definite chiar și sub stăpânire străină.
În esență, fără munca de traducător și editor a lui Costin Feneșan, multe dintre poveștile despre Banatul secolului al XVIII-lea ar fi rămas uitate în manuscrise prăfuite prin bibliotecile din străinătate.
Una dintre lucrările amintite mai sus, asupra căreia doresc sa mă aplec puțin, este „Nouă ani în Banat (1772–1781)„, a lui Johann Kaspar Steube. Mulțumesc, din nou, domnului Costin Feneșan pentru că mi-a dăruit-o, cu ocazia întâlnirii noastre de la Caransebeș!
Așa cum a făcut-o și în lucrarea sa ,,Banatul văzut de străini 1780-1880″ și în această carte Dr. Costin Feneșan analizează personalitatea și contribuția lui Johann Kaspar Steube la cunoașterea Banatului de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cu toate că îl profilează ca un „autodidact animat de empatie„, Costin Feneșan îl plasează pe Steube într-o triadă de aur a observatorilor străini ai Banatului, alături de Francesco Griselini și Johann Jakob Ehrler (Griselini-un erudit și Ehrler -un funcționar imperial). Una dintre motivări este faptul că, nefiind limitat de rigoarea academică sau administrativă, Steibe reușește să deslușească sensuri și explicații ale realităților locale care le-au scăpat altor străini cu instruire superioară.
Născut în Saxonia (1747), fiu de măcelar, Steube a ajuns în Banat, unde a trăit aproape un deceniu, explorând atât zona montană, cât și câmpia de vest, dar și cetatea Timișoara.
Valoarea principală a scrierilor lui Steube rezidă în prospețimea și autenticitatea observațiilor sale. Feneșan îl numește pe Steube un „Hans Sachs din Epoca Luminilor”, subliniind natura sa populară, dar profundă.
Costin Feneșan consideră că opera lui Steube este o sursă fundamentală pentru cercetătorii moderni deoarece oferă detalii prețioase despre traiul de zi cu zi, care lipsesc din documentele oficiale. Observațiile sale asupra oamenilor și obiceiurilor sunt marcate de empatie și o dorință sinceră de înțelegere a mediului uman, Steube manifestând o „apetență de netăgăduit” pentru cunoașterea limbii și a specificului local.
Deși uneori adoptă o notă moralizatoare (specifică epocii), Steube rămâne un cronicar sui generis. Costin Feneșan notează că, deși autorul german nu pare să fi cunoscut gramaticile românești ale epocii, precum cele ale lui Samuil Micu sau Gheorghe Șincai, efortul său de a descrie realitățile bănățene rămâne un act de pionierat cultural.
Pentru Costin Feneșan, Johann Kaspar Steube nu este doar un simplu călător, ci un martor esențial care a reușit să surprindă diversitatea și profunzimea Banatului. Relatarea sa întregește și nuanțează imaginea regiunii, oferind o perspectivă „din interior”, bazată pe o lungă experiență directă în acest spațiu de interferență culturală.
Unul dintre capitolele jurnalului lui Steube este intitulat : ,,Despre belșugul țării, despre bolile românilor și leacul lor„, despre care doresc să vorbesc în continuare.
Așa cum spuneam, jurnalul lui Johann Kaspar Steube, descrie viața în Banat între anii 1772 și 1781, structurată pe câteva principale teme abordate: una dintre aceste teme este nivelul de trai și abundența resurselor din acea perioadă.
Banatul, zugrăvit de Steube era o regiune caracterizată de un belșug deosebit, ceea ce făcea ca traiul să fie extrem de ieftin. Autorul oferă exemple concrete de prețuri care astăzi par incredibile: Păsări de curte: o pereche de găini costa între 2 și 4 creițari, iar o pereche de curcani „foarte frumoși” ajungea la 12-16 creițari.
Alimente de bază: vara se puteau cumpăra peste 30 de ouă cu doar 3 creițari. Carnea de vită era, de asemenea, accesibilă, costând în jur de 2-3 creițari livra ( 1 livră – Pfund=560 grame – nota 140 C.Feneșan) în Timișoara, dar fiind mult mai ieftină la țară.
