Lecturând cartea istoricului Costin Feneșan: ,,Banatul văzut de străini 1770-1800”, recent apărută la Editura de Vest, din Timișoara, putem afirma, cu cea  mai deplină certitudine, că aceasta constituie un demers istoriografic de excepție, care vine să completeze, seria de relatări ale călătorilor străini, care au străbătut Banatul în epocile trecute, îmbogățind considerabil cunoștințele noastre despre istoria locală. 

Banatul ultimului sfert de secol al XVIII-lea, este reconstituit, în acest volum, prin prisma notelor de drum aparținând unui număr de doisprezece călători străini: Nikolaus Ernst Kleemann, Ignaz von Born, Maximilian Franz von Habsburg, Domenico Sestini, Johann Kaspar Steube, Johann Hermann Dielhelm, Christoph Ludwig Seipp, Franz Jenne, Johann Centurius von Hoffmannsegg, Domokos Teleki de Sic, William Hunter și Charles-Marie d’Irumberry de Salaberry.

Fiecare dintre acești autori, zugrăvește, cu deosebită acuratețe, imaginea unor realități, care ajută, în mod categoric, la reconstruirea unei imagini mult mai vii și mai stratificate a societății bănățene de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Autorii, având tipologii diferite, conferă o anumită diversitate relatărilor, ele fiind, în mare măsură, influențate de diversitatea profilurilor lor. După cum observă însuși Costin Feneșan, în prefața cărții, valoarea documentară a scrierilor nu este uniformă, fiind direct influențată de nivelul de instruire al observatorului și apartenența sa ideologică. În aceste context, autorul face distincția clară între călătorii iluminați/francmasoni, precum Ignaz von Born și Christoph Ludwig Seipp, și cei care au rămas tributari unei concepții feudale despre lume, cum sunt Maximilian Franz von Habsburg sau Domokos Teleki de Sic.

În esență, ce se poate afirma cu toată certitudinea, este că aceste relatări scrise, „întregesc și nuanțează” imaginea istorică a Banatului.

Definind Banatul istoric ca o „placă turnantă” între Europa Centrală și cea de Sud-Est, autorul subliniază importanța strategică și militară a regiunii, demonstrând că Banatul acelei epoci era un spațiu de interferență culturală intensă, unde observațiile „străinului” devin esențiale pentru înțelegerea evoluției acestei regiuni către modernitate.

Între descrieri, în cuprinsul volumului, descoperim suficiente referiri la Mehadia. Dintre acestea, am selectat câteva fragmente relevante, care scot în evidență importanța strategică a Mehadiei, aflată la confluența a două mari civilizații: occidentale și orientale. Această conjunctură locală a dat o notă distinctă structurii și vieții populației de aici, efect neîndoios al respectivei interferențe. Toate aceste relatări se constituie într-un veritabil registru, cu valoare lingvistică, etnologică, geografică și istoric al vieții cotidiene de acum două secole.

Redau în continuare, textual, câteva fragmente dintre aceste relatări, precizând și autorul, considerația însă rămânând în sarcina cititorului:

Maximilian Franz von Habsburg (1777):

,, […] Mehadia este cunoscută datorită bătăliei sângeroase care a avut loc aici în anul 1738, în timpul ultimului război (Bătălia de la Mehadia dintre trupele habsburgice și cele otomane a avut loc la 9-10 iulie 1738 n.a.). Localitatea se află pe o vale foarte îngustă, astfel că în unele locuri, de ambele părţi ale drumului, este loc doar pentru o casă. Odinioară Mehadia era apărată din ambele părți de două forturi mici, dintre care cel aflat pe Belareca (Fortul Sf. Andrei n.n.) ținea defileul sub bătaia tunurilor, dispunând de întărituri solide, aşa cum o arată ruinele. La Mehadia este şi o cazarmă în care este încartiruită o companie din regimentul de garnizoană. În afară de cazarmă mai este şi clădirea fostei Carantine. Aici funcţionează în prezent spitalul militar. Afară din sat şi dincolo de podul cel mare peste Belareca s-a propus amenajarea unui cimitir – deoarece tratatele de pace interzic construirea unui şanţ fortificat care, în caz de nevoie, ar putea aduce servicii bune prin săparea unui şanţ în cazul în care cele două flancuri ar fi apărate de două redute corespunzătoare, aceasta deoarece prin aşezare cuprinde şi ţine sub bătaie întreaga vale.”

Johann Hermann Dielhelm: 

,,În imediată apropiere de Orşova Veche și în amonte de cetatea Orşova se varsă în Dunăre râul Cernița sau Cerna, în germană Schwarzwasser. Pe acest râu, cam la cinci ore depărtare de vărsare, se află Mehadia, care se numea Mihald în secolul al XIII-lea. Aici este o trecătoare şi un şanţ fortificat (Fortul Santze n.n.). Acesta are un parapet de fascine şi pământ, lat de 15 paşi, și un şanţ prevăzut cu palisade, lat tot de 15 picioare. În anul 1716, după cucerirea Timişoarei [de către imperiali], turcii au părăsit Mehadia. Acolo şi-a stabilit cartierul generalul imperial de cavalerie contele Mercy, care a ordonat repararea lucrărilor de fortificație. În anul 1738 turcii au atacat Mehadia, au luat cu asalt de cinci ori şanţul de sus dar au fost respinși de imperiali de tot atâtea ori. După ce imperialii au primit ca întărire mai multe regimente, ei i-au atacat pe turci, i-au pus pe fugă, ucigându-i pe 3 000 dintre ei. În acelaşi timp, au luat o pradă bogată.”

William Hunter (1794):

,,[…] Mehadia este un orăşel aflat într-un loc pitoresc, înconjurat cu dealuri înalte. Pe unul din acestea se află ruinele unui castel vechi (Donjonul de la Mehadia a fost construit cu mare probabilitate  in secolul al XIV-lea – prima jumătate a secolului al XV-lea, n.a.). Am rămas peste noapte la Mehadia. După ce am tocmit o trăsură și cai de la funcţionarul Oficiului de vamă, am făcut în dimineața următoare o excursie la Băile [Herculane), care se aflau la o depărtare de cam cinci mile. Drumul spre Băi trece de-a lungul malurilor unui râu (Belareca, n.a.), printr-un ţinut bogat şi pitoresc. Aici munţii semeţi şi stâncile mari şi colțuroase se amestecă în mod încântător cu rezultatele nobile ale cultivării pământului. […] Ne-am întors la Mehadia să cinăm. […] Femeile (din Mehadia n.n.) sunt cât se poate de frumuşele, iar costumul lor are o înfăţişare orientală. Pe cap, ele poartă un fel de turban, care constă dintr-o scufie de culoare roşu-intens, legată în jur, în mod ciudat, cu o eșarfă albă. Pe corp ele poartă o vestă largă, și aceasta cu mâneci largi, brodate cu fir în culori strălucitoare. Mai poartă un fel de şort, ca un pled, cu ciucuri lungi, aşa cum i-am mai descris. […] …romanii au stăpânit această parte de țară multă vreme şi oamenii descoperă adesea, până în zilele noastre, inscripții, vase sparte şi statui…”

Constantin VLAICU/ UZPR Caraș Severin