Gheorghe Sarău ne surprinde din nou prin ineditul demersurilor sale, nu doar ca autor, dar și ca factor mobilizator întru cultură, în general. Căci el, ca lingvist de renume național și internațional într-un domeniu, iarăși inedit – cel al normării limbii rromani – a găsit în cele peste patru decenii de activitate timpul și dăruirea necesare pentru diferite sectoare de manifestare științifică și culturală, manifestându-se, deopotrivă, nu doar ca lingvist poliglot, ci și ca traducător, publicist, bibliograf, istoriograf literar, ziarist ș,a. pe tărâmul limbii și culturii române.

Bunăoară, Gheorghe Sarău intuiește, în Decembrie 1989, o cale de a se pune în slujba culturii românești, a ziaristicii și publicistici, achiziționând de pe la tarabele bucureștene, răstimp de un an de zile, pe întinsul lunilor decembrie 1989 – decembrie 1990, numerele unu ale unor reviste și ziare, care, în entuziasmul revoluționar de atunci, apăreau în Capitală și în țară. Și nu doar atât, împreună cu soția lui, profesoară de limba română, sortează aceste tipărituri, le descrie bibliografic și purced la publicarea unor mini-bibliografii în presa anului 1990. Așadar, un gest de mare efort cultural, știut fiind faptul că, de multe ori, după numărul unu multe publicații și-au încetat apariția și, se pare, unele dintre ele s-au „salvat” ca repere bibliografice doar aici, în paginile ce ne prilejuiesc comentariul de față.

Dar nu doar atât, întrucât, ca orice creator și slujitor conștient al culturii unei nații, Gheorghe Sarău nu lasă lucrurile neisprăvite și, după 35 de ani, reia comoara publicațiilor – cele mai multe rămase nedescrise – și, alături de o fostă studentă a sa le reinterpretează, le adună în această lucrare, ce se constituie, desigur, nu doar într-o dovadă a istoriei publicisticii și ziaristicii românești, dar și într-un gest salvator încadrat culturii noastre românești, în general.

Se înțelege, nu ne aflăm în fața unei abordări exhaustive – dar nu din vina autorului principal și a colaboratoarelor sale – ci a contextului, înțelegându-se că în vârtejul evenimentelor derulate în anul – punte dintre o lume veche și una nouă, 1989-1990, oamenii erau într-atât de dornici să prezinte publicului rodul ziaristic al îndrăznelii lor, încât neglijau reperele esențiale ce priveau o riguroasă descriere bibliografică a publicațiilor în cauză, alteori, din modestie ori din alte pricini, nu se indicau numele celor care au contribuit la zămislirea respectivei dovezi jurnalistice. Mare păcat, dar, iată că, deși târziu (unii dintre ziditorii ziariști mutându-se, între timp, din această lume!), se trece la o firească recuperare a însemnelor noastre culturale din bogatul sol jurnalistic românesc, grație unor astfel de truditori.

Și pentru a fi obiectiv, dar, totodată, și mândru, mă bucur mult pentru că Gheorghe Sarău (pe care l-am cunoscut în vara anului 1991, când amândoi ne certificam ca editori la Ministerul Culturii, viața despărțindu-ne apoi drumurile colaborării vreme de un sfert de veac) avea să reia prietenia noastră jurnalistică, pornind împreună o frumoasă colaborare publicistică și editorială, el fiind, din 2007 și până azi, un neobosit redactor al publicației noastre târgumureșene, „Vatra veche”, prezent cu 1-2 titluri în fiecare număr, continuând  activități similare, de pildă, pe cea de redactor șef-adjunct al publicației „Asul de treflă” (1997-2001), de redactor responsabil al unei subpagini web dedicată problematicii educaționale rrome (găzduită pe pagina ministerului de resort, cu începere din 1999, într-un moment când puține instituții guvernamentale își organizau astfel de ferestre virtuale!) ș.a.m.d.

Nu în ultim rând, adresăm felicitări autorilor pentru acest important instrument de lucru jurnalistic