Dintre băuturi, vinul și berea aveau prețuri similare în Timișoara (aprox. 2 creițari măsura), însă la granița cu turcii (Mehadia – Herculane n.n.), ocaua de vin era mult mai ieftină.
De asemenea Steube notează despre comerț și speculă, în Banat. Autorul notează o schimbare în comerțul cu vânat începând cu anul 1781. Evreii au preluat monopolul asupra comerțului cu iepuri, cumpărându-i de la români la prețuri mici și revânzându-i în orașe. Aceștia păstrau blana (care era valoroasă) și vindeau carnea iepurelui jupuit pentru o sumă modică, fiind mulțumiți cu acest profit.
O remarcă interesantă face asupra modului de viață și asupra longevității românilor. Românii sunt descriși ca având o natură robustă, fiind căliți prin muncă grea, posturi aspre și condiții de dormit spartane (pe laviță sau direct pe pământ). Această rezistență la intemperii și stilul de viață simplu contribuiau la o longevitate remarcabilă. Era obișnuit ca în familii să existe bătrâni de peste un secol care încă se mișcau sprinten printre strănepoți. În acest context, este menționat cazul faimos al lui Iancu și Sara Cuvin din Caransebeș, care au murit în 1728 la vârstele record de 172, respectiv 164 de ani, după o căsnicie de 147 de ani. Portretul lor a fost trimis la Viena pentru a fi expus în galeria imperială, ,,unde poate fi văzut și în zilele noastre” (Vezi și F. Griselini, op.cit.,p. 183-184-nota 145 C.Feneșan).
Deși sufereau de boli precum frigurile sau afecțiunile venerice, românii nu apelau la medici. Rolul de „doctor” revenea celei mai vârstnice femei din familie, care folosea leacuri empirice dure: vinul pelin, boia de ardei iute, sulițică și chiar substanțe toxice precum mălinul pisat amestecat în răchie. Deși aceste tratamente provocau adesea convulsii, cei care supraviețuiau se declarau simțindu-se „ca nou-născuți”. Autorul remarcă ironic că pentru astfel de tratamente „ai nevoie de un stomac românesc”.
O afirmație la fel de interesantă se referă la ,,Băile de la Mehadia„. Referirea este la ,,cei aflați în apropiere„, care foloseau apele termale, pentru diferite boli (,,beteșuguri„), venind de sâmbătă seara, până duminica după-amiază pentru ,,băi de asudat” – ,,Doar câte unul mai rămâne ceva mai mult, atunci când boala este mai gravă„.
O concluzie extrem de interesantă a celor relatate de Steube în acest capitol, este contrastul dintre simplitatea arhaică a vieții rurale românești și bogăția naturală a Banatului în secolul al XVIII-lea. Din nefericire, acest potențial natural nu a fost niciodată valorificat de localnici în beneficiul propriu, regiunea fiind marcată de succesiunea administrațiilor străine și de valuri succesive de colonizare, axate pe exploatarea resurselor. Deși istoria consemnează numeroase episoade de presiune socială și puseuri de erodare identitară, locuitorii Banatului au reușit să reziste, păstrându-și integritatea cultural-identitară, tocmai datorită structurii lor spirituale monolitice, care nu a putut fi erodată sub niciuna dintre ,,stăpâniri”.
În acest context, al tuturor celor prezentate, efortul de recuperare a mărturiilor istorice, asumat cu atâta rigoare de către dr. Costin Feneșan, nu doar salvează documentul de la uitare, ci le oferă bănățenilor însăși oglinda în care își pot redescoperi demnitatea și reziliența istorică.
Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin
Bibliografie:
– Johann Kaspar Steube, „Nouă ani în Banat (1772–1781)” – ediție îngrijită de Costin Feneșan, Editura de Vest, Timișoara 2003;
– Costin Feneșan: ,,Banatul văzut de străini 1770-1800”, Editura de Vest, Timișoara 2025;
UZPR CARAS SEVERIN 